Acţiune în constatare. Decizia nr. 493/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 493/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 6846/271/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 493/R/.> Ședința publică de la 18 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. C.
Judecător L. D. J.
Judecător I. C. M.
Grefier M. M.
Pe rol judecarea recursurilor litigii cu profesioniștii declarate de pârâta-recurentă . cu sediul în loc.București, ..42, etaj 3-8-10, sector 2, și reclamanții-recurenți R. C. M. și R. Z. cu dom.procesual ales la cab. av. P. F., loc.Oradea, ./A, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 10.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 11 noiembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 18 noiembrie 2013, după care:
TRIBUNALUL
DELIBERÂND;
Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele;
Prin sentința nr._ din 10.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune privind cererea de restituire a comisionului de risc achitat în perioada 13.05.2008 –02.03.2009 .
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R. C. M. și R. Z., cu domiciliul ales în Oradea, .. 1, . în contradictoriu cu pârâta .- SUCURSALA BIHOR, cu sediul în Oradea, ., jud. Bihor.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor înscrise la pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/13.05.2008, art.3 pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr. 1 și art. 2 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2 la convenția de credit nr._/13.05.2008 .
S-a dispus modificarea convenției de credit nr._/13.05.2008 în sensul eliminării din contract a clauzelor constatate abuzive la alienatul precedent, menționând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit;
S-a dispus obligarea pârâtei la despăgubiri constând în suma plătită cu titlu de comision de risc de la data de 03.03._10 precum și a sumei plătite cu titlu de comision de administrare de la data de 25.09.2010 până la zi;
S-a dispus obligarea pârâtei la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din aceasta a sumei percepute cu titlu de comision de administrare.
S-au respins celelalte pretenții.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei 1000 lei cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele;
Cu referire la excepția prescripției parțiale, invocată de pârâtă prin încheierea de ședință din 29.06.2012 instanța a admis-o.
În detalierea motivelor care au stat admiterii excepției prescripției parțiale a dreptului la acțiune instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au solicitat restituirea unor sume de bani, acțiunea fiind una personală prin care se valorifică drepturi de creanță, iar dreptul se prescrie în termenul general de 3 ani.
Temeiul juridic al restituirii nu îl poate constitui plata nedatorată, care este un fapt licit, ci răspunderea civilă delictuală, fiind întemeiată pe fapta ilicită de a insera în contract clauze abuzive.
În sensul, că temeiul juridic în constituie răspunderea civilă delictuală s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.124 din 8 septembrie 2011 reținând în considerente „că art. 13 din Legea nr. 193/2000, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede și o răspundere contravențională, din moment ce fapta ilicită este sancționată cu amendă contravențională. …”
Conform art. 3 din Decretul 167 /1958 termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă conform art. 8 din aceleași act normativ de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
În speță, reclamanții au avut posibilitatea de a lua cunoștință de prevederile contractuale apreciate odată cu primirea contractului în care acestea au fost inserate .
Chiar dacă s-ar accepta că temeiul acțiunii îl constituie acțiunea în nulitate a acelor clauze considerate abuzive, deși este vorba de acele clauze considerate „clauze nescrise”, trebuie făcută distincția între imprescriptibilitatea dreptului de a cerere constatarea nulității și acțiunea în restituirea pretențiilor, exercitată în temeiul principiului repunerii părților în situația anterioară, care este întotdeauna prescriptibilă.
Mai trebuie făcută distincție între acțiunile reale prin care se apără drepturi real, cum este cazul acțiunii în revendicare, operează fără excepții repunerea părților în situația anterioară și acțiunile personale prin care se apără drepturi de creanță, când acțiunea în restituirea pretențiilor este suspusă termenelor de prescripție prevăzute de Decretul 167/1958, care la art. 9 al. 2 prevede: „ In caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe sa curgă de la data cînd cel îndreptățit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege sa-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai tîrziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”
Ori, în speță reclamanții au putut cunoaște cauza de nulitate chiar de la momentul înmânării contractului, imediat după semnare, chiar dacă la semnare, n-au avut posibilitatea reală de a invoca caracterul abuziv al unor clauze .
Rezultă așadar și fără putință de tăgadă că pretențiile mai vechi de trei ani anterior notificării, respectiv promovării acțiunii sunt prescrise.
În speță reclamanții au notificat reclamanta asupra faptului că nu sunt de acord cu transformarea comisionului de risc, solicitând restituirea sumelor acordate cu acest titlu, prin adresa înregistrată la intimată sub nr. 862/02.03.2012, fil 36 dată în raport de care se va calcula termenul de prescripție .
Cu referire la fondul pretențiilor instanța de fond a reținut următoarele:
Dreptul românesc consacră libertatea contractuală atribuind contractelor putere de lege, însă numai dacă sunt „legal făcute” astfel cum rezultă din disp. art. 969 c.civ, dispoziții aplicabile în raport de data încheierii contractului.
Libertatea contractuală este exclusă în cazurile prevăzute de art. 5 din c.civ. care prevăd că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordine publică și buna credință .
Rezultă așadar că părțile sunt libere să stabilească condițiile contractuale fără a putea deroga însă de la legile de ordine publică și bunele moravuri .
Un contract care contravine normelor imperative și bunei credințe nu beneficiază de protecția legislației interne și nici a celei comunitare.
Potrivit disp. art. 970 c.civ. contractele trebuie executate cu bună credință, care trebuie să existe pe toată durata derulării raporturilor contractuale.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori este, având în vedere scopul său, o lege care interesează ordinea publică și prin urmare, ori de câte ori dispozițiile acestei legi sunt încălcate, forța obligatorie a contractului încetează pentru acest motiv.
Pentru considerentele anterior enunțate toate motivele de netemeinicie și inadmisibilitate invocate pe temeiul principiului libertății contractuale urmează a fi înlăturate.
Art.14 din Legea nr. 193/2000 consacră dreptul consumatorului de a solicita angajarea răspunderii civile delictuale a comerciantului .
Analizând existența caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 ” O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (3)…. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens”.
Între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/13.05.2008, fil. 7-15, având ca obiect acordarea unui împrumut de 38.400 CHF, urmând ca restituirea împrumutului să se facă în 216 rate lunare.
Pentru garantarea restituirii împrumutului în favoarea pârâtei s-a constituit ipoteca de rang I asupra imobilului situat în mun. Oradea, ., .. 20, compus din două camere și dependințe, împreună cu dreptul de folosință asupra terenului aferent în suprafață de 13 mp și părțile comune indivize ce revin apartamentului, înscris în CF col. nr. 25.800 Oradea și CF ind. nr. 35.929 Oradea, cu nr. topo. 5.121/33/20, sub B 1, B 2, C 1 și C 2.
Prin 2 acte adiționale emise de pârâtă și semnate de reclamanți, fil. 16-30 după apariția OUG nr. 50/2010, comisionul de risc a fost înlocuit cu comisionul de administrare, inițial fiind menținut același procent de 0,22% lunar, aplicabil la soldul creditului, însă prin al doilea act adițional încheiat la data de 17.12.2010 comisionul a fost redus la 0, 15% . Ambele acte adiționale au avut ca și consecință reducerea D., astfel prin primul act adițional D. s-a redus de la 7, 04 la 6, 3 %, iar prin al doilea act adițional D. s-a redus la 5, 42 % .
Tot prin cele două acte adiționale s-au stabilit criterii certe de modificare a ratei dobânzii, în funcție de evoluția LIBOR .
În speță se susține caracterul abuziv al clauzelor înscrise la art. 5 lit a și pct. 3 lit. d din partea „Condiții speciale” și art. 3 pct. 5.1 lit. a din actul adițional nr. 1 art. 2 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2, obligația reclamantei de a plăti un comision de risc de 0, 22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata creditului.
Pârâta nu a făcut dovada negocierii clauzelor reclamate ca abuzive deși potrivit art. 4 al. 3 tz, finală din Legea nr. 193/2000 sarcina probațiunii îi aparține.
Cu referire la comisionul de risc, instanța de fond a apreciat că acesta trebuie să corespundă unui risc real, iar în speță riscul de neplată a creditului a fost garantat prin garanția reală imobiliară constituită de pârâți. În prezent banca nu este supusă nici unui risc privind recuperarea creditului, astfel că nu se justifică perceperea unor sume suplimentare cu acest titlu .
Comisionul de risc are natura unei clauze aleatorii, pierderea sau profitul depinzând de un eveniment viitor și incert, și ar fi justificat doar în lipsa unor garanții constituite pentru garantarea creditului, clauza de ipotecă fiind una cu conținut predeterminat, întinderea drepturilor și obligațiilor fiind stabilită ab inițio, se exclude aleatoriul și deci riscul de neplată.
Comisionul de risc a fost stabilit în procent lunar aplicabil la soldul creditului inițial 0, 22 %, echivalentul a peste 2, 5 % anual, procent care este asemănător dobânzii, la a cărei majorare conduce, cumulându-se cu aceasta, astfel că acest comision constituie în realitate o dobândă mascată.
Prin perceperea unui comision de risc nu se urmărește în realitate acoperirea vreunui risc, nefiind inserat vreo clauză de restituire a aceste garanții suplimentare, prin perceperea comisionului de risc ajungând-se la o creștere nejustificată a costurilor contractului, care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Chiar dacă prin Legea nr. 288/2010 s-a prevăzut că disp. din OUG nr. 50/2010 privind eliminarea comisionului de risc se vor aplica numai contractelor încheiate ulterior, această modificare nu înlătură dreptul instanței de a analiza dacă comisionul de risc este justificat sau dacă dimpotrivă este perceput în temeiul unei clauze abuzive, astfel cum este definită de art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Comisionul de risc, necorespunzând unui risc real, reprezintă în realitate o dobândă mascată .
Chiar dacă prin cele de-al doilea act adițional comisionul a fost redus la 0, 15%, în absența unui factorului de risc și acesta trebuie înlăturat.
Faptul că, urmare a apariției OUG nr. 50/2010, comisionul de risc a fost înlocuit cu comisionul de administrare nu justifică menținerea acestuia,
Nu se contestă caracterul oneros al contractul de credit bancar și nici faptul că dobânda face parte din conținutul contractului și nici libertatea economică. Instanța de fond a apreciat însă că și instituțiile de credit ca orice comerciant, trebuie să-și vândă produsele în condițiile de concurență loială și transparență, astfel încât cumpărătorul să cunoască de la început ce cumpără și care este prețul ce trebuie plătit.
În speță, instanța de fond constatând că nu există un risc real pentru pârâtă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale care prevăd dreptul pârâtei să perceapă comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare .
Reținându-se caracterul abuziv al comisionului de risc, aceiași soluție se impune și în privința comisionului de administrare care îl înlocuiește.
Cu referire la clauza de modificare a ratei dobânzii prevăzute de art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit, instanța de fond a reținut că, această clauză a fost modificată prin actele adiționale nr. 1 și 2 din 17.12.2010, în prezent fiind determinate în mod cert și în baza unor criterii ferme și obiective, condițiile în care se poate modifica rata dobânzii, astfel că cererea de constatare a caracterului abuziv, al acestei clauze urmează a fi respinsă.
Conform disp. art. 6 din Legea nr. 193/2000 „ Clauzele abuzive cuprinse în contract si constatate … nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare..”. Prin urmare clauzele constatate abuzive conform celor menționate anterior, urmează a fi excluse din contract cu consecința restituirii sumelor de bani achitate în temeiul acestora .
Față de considerentele ce preced, instanța de fond a apreciat ca parțial întemeiată acțiunea formulată și în temeiul disp.art. 14 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori și a celorlalte temeiuri invocate a admis-o în parte, în limitele anterior arătate și conform dispozitivului.
Față de admiterea în parte a acțiunii, în temeiul disp.a rt. 276 c.pr.civ, instanța de fond a obligat pârâta la cheltuieli parțiale de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 1000 lei .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
În recursul formulat de către reclamanții-recurenți R. C. M. și R. Z., aceștia au solicitat respingerea excepției prescripției invocată de pârâtă prin întâmpinare, și admisă de către instanța de fond.
În motivare s-a arătat că, prescripția dreptului la acțiune, intervine în ipoteza în care partea având posibilitatea de a acțiunea în vederea protejării dreptului său, lasă să treacă termenul de 3 ani prev.de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958. Însă în măsura în care partea nu a avut această posibilitate, recurenții apreciază că sancțiunea impusă de lege, nu este incidentă. Așadar până la momentul declarării abuzive a clauzelor de către instanța de judecată, reclamanții nu aveau posibilitatea de a solicita restituirea prestațiilor întrucât nu au cunoscut întinderea pagubelor.
Au mai arătat recurenții, că solicită acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, din fața instanței de fond ca o consecință a admiterii în totalitate a acțiunii principale.
Recurenta-pârâta V. România S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și respingerea cererii ca nefondate.
Apreciază că, hotărârea este netemeinică și nelegală doar parțial, apreciind că soluția legală ar fi aceea de a respinge capetele de cerere formulate de reclamanți ca fiind lipsite de interes, datorită faptului că comisionul de risc a fost eliminat ca urmare a adoptării actului adițional prin care s-a implementat OUG 50/2010. Ca atare invocă pe cale de excepție, excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și clauzelor referitoare la comisionul de risc.
În primul rând se arată că se impune admiterea excepției, ca urmare a implementării actului adițional ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010.
Pe de altă parte, fiind vorba de un contract cu executare succesivă rezoluțiunea unei astfel de clauze nu poate produce efecte decât pentru viitor.
Fiind vorba despre un contract cu prestație succesivă, repunerea părților în situația anterioară nu este posibilă. Ea ar duce, de altfel, la îmbogățirea fără justă cauză a consumatorului întrucât numerarul pus la dispoziția acestuia putea fi utilizat într-o altă tranzacție în beneficiul său.
Implementarea ordonanței face lipsit de obiect capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei ce a instituit comisionul de risc. Mai mult, obligarea sa la plata dobânzii legale nu este posibilă întrucât în sarcina sa nu există prestabilită o obligație de plată.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta apreciază că, nu s-a pus în aplicare Directiva nr.93/13/CEE, și nu s-a avut în vedere interogatoriu prin care reclamantul a arătat că recunoaște că nu cunoștea prevederile contractuale la momentul semnării convenției de credit. Se arată că, s-a semnat actul adițional nr.2 în care reclamanții-pârâți și-au dat în mod expres acordul cu privire la comisionul de administrare.
În condițiile în care s-a semnat și s-a stipulat în mod expres de către reclamanți că sunt de acord cu introducerea comisionului de administrare nu se poate reține că acest comision a fost introdus fără acordul consumatorilor.
Astfel, apreciază c-a nefiind îndeplinite dispozițiile art.4 din L 193/2000.
În drept au fost invocate disp.art.969 Cod civil, Directiva 93/13/CEE, L 193/2000, OUG 50/2010.
Procedând la analizarea celor două recursuri prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesteasunt fondate, urmând a le admite.
Referitor la motivele invocate de reclamanții-recurenții R. C. M. și R. Z., cu privire la admiterea de către instanța de fond a excepției prescripției parțiale a dreptului acțiunii privind cererea de restituire a comisionului de risc achitat în perioada 13.05._09, tribunalul reține că în mod netemeinic a fost admisă excepția prescripției de către instanța de fond.
Pentru calificarea convenției de credit ca fiind un contract cu executare uno ictu sau succesivă trebuie avută în vedere modalitatea de executare a prestațiilor ambelor părți. În ipoteza unui contract sinalagmatic, calificarea lui ca fiind unul cu executare succesivă ar impune ca ambele prestații să aibă un asemenea caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
În ipoteza contractului unilateral, când singura prestație este cu executare succesivă, acesta se impune a fi calificat în acest fel. Or, din moment ce recurenta și-a executat obligația dintr-o dată, convenția de credit nu poate fi calificată ca fiind una cu executare succesivă, astfel încât argumentul invocat de aceasta nu poate fi primit.
În plus, tribunalul reține că prescripția dreptului la acțiune intervine în ipoteza în care partea, având posibilitatea de a acționa în vederea protejării dreptului său, lasă să treacă termenul de trei ani prescris de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În măsura în care partea nu a avut posibilitatea de a acționa, nici sancțiunea impusă de lege nu este incidentă, fiind de principiu că acolo unde încetează rațiunea legii, trebuie să înceteze și aplicarea ei (cessant ratione legis, cessat ejus dispositio ).
În ceea ce privește ce-l de-al doilea motiv invocat de reclamanții-recurenți cu privire la admiterea în totalitate a cheltuielilor de judecată, având în vedere că ambele recursuri au fost admise de tribunal, urmează ca și cheltuielile de judecată să se compenseze.
Cu privire la recursul declarat de pârâta-recurentă ., tribunalul urmează a-l admite, în ceea ce privește următoarele considerente.
Referitor la excepția lipsei de interes, invocată prin motivele de recurs tribunalul reține că ele vizează de fapt fondul litigiului, respectiv fondul motivelor de recurs, care vor fi dezbătute în ceea ce urmează.
Constatăm că, actul adițional nr.1 /17.12.2012, la convenția de credit_/13.05.2008 prin care s-a stabilit un comision de administrare credit la pct. 5.1 în cuantum de 0,22% /lună aplicat la soldul creditului a fost semnat pe fiecare pagină de către cei doi recurenți și de către cei doi garanți ai recurenților.
Prin urmare, susținerile acestora din acțiunea introductivă referitoare la neprevederea comisionului de administrare în convenția de credit și cu privire la refuzul manifestat expres de a semna actul adițional prin care a fost introdus comisionul de administrare nu poate fi primită.
Aceeași concluzie reiese și din actul adițional nr.2 semnat de către recurenți și de către garanții acestora la data de 17.12.2012, în care comisionul de administrare fiind doar de 0,15%/lună aplicat la soldul creditului, de unde s-ar deduce în mod logic o negociere a acestuia.
În ceea ce privește celelalte motive invocate de către recurenta . reține că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivul invocat sub acest aspect de către recurentă nu poate fi primit.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, acest motiv nu poate fi primit.
Pe de altă parte, tribunalul reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Așa fiind, prin contractul încheiat de cele două părți intimații și-au asumat obligația de a achita un procent de 0, 19 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Stabilirea caracterului abuziv al acesteia presupune în primul rând raportarea la prevederile dreptului comunitar astfel cum a fost el conturat în jurisprudența C.J.C.E.
În acest sens, s-a statuat ( hotărârea din 3 iunie 2010 în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid versus Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios ) că art. 4 alin. 2 și 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Continuând raționamentul, Curtea a stabilit că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit, astfel încât instanța de judecată poate proceda la examinarea caracterului clauzei.
Pe de altă parte, riscul în legătură cu care recurenta percepe un comision nu este determinat sau determinabil, contractul de credit având prin natura sa un caracter comutativ. Perceperea lui ar fi impus definirea în mod clar a ipotezelor care au fost avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, fiind de principiu că plata oricărui comision impune existența unui serviciu prestat de către bancă.
Definirea lui de către recurentă în cadrul prezentului litigiu nu poate acoperi obligația pe care aceasta o avea ab initio de a stabili împrejurările pentru care este datorat comisionul respectiv. Chiar acceptând că el vizează situația personală a intimaților, nu trebuie omis că procentul calculat reprezintă o parte considerabilă din costul final al creditului suportat de către intimați. În condițiile în care valoarea totală a comisionului de risc reprezintă mai mult de jumătate din valoarea dobânzii, tribunalul consideră că plata lui creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile celor două părți, fiind de neconceput ca un comision să fie aproape egal cu dobânda datorată de împrumutat.
În plus, în mod corect instanța de fond a reținut că riscul de neplată este acoperit prin instituirea unor garanții reale imobiliare în favoarea recurentei, astfel încât perceperea unei sume de bani la nivelul amintit nu poate fi calificată decât ca abuzivă. În acest sens pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000 stabilește în mod expres că sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionistului. Or, intimații nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva sa.
În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, tribunalul reține că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”, astfel încât nici acest motiv nu poate fi primit.
Referitor la încălcarea regulilor stabilite de Decretul nr. 167/1958 tribunalul reține că pentru calificarea convenției de credit ca fiind un contract cu executare uno ictu sau succesivă trebuie avută în vedere modalitatea de executare a prestațiilor ambelor părți. În ipoteza unui contract sinalagmatic, calificarea lui ca fiind unul cu executare succesivă ar impune ca ambele prestații să aibă un asemenea caracter, executarea lor durând în timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestații să aibă caracterul vizat.
În ipoteza contractului unilateral, când singura prestație este cu executare succesivă, acesta se impune a fi calificat în acest fel. Or, din moment ce recurenta și-a executat obligația dintr-o dată, convenția de credit nu poate fi calificată ca fiind una cu executare succesivă, astfel încât argumentul invocat de aceasta nu poate fi primit.
Față de toate acestea în baza art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ. va admite recursurile în sensul celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondate recursurile introduse de pârâta- recurent . cu sediul în loc.București, ..42, etaj 3-8-10, sector 2, și reclamanții-recurenți R. C. M. și R. Z. cu dom.procesual ales la cab. av. P. F., loc.Oradea, ./A, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 10.10.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică în parte în sensul că, respinge ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 13.05._09.
Înlătură dispoziția privind constatarea caracterului abuziv al actelor adiționale nr.1 și 2 la convenția de credit nr._ din 13.05.2008.
Compensează în întregime cheltuielile de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
Președinte, A. C. C. | Judecător, L. D. J. | Judecător, I. C. M. |
Grefier, M. M. |
Red.jud.C.A./19.12.2013
Red.jud.fond.U.O.M.
Tehn.red.M.M./2 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 446/2013. Tribunalul BIHOR | Încuviinţarea executării silite. Decizia nr. 70/2013.... → |
|---|
