ICCJ. Decizia nr. 860/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 860/2011
Dosar nr. 16068/2/2003
Şedinţa publică de la 24 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC B.O. SA prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a solicitat restituirea cauţiunii în valoare de 2000 lei, consemnată cu titlu de cauţiune, potrivit OP nr. 85 din 10 martie 2003, în vederea soluţionării cererii de suspendare provizorie a executării sentinţei nr. 504 din 18 februarie 2002 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti în dosarul nr. 488/2002 până la pronunţarea instanţei asupra acţiunii în anulare formulate împotriva acestei sentinţe.
Prin sentinţa comercială nr. 34 pronunţată la data de 11 martie 2003, cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei a fost respinsă, soluţia rămânând irevocabilă prin nerecurare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin încheierea din 11 august 2010 a admis excepţia prescripţiei şi a respins ca prescrisă cererea reclamantei SC B.O. SA de restituire a cauţiunii.
În argumentarea acestei soluţii, Curtea de Apel a reţinut că cererea nu constituie o excepţie de la regula prescriptibilităţii extinctive instituite de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi cu aplicarea dispoziţiilor art.23 din decret a apreciat că cererea de restituire a cauţiunii, sumă consemnată la o instituţie bancară pe seama şi la dispoziţie instanţei, potrivit art. 300 alin. (3) şi art. 7231 C. proc. civ., se supune dispoziţiilor amintite, parcurgând două etape: cea a solicitării restituirii adresată instanţei, singura în măsură să dispună asupra sumelor de bani consemnate, prescriptibilă în termenul de 3 ani, ce curge de la data naşterii dreptului de a cere restituirea, şi cea a cererii de eliberare efectivă a sumelor de bani solicitată în mod direct instituţiei bancare, prescriptibilă într-un termen de 1 an, ce curge de la momentul eliberării încheierii de încuviinţare a restituirii de către instanţă.
Totodată, s-a considerat că, în cauză, nu este incidentă excepţia instituită de art. 23 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, rolul cauţiunii consemnate potrivit legii la dispoziţia instanţei neputându-se suprapune în totalitate cu cel al unei garanţii constituite în baza legii, garantarea acoperirii eventualului prejudiciu înregistrat de creditor fiind doar una din funcţiile instituirii cauţiunii, pe lângă, între altele, descurajarea cererilor abuzive.
Caracterul prescriptibil al cererilor de această natură se menţine cu atât mai mult cu cât, legiuitorul recunoaşte, la o dată mai recentă, prescriptibilitatea cererilor de restituire a sumele consemnate în orice scop de către persoane fizice sau juridice, la dispoziţia organelor judiciare, pentru care s-a dispus restituirea şi nu s-a cerut ridicarea de către cei care le-au depus sau care erau îndreptăţiţi să le ridice, prin art. 1 lit. h) din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 aprobate prin HG nr. 731 din 4 iulie 2007.
Faptul că legiuitorul a înţeles să lămurească situaţia juridică a sumelor consemnate cu titlu de cauţiune doar în situaţia în care s-a dispus restituirea şi nu s-a cerut ridicarea de către cei interesaţi, declarându-le ca trecând în proprietatea privată a statului, omiţând să se pronunţe în mod expres şi asupra situaţiei în care partea interesată nici nu a solicitat încuviinţarea restituirii, nu constituie un motiv de înlăturare a aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În concluzie instanţa de apel a subliniat incidenţa în soluţionarea cererii a termenului de prescripţie de 3 ani, ce curge de la momentul naşterii dreptului de a cere restituirea sumei consemnate cu titlu de cauţiune, respectiv cel al rămânerii irevocabile a sentinţei comerciale nr. 34 din 11 martie 2003 la expirarea termenului de declarare a căii de atac.
Aplicând această interpretare legală la situaţia concertă desprinsă din dosarul cauzei, s-a constatat că termenul de prescripţie s-a împlinit anterior înregistrării cererii de restituire a cauţiune, momentul de început al acestuia fiind marcat de respingerea irevocabilă a cererii de suspendare a executării.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta SC B.O. SA Bucureşti întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de nelegalitate invocat recurenta a susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 şi a dispoziţiilor art. 1 lit. h) din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007.
Astfel, arată recurenta, interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 este eronată deoarece reclamantul care a consemnat cauţiunea nu poate avea interesul să exercite un drept material la acţiune cu privire la proprii săi bani, iar aplicarea în prezenta cauză a acestui text de lege este nelegală deoarece are drept consecinţă absurda aplicare a prescripţiei extinctive asupra dreptului de proprietate şi prejudicierea reclamantului care, cu bună credinţă, a garantat pentru un eventual prejudiciu pe care l-ar fi produs părţii adverse din proces, sar, deşi acest prejudiciu nu s-a produs, reclamantul tot nu îşi mai poate utiliza sumele de bani consemnate.
Sunt greşit aplicate în cauză şi dispoziţiile art. 1 lit. h) din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 deoarece această prevedere legală se referă la sume de bani intrate în proprietatea privată a statului, ori, prin consemnarea unei cauţiuni nu se face o plată către stat, astfel încât să se poată susţine că banii consemnaţi au trecut în proprietatea privată a statului ci se garantează pentru un eventual prejudiciu suferit doar de către partea potrivnică şi nu de către stat.
Totodată, susţine recurenta, hotărârea recurată este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi cu dispoziţiile art. 7231 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.
Motivarea reţinută de instanţă pentru a nu aplica în speţă excepţia prevăzută de art. 23 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 este contrară dispoziţiilor art. 7231 C. proc. civ. şi este neîntemeiată cu atât mai mult cu cât, deşi instanţa admite că rolul cauţiunii este acela de garanţie, refuză totuşi să aplice excepţia referitoare la imprescriptibilitatea garanţiilor şi încalcă astfel o normă de strictă interpretare.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. (9) C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958, a art. 1 lit. h) din Normele metodologice de aplicare a OG nr. 14/2007 şi a dispoziţiilor art. 7231 C. proc. civ.
Motivul de recurs invocat de recurentă este fondat întrucât instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 23 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă cu trimitere la alin. (1) şi (2). Instanţa a ignorat alin. (3) din textul de lege menţionat care prevede că dispoziţiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituie drept garanţie pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale.
Cauţiunea reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de una din părţile procesului, cu titlu de garanţie, pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părţi.
Ca atare, faţă de natura sa juridică de garanţie legală, cauţiunea depusă în baza normelor legale este exceptată potrivit alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 de la termenul de prescripţie de trei ani, astfel că instanţa a soluţionat greşit cauza pe excepţia prescripţiei.
A reţine prescriptibilitatea cererii ar însemna că deponentul proprietar ar rămâne lipsit pentru totdeauna de suma constituită drept garanţie, soluţie inadmisibilă, lipsită de orice raţiune.
Soluţionând greşit cauza pe excepţie şi nu pe fond Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA Bucureşti, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cererii pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA Bucureşti împotriva Încheierii din 11 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează încheierea recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 859/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 861/2011. Comercial → |
|---|
