ICCJ. Decizia nr. 518/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 518/2011
Dosar nr. 19032/3/2008
Şedinţa publică de la 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 9884 din 22 iunie 2009 a respins excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar M.G. în contradictoriu cu pârâţii L.S. şi SC T.I.C. SRL.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut cu precădere că excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, deoarece prezenta acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 25 lit. c) şi g) din Legea nr. 85/2006.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că dobândirea construcţiei a avut loc potrivit contractului de asociere coroborat cu autorizaţia de construire şi procesul-verbal încheiat la finalizarea lucrărilor şi că s-a obţinut autorizaţia de construire nr. 30030 la data de 26 mai 1995 cu privire la o clădire S+P+4 ET+ MANSARDĂ de către SC A. Această societate a înstrăinat terenul reclamantei SC O.I. SRL. În baza contractului şi autorizaţiei de construire, SC O.I. SRL a efectuat cadastrul imobilului, cu privire la bloc existând menţiunea în construcţie, acest lucru putând însemna existenţa unei construcţii începute sau doar fiind în legătură cu obţinerea autorizaţiei de construire, chiar dacă lucrările nu au fost demarate (doar în acest fel se poate explica încheierea contractului de asociere).
S-a mai reţinut că nu se poate aprecia în sensul inexistenţei obiectului contractului de asociere nr. 01 din 02 februarie 2001, contractul fiind semnat de reclamantă prin reprezentanţii săi la acel moment şi necontestat în nici un mod.
Nu au fost primite susţinerile reclamantei potrivit cărora asocierea nu are obiect precum şi cele cu privire la cauza falsă, ilicită şi imorală în ceea ce priveşte vânzarea construcţiei şi frauda legii, în cauză fiind aplicabil principiul nemo auditur propriam torpitudinem allegans.
Nu s-au putut reţine cauze care să conducă la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului situat la mansardă, constatându-se buna credinţă a societăţii pârâte la dobândirea apartamentului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 242 din 15 aprilie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC O.I. SRL prin lichidator judiciar G.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 9884 din 19 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, fiind preluate în esenţă argumentele expuse anterior.
Împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar, care a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în principal admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre soluţionare în fond instanţei civile, iar în subsidiar admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei comerciale nr. 9884 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, în sensul admiterii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că în mod incorect, ambele instanţe, au soluţionat în fond cauza, deşi nu erau competente din punct de vedere material, în realitate competenţa materială revenind Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, având în vedere valoarea mai mare de 500.000 Ron a obiectului cererii precum şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
De asemenea Decizia atacată nu cuprinde toate argumentele pe care se sprijină, conţinând argumente contradictorii şi străine de natura pricinii.
În mod eronat s-a reţinut buna credinţă a SC T.I.C. SRL la încheierea contractului atacat, instanţa refuzând să administreze probe noi în apel, din care să rezulte în mod clar reaua credinţă a intimatei. În mod părtinitor s-a refuzat proba cu înscrisuri şi interogatoriu, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi principiul potrivit căruia instanţele sunt obligate să administreze toate probele necesare în vederea aflării adevărului.
Instanţa de apel nu a observat şi analizat criticile privind natura juridică a contractului de asociere, calitatea părţilor, lipsa preţului, lipsa calităţii de proprietar asupra bunului vândut, dar mai ales împrejurarea că în ceea ce priveşte vânzarea construcţiei cauza contractului este falsă, ilicită şi imorală.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantei, pentru următoarele considerente.
Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta SC O.I. SRL Bucureşti, prin lichidator judiciar, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii L.S. şi SC T.I.C. SRL constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 numai în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului situat la etajul 5 al clădirii din Bucureşti, sector 1 în suprafaţă totală construită de 207 mp (215,49 mp din măsurători) la care se adaugă cota parte din părţile comune, dar fără loc de parcare în garajul situat la subsolul clădirii şi lăsarea în deplină posesie şi paşnică folosinţă a acestui apartament, având în vedere că el nu a fost înstrăinat niciodată.
Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia atât hotărârea instanţei de fond cât şi cea de apel sunt lovite de nulitate absolută deoarece competenţa de soluţionare a cauzei ar reveni Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, având în vedere obiectul cererii şi criteriul valoric.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2157 din 17 septembrie 2002 la Biroul Notarului Public I.M. atestă că între S.L. şi SC O.I. SRL în calitatea de vânzători pe de o parte şi SC T.I.C. SRL în calitatea de cumpărător, pe de altă parte, a intervenit vânzarea-cumpărarea apartamentului situat la etajul 5 (mansardă) al imobilului de birouri şi locuinţe aflat în construcţie situat în Bucureşti sector 1, având preţul convenit de 170.000 dolari SUA.
Apare cât se poate de evident că regulile care guvernează contractele speciale civile sunt aplicabile şi contractelor speciale comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (art. 1 C. com.). În aceste condiţii, aşa cum se regăsesc ele şi în prezenta speţă, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) obiective de comerţ datorită naturii lor, potrivit art. 3 C. com. şi în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerţ întrucât sunt încheiate de comercianţi în cadrul exercitării comerţului, potrivit art. 4 C. com., chiar dacă numai una dintre părţi are calitatea de comerciant şi dacă contrariul nu rezultă din actul încheiat sau contractul nu este prin esenţă civil, sunt aplicabile legile comerciale.
Din această perspectivă nu au fost încălcate normele imperative care sunt aplicabile competenţei materiale a instanţelor, corect litigiul de natură comercială fiind soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în primă instanţă.
Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.
Mai mult, instanţele au exercitat un veritabil rol activ, respectând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., prin aceea că judecătorii au stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală vizând aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, administrând probele pe care le-au considerat necesare.
Este adevărat că în faza procesuală a apelului instanţa a respins cererea de completare a probelor cu înscrisuri şi interogatoriu solicitate de reclamanta SC O.I. SRL, cu motivarea că raporturile juridice dintre părţi au fost pe deplin lămurite prin probatoriul deja existent.
Amplu documentat, s-a reţinut corect că reclamanta nu a dovedit reaua credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2157 din 17 septembrie 2002, mai ales că în faţa notarului public şi-au exprimat consimţământul liber şi neîngrădit ambii asociaţi şi administratori ai SC O.I. SRL.
Pentru aceste raţiuni urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantei SC O.I. SRL prin lichidator judiciar împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC O.I. SRL prin lichidator judiciar M.G. împotriva deciziei comerciale nr. 242 din 15 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 517/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 528/2011. Comercial → |
|---|
