ICCJ. Decizia nr. 442/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 442/2011
Dosar nr.48769/3/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 18 decembrie 2008, sub nr. 48769/3/2008, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon a chemat în judecată pârâta SC S.G. SRL Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate rezilierea contractelor de furnizare încheiate între părţi din 31 mai 2007 şi 11 septembrie 2006, precum şi a actului adiţional din 31 mai 2007 la contractul de furnizare din 11 septembrie 2006, şi, ca urmare a rezilierii, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalaţii tip skid, proprietatea SC C.G. SRL.
Prin sentinţa comercială nr. 1890, pronunţată la data de 3 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea formulată de reclamanta SC C.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.G. SRL, ca nefondată, şi a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că pactul comisoriu înscris la art. VIII din contracte este unul de gradul III, nu unul de gradul IV, astfel cum a susţinut reclamanta, având în vedere că aplicarea sancţiunii de drept civil este condiţionată de efectuarea unei formalităţi, respectiv, expedierea unei notificări de către reclamantă cu privire la obligaţiile pe care pârâta nu le-a îndeplinit.
Faţă de împrejurarea că pârâta nu a răspuns invitaţiei la conciliere şi nici nu s-a apărat în acest proces, instanţa a apreciat, conform art. 225 C. proc. civ., că refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriul propus de reclamantă nu poate fi avut în vedere decât ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.
În privinţa obligaţiei pârâtei de plată a preţului G.P.L. livrat, prevăzută de art. 4.3 din contract, instanţa a constatat că reclamanta nu a probat existenţa şi întinderea acestei obligaţii a pârâtei, omiţând să depună în cadrul probei cu acte facturile fiscale din 23 iunie 2008, 4 iulie 2008, 5 iulie 2008 şi 7 iulie 2008, înscrisuri sub semnătură privată de care a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată.
În privinţa obligaţiei de exclusivitate a pârâtei, prevăzută de art. VII din contract, instanţa a constatat că reclamanta nu a probat pretinsele fapte culpabile ale pârâtei, iar prezumţia simplă a cărei aplicare a propus-o reclamanta prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reţinută în absenţa oricăror probe cu privire la faptul care o fundamentează, respectiv, livrarea de G.P.L., timp de două luni calendaristice de la data sistării furnizării produsului de către reclamantă.
În privinţa obligaţiei de achiziţionare a unei cantităţi minime lunare de G.P.L. ce incumbă pârâtei, conform art. 6.1 din contract, instanţa a reţinut că reclamanta nu a furnizat probe cu privire la livrările de G.P.L. către pârâtă şi nici nu a precizat intervalul de timp în care pârâta nu a îndeplinit această obligaţie.
Instanţa a mai reţinut şi că reclamanta nu a probat faptul predării către pârâtă a instalaţiilor, a căror restituire o solicită.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon, în termen, la data de 7 aprilie 2009, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 30 iunie 2009.
Prin Decizia comercială nr. 40, pronunţată la data de 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de reclamanta SC C.G. SRL împotriva sentinţei comerciale din 3 februarie 2009, pronunţată de Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.G. SRL; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei şi a constatat intervenită rezilierea contractelor încheiate între părţi din 2007 şi 2006; a respins cererea privind restituirea bunurilor mobile, şi a obligat intimata să plătească apelantei suma de 7.649,96 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare de timbru, şi suma de 7,5 lei, cu titlu de timbru judiciar, suportate la fond şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Deoarece pârâta nu a contestat pretenţiile reclamantei şi nu a înţeles să facă dovada achitării facturilor pe care le-a semnat şi ştampilat şi care atestă că a primit carburantul auto de la reclamantă, Curtea a apreciat că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea prevederile articolului VIII din contractul părţilor, în baza cărora, chiar şi în cazul neexecutării uneia dintre obligaţiile asumate prin convenţie, situaţie faptică explicată prin notificare, furnizorul are dreptul de a desfiinţa contractul de plin drept, fără somaţie, fără punerea în întârziere, fără intervenţia autorităţii judecătoreşti sau a altei autorităţi publice.
La dosar s-a făcut dovada notificării pârâtei, ocazie cu care reclamanta i-a învederat părţii situaţia creată şi implicaţiile generate de aceasta.
Din cele expuse, rezultă intenţia reclamantei de a se prevala de prevederile articolului VIII din contractele părţilor, în care a fost inserat, fără echivoc, cel mai sever pact comisoriu.
În ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea reclamantei, prin care se solicită obligarea pârâtei de a restitui furnizorului instalaţiile, pe care aceasta din urmă i le-ar fi pus la dispoziţie, Curtea l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, în lipsa administrării de dovezi concludente din care să reiasă predarea - primirea respectivelor bunuri mobile şi datele de identificare ale bunurilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului cu privire la cererea de restituire a bunurilor, şi, în consecinţă, restituirea bunurilor mobile, respectiv, a cinci instalaţii, proprietatea sa.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.].
Pe parcursul derulării raporturilor contractuale, părţile litigante au respectat prevederile art. 2.1, care precizează: „Obiectul prezentului contract îl constituie livrarea de către Furnizor a cantităţii G.P.L. tip autogaz necesară a fi stocată în instalaţia de distribuţie G.P.L. pentru autotracţiune - proprietatea furnizorului situată în (...)", din care rezultă că recurenta este proprietarul acestor bunuri.
Prin semnarea contractelor de furnizare gaz, dreptul de folosinţă, ca element constitutiv al dreptului de proprietate, a fost cedat de către recurentă către intimată pe durata existenţei acestor contracte şi cu un scop bine stabilit.
Semnarea acestor contracte este suficientă pentru a dovedi calitatea de proprietar a furnizorului şi a cedării folosinţei asupra bunurilor către intimată.
Urmare a admiterii primului capăt de cerere, instanţa de apel a constatat intervenită rezilierea celor cinci contracte de furnizare G.P.L. auto încheiate între părţi.
Datorită aplicării acestei sancţiuni contractuale, efectele contractului au încetat pentru viitor, şi, prin urmare, acordarea folosinţei asupra bunurilor către intimată a rămas fără temei de drept. Astfel fiind, s-a născut dreptul recurentei de a solicita şi de a primi folosinţa bunurilor mobile proprietatea sa.
În ceea ce priveşte motivaţia că nu există dovezi referitoare la datele de identificare ale bunurilor, se arată că acestea sunt bunuri mobile de gen, care nu necesită o înregistrare sau înmatriculare la vreun organ abilitat al statului şi pentru care să se emită vreun certificat de înmatriculare. Aşadar, în cauza de faţă, nu existau date specifice de identificare care să poată să fie consemnate în vreun înscris semnat de către părţi.
Analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin recursul formulat, recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon invocată incidenţa în cauză a principiului restitutio in integrum, acesta fiind, de altfel, temeiul pe care îşi susţine motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei ce ar fost încălcat de către instanţa de apel.
Aşadar, chestiunea litigioasă de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei constă, deci, în a şti în ce măsură denunţarea unilaterală a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul în care nu se execută în mod culpabil obligaţiile asumate prin convenţie, îşi produce efectele, în sensul desfiinţării, rezilierii, pentru viitor a convenţiei cu aplicarea principiului restitutio in integrum.
Este de reţinut că, în cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic refuză executarea contractului, cealaltă parte poate invoca excepţia de neexecutare a contractului, excepţie care este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Rezilierea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu execuţie succesivă, constând în desfiinţarea pentru viitor a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului; rezilierea face să înceteze efectele contractului pentru viitor.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Temeiul juridic al rezilierii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea – rezilierea - întregului contract se impune.
În acest mod se restabileşte certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranţă este pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia dintre părţi de a-şi executa obligaţia; în acelaşi timp, partea care îşi executase obligaţia va putea să obţină restituirea prestaţiei făcute, rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei juridic (ca efect al principiului restitutio in integrum).
Or, în speţă, soluţia instanţei de apel asupra cererii privind restituirea bunurilor mobile este dată tocmai cu încălcarea acestui principiu, al restabilirii situaţiei anterioare, căci, prin desfiinţarea contractelor încheiate între părţi, urmare constatării ca fiind intervenită rezilierea, părţile trebuiau repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au încredinţat în temeiul contractului desfiinţat, în caz contrar producându-se o mărire a patrimoniului uneia dintre părţi şi o micşorare a patrimoniului celeilalte părţi, o îmbogăţire fără justă cauză.
Pe de altă parte, rezilierea, ca şi rezoluţiunea unui contract, se întemeiază pe principiul consacrat în art. 969 C. civ., sancţionând încălcarea legii.
După art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contrac¬tante, care sunt libere să reglementeze raporturile dintre ele, potrivit intereselor lor, cu singura restricţie de a respecta ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit aceluiaşi principiu, convenţiile legal făcute trebuie aplicate întocmai atunci când clauzele sunt clare şi precise; ele constituie lege pentru părţi, dar şi pentru instanţă.
În sfârşit, mai trebuie subliniat, în cadrul acestor consideraţii cu caracter general, că, în ipoteza contractelor sinalagmatice, care nasc obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi, fiecare parte asumându-şi obligaţii în considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, noţiunea de cauză, de scop, pe care părţile l-au avut în vedere, constituie un aspect esenţial în inter¬pretarea voinţei comune a părţilor asupra aspectelor pe care le ridică executarea contractului.
Stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligaţiilor contractuale implică operaţiunea logică de determinare a conţinutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operaţiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute în art. 970 C. civ. şi următoarele.
În cauză, prin convenţia încheiată, părţile au stipulat şi reglementat clar şi în detaliu obiectul contractului, termenii şi condiţiile derulării raporturilor comerciale stabilite, au definit, în art. VII, situaţiile care constituie cauza de încălcare a obligaţiilor părţilor şi au prevăzut anumite clauze exprese privind rezilierea contractului, pentru neexecutare, clauze care sunt perfect valabile.
De asemenea, în art. 2.1 din contract, părţile au definit în mod clar obiectul contractului (2.1. „Obiectul prezentului contract îl constituie livrarea de către Furnizor a cantităţii de G.P.L.- tip autogaz necesară a fi stocată în instalaţia de distribuţie G.P.L. pentru autotracţiune - proprietatea Furnizorului").
În acest context, în care părţile, potrivit principiului autonomiei de voinţă, au stabilit şi au definit clar şi explicit obiectul contractului, termenii înţelegerii, obligaţiile reciproce şi efectele încălcării lor, cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la capătul de cerere privind obligarea intimatei- pârâte SC S.G. SRL Bucureşti de a restitui Furnizorului- recurentei - reclamante SC C.G. SRL Pantelimon- instalaţiile, este rezultatul denaturării înţelesului şi cuprinsului convenţiei (art. 2.1 din contract), fiind supusă cenzurii instanţei de recurs.
Mai mult, instalaţiile de distribuţie G.P.L., fiind bunuri determinate generic (bunuri de gen, res genera), acestea se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte şi se indică, spre individualizare, prin număr, greutate, măsură, etc., în calificarea bunului ca determinat generic trebuind să se ţină cont nu numai de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor, exprimată în actul juridic încheiat.
Aşa fiind, aprecierea instanţei de apel, ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere, „în lipsa administrării de dovezi concludente, din care să reiasă predarea - primirea respectivelor bunuri mobile şi datele de identificare ale bunurilor", apare drept nefondată şi excede clauzei înscrise de părţi la art. 2.1. din contract, din care reiese, fără echivoc, că aceste instalaţii sunt „proprietatea Furnizorului"- recurenta - reclamantă SC C.G. SRL Pantelimon, s.n.-, astfel încât restituirea acestor bunuri este pe deplin posibilă.
Faţă de cele de mai sus, respingerea cererii privind restituirea bunurilor mobile constituie o soluţie greşită a instanţei de apel, ea fiind rezultatul ignorării principiului restitutio in integrum şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ., deci al aplicării greşite a legii.
În consecinţă, pentru cele ce preced, reţinând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă şi va modifica în parte Decizia atacată, în sensul că va admite şi cererea privind restituirea bunurilor mobile, respectiv, a celor 5 cinci instalaţii pentru G.P.L.; va menţine restul dispoziţiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.G. SRL Pantelimon împotriva deciziei comerciale nr. 40 din 26 ianuarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică în parte Decizia atacată, în sensul că admite şi cererea privind restituirea bunurilor mobile, respectiv a celor 5 instalaţii pentru G.P.L.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2335/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 446/2011. Comercial → |
|---|
