ICCJ. Decizia nr. 456/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 456/2011
Dosar nr. 525/111/2010
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC T.S.M. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele F.R.T. Bihor şi SC P. SRL solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de închiriere încheiate între pârâte şi evacuarea acestora din spaţiu.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa nr. 284/Com din 16 martie 2010, a respins acţiunea reclamantei şi cererile pârâtelor pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că între reclamantă şi pârâta F.R.T. a fost încheiat un contract de închiriere având ca obiect Hotelul Tineretului. În litigiul apărut între cele două părţi, la 17 ianuarie 2008 Tribunalul Bihor a dispus rezilierea contractului şi evacuarea reclamantei, după care, la 27 mai 2008 şi 15 octombrie 2008 au fost încheiate contractele de închiriere între cele două pârâte.
Ulterior, la data de 17 ianuarie 2009, Curţii de Apel Oradea prin Decizia nr. 12/2009 a modificat sentinţa din 17 ianuarie 2008 şi a respins cererea de reziliere a contractului între reclamantă şi pârâta F.R.T. şi a respins cererea de evacuare.
A mai reţinut instanţa de fond că cele două contracte a căror nulitate se cere a fi constatată nu sunt lovite de nulitate absolută, scopul încheierii lor (până la soluţionarea irevocabilă a litigiului cu reclamanta) fiind determinat de scopul economic al Fundaţiei pentru Tineret, nicidecum fraudarea intereselor reclamantei.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 83 din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei considerând că nulitatea absolută, ca sancţiune a efectelor celor două contracte încheiate de pârâte, fiind neîntemeiată. Normele de ordine publică nu au fost încălcate, iar nerespectarea obligaţiilor contractuale atrage o răspundere contractuală. Modificarea situaţiei de fapt ulterioară încheierii contractelor a căror nulitate se cere, nu poate constitui motiv de nulitate absolută.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine, în expunerea situaţiei de fapt, că pârâtele au încheiat contractele înainte ca instanţa de fond să se pronunţe asupra rezilierii contractului încheiat în anul 1995 şi evacuării, au cunoscut situaţia imobilului şi prin viclenie şi abuzuri au încercat să o înlăture din spaţiul închiriat.
Mai susţine recurenta că singurul motiv de nulitate a contractelor încheiate de pârâte era frauda la lege întrucât au fost încheiate cu rea-credinţă şi viclenie, scopul urmărit fiind ilicit şi imoral.
Critica deciziei atacate este susţinută de recurentă şi pe contradicţiile în motivarea acesteia, în sensul că, deşi reţine reaua-credinţă a pârâtelor, consideră nerelevantă Decizia nr. 81/2009 a Curţii de Apel Oradea.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce se vor expune.
Între cazurile de nulitate a actului juridic, frauda la lege se distinge prin specificitatea conţinutului său: aplicarea de către părţi a unei norme legale într-un raport juridic, în scopul eludării unei alte norme imperative. Astfel, condiţia esenţială a existenţei fraudei la lege este eludarea unei norme imperative, condiţie pe care reclamanta recurentă nu a avut-o în vedere când a solicitat constatarea nulităţii unor acte juridice, încheiate în considerarea principiului consensualismului şi a normelor supletive.
În acest sens, instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 970 C. civ., nerespectarea îndatoririlor asumate de debitor acordând creditorului dreptul de a obţine îndeplinirea corectă a obligaţiei şi în caz contrar la dezdăunare.
Reaua-credinţă a părţilor care încheie acte juridice în detrimentul intereselor unor terţi nu poate căpăta aspectul fraudei la lege, decât în condiţiile în care norma ce se doreşte a fi eludată este imperativă.
În raportul juridic dedus judecăţii, specificitatea constă în aceea că pârâta SC P. SRL a încheiat contract de subînchiriere cu reclamanta, pentru ca, după apariţia litigiilor dintre proprietar şi locatar, să încheie contract de închiriere cu proprietarul, încercând astfel să-şi conserve un drept locativ faţă de celelalte două părţi. Acesta este de altfel şi motivul pentru care instanţele de fond, judicios au considerat că actele juridice încheiate de cele două pârâte nu sunt lovite de nulitate absolută.
Pe de altă parte, în aspectele legate de evacuarea pârâtelor se distinge situaţia proprietarului, căruia îi poate fi atrasă răspunderea contractuală pentru exerciţiul abuziv al prerogativelor dreptului de proprietate şi situaţia locatarului sau sublocatarului care pune în discuţie analiza titlurilor locative.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 83/A-C din 14 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.S.M. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 83/2010- A/C din 14 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 453/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 458/2011. Comercial → |
|---|
