ICCJ. Decizia nr. 625/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 625/2011
Dosar nr.1113/33/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2437 din data de 17 mai 2009 pronunţată în dosarul nr. 637/1285/2009 de Tribunalul Comercial Cluj, a fost admisă cererea formulată de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj, împotriva pârâtei SC A. SA Atena, sucursala Lipscani Bucureşti România, şi, în consecinţă, aceasta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 109.376,69 lei reprezentând o parte din contravaloarea serviciilor evidenţiate în factura fiscală din 10 martie 2006, emisă în baza contractului din 14 noiembrie 2005 şi penalităţi de întârziere stabilite prin acelaşi contract din 14 noiembrie 2005, calculate de la data scadenţei facturii fiscale din 10 martie 2006 şi până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 10 martie 2009.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei în continuare penalităţi de întârziere de 0,05% pentru fiecare zi de întârziere a plăţii debitului de 59.053,70 lei, începând cu data de 11 martie 2009 şi până la achitarea acestui debit, fără a putea depăşi suma de 8.730,71 lei.
În final, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 971,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, cu titlu preliminar, având în vedere dispoziţiile coroborate ale art. 109 şi art. 7201 C. proc. civ., care condiţionează exercitarea acţiunii comerciale evaluabile în bani de efectuarea procedurii prealabile a concilierii directe, a reţinut că reclamanta a convocat-o pe pârâtă la conciliere directă, comunicându-i pretenţiile sale, temeiul lor şi actele doveditoare prin scrisoarea recomandată la data de 22 ianuarie 2009, însă pârâta nu a dat curs acestei convocări. În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a îndeplinit condiţia prealabilă impusă de dispoziţiile coroborate ale art. 109 şi art. 7201 C. proc. civ.
Analizând pe fond ansamblul materialului probator, prima instanţă a reţinut că între părţi a intervenit la data de 14 noiembrie 2005 contractul, completat prin două acte adiţionale prin care reclamanta s-a obligat să execute lucrări de întreţinere pe timp de iarnă a drumului DN 1C pe porţiunea km 38 + 000 – 61 + 528 contra unei valori estimative de 707.592 lei inclusiv TVA. Potrivit art. 4 alin. (1) din contract, decontarea urma a se face pe baza situaţiilor de lucrări şi a facturilor întocmite de reclamantă şi aprobate de Consultanţa Tehnică Ingenieria, plata facturilor urmând a fi efectuată în termen de 20 de zile de la emitere, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere de 0,05% pe zi, penalităţile fiind condiţionate de culpa pârâtei.
Astfel, a mai menţionat instanţa de fond, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţia mai sus arătată, lucrările sale şi evaluarea lor fiind acceptate de Consultanţa Tehnică Ingenieria. Cu toate acestea, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă de a achita integral contravaloarea facturii din 10 mai 2006 emisă de reclamantă în baza situaţiei de lucrări aprobate de Consultanţa Tehnică Ingenieria, în termenul convenit de 20 de zile de la emitere, reclamanta achitând doar suma de 71.144,01 lei, rămânând în sarcina sa un debit de 59.053,70 lei.
A mai precizat instanţa de fond că prin conduita sa, pârâta a încălcat obligaţiile asumate prin art. 4 alin. (2) din contractul din 14 noiembrie 2005, obligaţie care, conform art. 969 alin. (1) C. civ., se impune pârâtei cu o forţă similară celei a legii.
Cât priveşte culpa pârâtei, instanţa a reţinut că aceasta este prezumată, dată fiind natura contractuală a obligaţiilor pârâtei, conform art. 1082 C. civ., singura cauză exoneratoare de răspundere fiind „cauza străină", nedovedită de pârâtă în cauză, deşi sarcina probei acestei fapte îi revenea, conform art. 1082 C. civ.
Cu titlu de obligaţie accesorie, instanţa a reţinut şi îndatorirea pârâtei de a achita reclamantei penalităţi de întârziere de 0,05% calculate prin raportare la porţiunea neachitată a facturii, de 59.053,70 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din contractul din 14 noiembrie 2005 şi art. 1069 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta SC A. SA Atena, sucursala Lipscani Bucureşti, România, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În apel, după casare cauza a fost înregistrată sub nr. 1113/33/2010 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin Decizia civilă nr. 200 din 10 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 6371285/2009 al Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâta SC A. SA Atena, sucursala Lipscani Bucureşti, România împotriva sentinţei civile nr. 2437 din 17 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 637/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Compania CN A.D.N.R., prin D.R.D.P.Cluj, recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1634 din 7 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamanta CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj, împotriva deciziei civile nr. 200 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 113/2010 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de SC A. SA Atena, sucursala Lipscani, împotriva sentinţei civile nr. 2437 din 17 iunie 2009.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că temeiul răspunderii patrimoniale a pârâtei îşi are izvorul în contractul din 14 noiembrie 2005 completat cu două acte adiţionale prin care reclamanta s-a obligat să execute în beneficiul pârâtei lucrări de întreţinere pe timp de iarnă a drumului DN 1C pe porţiunea km 38+000 - 61+528 contra unei valori estimative de 707.592 lei inclusiv TVA, că potrivit art. 4 din convenţie decontarea urma să fie realizată pe baza situaţiilor de lucrări şi a facturilor întocmite de reclamantă, că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în convenţie emiţând astfel factura din litigiu plătită doar parţial de către pârâtă.
Situaţiile de lucrări evidenţiate în înscrisurile de la dosarul primei instanţe atestate de procesul-verbal de recepţie calitativă încheiat la data de 28 aprilie 2006 fac dovada executări acestor lucrări aferente contractului iar factura fiscală din litigiu e fost emisă pentru contravaloarea lucrărilor de deszăpezire aferente lunii martie 2006 conform contractului.
Împotriva deciziei civile nr. 113/2010 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs SC A. SA Atena, sucursala Lipscani Bucureşti, apreciind că: 1. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9) în sensul că instanţa nu s-a pronunţat pe excepţii şi nici pe caracterul lichid al creanţei; 2. instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acesteia. Sub acest aspect recurenta arată că instanţa de apel stabileşte că afirmaţia conform căreia reclamanta nu a dovedit că suma pretinsă cu titlu de debit principal nu ar reprezenta diferenţa de plată a facturii din litigiu este superfluă de vreme ce s-a dovedit în cauză că a efectuat o plată parţială în valoare de 71.144,01 lei. Folosind acest argument instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că nu s-a dovedit caracterul lichid al creanţei pretinse, în sensul că nu i se poate stabili exact cuantumul.
Intimata CN A.D.N.R., prin D.R.D.P. Cluj, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de recurenta-pârâtă.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Literatura de specialitate a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii.
Din această perspectivă precum şi din criticile deciziei recurate subsumate primului motiv de recurs şi nu în ultimul din considerentele deciziei recurate Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect că în rejudecare după casarea deciziei comerciale nr. 200 din 10 decembrie 2009 i-a rămas de soluţionat doar apelul circumscris criticii formulate la punctul 4 care vizează contestarea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei faţă de faptul că în factura emisă se menţionează alt contract decât decât cel în baza căruia reclamanta pretinde că s-au executat pretenţiile, că factura depusă de către reclamantă nu este semnată şi ştampilată de către pârâtă prin reprezentanţii săi şi că reclamanta nu dovedeşte faptul că suma solicitată reprezintă diferenţa neachitată din factura depusă la dosar.
Referitor la critica adusă hotărârii în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe caracterul lichid al creanţei, Înalta Curte urmează a o înlătura faţă de dispoziţiile art. 379 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă chiar, dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.
Din această perspectivă în mod corect a reţinut instanţa de apel că factura în litigiu (din 10 mai 2006) a fost emisă pentru contravaloarea lucrărilor de deszăpezire aferente lunii martie 2006 conform contractului de reabilitare pentru a cărui execuţie efectivă s-a încheiat contractul cu două acte adiţionale, că din valoarea totală a facturii de 130.197,71 lei pârâta debitoare a efectuat o plată parţială în valoare de 71.144,01 lei şi că această factură a fost expediată prin poştă pârâtei fără ca aceasta din urmă să o returneze reclamantei creditoare şi fără să conteste formal înscrisul. Astfel, din moment ce factura nu a fost returnată sau contestată dimpotrivă pârâta a efectuat o plată parţială reiese că în mod corect instanţa de apel a aplicat atât dispoziţiile art. 379 alin. (2) – (4) C. proc. civ. cât şi prevederile contractuale raportate la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Referitor la al doilea motiv de recurs prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte apreciază că motivul de nelegalitate invocat nu poate fi raportat la critica recurentei.
Din motivarea căii de atac referitoare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta nu arată concret în ce constă schimbarea naturii sau înţelesul actului juridic ci a afirmat în esenţă că nu a dovedit caracterul lichid al creanţei pretinse, în sensul că nu i s-a stabilit exact cuantumul. Or, această critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 şi nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că aspectul legat de caracterul lichid al creanţei a fost analizat în cadrul primului motiv de recurs.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în funcţie de împrejurarea de fapt.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Atena, prin sucursala Lipscani, împotriva deciziei nr. 113/2010 din 23 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 508/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 642/2011. Comercial → |
|---|
