ICCJ. Decizia nr. 859/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 859/2011
Dosar nr. 6504/1/2010
Şedinţa publică de la 24 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 8 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 35172/3/2008, a fost respinsă ca nefondată excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâta SC P.I. SRL, iar prin sentinţa comercială nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta U.P. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC P.I. SRL, dispunându-se evacuarea pârâtei din imobilul situat în Cămin Leu, sector 6, Bucureşti, obligarea pârâtei la plata sumei de 10,3 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenţie.
Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu operează excepţia necompetenţei materiale întrucât art. 4 C. com. reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, închirierea fiind un act subsecvent comerţului desfăşurat. S-a mai apreciat că dispoziţiile art. 889 şi urm. C. com. au fost abrogate prin OUG nr. 138/2000.
În ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că litigiul dintre părţi este izvorât dintr-un raport juridic contractual, între acestea încheindu-se contractul de închiriere nr. 2511 din 14 februarie 2000, prin care pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului situat în Cămin Leu.
Faţă de faptul că după data de 30 aprilie 2008, părţile nu au mai prelungit durata locaţiunii, pârâta nu mai este titulara dreptului de folosinţă asupra spaţiului închiriat, fiind întemeiată sancţiunea evacuării pentru nerespectarea obligaţiei de predare a spaţiului la data încetării locaţiunii, fiind nejustificată excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă în ce priveşte obligaţia de predare a spaţiului.
Sub aspectul cererii de instituire a dreptului de retenţie, instanţa de fond a apreciat că din punct de vedere al cadrului contractual incident, pârâta avea obligaţia de a proba că s-a adresat reclamantei, iar aceasta a aprobat îmbunătăţirile, înscrisurile depuse la dosar (facturi, chitanţe) nefiind în măsură să dovedească creanţa împotriva reclamantei şi să susţină cererea de instituire a dreptului de retenţie.
Prin Decizia comercială nr. 351 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din data de 8 decembrie 2008 şi sentinţei comerciale nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 6 Bucureşti.
Prin Decizia comercială nr. 291 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.3 5.172/3/2008, a fost admis recursul declarat de către reclamanta U.P. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 351 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond a apelului.
În considerentele deciziei s-a reţinut în esenţă că natura litigiului dedus judecăţii, având în vedere dispoziţiile art. 4 şi art. 56 C. com., este comercială.
Prin Decizia comercială nr. 340 din 3 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul pârâtei SC P.I. SRL, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul înlăturării măsurii respingerii ca nefondată a cererii pârâtei de instituire a unui drept de retenţie. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. A luat act că apelanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a constatat că în mod greşit instanţa de fond a respins ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenţie, pronunţându-se pe o cerere care nu a fost formulată de către societatea pârâtă (extra petita), în condiţiile în care aceasta nu a formulat cerere reconvenţională.
Curtea a reţinut că după data de 30 aprilie 2008, părţile nu au mai prelungit durata locaţiunii, astfel că societatea pârâtă apelantă nu mai este titulară a dreptului de folosinţă asupra spaţiului închiriat, fiind întemeiată cererea reclamantei de evacuare a pârâtei, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.I. SRL Bucureşti invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Decizia este nelegală, deoarece nu s-a calificat cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului drept cerere reconvenţională,
- Decizia recurată este nelegală, deoarece s-a apreciat că recurenta nu deţine un titlu valabil asupra imobilului închiriat. Deşi înţelegerea dintre părţi a fost ca la sfârşitul duratei contractului să se organizeze o nouă licitaţie pentru a se da posibilitatea recurentei să participe la licitaţie şi să rămână în continuare în spaţiu pârâta şi-a încălcat obligaţia asumată prevăzută de art. 3.2 din contractul de închiriere nr. 2511 din 14 decembrie 2000.
Intimata U.P. Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâta prin întâmpinare a concluzionat în apărare doar faptul că justifică un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu fără a fi formulat o cerere reconvenţională de către aceasta în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 119 C. proc. civ.
În faţa instanţei de fond în urma acordării cuvântului sub aspectul probelor, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză, precizând că urmează să formuleze cerere reconvenţională, timbrată corespunzător, cerere care însă nu s-a formulat.
În atare condiţii instanţa de apel a apreciat corect că instanţa de fond s-a pronunţat pe o cerere care nu a fost formulată de societatea pârâtă şi a dispus înlăturarea măsurii respingerii ca nefondată a cererii pârâtei de instituire a unui drept de retenţie.
Pentru considerentele expuse cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului corect nu a fost calificată drept cerere reconvenţională.
Instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect prevederile contractuale în concordanţă cu dispoziţiile art. 969 C. civ., art. 1436 alin. (1) C. civ.
Art. 3.2 din contractul de închiriere nr. 2511/2000 care prevede că la expirarea termenului de 4 ani să se organizeze o nouă licitaţie, a fost modificat prin actul adiţional nr. 5 din 30 iulie 2004 prin care s-a stipulat că revizuirea anuală a contractului se face conform legii învăţământului şi nu prin organizarea unei noi licitaţii cum susţine recurenta.
Biroul Senatului Universităţii înainte de expirarea duratei contractului de închiriere, în şedinţa din 26 martie 2008 a hotărât ca spaţiul în litigiu să nu mai fie închiriat în continuare pentru activitatea comercială, ci să fie redat activităţii de învăţământ, cu titlu de bibliotecă pentru studenţi.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, întrucât, după data de 30 aprilie 2008, părţile nu au mai prelungit durata locaţiunii, rezultă că societatea pârâtă nu mai este titulară a dreptului de folosinţă asupra spaţiului închiriat, fiind întemeiată cererea reclamantei de evacuare a pârâtei.
Potrivit dispoziţiilor art. 1436 alin. (1) C. civ., raportul de locaţiune a încetat de drept ca urmare a trecerii termenului, existând obligaţia pentru apelantă de restituire a bunului.
Constatând că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 340 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 858/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 860/2011. Comercial → |
|---|
