Acţiune în constatare. Decizia nr. 414/2013. Tribunalul BIHOR

Comentarii

0

Decizia nr. 414/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 23-09-2013 în dosarul nr. 1031/187/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BIHOR

SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL

DECIZIA Nr. 414/R/.> Ședința publică de la 23 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE L. D. J.

Judecător I. C. M.

Judecător A. C. C.

Grefier M. M.

Pe rol judecarea recursului litigii cu profesioniștii declarat de recurenta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. București, cu sediul în loc.București, str...5, sector 3, în contradictoriu cu intimații S. R. M., S. A. ambii cu sediul procesual ales în loc.Oradea, ..1, ., și intimata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - PRIN SUCURSALA ȘTEI, cu sediul în loc.Ștei, ..9, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr.1715 din 19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Beiuș, având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.

Procedura legal îndeplinită.

Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 09 septembrie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, și când s-a dispus amânarea pronunțării hotărârii pentru data de 16 septembrie 2013, 23 septembrie 2013, după care:

TRIBUNALUL

DELIBERÂND;

Asupra recursului de față Tribunalul, constată următoarele:

Prin sentința nr.1715 din 19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Beiuș, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamanții S. R. M. și S. A., ambii domiciliați în orașul Ștei, .. 10, ., cu domiciliul procesual ales la av. R. C. - Oradea, .. 1, ., în contradictoriu cu pârâta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., cu sediul în București, .. 5, sector 3, prin Sucursala Ștei, cu sediul în Ștei, .. 9, județul Bihor, ca legală și întemeiată.

S-au anulat următoarele clauze abuzive din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1529PF/10.09.2007: - pct. 5, teza a treia, în ceea ce privește „dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”, dar numai în măsura în care depășește nivelul de 5,8 % pe an; - pct. 6, a doua și a treia liniuță: „dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 1 puncte procentuale; dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută de peste 31 de zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale.”; - pct. 7, în totalitate: „Dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante: (…) a) până la 30 de zile, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 puncte procentuale; (…) b) peste 31 zile inclusiv, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 puncte procentuale.”; - pct. 8, partea introductivă, în ceea ce privește formularea „variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare.”

A fost obligată pârâta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., prin Sucursala Ștei, să restituie reclamanților S. R. M. și S. A. toate sumele plătite în temeiul clauzelor abuzive ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1529PF/10.09.2007, anulate potrivit dispozițiile precedente, începând cu luna septembrie 2008.

S-au respins celelalte pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamantul S. R. M., în calitate de împrumutat și reclamanta S. A., în calitate de coplătitor, pe de-o parte și pârâta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., prin Sucursala Ștei, pe de altă parte, au încheiat contractul de credit bancar nr. 1529PF/10.09.2007 (în continuare, contractul - filele 13, 14).

În baza acestui contract, B.C.R. a acordat împrumutatului un credit în valoare de_ euro, pe o perioadă de 360 luni, potrivit pct. 1 și pct. 2 din convenție.

Potrivit pct. 5, teza întâi din contract, dobânda curentă a fost stabilită la valoarea de 5,8 % pe an, aceasta fiind fixă în primul an de la data încheierii convenției.

După expirarea primului an de la data încheierii contractului, dobânda urma să fie formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R., la care se adaugă 1,20 puncte procentuale, potrivit pct. 5, teza a treia din contract.

Asupra acestor aspecte de fapt nu au fost formulate obiecțiuni, fiind chiar confirmate de către părți.

Însă, reclamanții S. R. M. și S. A., în principal, au susținut că anumite clauze din contract au caracter abuziv.

În cauză, instanța de fond a constatat că reclamanții au semnat contractul în litigiu în calitate de consumatori, în sensul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pe de-o parte, iar pârâta B.C.R. a semnat contractul în calitate de comerciant, în sensul art. 2 alin. 2 din aceeași lege, pe de altă parte, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului.

În soluționarea cererii, instanța de fond a avut în vedere aplicabilitatea următoarelor prevederi:

1. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată - în forma aflată în vigoare la data de 10.09.2007 (data încheierii contractului):

- art. 1, alin. 1 și 3 - „(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

- art. 2 - „(1) În sensul prezentei legi, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale. (2) În sensul prezentei legi, prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică ce încheie un contract în cadrul unei activități autorizate, comerciale sau profesionale.”

- art. 4 alin. 1 și 2 - „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

- art. 6 - „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”

2. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatori: - art. 2, lit. b și c - „În sensul prezentei directive: (b) „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale; (c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.”

- art. 3 alin. 1 și 2 - „(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.”

- art. 4 - „(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

- art. 6 alin. 1 - „(1) Statele membre stabilesc că, clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

- art. 8 - „Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

Instanța de fond a avut în vedere și jurisprudența relevantă în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta urmând a fi evidențiată, ca atare, în măsura în care se va face trimitere la modul de interpretare a dreptului comunitar ori în măsura în care vor fi amintite anumite principii ce rezultă din jurisprudența acestei Curți.

Pe parcursul procedurii, prin întâmpinare și verbal în ședința publică, pârâta B.C.R. a invocat excepția de netimbrare a cererii, excepția prescripției extinctive, excepția lipsei capacității civile a B.C.R. – Sucursala Ștei, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei interesului reclamanților și excepția lipsei (neîndeplinirii) procedurii prealabile cu privire la capătul trei din cerere.

Instanța de fond a constatat că toate aceste excepții au fost soluționate prin încheierea pronunțată la data de 25.06.2012 (filele 142, 143).

Asupra admisibilității cererii, din perspectiva principiului „pacta sunt servanda” (convențiile trebuie respectate).

Referitor la afirmațiile și argumentele esențiale ale părților:

Prin întâmpinare, pârâta B.C.R. a susținut că instanța de judecată nu poate nesocoti acest principiu („pacta sunt servanda”) și nu poate da curs cererii uneia dintre părțile contractului de a lipsi de efecte, de a modifica anumite clauze contractuale.

De asemenea, pârâta a precizat că, instanța nu poate obliga banca la restituirea unor plăți încasate în temeiul unor clauze contractuale liber consimțite de către părți.

Pe condițiile speciale ale contractului de credit reclamanții au declarat expres că prin semnarea contractului au citit, au înțeles și că le-au fost explicate clauzele, pe care și le-au însușit în totalitate.

Prin răspunsul la întâmpinare (filele 111-113), reclamanții S. R. M. și S. A. au afirmat că instanța de judecată poate să intervină în raportul juridic contractual, în scopul asigurării respectării legii.

În situația unui contract încheiat cu încălcarea legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, instanța poate dispune înlocuirea clauzelor abuzive cu clauze prin care să se respecte legea.

Instanța de fond a apreciat că obligativitatea contractului este deosebit de importantă, atât pentru părțile contractante, cât și pentru stabilitatea raporturilor juridice, în general.

Principiul exprimat prin adagiul latin „pacta sunt servanda” (forța obligatorie a contractului sau convențiile trebuie respectate) este în acord nu numai cu voința fiecărei părți contractante, dar și cu cerințele de ordine publică (de ordin general) ale societății - climatul de securitate a raporturilor juridice contractuale.

În speță, însă, s-a solicitat examinarea contractului „inter partes” de către instanța de judecată în conformitate cu Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (în forma aflată în vigoare la data de 10.09.2007 - data încheierii contractului).

Instanța de fond a amintit faptul că prin acest act normativ (Legea nr. 193/2000) a fost transpusă Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Având în vedere aceste norme juridice, invocate de către reclamanți, instanța de fond a considerat necesar să amintească și considerentele pentru care a fost adoptat actul normativ comunitar (Directiva 93/13/CEE): - responsabilitatea statelor membre de a se asigura că nu există clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; - cerința esențială (imperativul) privind eliminarea clauzelor abuzive din aceste contracte; - necesitatea protejării consumatorilor prin adoptarea unor acte normative cu putere de lege; - caracterul minimal al protecției oferite de către Directiva 93/13; - cerința ca autoritățile judiciare sau administrative din statele membre să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prevederile Directivei 93/13 stau la baza unei bogate jurisprudențe a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanță care, într-un număr important de cauze, a fost chemată să se pronunțe asupra modului de interpretare a acestor norme comunitare.

Sub aspectul examinării unui contract prin prisma dispozițiilor referitoare la protecția consumatorilor, instanța de fond a reținut următoarele statuări (aprecieri) ale Curții de Justiție a Uniunii Europene: - instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens - Hotărârea Curții din data 4 iunie 2009 în cauza Pannon GSM Zrt. vs. Erzsbet Sustikne, C-243/08;

Directiva 93/13 constituie o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredințate Comunității Europene și, în particular, pentru creșterea nivelului și a calității vieții în ansamblul acesteia din urmă - Hotărârea Curții din data de 6 octombrie 2009 în cauza Asturcom Telecomunicaciones SL vs. C. Rodriguez Nogueira, C-40/08, pct. 51; Hotărârea Curții din data de 26 octombrie 2006 în cauza E. María Mostaza Claro vs. Centro Móvil Milenium SL - C-168/05, pct. 37;

Având în vedere natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, trebuie să se constate că art. 6 din directivă trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică – C-40/08, pct. 52;

Instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze - Hotărârea Curții din data de 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing vs. F. S., C‑137/08, pct. 56;

Dispoziția art. 6, alin. 1 din directivă (clauza abuzivă nu creează obligații pentru consumator) are caracter imperativ și urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți – Ordonanța Curții din data de 16.11.2010 în cauza Pohotovost vs. Iveta Korckovska, C‑76/10, pct. 38;

Situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract - Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 39;

Instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale - Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 40.

Concluzii:

În lumina acestor prevederi ale dreptului comunitar (Directiva 93/13, transpusă prin Legea 193/2000), coroborate cu principiile/statuările jurisprudențiale formulate de către instanța europeană, instanța de fond a reținut următoarele: - examinarea contractului în litigiu, din perspectiva prevederilor referitoare la clauzele abuzive, nu încalcă (nu nesocotește) principiul autonomiei de voință, libertatea contractuală sau forța obligatorie a contractului; - atât legislația internă, cât și legislația comunitară recunosc valabilitatea (însemnătatea) principiului „pacta sunt servanda”; - în realitate, forța obligatorie a contractului, adică principiul „pacta sunt servanda” este consecința imediată a principiului libertății contractuale, atât sub aspectul încheierii contractului, cât și sub aspectul determinării/stabilirii conținutului convenției; - însă, principiul libertății contractuale nu are un caracter absolut, limitele sale fiind impuse de lege, ordinea publică și/sau bunele moravuri; - așadar, în acest context al existenței anumitor limite, determinate fie prin textul legii, fie de ordinea publică, fie de bunele moravuri, trebuie înțeles principiul invocat de către pârâta B.C.R. - „pacta sunt servanda”; - față de caracterul imperativ, de ordine publică al reglementărilor interne și comunitare, referitoare la problema clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, trebuie subliniat că admisibilitatea cererii de chemare în judecată pendente ține în primul rând, tocmai, de examinarea/verificarea respectării limitelor impuse de lege principiului libertății contractuale, în raport cu care (limite) se va avea în vedere și forța obligatorie a contractului; - cu alte cuvinte, instanța are de verificat dacă prin contractul încheiat au fost sau nu respectate cerințele imperative ale legii, asemenea condiții depășind, prin natura lor, simplele intenții/interese ale particularilor (ale părților contractante), fiind, deopotrivă, cerințe de ordin general; - forța obligatorie a oricărui contract, ca principiu, trebuie să se supună normelor de ordine publică; - clauzele contractuale, prin care se respectă legea, ordinea publică, bunele moravuri, inclusiv normele referitoare la clauzele abuzive, urmează a fi respectate, tocmai în virtutea principiului „pacta sunt servanda”.

În lumina acestor aprecieri, instanța de fond a constatat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții S. R. M. și S. A. împotriva pârâtei S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., prin Sucursala Ștei, este admisibilă.

Precizări referitoare la criteriile de determinare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, efectul acestora, clauzele care pot fi analizate din această perspectivă a caracterului abuziv.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 (prevederi citate anterior), sunt de reținut următoarele condiții (criterii) privind stabilirea caracterului abuziv al unei clauze: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să fie contrară cerinței de bună-credință, existența unui dezechilibru semnificativ, în defavoarea consumatorului, între drepturile și obligațiile părților.

Aceste condiții rezultă și din art. 3, alin. 1 din Directiva 93/13.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că prevederile art. 3 alin. 1 și art. 4, alin. 1 din Directiva 93/13 (norme citate anterior), în ansamblul lor, definesc criteriile generale care permit aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale supuse dispozițiilor directivei.

Așadar, art. 3 din directivă (art. 4 din Legea nr. 193/2000) nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

De asemenea, precizează Curtea, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se la momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea convenției.

În aceste condiții, Curtea a precizat că revine instanțelor naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în sensul art. 3, alin. 1 din directivă - Hotărârea Curții din 9 noiembrie 2010, C-137/2008, pct. 40-43.

În alți termeni, este de reținut că instanța națională este cea competentă să se pronunțe asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice, dar o asemenea apreciere concretă (la speță) trebuie să fie făcută prin raportare la criteriile generale prevăzute la art. 3 și art. 4 din directivă, ținând cont de interpretarea acestor criterii (generale) dată de către instanța europeană și de împrejurările proprii fiecărui contract (fiecărei cauze) - Hotărârea Curții din 9 noiembrie 2010, C-137/2008, pct. 44.

Având în vedere și aceste precizări, instanța de fond a examinat, în concret, clauzele contractuale contestate de către reclamanții S. R. M. și S. A..

VI. CU PRIVIRE LA CLAUZELE DE LA PCT. 5.

1. Cu privire la obiectul acestei cereri:

Instanța de fond a constatat că pct. 5 din contract are în conținutul lui trei teze.

Potrivit, însă, chiar modului de formulare a cererii (petitului), instanța de fond a reținut că reclamanții au avut în vedere doar problema referitoare la dobânda variabilă, acest aspect rezultând de altfel și din motivele cererii de chemare în judecată.

Chestiunea referitoare la dobânda variabilă este menționată la pct. 5, teza întâi, partea finală din contract, prin care se arată că după primul an de la data încheierii contractului dobânda aplicabilă este variabilă.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că, reclamanții nu contestă simplul caracter variabil al dobânzii aplicabile după primul an, ci modul în care a fost stabilită/calculată dobânda respectivă.

De altfel, este de observat că acest obiect al cererii reclamanților, care nu se referă la simplul caracter variabil al dobânzii, rezultă chiar și din modul de formulare a precizării de acțiune (din petitul acesteia), depusă la dosarul cauzei la data de 10.09.2012 (filele 191-192), precum și din concluziile scrise.

Așadar, sub aspectul limitelor de sesizare (de examinare a acestei cereri), instanța de fond a reținut că obiectul cererii reclamanților se referă la pct. 5, teza a treia din contract, clauză referitoare la modul de calcul al dobânzii curente, în concret la dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul BCR, element component al dobânzii curente.

2. Cu privire la limitele stabilite pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor.

Afirmațiile și argumentele esențiale ale părților:

Pârâta B.C.R., prin întâmpinare, a arătat că, potrivit art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de-o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În speță, clauzele contractuale privind dobânda aplicabilă creditului și clauzele privind comisioanele sunt clare, fără echivoc.

Or, pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă, este necesar ca acea stipulație contractuală să nu privească obiectul sau prețul contractului, așa cum este cazul dobânzii și al comisioanelor, în măsura în care acestea au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Reclamanții S. R. M. și S. A. nu au formulat un răspuns concret privind incidența art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13, dispoziții invocate de către pârâtă.

Instanța de fond a apreciat că susținerea pârâtei B.C.R., în sensul excluderii clauzelor care cad sub incidența art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13 (prevederi citate anterior), sub aspectul constatării caracterului abuziv al acestora, în condițiile în care au fost redactate în mod clar și inteligibil, este adevărată, în principiu.

Aceste dispoziții comunitare au fost adoptate în România (introduse în ordinea juridică internă) prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, în concret prin pct. 2 al art. VI din Titlul II referitor la modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor.

Cu alte cuvinte, a precizat instanța de fond, deși Directiva 93/13 a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000, în formularea unui răspuns față de o apărare importantă invocată de către pârâtă (cea referitoare la limitele controlului jurisdicțional asupra acestor clauze care se referă la prețul creditului) este esențial să se observe că la data de 10.09.2007 (data încheierii contractului) dispozițiile art. 4, alin. 2 din această directivă nu erau transpuse, Legea nr. 363/2007 fiind adoptată abia în luna decembrie 2007.

Instanța de fond a menționat că, în examinarea respectării dispozițiilor legale privind clauzele abuzive, trebuie luate în considerare normele aflate în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 4, alin. 1 din directivă.

Dar, în condițiile în care, potrivit art. 4, alin. 2 din directivă, sunt excluse de la analiză anumite clauze, iar prin Legea nr. 193/2000 nu au fost transpuse (la data încheierii contractului) aceste limite, se pune în discuție dacă instanța de judecată are sau nu posibilitatea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze chiar dacă privește caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte și chiar dacă acele clauze au fost exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța de fond a observat că această stare de fapt este asemănătoare, în mare măsură, cu starea de fapt care rezultă din cauza C-484/08, ocazie cu care, punându-se problema conținutului obligațiilor care revin statelor membre în temeiul directivei, în ceea ce privește sfera controlului jurisdicțional privind caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale, prin Hotărârea din 3 iunie 2010 (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid vs. Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios) Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

- sistemul de protecție pus în aplicare de directivă se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora – pct. 27;

- directiva nu a realizat decât o armonizare parțială și minimală a legislațiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede – pct. 28;

- articolul 8 din directivă (citat anterior) prevede în mod expres posibilitatea statelor membre de a adopta sau de a menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție – pct. 29;

- statele membre nu pot fi împiedicate să mențină sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv articolul 4 alineatul (2) din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat – pct. 40;

- articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din directivă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil – pct. 44.

Instanța de fond a mai făcut precizarea că, în această cauză, Curtea de la Luxemburg a reținut că în ordinea juridică spaniolă art. 4, alin. 2 din directivă nu a fost transpus prin legea care urmărea tocmai transpunerea actului comunitar.

Or, raportat la această situație de fapt, care sa reținut și în cauza pendente, Curtea a statuat în sensul că instanța națională poate să aprecieze, în cadrul unui litigiu referitor la un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, care privește în special obiectul principal al contractului menționat, chiar în ipotezele în care această clauză a fost redactată în mod prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil – pct. 42.

În lumina acestei jurisprudențe, coroborată cu împrejurarea că prin Legea nr. 193/2000 nu au fost excluse de la controlul jurisdicțional clauzele care se referă la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de-o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar în măsura în care aceste clauze au fost exprimate în mod clar și inteligibil, în condițiile în care o asemenea reglementare internă de la data încheierii contractului în litigiu reprezintă, în concret, o modalitate prin care consumatorului i se asigură un nivel maxim de protecție (mai ridicat decât nivelul minim stabilit prin dispozițiile directivei), instanța de fond a precizat că, deși se referă la prețul creditului, astfel cum susține și pârâta, clauzele contestate au fost examinate prin prisma dispozițiilor legale în materie, fără a se ține seama de limitele prevăzute prin art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13.

Faptul că, ulterior încheierii convenției, aceste limite au fost introduse în ordinea juridică internă (prin Legea nr. 363/2007) nu mai are nicio relevanță, sub aspectul limitelor controlului jurisdicțional, în acord cu principiul exprimat prin adagiul latin tempus regit actum – actul este reglementat de legea valabilă în momentul încheierii acestuia.

3. Sub aspectul cerinței privind negocierea directă (individuală) a clauzelor cu consumatorul, din probele administrate în cauză, nu se poate reține că a existat o asemenea negociere, ocazie cu care consumatorul să fi avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei.

De altfel, partea care are obligația să dovedească faptul că această clauză a fost negociată, în sensul că i s-a dat posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, conținutul clauzei, potrivit art. 4, alin. 3, teza a doua din Legea nr. 193/2000, respectiv potrivit art. 3, alin. 2 din Directivă, este, în speță, pârâta B.C.R.

Dar, pârâta B.C.R. s-a limitat, prin întâmpinare, la o simplă afirmație, în sensul că în perioada 05.09._07 ar fi fost negociate clauzele contractuale, fără a și dovedi o asemenea susținere.

Prin răspunsul dat la întrebarea nr. 9 din interogatoriu (fila 201), referitoare la negocierea contractului, pârâta B.C.R. a arătat doar că în dosarul de credit nu există niciun înscris care să ateste că reclamanții au fost nemulțumiți de clauzele contractuale, considerând că aceștia au fost de acord cu condițiile prestabilite.

Față de aceste aspecte, instanța de fond a reținut că, în cauză, este vorba despre o clauză standard preformulată de către pârâta B.C.R., cu privire la care reclamanții nu au avut o altă posibilitate decât aceea de a o accepta sau nu, fără să fi putut negocia conținutul clauzei respective, adică să fi putut influența conținutul acesteia - modul de stabilire a dobânzii curente, sub aspectul elementelor componente ale dobânzii de referință variabilă.

Referitor la cerința privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților părților contractante, în detrimentul consumatorului:

Cu privire la afirmațiile și argumentele esențiale ale părților:

Reclamanții S. R. M. și S. A. au susținut că există un asemenea dezechilibru prin faptul că pârâta B.C.R. nu a definit dobânda variabilă și nu a arătat cum anume se calculează, ceea ce a determinat majorarea dobânzii în așa fel încât aceasta aproape că s-a dublat.

Pârâta B.C.R. a considerat că există un asemenea dezechilibru atunci când contractul și-a pierdut utilitatea socială și personală, caz în care partea interesată trebuie să arate că acel contract a rămas fără utilitate, în ceea ce o privește ori că a fost inutil chiar de la data încheierii convenției.

Referitor la aprecierea instanței de fond:

Un element concret (matematic) prevăzut în contract, referitor la dobânda curentă, este nivelul de 5,8 % pe an, reprezentând dobânda aplicabilă (fixă) în primul an de la data încheierii contractului.

După expirarea acestei perioade, dobânda curentă este formată din două componente: dobânda de referință variabilă, reprezentând componenta variabilă și marja de 1,20 puncte procentuale, reprezentând componenta fixă.

Instanța de fond a reținut că nici în contract, nici în condițiile generale de creditare (filele 163-166) nu s-a stabilit (menționat) nimic cu privire la nivelul (cuantumul) elementului variabil al dobânzii curente - dobânda de referință variabilă B.C.R.

Sub aspectul conținutului raportului juridic este de necontestat caracterul economic (evaluabil în bani) al drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților.

Or, acest caracter patrimonial este de luat în calcul în scopul determinării unui posibil dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în primul rând și determinării caracterului semnificativ al unui asemenea dezechilibru, în al doilea rând.

Astfel, în primul an de la data încheierii contractului, reclamanții au achitat o rată lunară, în cuantum total de 88,83 euro, dobânda curentă (fixă) fiind de 5,8 % pe an.

Începând cu anul al doilea, adică (în luna septembrie 2008, cel puțin), dobânda de referință variabilă era în cuantum de 8,9 %, creșterea nivelului dobânzii fiind de 3,10 puncte procentuale, raportat la dobânda (inițială) fixă. S-a precizat că nivelul dobânzii de referință variabilă din luna septembrie 2008 nu rezultă din contract, ci din adresa nr. DJ/_/31.10.2012 emisă de către pârâta B.C.R., ca răspuns la solicitările instanței.

În atare situație (schimbarea modului de calcul al dobânzii) și având în vedere dobânda de referință variabilă B.C.R., cuantumul total al ratei lunare a fost de aproximativ de 130 euro, după primul an al perioadei contractuale.

Așadar, instanța de fond a constatat că, din punct de vedere economic, obligațiile reclamanților s-au majorat cu aproximativ 40 euro, ceea ce reprezintă circa 45% din cuantumul ratei lunare din primul an de la data încheierii contractului.

O asemenea obligație a reclamanților, majorată după primul an al perioadei contractului, a fost apreciată de către instanța de fond ca fiind conținutul concret al unui dezechilibru existent între drepturile și obligațiile părților contractante, precum și caracterul însemnat (semnificativ) al dezechilibrului respectiv.

Un asemenea dezechilibru a fost cauzat, exclusiv, prin aplicarea clauzei contractuale în discuție - dobânda de referință variabilă B.C.R. (componentă variabilă a dobânzii curente), potrivit pct. 5, teza a treia din contract.

Referitor la cerința de bună-credință:

Afirmațiile și argumentele esențiale ale părților:

Reclamanții S. R. M. și S. A. au făcut referire la neîndeplinirea acestei cerințe, arătând că rata a crescut, deși EURIBOR a scăzut și faptul că pârâta B.C.R. nu și-a asumat niciun risc.

Prin întâmpinare, pârâta B.C.R. a apreciat că noțiunea de bună-credință a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeană.

Instanța de fond a apreciat:

Această condiție, referitoare la buna-credință, nu a fost definită prin Legea nr. 193/2000, dar nici nu au fost prevăzute anumite elemente ce pot fi urmărite la aprecierea factorului subiectiv.

Nici prin Legea nr. 363/2007 (act normativ invocat de către pârâtă) nu a fost definit „principul general al bunei-credințe”, ci doar amintit la art. 2, lit. h din Titlul I din această lege.

Cu toate acestea, având în vedere că Legea nr. 193/2000 a transpus Directiva 93/13, instanța de fond a avut în vedere criteriile de apreciere a acestei cerințe, astfel cum rezultă dintr-un considerent al actului comunitar: „(…) întrucât, la aprecierea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama.”

În interpretarea dreptului național, instanța este obligată să aibă în vedere litera și spiritul directivei - a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curții din data de 14 iulie 1994 pronunțată în cauza Faccini Dori vs. Recreb, C-91/92, pct. 26.

În cauză, instanța de fond a reținut că inițiativa încheierii contractului în litigiu a aparținut reclamanților, potrivit răspunsului fiecăruia dat la întrebarea nr. 1 din interogatoriu.

Însă, trebuie observate forța și poziția de negociere diferite, existente între instituția bancară, pe de-o parte și reclamanți, pe de altă parte, aceștia din urmă având doar posibilitatea de a accepta sau nu clauzele preformulate din contractul de credit (costurile prestabilite), specific contractului de adeziune.

Este adevărat, totuși, că aceste aspecte nu sunt de natură, în mod automat, să conducă la concluzia încălcării cerinței în discuție (buna-credință).

Dar, precizează instanța de fond, aceste aspecte sunt susceptibile de a fi luate în calcul (în considerare) la examinarea modului în care a acționat partea aflată pe o poziție privilegiată (instituția bancară).

Acest examen trebuie făcut și prin raportare la interesele legitime ale celeilalte părți (consumatorii).

Un interes legitim și special al consumatorilor este chiar cel referitor la cunoașterea costurilor creditului ce urmează a fi acordat.

Potrivit art. 10 litera b din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului), consumatorii au dreptul, printre altele, să beneficieze de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv indicarea exactă a prețului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzii, aceste dispoziții fiind adoptate în considerarea protecției intereselor economice ale consumatorilor.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, prevederea specială a art. 14 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului.

Aceasta lege (nr. 190/1999) este aplicabilă contractului în litigiu, fiind vorba despre un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, potrivit art. 2, litera c din actul normativ.

Este de observat că reglementarea specială (art. 14 din Legea nr. 190/1999) face referire la „rata dobânzii”, stabilind anumite reguli în situația în care aceasta este variabilă.

Prin dispozițiile speciale, însă, nu se arată ce se înțelege, în concret, prin „rata dobânzii”, nederogându-se, cu alte cuvinte, de la reglementarea cu caracter general a art. 10, lit. b din O.G. nr. 21/1992.

Așadar, instanța de fond a precizat că cerința legală, prevăzută pentru protecția consumatorilor, referitoare la stabilirea cu exactitate a dobânzii ori indicarea exactă a prețului, trebuie să fie îndeplinită și în contractele de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, chiar dacă acestea beneficiază de o reglementare specială, deoarece aceasta (norma specială) nu derogă de la regula (condiția) generală.

Clauza contractuală în discuție (pct. 5, teza a treia), a constatat instanța de fond, în ceea ce privește „prețul” creditului stabilește două elemente componente - dobânda de referință variabilă B.C.R. și marja fixă de 1,20 puncte procentuale.

În afară de aceste prevederi, în contract nu există nicio altă referire la cuantumul total (global) al dobânzii aplicabile.

Singurul element (fix) al dobânzii curente (marja de 1,20 puncte procentuale) nu este suficient.

În consecință, în speță, nu s-a putut reține că prețul (cuantumul dobânzii) a fost indicat cu exactitate.

Or, stabilirea cu exactitate a dobânzii (a cuantumului acesteia) în contractul de credit are o (evidentă) importanță esențială, fiind de natură să contribuie/să asigure protecția intereselor economice ale consumatorilor.

Sub aspectul menționării în contract a costului global al creditului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că o asemenea prevedere contractuală constituie o informare a consumatorului, care trebuie exprimată printr-o formulă matematică unică, fiind de o importanță esențială.

Această informare asupra costului global al creditului (esențială) contribuie la transparența contractului, în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare, pe de-o parte.

Pe de altă parte, informarea respectivă permite consumatorului să aprecieze întinderea obligațiilor sale ­ a se vedea, în acest sens, Ordonanța Curții din data de 16.11.2010 în cauza Pohotovost vs. Iveta Korckovska, C‑76/10, pct. 70.

Instanța de fond a reținut, însă, că această apreciere a instanței europene a fost exprimată, în special, din perspectiva art. 4, alin. 1 și 2 din Directiva 87/102/CEE de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum.

Este adevărat că această Directivă (87/102), transpusă prin Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor (în prezent, abrogată), nu este aplicabilă în speță, având în vedere că acest contract (în litigiu) excede domeniului de aplicare al reglementării, astfel cum rezultă din art. 2, alin. 1, lit. a și alin. 3 din Directiva 87/102, respectiv art. 3, lit. a și k din Legea nr. 289/2004, prevederi coroborate cu pct. 1 din contract (destinația creditului, garantarea acestuia prin constituirea unui drept de ipotecă ­ contractul de ipoteca nr. 1529PF/21.09.2007, filele 168, 169).

Cu toate acestea, este de observat că instanța europeană a statuat în sensul că o clauză contractuală care, chiar dacă intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13, nu este totuși scutită de aprecierea caracterului ei abuziv, atunci când instanța națională consideră că aceasta nu a fost redactată într-un mod clar și inteligibil - Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 72.

O examinare a caracterului abuziv al clauzei din contract, care omite menționarea costului total al creditului, ar putea, astfel, să fie avută în vedere în raport cu Directiva 93/13, deci chiar în cazul excluderii potrivit art. 4 alin. 2 din aceasta directivă, atunci când clauza nu este exprimată în mod clar și inteligibil.

Instanța națională are obligația de a aprecia dacă, față de toate împrejurările care însoțesc încheierea contractului în cauză, lipsa mențiunii privind costul total al creditului poate conferi caracter abuziv acelei clauze, în sensul art. 3 și 4 din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente și făcând trimitere la aprecierile anterioare referitoare nivelul mai ridicat al protecției consumatorilor reglementat prin Legea nr. 193/2000, în forma acestui act normativ de la data încheierii contractului - pct. VI.2., instanța de fond a considerat necesar să formuleze următoarele observații: ­ la data încheierii contractului, dobânda curentă, ce urma să fie achitată după primul an de la data convenției, nu a fost prevăzută/stabilită cu exactitate; ­ la data încheierii contractului, B.C.R. nu a indicat/nu i­a informat pe reclamanți cu privire la cuantumul dobânzii de referință variabilă din luna septembrie 2007 (data convenției); ­ stipularea în contract, cel puțin, a dobânzii de referință variabilă din luna septembrie 2007, chiar dacă nu aceasta urma să fie parte din costul (prețul) contractului în primul an de la data semnării, ar fi avut, totuși, rolul/scopul informării consumatorilor (reclamanților) asupra unor elemente de natură a fi luate în considerare, atât pentru a putea fi înțeles costul global al creditului, cât și pentru a putea, în mod efectiv, compara ofertele de creditare; ­ sub acest ultim aspect, instanța de fond a constatat că nu au existat diferențe majore între nivelul dobânzii de referință variabilă B.C.R. de la data încheierii contractului (8,4 %), pe de-o parte și nivelul dobânzii de referință variabilă B.C.R. din luna septembrie 2008 (8,9 %), pe de altă parte, dată la care această dobândă urma să formeze, împreună cu marja fixă de 1,20 puncte procentuale, dobânda curentă; ­ asemenea clauze (informări) asupra cuantumului dobânzii de referință variabilă B.C.R. din luna septembrie 2007 nu există nici în condițiile generale de creditare, semnate de către reclamanți; ­ în speță, nu există niciun element (probă administrată) care să conducă la concluzia că reclamanții au beneficiat de informațiile necesare în scopul cunoașterii întinderii propriei obligații; ­ interesul economic al reclamanților, în calitatea acestora de consumatori, nu poate fi protejat în lipsa menționării cu exactitate a dobânzii aplicabile, cel puțin cea în vigoare la data contractului; - aceste informații (esențiale) nu au fost furnizate de către B.C.R., deși le cunoștea și era în măsură să le prezinte reclamanților; - o asemenea informare, subliniază în plus instanța, era cu atât mai importantă cu cât contractul a fost încheiat pe o perioada de 360 de luni (30 ani); - anterior exprimării consimțământului, era corect și echitabil ca reclamanții să cunoască întinderea obligațiilor lor, chiar gradul de îndatorare, pentru a putea aprecia dacă sunt sau nu sunt în măsură să accepte condițiile creditului; - pârâta B.C.R., la data semnării contractului, avea la dispoziție, cel puțin, un element de referință foarte important - nivelul de 8,4 % al dobânzii variabile din luna septembrie 2007, de natură să atragă atenția asupra posibilității clare ca obligația debitorilor să fie în mod semnificativ majorată.

Diferența de la nivelul de 5,8 % (dobânda fixă) la nivelul de 8,4 % (cuantumul dobânzii de referință valabilă de la data contractului) era una semnificativă, un asemenea element de fapt având un caracter esențial pentru formarea consimțământului reclamanților.

Era nu numai necesar, ci și echitabil ca pârâta B.C.R. să furnizeze asemenea informații, în condițiile în care le-a cunoscut.

Ascunderea sau omisiunea comunicării acestor date/informații de către B.C.R., în raport cu reclamanții, conduce la concluzia că instituția bancară nu a acționat în mod corect și echitabil față de consumatori, motiv pentru care nu se poate reține buna-credință a pârâtei.

În speță, instanța de fond a constatat că toate aceste elemente de fapt conduc la concluzia stipulării în contract a unor condiții de creditare inechitabile, instituția bancară lipsindu-i pe consumatori de toate informațiile necesare (esențiale) care, indiscutabil, au avut efecte semnificative asupra întinderii obligației debitorilor.

Instanța de fond a apreciat că, în concret, reclamanții S. R. M. și S. A., la data încheierii contractului, au fost lipsiți de orice posibilitate de a aprecia, ei înșiși, caracterul adecvat al prețului, întinderea obligațiilor lor, în special, după primul an de la data încheierii convenției, de orice posibilitate de a compara, în mod efectiv, oferta primită de la B.C.R. cu ofertele altor instituții de credit.

În alți termeni, pârâta B.C.R. nu a respectat cerința bunei-credințe, în raport cu reclamanții (consumatorii) S. R. M. și S. A..

Alte apărări de fond ale pârâtei B.C.R. și aprecierea instanței de fond:

Cauza nu poate fi analizată din perspectiva leziunii (aspect invocat de către pârâtă), a precizat instanța de fond, având în vedere următoarele: - față de data încheierii contractului (10.09.2007), sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864, potrivit art. 102, alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, modificată și completată; - potrivit art. 1165 din Codul civil 1864, majorul nu poate, pentru leziune, exercita acțiunea în resciziune; - independent de aceste observații, domeniul clauzelor abuzive este distinct (autonom) de problema leziunii, ca viciu de consimțământ.

Susținerile pârâtei B.C.R., în sensul că dobânda reprezintă o parte din prețul creditului, pe de-o parte, că pentru acordarea oricărui credit sunt necesare anumite cheltuieli, inclusiv împrumutarea de către instituția bancară a unor sume de bani, aceste împrumuturi determinând la rândul lor anumite costuri, pe de altă parte, sunt acceptate de către instanță.

Dar, aspectele litigioase (problema clauzelor abuzive), în speță, a precizat instanța de fond, nu sunt determinate de faptul că reclamanții au obligația să achite o anumită dobândă, ci de împrejurarea că dobânda respectivă, adică toate costurile ce urmau să fie suportate de către debitori, nu au fost evidențiate sau nu au fost redactate într-un mod precis, asemenea elemente de fapt având caracter esențial atât pentru instituția bancară, potrivit chiar afirmațiilor pârâtei, cât și pentru consumatori, potrivit precizărilor instanței - a se vedea, în acest sens, considerentele anterioare de la pct. VI, 4. și 5.

Aceste aprecieri ale instanței de fond consideră că sunt valabile și în privința celorlalte apărări de fond (susțineri) ale pârâtei B.C.R., sub aspectul dobânzilor/comisioanelor stabilite, al negocierii contractului, al limitelor de aplicare a Legii nr. 193/2000, al teoriilor remediu.

Referiitor la cererea reclamanților Scurtul R. M. și S. A. referitoare la obligația pârâtei B.C.R. să încheie un act adițional la contractul de credit, prin eliminarea clauzelor abuzive (declarate nule) și înlocuirea acestora cu clauze care să respecte prevederile legale în vigoare:

Cu privire la susținerile și argumentele esențiale ale părților:

Reclamanții S. R. M. și S. A. au arătat/au precizat următoarele:

Începând cu luna septembrie 2008 dobânda este variabilă conform contractului.

Reglementările legale în vigoare arată că dobânda trebuie să fie variabilă doar în funcție de indicele de referință EURIBOR.

Formula de calcul a dobânzii (solicitată de către reclamanți) respectă prevederile legale, existând o predictibilitate a obligațiilor consumatorilor.

Totodată banca, în acest fel, nu poate majora în mod unilateral dobânda, o asemenea posibilitate fiind inechitabilă și contrară bunei-credințe.

Pârâta B.C.R. a formulat următoarele aprecieri:

O asemenea cerere, privind obligarea instituției bancare să încheie un act adițional este inadmisibilă, în lipsa acordului expres.

Această cerere este contrară principiului autonomiei de voință, deoarece reprezintă, în esență, tot un contract, ce presupune acordul părților.

Instanța de judecată nu are competență în acest sens.

În susținerea acestor aprecieri, pârâta invocă, printre altele, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 14.06.2012, pronunțată în cauza Banco Espanol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino, C-618/10.

Instanța de fond a apreciat că este de reținut că reclamanții susțin această cerere, privind încheierea unui act adițional, în esență, raportat la prevederile legale privind clauzele abuzive.

Această precizare este importantă pentru a delimita cauza pendente de o altă situație juridică (posibilă, dar care nu este de reținut în speță) referitoare, de exemplu, la existenta unei promisiuni pentru încheierea unui contract.

Instanța de fond a admis aprecierea pârâtei B.C.R., în sensul că la baza încheierii unui contract (chiar a unui act adițional) stă principiul libertății contractuale.

Cu alte cuvinte, elementul specific al contractului îl constituie acordul de voințe al părților.

Din perspectiva Legii nr. 193/2000, respectiv a Directivei 93/13, instanța consideră necesar să amintească și alte anumite aprecieri, în această materie, ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit Ordonanței Curții din data de 16.11.2010 în cauza Pohotovost vs. Iveta Korckovska, C‑76/10: - în cazul în care instanța națională ajunge la concluzia că respectiva clauză din speță este abuzivă în sensul Directivei 93/13, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din această directivă, o asemenea clauză, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator și că, în plus, în temeiul aceleiași dispoziții, instanța menționată va trebui să aprecieze dacă contractul poate exista fără această eventuală clauză abuzivă - pct. 61; - într‑o asemenea situație, revine, așadar, acestei instanțe sarcina de a stabili toate consecințele care decurg de aici potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligații pentru consumator - pct. 62.

Tot prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, respectiv ale Directivei 93/13, precum și a jurisprudenței Curții, instanța consideră necesar să formuleze următoarele observații: - clauzele abuzive sunt lipsite de efecte juridice în privința consumatorului, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 6, alin. 1 din Directiva 93/13; - scopul reglementarii în materie - protejarea efectivă a intereselor consumatorilor în cazul existenței clauzelor abuzive, este atins (realizat) prin lipsirea acelor stipulații contractuale de orice efecte juridice; - obligația instanței, în cazul în care constată caracterul abuziv al unei clauze, se referă la lipsirea clauzei respective de efecte juridice, pe de-o parte și la aprecierea dacă acel contract poate exista sau nu fără clauza abuzivă (anulată), pe de altă parte.

Este, însă, de observat că, prin această cerere, reclamanții au în vedere stabilirea/modificarea prin hotărâre judecătorească a unor elemente esențiale ale contractului de credit - dobânda și modalitatea ei de calcul.

Revenind la principiul libertății contractuale, instanța de fond a făcut precizarea că dacă examinarea clauzei contractuale a fost făcută din perspectiva prevederilor referitoare la clauzele abuzive, deci din punct de vedere al limitelor principiului libertății contractuale (sub aspectul conținutului acestuia) și, ca o consecință, din punct de vedere al limitelor forței obligatorii a contractului (principiul „pacta sunt servanda”), aceasta (analiza respectivă) nu este, însă, de natură să conducă la obligarea instituției de credit să încheie un act adițional în forma solicitată de către reclamanți.

Scopul reglementarii în materia clauzelor abuzive nu se referă la încheierea unui act adițional, această chestiune rămânând supusă, în totalitate, principiului libertății contractuale.

Această din urmă apreciere rezultă chiar din art. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13, prin aceste norme avându-se în vedere continuarea contractului, dar în lipsa clauzelor abuzive.

De altfel, așa cum a observat și pârâta B.C.R., în acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că dispozițiile art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 se opun reglementării unui stat membru, care ar permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acelei clauze.

În baza acestor considerente, instanța concluzionează în sensul că cererea reclamanților privind obligarea pârâtei B.C.R. să încheie un act adițional este neîntemeiată.

În continuare, instanța de fond a considerat necesar să formuleze și alte precizări referitoare la tipul de dobândă aplicabilă creditului acordat.

Sub acest aspect, instanța de fond a constatat că, în mod repetat, reclamanții S. R. M. și S. A. au făcut referire la o dobândă legată de indicele de referință EURIBOR, atât cu ocazia obiecțiunilor privind majorarea ratei lunare (a dobânzii) după primul an de la data încheierii contractului, cât și cu ocazia evidențierii (motivării) dezechilibrului contractual și a încălcării cerinței de bună-credință.

De asemenea, acest tip de dobândă, prin raportare la EURIBOR, a fost avut în vedere de către reclamanți și ulterior - cererea pentru încheierea actului adițional, mai ales, etc.

Sub aspectul modului de calcul al dobânzii, rezultă că reclamanții nu au înțeles că nivelul de 5,8 %, conform contractului, nu reprezintă așa numita marjă fixă a băncii, care se stabilește ca element component al dobânzii variabile, prin raportare la indicele de referință EURIBOR (în cazul monedei euro), ci se referă la o anumită dobândă (promoțională) fixată de către bancă.

Împrejurarea că nivelul respectiv era unic și fix pe o perioadă determinată (primul an de la data încheierii contractului) nu poate conduce la concluzia că acel cuantum echivalează cu o marjă fixă a instituției bancare, care, împreună cu indicele de referință EURIBOR, formează o anumită modalitate de calcul a dobânzii.

În privința tipului de dobândă, conform contractului, instanța de fond a constatat că pârâta B.C.R., la rândul ei, nu a fost consecventă în asemenea precizări, fiind evidente anumite contradicții existente chiar în cuprinsul întâmpinării.

Astfel, pe de-o parte, pârâta a susținut că dobânda din contract nu variază în funcție de o formulă de tipul EURIBOR + marja procentuală, iar, pe de altă parte, chiar în același paragraf, a afirmat că, în mecanismul de variație a dobânzii de referință variabilă, indicele EURIBOR este doar unul dintre elementele componente.

La data încheierii contractului (10.09.2007), s-a avut în vedere dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R.

Instanța de fond a reținut că, la data încheierii contractului, această dobândă variabilă B.C.R. era la nivelul de 8,4 %, iar, în luna septembrie 2008, adică după expirarea termenului de un an, după care urma să fie aplicabilă dobânda de referință variabilă, nivelul acesteia era de 8,9 %.

Modalitatea de calcul a acestei dobânzi, cuantumul ori procentul acesteia nu au fost prevăzute nici în condițiile speciale, nici în condițiile generale de creditare, stipulate chiar de către instituția bancară.

Este cert, însă, că indicele de referință EURIBOR nu a constituit un element component al dobânzii de referință variabilă B.C.R. (dobânda contractuală).

După . O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările și completările ulterioare, pârâta B.C.R. a propus reclamanților S. R. M. și S. A. încheierea unui act adițional la contractul inițial din data de 25.09.2007 (filele 148-151).

Prin acest act adițional, pârâta B.C.R. a propus modificarea clauzei inițiale referitoare la dobânda curentă, astfel cum rezultă din pct. 1 din actul adițional.

Potrivit acestei clauze din actul adițional, a constatat instanța de fond, urma să fie modificat chiar tipul sau modul de calcul al dobânzii, fiind evidențiate elementele componente ale acesteia: indicele de referință independent EURIBOR (componentă variabilă a dobânzii curente) și marja fixă a băncii stabilită la nivelul de 8,96 puncte procentuale, valabilă pe toată perioada de creditare, această marjă fiind, evident, o componentă fixă a dobânzii curente.

Dar, acest act adițional nu a fost semnat de către reclamanții S. R. M. și S. A., motiv pentru care, în temeiul art. 40 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, s-a considerat că debitorii au acceptat, tacit, actul respectiv.

Ulterior, în temeiul art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, pârâta B.C.R. a transmis reclamanților S. R. M. și S. A. o notificare referitoare la încetarea efectelor actului adițional, considerat, inițial, ca fiind acceptat de către consumatori.

Cu toate că au încetat efectele acestui act adițional, instanța constată că, după notificarea respectivă (fila 147), pârâta B.C.R. i-a informat pe reclamanții S. R. M. și S. A. că dobânda curentă va fi, în continuare, raportată la indicele EURIBOR.

Este de observat, așadar, noul mod de calcul al dobânzii curente, adică, printre altele, stabilirea indicelui EURIBOR ca element component al acestuia.

Acest tip de dobândă (EURIBOR + marja fixă a băncii) urma să fie aplicabil din luna septembrie 2010.

Cu privire la marja fixă de 8,96 puncte procentuale:

Instanța de fond a constatat că, la stabilirea acestei marje, s-a avut în vedere și dobânda de referință variabilă B.C.R., care la data modificării modului de calcul al dobânzii era la nivelul de 8,9 puncte procentuale (luna septembrie 2010), astfel cum rezultă din adresa nr. DJ/19029i/31.10.2012.

Este adevărat că problema dobânzii de referință variabilă B.C.R., în mod practic, nu se mai pune în discuție după luna septembrie 2010.

Cu toate acestea, problema caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5, teza a treia, referitoare la dobânda de referință variabilă B.C.R., rămâne actuală, acest element intrând în componența marjei fixe a instituției de credit.

De asemenea, este de remarcat faptul că, în fond, modul de calcul al dobânzii curente (EURIBOR 6M + marja fixă de 8,96 p.p.) nu este determinat de un acord al părților.

Cu alte cuvinte, este discutabilă însăși existența ori inexistența unuia dintre elementele esențiale ale conținutului raportului juridic între părți - dobânda sau, cel puțin, modul de calcul al acesteia.

Dar, cu privire la aceste aspecte, instanța de fond nu a fost sesizată.

În cauză, nu s-a pus problema caracterului abuziv al mențiunii referitoare la indicele de referință EURIBOR, ca element component al dobânzii, nici marja inițială de 1,20 p.p., conform contractului, ci doar problema dobânzii de referință variabilă B.C.R.

Alte precizări necesare cu privire la limitele de învestire (de sesizare) a instanței de fond: Sub acest aspect, instanța de fond a subliniat faptul că independența (autonomia) procedurală a statelor membre a fost recunoscută de către Curtea de la Luxemburg - a se vedea, în acest sens, Ordonanța Curții din data de 16.11.2010 în cauza Pohotovost vs. Iveta Korckovska, C‑76/10, pct. 47.

Procedura civilă are la baza reglementării ei, printre altele, principiul disponibilității, în sensul că instanța nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii persoanei interesate și numai în limitele sesizării, potrivit art. 129, alin. 6 din C. pr. civilă.

Este de necontestat caracterul evaluabil în bani (patrimonial) al cererii reclamanților.

Cu ale cuvinte, în privința limitelor fixate de către reclamanți, instanța de fond a avut în vedere atât o componentă juridică a cadrului procesual, cât și o componentă economică a limitelor respective.

Este de reținut că, independent de modul de redactare a cererii (a capetelor de cerere), reclamanții au avut în vedere, ca finalitate a acestei proceduri, în ceea ce privește dobânda aplicabilă sau, cel puțin, una dintre componentele acesteia, nivelul de 5,8 %.

Acest nivel, aplicabil în primul an de la data semnării contractului, nu a făcut obiectul unei contestații, debitorii acceptând, atât la data încheierii contractului, cât și ulterior, cuantumul dobânzii fixe (din primul an).

Dar, este de observat că, în esență, reclamanții S. R. M. și S. A., prin cerere, inclusiv cea referitoare la încheierea actului adițional, au avut în vedere nivelul de 5,8 % p.p, ca element component al unei marje fixe a băncii.

Numai că cererea referitoare la stabilirea unei anumite modalități (formule) de calcul, privind dobânda (EURIBOR + marja fixă din momentul încheierii contractului + 1,2 p.p.) nu poate fi admisă, sub acest aspect instanța făcând trimitere la considerentele (anterioare) referitoare la principiul libertății contractuale, pe de-o parte.

Pe de altă parte, deși s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5, teza a treia din contract, în ceea ce privește dobânda de referință variabilă B.C.R., instanța de fond face precizarea că prin anularea acestei clauze (în totalitate) s-ar ajunge la situația în care, din punct de vedere economic (element component al cererii de chemare în judecată, adică element care servește la determinarea limitelor litigiului) s-ar acorda reclamanților mai mult decât au cerut (plus petita).

O asemenea situație este, însă, de neacceptat, din perspectiva principiului disponibilității.

Așadar, instanța de fond a luat în considerare nivelul de 5,8 %, ca element component al dobânzii curente, potrivit cererii reclamanților și ca o limită de examinare a cauzei.

Este de observat și împrejurarea că, în speță, nu s-a pus problema incidenței normelor privind clauzele abuzive în ceea ce privește nivelul fix de 1,20 p.p.

De altfel, acest cuantum fix de 1,20 p.p. este redactat (exprimat) în mod clar și inteligibil.

În acord cu prevederile art. 4 alin. 1 din Directiva 93/13, în soluționarea litigiului, instanța va avea în vedere, alături de considerentele precedente, toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și toate clauzele acestuia, raportat la momentul încheierii convenției.

Singurul element menționat în contract, ce poate fi avut în vedere cu privire la dobânda aplicabilă, este nivelul de 5,8 %, valoare fixă în primul an.

În absența oricărei alte prevederi contractuale, în privința indicării precise a dobânzii aplicabile după acea perioadă inițială (după primul an de la data încheierii convenției), împrejurare coroborată cu aprecierile anterioare ale instanței referitoare la limitele litigiului, se desprind următoarele concluzii: - dobânda fixă de 5,8 % în primul an a fost valabilă, în speță, nepunându-se problema incidenței dispozițiilor privind clauzele abuzive; - nivelul fix de 1,20 p.p., conform contractului, este, de asemenea, valabil, neexistând nici sub acest aspect elemente de fapt și de drept de natură să conducă la constatarea caracterului abuziv; - clauza referitoare la dobânda de referință variabilă, conform pct. 5, teza a treia din contract, neînțelegându-se prin aceasta formula de tipul EURIBOR + marja fixă a băncii, are, în totalitate, caracter abuziv.

Raportat, însă, la limitele de sesizare, conform aprecierilor anterioare, instanța va anula această clauză numai în măsura în care depășește nivelul de 5,8 %.

Prin această măsură, precizează instanța de fond, nu se înțelege că modul de calcul al dobânzii a fost înlocuit cu formula de tipul EURIBOR + marja fixă a băncii, aceste aspecte rămânând, exclusiv, la aprecierea (dispoziția) părților, acordul acestora putând fi exprimat, în mod valabil, printr-un act adițional.

Cu toate acestea, anularea clauzei privind dobânda de referință variabilă B.C.R., în măsura în care depășește nivelul de 5,8 %, trebuie luată în considerare de către părțile litigiului, având în vedere că, în prezent, modul de calcul al dobânzii curente este exprimat, printre altele, chiar în raport de nivelul dobânzii variabile B.C.R. din luna septembrie 2010 (8,9 %).

Chiar dacă instanța nu va obliga părțile să încheie un act adițional, efectul anulării clauzei abuzive (în măsura în care depășește 5,8 %) trebuie să fie luat în calcul în prezent și în continuarea desfășurării raportului juridic contractual între părți, în ceea ce privește marja fixă a băncii de 8,96 p.p. pe an.

Această precizare este deosebit de importantă, având în vedere că instanța are obligația să aprecieze dacă acest contract (în litigiu) poate exista sau nu fără clauza abuzivă (ce urmează să fie anulată), după cum s-a arătat anterior (observațiile de la pct. VII, 2.).

În concret, instanța constată că dobânda aplicabilă în prezent a fost stabilită potrivit următorului mod de calcul: marja fixă de 1,20 p.p. (conform contractului, acest element component al dobânzii fiind valabil) + dobânda de referință variabilă BCR de 8,9 p.p. - indicele de referință EURIBOR 6M la nivelul de 1,137 p.p., rezultând o valoare fixă de 8,96 p.p. pe an.

Această valoare de 8,96 p.p. constituie componenta fixă a dobânzii curente, aplicabilă în prezent, la această marjă fixă adăugându-se valoarea indicelui de referință EURIBOR 6M (componenta variabilă).

Raportat la acest mod de calcul al dobânzii curente, aplicabilă în prezent, coroborat cu măsura în care urmează să fie anulată clauza abuzivă, referitoare la dobânda de referință variabilă B.C.R., în scopul evidențierii clare a efectelor juridice în privința drepturilor și obligațiilor părților, ca urmare a anulării clauzei respective, instanța precizează că, în privința marjei fixe (a modului de calcul al aceste valori), va fi luată în considerare dobânda de referință variabilă B.C.R. în limita nivelului maxim de 5,8 %, iar nu nivelul de 8,9 %, cât reprezenta dobânda de referință variabilă B.C.R. în luna septembrie 2010.

Rezultă următoarea ecuație (modalitate) pentru stabilirea marjei fixe, pentru luna septembrie 2010: 1,20 p.p. + dobânda de referință variabilă B.C.R. în limita maximă de 5,8% - indicele de referință EURIBOR 6M de 1,137 (raportat la luna septembrie 2010) = 5,86 p.p.

Instanța de fond a considerat necesar să precizeze și faptul că, în acest fel, nu se realizează o completare a respectivului contract, nici nu este modificat conținutul clauzei abuzive, ci doar sunt arătate, în concret, efectele anulării clauzei abuzive (în măsura avută în vedere).

Precizări referitoare la modul de formulare a primului capăt de cerere ­ constatarea caracterului abuziv al clauzei:

Chestiunea referitoare la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu privește, în mod necesar, chiar dispozitivul hotărârii judecătorești.

Această problemă (constatarea caracterului abuziv) se referă la o situație de fapt, ce poate rezulta din contractual „inter partes”, iar nu la însăși soluția ce urmează a fi pronunțată (având în vedere starea de fapt respectivă).

În alți termeni, problema constatării clauzelor abuzive ține exclusiv, fiind vorba despre o stare de fapt, de considerentele unei hotărâri judecătorești, iar nu de dispozitivul acesteia.

Acțiunea pendente este o acțiune în realizare, finalitatea acesteia fiind „condamnarea” pârâtei față de reclamanți.

Problema clauzelor abuzive vizează respectarea anumitor cerințe legale stabilite pentru încheierea valabilă a unui contract cu consumatorii.

Aceste aspecte, coroborate cu sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive (lipsirea acestora de orice efecte juridice), precum și cu împrejurarea că interzicerea clauzelor abuzive are legătură cu interesul general, de ordin public, depășind, așadar, intențiile particularilor, apropie regimul juridic al acestora de regimul juridic al nulității absolute, pe de-o parte.

Pe de altă parte, nu constatarea caracterului abuziv al unei clauze constituie, ea însăși, o sancțiune ce intervine, ci anularea clauzei respective, soluție (sancțiune) care se fundamentează, tocmai, pe caracterul abuziv al clauzei respective (considerentul soluției).

În lumina acestor considerente, instanța de fond a precizat că nu poate fi cuprinsă starea de fapt, referitoare la constatarea caracterului abuziv al unei clauze, în chiar cuprinsul dispozitivului.

De altfel, reclamanții nici nu pot avea un interes în aceasta privință, câtă vreme finalitatea urmărită prin cererea de sesizare a instanței poate fi atinsă prin anularea clauzei abuzive, ceea ce determină lipsirea de efecte a stipulațiilor respective (atacate).

Concluzii asupra fondului cererii referitoare la clauza contractuală de la pct. 5, teza a treia:

În baza tuturor acestor considerente și în temeiul art. 10, lit. b din O.G. nr. 21/2009, coroborat art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1, art. 6 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, precum și art. 2, lit. a, art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 1 și art. 6, alin. 1 din Directiva 93/13, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5, teza a treia din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1529PF/10.09.2007, în ceea ce privește „dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”, dar numai în măsura în care depășește nivelul de 5,8 % pe an.

Cu privire la cererea reclamanților S. R. M. și S. A., referitoare la obligarea pârâtei B.C.R. să comunice graficul de rambursare, se arată că ceastă cerere, constată instanța de fond, are caracter subsecvent cererii privind încheierea actului adițional, și, având în vedere că, cererea privind încheierea actului adițional a fost respinsă, instanța de fond a respins și această cerere subsecventă.

Aprecierea instanței de fond cu privire la clauza de la pct. 6 din Contract având următorul conținut: (…) „Nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, astfel: (…) - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în lei și/sau valută sau acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5; (…) - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în lei și/sau valută cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 1 punct procentual; (…) - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în lei și/sau valută de peste 31 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 2 puncte procentual.”:

Având în vedere precizarea reclamanților, referitoare la dobânda variabilă, instanța de fond a reținut că pct. 6, prima liniuță se referă, în esență, la clauza anterioară de la pct. 5, fără nicio modificare, nefiind vorba despre alte obligații asumate de către consumatori.

Dar, pct. 6, a doua și a treia liniuță se referă la majorarea dobânzii curente, în funcție de creditele/debitele restante.

În privința acestor clauze, a constatat instanța de fond, deși au solicitat anularea lor, reclamanții nu au motivat, în fapt, cererea.

Cu toate acestea, având în vedere obligația instanței de a se pronunța chiar din oficiu asupra aspectelor referitoare la clauzele abuzive, pe de-o parte, și având în vedere că dispune de elementele de fapt și de drept necesare să se pronunțe în această privință, cererea a fost analizată.

Astfel, s-a reținut că, în cazul existenței unor întârzieri cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă (înscrisă la pct. 5, potrivit pct. 6 - liniuța a doua) se majorează cu 1 punct procentual.

Este de observat că prin ambele clauze (pct. 5 și pct. 6) se face referire la această sintagmă - dobânda curentă.

În lipsa unor prevederi contractuale suplimentare, instanța de fond a constatat că dobânda curentă majorată cu 1 punct procentual, potrivit art. 6, a doua liniuță, este de natură a fi aplicabilă obligațiilor debitorilor pe întreaga durată a contractului, indiferent dacă aceștia reușesc să achite, ulterior, creditele/dobânzile restante și să achite celelalte rate lunare, conform graficului de rambursare.

Dacă instituția bancară a înțeles să aplice majorarea respectivă, exclusiv, la restanțele înregistrate, trebuia să arate acest lucru în mod clar, nesusceptibil de orice confuzie, aceasta având la bază chiar expresia folosită pentru costul contractului în cazul achitării, la timp, a tuturor ratelor (dobânda curentă).

Un asemenea mod de redactare este, în mod evident, lipsit de claritate, neavând nici caracter inteligibil, fiind de natură a cauza un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și contrar cerinței de bună-credință.

Făcând trimitere la considerentele anterioare de fapt și de drept pentru care a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5, teza a treia, în ceea ce privește dobânda de referință variabilă B.C.R., instanța de fond a constatat că și această clauză de la pct. 6, liniuța a doua este abuzivă.

Această constatare se impune cu atât mai mult cu cât pârâta B.C.R. nu a răspuns, în mod complet, la solicitările instanței, sub aspectul aplicării acestei clauze - a se vedea, în acest sens, pct. VI din adresa instanței emisă la data de 05.11.2012 (filele 208-210).

Aceste aprecieri (considerente), menționează instanța de fond, sunt valabile și în privința pct. 6, liniuța a treia, diferențele dintre cele două clauze nefiind semnificative.

Aprecierea instanței cu privire la clauza de la pct. 7 din contract, având următorul conținut: (…) „Dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante: (…) a) până la 30 zile este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 puncte procentuale; (…) b) peste 31 zile inclusiv, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 puncte procentuale.”

Instanța de fond a făcut trimitere la considerentele (anterioare) de la pct. XIII, referitoare la nemotivarea în fapt a cererii, pe de-o parte și la obligația de a examina, din oficiu, această cerere, prin prisma prevederilor referitoare la clauzele abuzive, de îndată ce dispune de elementele de fapt și de drept suficiente pentru astfel de analiză.

Spre deosebire de clauza de la pct. 6, la pct. 7 se face referire la un alt tip de dobândă, respectiv dobânda majorată.

Această dobândă, a constatat instanța de fond, s-a prevăzut tot pentru situația restanțelor, o asemenea ipoteză fiind avută în vedere și la pct. 6.

Dar, instanța de fond a reținut că dobânda majorată, potrivit pct. 7, în special, se referă la cele 3 puncte procentuale, care se adaugă la dobânda curentă înscrisă la pct. 5.

Având în vedere conținutul clauzei de la pct. 7, coroborat cu conținutul clauzei de la pct. 6, instanța consideră necesar să formuleze următoarele observații: - nu există o corelare, în cuprinsul contractului, între dobânda curentă, majorată potrivit pct. 6 și dobânda majorată, potrivit pct. 7; - după modul în care este redactată clauza de la pct. 7, rezultă că dobânda majorată cu 3 puncte procentuale, față de dobânda curentă prevăzută la pct. 5, se aplică încă din prima zi de întârziere a plății; - sub acest aspect al penalizării, instanța de fond a constatat că nu există nicio deosebire între mențiunea de la pct. 7, lit. a, pe de-o parte și mențiunea de la pct. 7, lit. b, pe de altă parte; - elementul (neesențial) de diferență, constând în întârzierea de până la 30 de zile, pe de-o parte și întârzierea cu peste 31 de zile, pe de altă parte, nu are niciun fel de efect în planul obligațiilor debitorilor (al sancționării acestora), deoarece respectiva dobândă majorată este aceeași - 3 puncte procentuale adăugate dobânzii curente;

Observațiile/precizările anterioare, referitoare la lipsa de claritate a clauzei de la pct. 6, liniuțele a doua și a treia, exprimarea într-un mod neinteligibil, de natură a cauza un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și contrar cerinței de bună-credință, sunt valabile și în privința clauzei de la pct. 7.

În plus, instanța de fond a constatat și caracterul (cuantumul) exagerat al dobânzii majorate, potrivit pct. 7, în condițiile în care aceasta se (și) suprapune față de dobânda curentă majorată, potrivit pct. 6, liniuțele a doua și a treia.

Este de subliniat că, sub acest ultim aspect, instanța examinează clauza de la pct. 7 prin raportare la toate circumstanțele existente la data încheierii contractului, fără, deci, a lua în considerare că urmează a fi anulate anumite clauze abuzive din același contract.

O asemene majorare a obligațiilor curente cu 3 puncte procentuale este apreciată de către instanța de fond ca fiind disproporțională față de prejudiciul efectiv pe care l-ar putea suferi instituția bancară, având în vedere că, în cazul întârzierilor, dobânda curentă se majorează potrivit pct. 6.

Această clauză este considerată chiar de către legiuitor ca fiind abuzivă, potrivit pct. 1, lit. i din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, referitoare la lista cuprinzând clauzele considerate abuzive.

Aprecierea instanței de fond cu privire la pct. 8 din contract:

Instanța de fond a constatat că, deși se face referire la comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiare bancare, la pct. 8 toate comisioanele sunt exprimate într-un procent fix.

Caracterul fix al fiecărui comision, astfel cum s-a redactat matematic la pct. 8, nu poate fi apreciat ca abuziv, din acest punct de vedere, comisioanele fiind redactate (stabilite) într-un mod precis.

Considerentele pentru care s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5, teza a treia, pct. 6, liniuțele a doua și a treia și pct. 7 nu pot fi reținute și în privința acestor comisioane fixe, starea de fapt fiind, semnificativ, diferită.

Situația de fapt este, însă, esențial diferită în ceea ce privește formularea „variabile (comisioanele respective) în funcție de evoluția pieței financiar bancare.”

O asemenea exprimare generală, evazivă nu poate conduce la concluzia că această clauză a fost redactată într-un mod precis.

Sub acest aspect, făcând trimitere la considerentele de fapt și de drept pentru care s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor de la pct. 5, teza a treia, pct. 6, liniuțele a doua și a treia și pct. 7, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct. 8 din contract, partea introductivă, în ceea ce privește formularea „variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare.”

Referitor la susținerile și argumentele esențiale ale părților cu privire la cererea de restituire a sumelor (nedatorate) plătite în temeiul clauzelor abuzive, începând cu luna septembrie 2008:

Reclamanții S. R. M. și S. A. au arătat că această cerere se impune pentru respectarea principiului „restitutio in integrum”, ca urmare a anulării clauzei abuzive.

Pârâta B.C.R. a arătat că dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule nu se mai restituie, potrivit art. 1588 din C. civil din 1864, această dispoziție fiind o excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității.

În caz contrar, adică dacă s-ar admite cererea reclamanților, aceștia s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Cu privire la aprecierea instanței de fond:

S-a reținut, anterior, că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumatori, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 6, alin. 1 din Directiva 93/13.

O asemenea protecție a consumatorilor trebuie să fie efectivă.

Altfel, dacă se admite că o clauză, deși abuzivă, își menține efectele până la data la care a fost anulată, această soluție ar lipsi consumatorii, în mod practic, de o reală (efectivă) protecție, aceasta fiind una iluzorie.

O protecție efectivă a consumatorilor, din perspectiva literei și spiritului reglementării în materie (argumentul teleologic), presupune, cu necesitate, ca unei clauze abuzive să nu i se recunoască niciun efect în planul drepturilor și obligațiilor părților, indiferent de data constatării caracterului abuziv, respectiv de data anulării acelei clauze.

Pe cale de consecință, orice prestație (plată) efectuată în temeiul unei clauze abuzive trebuie să fie restituită consumatorului, în virtutea protecției efective de care acesta beneficiază prin reglementările în materie.

Această concluzie se desprinde cu atât mai mult din perspectiva efectelor nulității - principiul retroactivității, principiul „restitutio in integrum” (repunerea în situația anterioară).

Potrivit acestui al doilea principiu al efectelor nulității („restitutio in integrum”), care la rândul lui este o consecință a primului principiu (retroactivitatea), trebuie restituit ceea ce s-a executat în temeiul unei clauze anulate.

În speță, acest principiu presupune că, ceea ce reclamanții au plătit în temeiul clauzei abuzive trebuie să li se restituie.

Instanța de fond a precizat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1588 din C. civil din 1864, deoarece ipoteza acestor norme nu se referă la problema nulității contractului (de împrumut cu dobândă), deci la cerințe referitoare la încheierea valabilă a actului, ci la aspecte ce țin de executarea convenției.

Împrejurarea că aceste pretenții (restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive) nu sunt cuantificate nu poate determina respingerea cererii, deoarece o asemenea stabilire a valorii (a sumelor de bani de restituit) se poate face ulterior, în baza hotărârii judecătorești.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța de fond reține că, potrivit art. 274, alin. 1 C. pr. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

În cauză, instanța de fond a constatat că, deși partea îndreptățită a solicitat astfel de cheltuieli, reprezentând onorariu avocat, reclamanții S. R. M. și S. A. nu le-au justificat prin documente (chitanță, ordin de plată, etc.).

În această situație, instanța de fond a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate, în termen, legal timbrat, a declarat recurs pârâta S.C. B. Comerciala Română S.A. București, în temeiul art. 299 și urm. Cod proc.civ., solicitând: modificarea în parte a sentinței recurate și pe cale de consecință; respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimații-reclamanți S. R. M. și S. A.; obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ale recurentei, pentru ambele faze procesuale (primă instanță și recurs).

Precizează că prezentul recurs poartă și asupra încheierii din data de 25.06.2012, prin care au fost respinse toate excepțiile invocate de recurentă.

Totodată, solicită instanței examinarea cauzei sub toate aspectele, în temeiul art. 304 ind. 1 Cod proc. civ., și își menține, în ceea ce privește apărarea pe fond și toate argumentele expuse în întâmpinarea și concluziile scrise depuse la dosarul de fond.

În argumentarea recursului, cu privire la prezentarea sintetică a motivelor de recurs, se precizează că sentința recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea 146/1997, motiv de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., întrucât instanța de fond a considerat că, cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru, deși în cuprinsul considerentelor a considerat că este de necontestat caracterul evaluabil în bani al cererii.

Invocă faptul că sentința recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. 2 C.proc.civ., motiv de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. întrucât instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâta „BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. Sucursala Ștei”, entitate fără personalitate juridică și lipsită de un patrimoniu propriu, cu ignorarea actului juridic dedus judecății, respectiv Convenția de credit, unde calitatea de creditor o are recurenta S.C. B. C. Română S.A., în calitate de Bancă, și intimații-reclamanți, în calitate de împrumutați;

Sentința recurată este dată cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 106/1958, motiv de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ. întrucât instanța de fond a omis să ia în considerare faptul că acțiunea intimaților-reclamanților era prescrisă la data introducerii acesteia.

Susține că instanța în mod greșit a făcut aplicarea Legii 190/1999 asupra contractului, deși nu era investită să analizeze speța din perspectiva acestei legi, încălcând principiul disponibilității.

Instanța în mod greșit a considerat că sunt îndeplinite în speță condițiile Legii 193/2000, motiv de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Instanța, la judecarea prezentei cauze, a omis să ia în considerare prevederile Condițiilor generale de creditare, parte din Contractul de credit, Condiții care ofereau intimaților-reclamanți informații suplimentare cu privire la aplicarea/interpretarea clauzelor din contractul de credit.

Instanța în mod greșit ia în considerare nivelul de 5,8% ca element component al dobânzii curente variabile, procedând la anularea sintagmei „dobânda de referință variabilă” numai în măsura în care depășește nivelul de 5,8% pe an.

Invocă faptul că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea 146/1997, motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Conform Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008, pronunțate de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a și b și art. 282 alin. 1 C. Proc. Civ., s-a decis că aceste texte de lege se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constarea nulității, anularea, rezoluțiuna, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

Având în vedere că, cererea de chemare formulată de intimații-reclamanți este evaluabilă în bani (pentru că pretențiile reclamanților pot fi calculate), aceștia sunt obligați la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, iar instanța trebuia să prevadă obligația acestora.

Arată că, sentința recurată este dată cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 106/1958, motiv de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acțiunea formulată de reclamanții-intimați nu este imprescriptibilă în sens material.

Având în vedere considerentele dezvoltate prin actul introductiv al instanței, recurenta consideră că această acțiune este prescrisă.

Astfel cum s-a statuat în doctrină, sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia1. Această nulitate are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani.

Contractul de credit care face obiectul judecății a fost încheiat la data de 10.09.2007 sub nr. 1529PF; pretinsele vicii pe care le invocă intimații-reclamanți față de acest contract le-au fost cunoscute acestora încă de la data semnării întrucât se referă pur și simplu la conținutul clauzelor contractuale). Prin urmare, o eventuală acțiune în anularea clauzelor contractuale (capătul de cerere nr. 2) ar fi trebuit demarată de aceștia cu privire la contractul din speță cel mai târziu la data de 10.09.2010.

Or, având în vedere că, cererea de chemare in judecata a fost înregistrată în data de 04.05.2012, se impune ca instanța să constate că dreptul la acțiune în sens material al intimaților-reclamanți cu privire la capetele de cerere privind anularea clauzelor din contractul de credit în speță este prescris extinctiv.

Cu titlu subsidiar față de cele de mai sus, cu privire la capătul de cerere nr. 4 din cererea de chemare in judecată, se observa ca acesta reprezintă o acțiune în pretenții, prin obligarea recurentei pârâte la rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor atacate. Nici acest petit nu este precizat sub aspectul determinării perioadei în care împrumutații au achitat sume nedatorate (conform susținerilor acestora).

Potrivit dreptului comun, perioada în care o astfel de acțiune poate fi inițiată este de maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Raportat la data introducerii acțiunii (04.05.2012), legea oferă reclamanților-intimați posibilitatea teoretică de a revendica sume plătite către subscrisa doar ulterior datei de 04.05.2009.

Prin urmare, orice pretenții ale acestora pentru sumele achitate în perioada 10.09._09 sunt prescrise.

Sentința recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. 2 C. proc. civ., motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Partea chemată în judecată de către intimații-reclamanți este pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. prin Sucursala Ștei.

Recurenta învederează instanței de recurs faptul că, B.C.R. S.A. - Sucursala Ștei este o entitate fără personalitate juridică, astfel că aceasta nu are capacitate procesuală de folosință și implicit nici calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Dispoziția procesuală aplicabilă este cea cuprinsă în art. 41 alin. 2 din C. proc. civ. conform căruia: „Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridica pot sta in judecata ca parate, daca au organe proprii de conducere.”

Sucursalele pot sta în judecată în nume propriu, doar ca pârâte și dacă au organe de conducere proprii, acestea fiind condiții cumulative sau în numele societății mamă (fondatoare) reprezentând-o, în limitele mandatului primit în acest sens. Având în vedere faptul că în cauza dedusă judecății cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu B. C. Română prin Sucursala Ștei, rezultă că una dintre condițiile dispuse de lege pentru ca pârâta să fie legitimată procesual este aceea de a avea organe proprii de conducere.

Sucursala Ștei este o unitate dependentă de societatea-mamă, aspect ce trebuie analizat totodată și din perspectiva dispozițiilor aplicabile din legislația specială, respectiv prevederile O.U.G. nr. 99/2006.

Prin Ordinul Președintelui Executiv al B.C.R. privind limitele de autoritate de angajare patrimonială a B.C.R. în raporturile cu persoanele fizice și juridice, române sau străine, precum și în fața autorităților, organizațiilor, instituțiilor publice și organelor de jurisdicție, este atribuită fiecărei entități organizatorice limita de autoritate.

Pe de altă parte, societatea-mamă BCR a mandatat Direcția Juridică - entitate organizatorică din cadrul acesteia - să reprezinte interesele sale în fața instanțelor de judecată, să formuleze cereri de chemare în judecată, acte succesive procedurale, căi de atac, întâmpinări în litigiile în care BCR este parte, iar nu sucursalele.

O interpretare conform căreia prin mandatul acordat directorilor sucursalelor în vederea desfășurării activității, respectiv semnarea contractelor de credit, banca-mamă ar fi acordat, implicit mandat sucursalelor să stea în judecată, nu poate fi primită.

Mai mult, în condițiile în care sucursala nu are organe proprii de conducere, mandatul de reprezentare în justiție nu poate fi acordat acesteia, întrucât sucursala nu există ca persoană juridică distinctă și nu are reprezentanți care să poată primi o astfel de însărcinare.

în același sens converg și dispozițiile legii speciale, respectiv art. 7 alin. (1) pct. 31 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 care definește sucursala ca fiind: „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia”.

Prin urmare, în materia specială a activității de creditare însuși legiuitorul tranșează raportul dintre îndrituirea sucursalelor de a desfășura în mod direct activitatea de creditare și dependența acestora de societatea mamă, în sensul în care dreptul sucursalelor de a încheia contracte de credit cu terțe persoane nu este de natură a conferi personalitate juridică subunităților societății mamă, și pe cale de consecință nici legitimitate procesuală în ipoteza unor litigii intervenite între clienți și Bancă.

O decizie relevantă a înaltei Curți de Casație și Justiție: „S-a reținut că instanța de fond a soluționat corect excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte. Astfel, s-a stabilit că pârâta B. C. Română - Sucursala Județeană Maramureș nu are calitate procesuală întrucât, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 4 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară este o unitate operațională fără personalitate juridică, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile instituției de credit în limita mandatului acordat de aceasta. (…) Ca atare, în conformitate cu art. 41 al 2 C.p.c. sucursala, neavând personalitate juridică și patrimoniu propriu, nu poate sta în judecată. (…) Lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte trebuie apreciată și din perspectiva faptului că aceasta nu este proprietara acțiunilor deținute de acționarii Băncii Comerciale Române și nu este o instituție publică implicată în privatizare.” ( ICCJ, decizia nr. 3649 din 7 aprilie 2006).

Recurenta susține că instanța de fond greșit a analizat clauza privitoare la dobândă din perspectiva Legii 190/1999, având în vedere că intimații-reclamanți nu și-au întemeiat cererea pe această lege.

Instanța în mod incorect a analizat speța dedusă judecății din perspectiva Legii 190/1999. Se poate observa atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din cuprinsul precizării de acțiune că intimații-reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe Legea 190/1999, instanța nerespectând principiul disponibilității.

În cazul în care instanța de recurs consideră că e admisibilă analiza contractului din perspectiva legii mai sus menționate, recurenta arată că, clauzele contractuale referitoare la dobândă sunt în concordanță cu prevederile acestei legi.

Contractul de credit care face obiectul judecății a fost încheiat la data de 10.09.2007 dată la care, art. 14 litera a) din Legea nr. 190/1999 (modificată de Legea nr. 34/2006) avea următorul conținut: (…) „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract;”

Condițiile generale de creditare statuează la art. 2.10 litera a) următoarele: (…) „Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.”

Prevederile art. 2.10 litera a) respectă dispozițiile Legii nr. 190/1999, cerința menționată la art. 14 litera a) fiind satisfăcută, deoarece costul resurselor de creditare este menționat, ca atare, în contract. Legea nr. 190/1999 nu conține condiții suplimentare care ar trebui să fie îndeplinite de indicele de referință - ceea ce înseamnă că acesta poate fi de orice natură și poate îmbrăca orice formă convenită de părți.

Art. 4 din Contractul de credit nr. 4841/19.09.2006 dispune: (…) „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 5,8% pe an și este fixă în primii 1 an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 ani, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 6 și 7. După acesta dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R., la care se adaugă 1, 20 p.p.”

În fapt, dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile recurentei B.C.R. variază în funcție de costul resurselor de creditare, conform prevederilor art. 2.10 litera a) din secțiunea de Condiții Generale.

Analizând cerințele Legii 190/1999 se poate observa că recurenta a respectat în totalitate aceste cerințe.

Recurenta susține că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive, motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și că în mod greșit instanța de fond a considerat că prevederea contractuală de la punctul 5, teza finală ar fi abuzivă.

Recurenta susține că, în situația în care instanța de recurs va trece peste excepțiile invocate mai sus, va constata că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică.

Instanța de fond a considerat că sintagma „dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R.” este abuzivă, dar numai în măsura în care depășește nivelul de 5,8% pe an. (...) Rezultă următoarea ecuație (modalitate) pentru stabilirea marjei fixe, pentru luna septembrie 2010: 1,20 p.p. + dobânda de referință variabilă B.C.R. în limită maximă de 5,8% -(minus n.e.) indicele de referință Euribor 6M de 1,137 (raportat la luna septembrie 2010) = 5,86 p.p.”

Instanța consideră că prin acest raționament nu a procedat la o completare a respectivului contract, neexistând o modificare a clauzei abuzive, ci sunt arătate în concret efectele anulării clauzei, însă instanța a procedat la modificarea clauzei de la art. 5 din Contract.

Părțile au avut în vedere o dobândă variabilă în funcție de dobânda de referință a Băncii (care a fost în permanență afișată la sediile B.C.R.) și nu limita maximă impusă de instanță, care este în fapt dobânda promoțională din primul an de creditare, 5,8%.

Prin acest mod de calcul al dobânzii consideră recurenta că instanța a procedat contrar raționamentului Curții Europene De Justiție în cauza C 618-10, deși în considerentele sentinței instanța confirmă acest raționament al Curții.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a tranșat fără echivoc această chestiune prin hotărârea din 14.06.2012 pronunțată în cauza C-618/10 (depusă la dosarul cauzei) având ca obiect cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, statuând că art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 (implementată în dreptul românesc prin Legea 193/2000 - n. rec.) trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru (...) care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acelei clauze.

Modificarea unei convenții legal încheiate, între persoane responsabile, nu se poate face decât prin consimțământul mutual al părților care au încheiat-o ori din cauze autorizate de lege.

Pentru constatarea existenței unei clauze abuzive, Legea 193/2000 prevede îndeplinire cumulativă a două condiții negative și una pozitivă, respectiv: clauza nu trebuie să se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului; clauza nu a fost negociată; clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.

Recurenta arată că, articolul 5 din contractul de credit nr.1529PF/10.09.2007 nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții, după cum urmează:

Prevederea contractuală reglementată de punctul 5 se asociază cu obiectul principal al contractului de credit și este clar exprimată.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori, în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația prezentă nu ne aflăm într-o astfel de situație, deoarece clauza parțial anulată face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit încheiate.

Art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă de către Legea 193/2000) a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. (2), după cum urmează: (…) „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6: (…) „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.

Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Rata dobânzii, precum și mecanismul de formare a acesteia sunt elementul cheie despre care B. își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

În considerentele sentinței, instanța reține: „Modalitatea de calcul a acestei dobânzi, cuantumul ori procentul acesteia nu au fost prevăzute nici în condițiile speciale, nici în condițiile generale de creditare (...).”

Această constatare este eronată, deoarece cuantumul dobânzii de referință variabilă era afișat în permanență la sediul Băncii, sens în care, recurenta solicită instanței de recurs să constate că din cauza caracterului variabil (n. rec. care poate să aibă diferite valori, de la caz la caz, sau și în funcție de timp), cuantumul dobânzii nu putea fi trecut în contract, nefiind un cuantum fix.

Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii, art. nr. 2.4. și art. nr. 2.5 precizează: „Modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat este: Dob. datorată = Sold cont împrumut x Rata anuala dob. X Nr. ef. Zile / 360 x 100.

„Numărul efectiv de zile” luat în calcul la determinarea dobânzii aferente unei scadențe este, pentru graficele tip „Payment”, de 30 de zile, iar pentru graficele tip „Rate de credit egale” este numărul efectiv de zile existente între ultima scadență și scadența următoare.

Recurenta arată că prevederea contractuală reglementată de punctul 5 a fost negociată.

La încheierea contractelor de credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale și se discută și se negociază Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților.

Ca exemplu de clauze care sunt negociate prin Condițiile Speciale, recurenta subliniază clauzele referitoare la moneda creditului, la perioada de utilizare, la perioada de grație, dar și la rata dobânzii. Toate aceste clauze sunt diferite de la un client la altul, o simplă privire asupra condițiilor speciale de creditare atestând această situație.

Perfectând un credit cu dobândă variabilă, intimații au agreat să poarte riscul majorării dobânzii inițiale și au cunoscut/ar fi putut să cunoască încă de la data perfectării contractului de credit, care sunt costurile aferente acestuia, așa încât nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate.

În aplicarea acestor clauze contractuale, împrumutații au achitat în primul an de creditare o dobânda promoțională fixă de 5,8%, după care s-a trecut la dobânda de referință variabilă, formată din dobânda de referință a B.C.R. plus marja fixă de 1,20 p.p.

Așadar sumele care urmau să fie achitate de către clienții Băncii au fost clar stabilite încă de la momentul încheierii contractelor, dobânda fixă fiind astfel strict determinată, iar cea variabilă având un cuantum determinabil, în funcție de dobânda de referință B.C.R., care era permanent afișată la orice sediu al recurentei, neputându-se astfel afirma că sumele datorate cu titlu de dobândă nu au fost cunoscute.

În Condițiile Generale de Creditare, B. oferă destule informații despre caracterul variabil al dobânzii. Conform articolelor 2.10 a și 2.10 a și 1.11.a: (…) „2.10.a. Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate. (…) 2.11.a. Noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. În cazul liniilor de credit, împrumutatul va lua la cunoștință de modificarea dobânzii anuale, precum și de graficul de rambursare actualizat, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire/extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit, la ghișeele băncii. (…) În cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către BANCĂ, ÎMPRUMUTATUL nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că ÎMPRUMUTATUL a acceptat noul nivel al dobânzii. (…)”

Acceptând semnarea contractului de credit, intimații și-au dat acordul asupra tuturor clauzelor acestuia, lucru confirmat de altfel prin chiar declarația dată de către acesta în cuprinsul Contractului, potrivit căreia „ (…) prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime.”

Recurenta invocă faptul că, dacă orice clauză din contractul de credit al acesteia nu ar fi convenit împrumutaților, ori ar fi fost de nedeslușit prima dată, aceștia aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să ceară explicații Băncii cu privire la aceste clauze sau să se adreseze unor terți avizați în materie să le explice mecanismul contractual oferit de Bancă.

Mai mult, intervin și prevederile art. 1.1.a din Condițiile Generale de Creditare: (…) „În cazul creditelor de consum acordate persoanelor fizice pentru analizarea oportunității creditului banca acordă împrumutatului un termen de reflectare ce reprezintă perioada dintre semnarea contractului de credit și data îndeplinirii condițiilor de tragere prevăzute la pct. 17 din contract.”

În considerentele sentinței criticate, instanța consideră că (…) „anterior exprimării consimțământului, era corect și echitabil ca reclamanții să cunoască întinderea obligațiilor lor, chiar gradul de îndatorare, pentru a putea aprecia dacă sunt sau nu în măsură să accepte condițiile creditului.”

Într-adevăr, este necesar ca orice persoană care se pregătește să contracteze un credit care se acordă pe o perioadă de 30 de ani, să se informeze cu privire la obligațiile care îi revin, înainte de contractarea propriu-zisă.

Aprecierea dacă clienții sunt sau nu în măsură de a accepta condițiile creditului cade strict în sarcina lor. B. nu poate acționa ca și un sfătuitor/un consultant al clientului peste limitele impuse de lege.

Susține că, având în vedere că intimații au avut posibilitatea de a citi atât contractul de credit, cât și condițiile generale de creditare, iar mai mult, B. le-a mai acordat un termen de reflectare pentru analiza oportunității creditului după semnarea contractului (art. 1.1.a din Condițiile Generale de Creditare) rezultă fără putință de tăgadă că recurenta și-a îndeplinit obligația de informare cu privire la condițiile de creditare.

Trebuie luat în considerare și faptul că dobânda de referință B.C.R. era afișată la sediile Băncii, nivelul de 8,4% din data contractării creditului putea fi cunoscut de intimați, dacă aceștia ar fi acordat acestui aspect un minim interes.

În acest sens recurenta citează decizia nr. 2450 din 22 iunie 2011 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr._ potrivit căreia: (…) „Cât privește dezechilibrul semnificativ, instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul prețului, care, în cauză, este format din dobândă și comision.

Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a Băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil - așa cum rezultă în cauză - în acest sens fiind dispozițiile Legii 193/200® (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva 93/13/CEE.”

Pretinde că, faptul că intimații nu au acționat diligent la data contractării creditului, nu poate fi imputat Băncii, atât timp cât aceasta a pus la dispoziția clienților informațiile necesare.

„Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc.”

Potrivit dispozițiilor art. 969, 970, 977 și 982 din Vechiul Cod Civil, clauzele contractuale au putere de lege pentru părțile contractante și se interpretează coordonat, unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Referitor la faptul că dispozițiile cuprinse în această clauză nr. 5 din Contract au fost asumate de către clienți, Curtea de Apel București a statuat într-o cauză similară: (…) „Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susține că această modificare se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părți și, deci, asumată de părți prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului împrumutatul și garanții săi și-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.” (Decizia nr. 77 din 13 Februarie 2008).

Recurenta mai susține că, clauza reglementată la pct. 5 nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. (Natura juridică a Condițiilor Generale de Bancă. L. B. publicat în Pandectele Române 8/2008).

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor.

Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Așadar, dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care B. le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unui contract de credit, există și o . de obligații pe care B. le are față de ceilalți actori ai pieței financiare care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a numeroase credite de consum.

Pentru fiecare contract de credit, B. este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Din moment ce B. își execută obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea Contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator.

În plus, acest risc este imposibil de cunoscut deoarece contractul de credit analizat conține termene de plată lungi, respectiv 360 de luni. În acest sens, în doctrină s-a subliniat că se poate vorbi de un dezechilibru semnificativ numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

Or, în cazul de față nu se poate susține existența unui dezechilibru semnificativ între cele două prestații.

Subliniază, de asemenea, recurenta, că prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea intimaților de a solicita rezilierea contractului de credit, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Efectele acestei constatări sunt cuprinse în chiar Legea invocată de instanța de fond respectiv punctul 1 litera a) din Anexa Legii 193/2000, dispunând: (…) „Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

Recurenta invocă neîntrunirea condițiilor legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale reglementate de punctele 6, 7 și 8.

Arată că instanța de fond interpretează în mod trunchiat dispozițiile articolului 8, fără a lua, din nou, în considerare prevederile privind comisioanele, din Condițiile generale de creditare, respectiv art. 3.7 și 3.9: „(…) 3.7. Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar - bancare. În cazul modificării nivelului comisioanelor în sensul majorării acestora, banca va notifica împrumutatul în momentul în care intervine această modificare, prin afișare la sediul băncii sau prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (…) Pentru liniile de credit, în cazul majorării comisioanelor, banca va notifica împrumutatul, în momentul modificării, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit. În cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al comisioanelor, are dreptul să ramburseze anticipat creditul și să achite dobânzile aferente în termen de zile de la data notificării. în caz contrar, părțile convin ca împrumutatul acceptă în mod tacit noile niveluri ale comisioanelor. În cazul În care nivelul comisioanelor se reduce, acestea se afișează la sediile băncii, cu excepția liniilor de credit, la care se comunică în scris, în momentul modificării, prin scrisoare recomandată/ extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit. (…) Comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile din lună.”

De asemenea, se poate observa cu ușurință că în Condițiile generale de creditare, fiecare comision este exprimat printr-un procent sau o sumă sau exprimat atât prin procent cât și prin sumă, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil. Este specificat că comisionul de acordare credit, comision de transformare pentru prima și pentru următoarele solicitări se percep FLAT (o singură dată), singurul comision perceput lunar este cel de administrare a creditului, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului. Și din perspectiva dezechilibrului semnificativ, se poate observa că punctul 9 nu îndeplinește această condiție prevăzută expres de Legea 193/2000, sumele percepute cu titlu de comisioane fiind mai mult decât rezonabile, raportat la durata contractului de credit (360 de luni).

Cu privire la punctele 6 și 7 recurenta face următoarele precizări:

Articolele 6 și 7 reglementează situația în care clientul înregistrează întârzieri la plată, făcând o descriere cât se poate de transparentă/clară și inteligibilă a nivelului dobânzii, în funcție de serviciul datoriei împrumutatului. Serviciul datoriei desemnează suma ce trebuie plătită de împrumutat cu titlu de dobândă cuvenită împrumutătorului pentru întregul împrumut, până la achitarea integrală a acestuia.

Reglementările de la pct. 6 și 7 au natura unor clauze penale agreate de părți, prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Se poate observa că aceste clauze au atât o funcție indemnitară, adică de reparare a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea obligațiilor de către debitor, cât și o funcție sancționatori.

Conform doctrinei (L. P., „Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul”, Editura Universul Juridic, 2009, pag. 693 - 964), atunci când se analizează o clauză penală dintr-un contract între un comerciant și un consumator în vederea stabilirii caracterului abuziv al acesteia, este necesar ca și clauza penală stipulată să îndeplinească condițiile prevăzute în art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000.

În cazul de față, se poate observa că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Condițiile care trebuie verificate cu privire la clauza contractuală sunt următoarele: clauza nu trebuie să se asocieze cu obiectul și prețul Contractului (art. 4 alin.6 din Legea 193/2000, coroborate cu pct. 1 lit. a) din Anexa legii); clauza să nu fi fost negociată (art. 4 alin. 1 din lege), adică să poată fi calificată drept clauză intrată în vigoare pe calea mecanismului adeziunii; clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile Părților (art.4 alin. 1 din lege); clauza să fie contrară bunei-credințe (art.4 alin. 1 din lege).

În speță, nici una din aceste condiții nu este dovedită; în realitate clauzele atacate de intimați influențează în mod esențial prețul Contractului de Credit (fiind de natură să influențeze mecanismul de variație a dobânzii),

Clauzele au fost negociate și acceptate expres de intimați (dovadă - semnarea Contractului de Credit; de observat și faptul că aceste clauze fac parte din secțiunea de Condiții Speciale ale Contractului de Credit, care se întocmesc în mod particularizat pentru fiecare consumator și se semnează expres de consumator; doar în ceea ce privește Condițiile Generale ale contractului - comune pentru o întreaga categorie de contracte, neparticularizate pentru fiecare contract în parte - se poate susține caracterul de clauze asumate prin adeziune); nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților (nu există nici o probă la dosar în acest sens) și nici măcar nu s-a argumentat de intimați faptul că clauzele ar fi contrare bunei-credințe.

În legătură cu clauze contractuale care privesc obiectul și prețul contractului există prevăzută în lege o condiție specială care trebuie îndeplinită pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzei, respectiv condiția negativă ca respectiva clauză să nu fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil (art. 4 alin. 6 din Lege).

În speță, nici această condiție nu se dovedește îndeplinită de clauza atacată, textele articolelor fiind realmente ușor inteligibile.

Prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu au fost avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate, realizându-se astfel o aplicare trunchiată a legii, soluția fiind în final greșită.

Or, anularea unor clauze contractuale pentru simpla suspiciune că una din părți ar putea încerca să uzeze de o interpretare abuzivă este inacceptabilă, întrucât: nu s-a făcut dovada culpei pârâtului; instanța nu poate prezuma reaua-credință a pârâtului („bona fides praesumitur”); ipotetica interpretare/aplicare abuzivă nu s-a produs și nici nu există elemente care să facă probabilă producerea (nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit iminența unui potențial prejudiciu pentru consumator); există alte mecanisme juridice care permit sancționarea unui comportament contractual abuziv al unui partener contractual, însă doar în condițiile producerii și dovedirii sale (dacă un partener contractual adoptă un comportament „întemeiat” pe o interpretare abuzivă a clauzelor contractuale, partea lezată poate formula acțiune în răspundere contractuală, poate pretinde obligarea partenerului abuziv la îndeplinirea corectă a obligațiilor contractuale și poate pretinde daune-interese contractuale).

Cu privire la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor presupus abuzive, recurenta arată că obligarea acesteia la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor considerate ca fiind abuzive este nelegală, instanța de fond depășind cadrul legal în care era ținută a se pronunța în raport cu dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Mai mult, ținând cont de faptul că instanța a anulat trunchiat clauzele contractului, este imposibil ca o asemenea hotărâre să poată fi pusă în executare.

Capătul de cerere nr. 4 solicită obligarea recurentei la rambursarea sumelor plătite în temeiul clauzelor atacate.

Reclamanții doresc restituirea sumelor plătite nedatorat „în temeiul clauzelor abuzive”, începând cu luna septembrie 2008, insă aceștia nu doar că nu au raportat sumele cerute la clauzele anulate, dar nu au specificat în niciun fel, nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin precizarea de acțiune și nici în ședință publică care ar fi cuantumul acestor sume.

Reclamanții nu indică sumele de bani pe care le doresc a fi restituite și nici modalitatea de calcul a acestora, iar legea impune reclamanților să indice obiectul cererii și valoarea acestuia după prețuirea sa, dar într-o manieră transparentă.

Clauzele atacate sunt cele privind dobânda și comisioanele, și reprezintă prețul serviciului de creditare. Serviciul de creditare a fost realizat de Bancă, prin punerea la dispoziția reclamanților a sumei împrumutate, pe durata de timp solicitată de reclamanți (sau pe durata maximă permisă potrivit normelor B.N.R. ce guvernează activitatea de creditare, raportat la veniturile reclamanților).

Prin urmare, B. și-a îndeplinit obligația contractuală asumată - fiind îndreptățită să primească contraprestația specifică.

Instanța de recurs trebuie să țină cont atât de inexistența unor prevederi legale în materia protecției consumatorilor - temeiul legal al acțiunii introductive - în baza cărora instanța să dispună restituirea sumelor încasate în baza unor clauze constatate ca abuzive, cât și de dispozițiile dreptului comun, aplicabile ori de câte ori legea specială nu dispune, potrivit cărora împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului (art. 1588 Vechiul Cod civil).

Această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă. Potrivit acestei excepții efectele produse de un contract cu executare succesivă declarat nul se mențin pentru trecut datorită imposibilității restituirii folosinței.

Rațiunea acestei excepții este tocmai evitarea unei îmbogățiri fără justă cauză, însă a împrumutatului, deoarece împrumutatul este cel care nu poate restitui valoarea folosinței banilor pentru timpul trecut.

În cauză suntem în prezența unui contract cu titlu oneros, cu executare succesivă, care dă naștere la obligații numai în sarcina împrumutatului și anume de a restitui suma și de a plăti dobânda și costurile creditului, obligație care se execută succesiv prin plata ratelor.

Față de aceste caractere juridice ale contractului de credit, respectiv față de prevederile art. 1588 și principiul neretroactivității efectelor nulității în materia contractelor cu executare succesivă, recurenta solicită instanței de recurs să constate că reclamanții se îmbogățesc fără justă cauză, întrucât au primit deja beneficiul creditului, iar recurenta pârâtă nu mai are posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului (deoarece și-a îndeplinit deja, pentru trecut, obligația de punere a banilor la dispoziția Reclamanților).

Pentru toate motivele prezentate mai sus, solicită instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepțiilor peremptorii invocate sau, pe fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea intimaților-reclamanți la suportarea cheltuielilor de judecată generate de judecarea în fond și în recurs.

Mijloace de probă: înscrisuri precum și orice alte mijloace de probă a căror necesitate ar reieși din dezbateri.

Prin Concluziile scrise, intimații reclamanți S. R. M. și S. A., au solicitat instanței: - respingerea recursului formulat de către recurenta S.C. BCR ROMÂNIA S.A. ca nefundat; - menținerea în totalitate a Sentinței civile nr. 1715/19.11.2012 pronunțate de Judecătoria Beiuș în dosar nr._ ; - obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată conform chitanței anexate prezentelor, raportat la următoarele considerente:

Instanța de fond a făcut o judicioasă interpretare a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, pronunțând o hotărâre legală și temeinică. Astfel, instanța a apreciat în mod corect faptul ca, pe de o parte, s-a impus respingerea excepțiilor invocate de către parata BCR iar, pe de alta parte, a admis in parte acțiunea subsemnaților in sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânzile si comisioanele variabile in funcție de "dobânda de referința BCR " si al obligării paratei la plata sumelor plătite de subsemnații cu titlu neavenit in temeiul clauzelor contractuale constatat a fi abuzive.

Criticile aduse sentinței de către recurentă sunt neîntemeiate și nefondate după cum urmează:

Astfel, susținerea recurentei că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin 1 din Legea nr. 146/1997 avându-se în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de intimații reclamanți este evaluabilă în bani este nefondată, raportat la faptul că legile speciale se aplică cu întâietate față de legile generale, în speța de față art. 15 lit. j din Legea 193/2000 - care stabilește scutirea de la plata taxei de timbru a consumatorilor în litigiile acestora cu comercianții - având prioritate de aplicare față de Legea 146/1997. Apreciază intimații reclamanți că instanța de fond, în mod corect, a respins motivat excepția de netimbrare formulată de către pârâta B.C.R.

De asemenea, susținerea recurentei că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor Decretului nr. „106/1958” - cu siguranță recurenta făcând trimitere la Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă - considerând că acțiunea este prescriptibilă, iar pretențiile reclamanților intimați pentru sumele achitate în perioada 10.09.2007 - 04.05.2009 sunt prescrise, este în opinia intimaților nefondată.

Intimații invocă faptul că obiectul acțiunii este constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din convenția de credit; inserarea unor clauze abuzive în convenția de credit încălcă ordinea publică și este sancționată cu nulitatea absolută. De altfel, prin inserarea unor clauze abuzive în convenția de credit au fost nesocotite prevederile legale în materia protecției consumatorilor, norme ce interesează ordinea publică. Conform Notei de fundamentare a Legii nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului acest act normativ are ca scop „crearea unui cadru general cu privire la drepturile și obligațiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziționa un produs care să-i prejudicieze”. Vechiul cod civil prevede expres la art. 5 că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri. Conclusiv, inserarea unor clauze abuzive în convenția de credit este sancționată cu nulitatea absolută, ceea ce face ca acțiunea să fie imprescriptibilă.

În altă ordine de idei, chiar în situația în care instanța ar considera că acțiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani în privința capătului de cerere referitor la restituirea sumelor plătite cu titlu neavenit, intimații solicită a se constata că termenul de prescripție ar curge doar de la momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, deoarece doar din acel moment se naște dreptul la acțiune în restituirea sumelor solicitate. Astfel, instanța de fond în mod corect a apreciat că pretențiile intimaților reclamanți la plata sumelor achitate în perioada 10.09._09 nu sunt prescrise, respingând excepția prescripției invocată de pârâta B.C.R.

Și susținerea recurentei că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece ar fi dată cu încălcarea art. 41 alin. 2 Cod pr. civ. este nefondată, în opinia intimaților, raportat la faptul că însuși contractul de credit este încheiat cu Sucursala B.C.R. Ștei care are organe proprii de conducere și implicit calitatea procesuală de a sta în judecată ca pârât. Intimații învederează instanței că nu au avut cunoștință de eventuale contracte de mandat încheiate între așa-zisa „S. - mamă B.C.R.” și Sucursala B.C.R. Ștei si nici de ordinele Președintelui executiv al B.C.R. privitor la limitele de autoritate ale sucursalelor.

Arată că, susținerea recurentei că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece nu a fost respectat principiul disponibilității motivat de faptul că instanța a analizat caracterul abuziv al clauzelor și din perspectiva Legii 190/1999, lege care n-ar fi fost invocată de intimații reclamanți, este vădit nefondata, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil fiind rolul activ al instanței În aflarea adevărului. Instanța de fond, în mod judicios, a reținut că sunt încălcate dispozițiile art. 14 din Legea 190/1999 prin nemenționarea în contract a indicelui de referință. Menționarea în contract a unui indice de referința B.C.R. nedeterminat nu satisface cerințele Legii 190/1999 deoarece acest cost nu este nici determinat și nici măcar determinabil, ceea ce face ca obligația intimaților reclamanți să fie lipsită de orice fel de predictibilitate. Recurenta susține că în contract este menționat costul resurselor de creditare (pct. 30 cerere recurs) însa se ridică întrebarea unde este menționat, cum este menționat și care este costul acestor resurse.

Pe de altă parte principiul disponibilității se referă la faptul că instanța este ținută de pretențiile reclamantului și nicidecum nu se referă la situația în care o instanță aplică un text legal neinvocat de către reclamant însă aplicabil în cauză.

Și critica recurentei că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive este nefondată întrucât instanța de fond, în mod judicios, a analizat dacă sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 4 alin 1 și 2 din Legea 193/2000. Astfel, instanța în mod corect a apreciat că avem de-a face cu clauze nenegociate direct cu consumatorul, cuprinse într-un contract de tip standard preformulat, care creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Criticile principale ale recurentei sunt legate de faptul că instanța ar fi modificat convenția, iar prin aceasta ar fi fost încălcat art. 1 alin. 1 din Directiva 93/13 CEE. Această directivă a fost implementata în dreptul romanesc prin Legea 193/2000 și instanța nu a modificat sau completat convenția de credit, ci a anulat clauzele abuzive, clauze lovite de nulitate absolută, care bineînțeles nu mai pot produce efecte juridice din momentul constatării de către instanță a caracterului abuziv al acestora.

Recurenta consideră în mod greșit că pentru constatarea existenței unei clauze abuzive Legea 193/2000 prevede ca și condiție cumulativă și aceea că „clauza nu trebuie să se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului” (pct. 42 cerere recurs). Intimații învederează că art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Solicită a se observa că exact datorită faptului că aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil obligația intimaților reclamanți este lipsită de orice fel de predictibilitate, modificarea dobânzii și a comisioanelor fiind lăsată la latitudinea băncii fără ca în contract să fie indicat un motiv determinat pentru majorarea acestora, astfel încât intimații să poată ști că, daca acel motiv se va produce, dobânda și respectiv comisioanele se vor majora.

În alta ordine de idei, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că acele clauze indicate ca fiind abuzive nu au fost negociate, ele făcând parte dintr-un contract tip standard preformulat. Intimații solicită a se observa că art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000 și art. 3 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE statuează că sarcina probei în dovedirea caracterului negociat al clauzelor incumbă comerciantului ori, în speța de față, prin probatoriul administrat, pârâta B.C.R. nu a făcut dovada caracterului negociat al convenției de credit. Dimpotrivă, probatoriul administrat demonstrează că aceste clauze au un caracter nenegociat.

Referitor la dezechilibrul contractual, instanța de fond în mod corect a apreciat că acesta există și este lesne de observat că intimații au plătit ratele într-o continua creștere, în ciuda faptului că indicele EURIBOR a fost într-o continuă scădere. Susținerile recurentei de la pct. 78 și 79 din cererea de recurs referitoare la „obligațiile pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a numeroase credite de consum” precum și „pentru fiecare contract de credit banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor” suscită întrebarea dacă nu cumva banca susține că este o societate financiară de tip piramidal, iar societățile financiare de tip piramidal sunt interzise de lege, astfel că susținerile citate mai sus nu pot fi primite și nu pot constitui o apărare care să justifice echivalența dintre drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției.

Învederează instanței că și celelalte critici aduse sentinței sunt nefondate. Astfel: -recurenta face trimitere la art. 1588 VCC; intimații arată că inserarea unor clauze abuzive încălcă ordinea publică, este sancționată cu nulitatea absolută, astfel că este aplicabil principiul „restitutio in integrum”. În speță nu avem de-a face cu o excepție de la principiul retroactivității nulității aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă, această excepție referindu-se la un contract cu executare succesivă declarat nul, ale cărui efecte pentru trecut se mențin datorită imposibilității restituirii folosinței. În speța, nu se poate discuta de o confirmare sau acoperire a unei nulități absolute și implicit se impune restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor indicate ca abuzive (pct. 104 - 106 cerere recurs ).

Recurenta susține că suntem în prezenta unui contract cu titlu oneros, cu executare succesivă” care da naștere la obligații numai în sarcina împrumutatului”. Este o susținere neadevarată deoarece obligațiile sunt corelative și in prezent, spre exemplu banca având obligația de a se ralia dispozițiilor legale în vigoare ( pct. 107 cerere recurs).

Raportat la motivele indicate în acțiunea introductivă, la probațiunea administrată, la considerentele sentinței recurate și având în vedere cele de mai sus, intimații solicită respingerea recursului formulat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Examinând cu prioritate excepțiile invocate de pârâta recurentă, respectiv: excepția netimbrării acțiuni, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei, excepția lipsei procedurii prealabile cu privire la capătul III din acțiune, excepția lipsei interesului legitim al reclamanților, instanța de recurs reține că acestea sunt neîntemeiate, iar instanța de fond în mod corect le-a respins, având în vedere următoarele:

În ce privește excepția netimbrării cererii instanța reține că, potrivit art 15 lit j din L. 146/1997 ,,sunt scutite de la plata taxelor de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: j) protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.”

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune instanța reține că excepția este neîntemeiată având în vedere următoarele:

Potrivit art. 1 și 3 din D.167/1958, ,,Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul prescripției este de 3 ani.”

Conform art. 7 și 8 din același act normativ, ,,prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.”

În speță, instanța reține că primul capăt de cerere vizează în principal constatarea caracterului abuziv al clauzelor, capăt de cerere cu caracter patrimonial neevaluabil în bani, iar cel de-al patrulea și ultimul capăt de cerere are caracter patrimonial evaluabil în bani, dar pentru care termenul de prescripție nu a început să curgă, termenul de prescripție urmând să înceapă pentru acest din urmă capăt de cerere după declararea nulității clauzelor contractule, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ce privește excepția lipsei interesului procesual legitim al reclamanților în promovarea acțiunii, în temeiul art. 137 C.p.c., tribunalul apreciază ca neîntemeiată excepția invocată. Motivat de faptul că părțile au încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1529PF/10.09.2007 pentru suma de 13.950 EUR pe o perioadă de 360 de luni, dată reclamanților în calitate de împrumutat/garant ipotecar, respectiv coplătitor/garant ipotecar, de către pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, iar Actul adițional (fil. 148 - 151 din dosarul instanței de fond) a fost emis de către intimată în cursul anului 2010, respectiv la data de 20.09.2010, intervenit în baza O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului astfel că în intervalul 10.09.2007 - 2010 contractul părților a produs efectele juridice corespunzătoare. Prin urmare, reclamanții justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, prin folosul obținut ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și, implicit, anularea acestora, cu efect retroactiv. Chiar dacă acest credit ar fi fost rescadențat, nu se poate susține că cererea reclamanților a rămas fără obiect, întrucât, urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, reclamanților ar urma să li se restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc, această cerere în mod evident nefiind lipsită de obiect.

Instanța de recurs reține că în mod corect instanța de fond a reținut mai întâi că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. j din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, lege aplicabilă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere calitatea reclamanților de consumatori în accepțiunea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, subiectul scutit de plata taxei judiciare de timbru fiind unul circumstanțiat de legea specială, derogatorie aplicabilă cu prioritate în raport cu reglementarea de drept comun, instanța respingând excepția netimbrării și procedând mai departe la analizarea celorlalte aspecte.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind întemeiat din următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat mai sus părțile au încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1529PF/10.09.2007 pentru suma de 13.950 EUR pe o perioadă de 360 de luni, dată reclamanților în calitate de împrumutat/garant ipotecar, respectiv coplătitor/garant ipotecar, de către pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, iar Actul adițional (fil. 148 - 151 din dosarul instanței de fond) a fost emis de către intimată în cursul anului 2010, respectiv la data de 20.09.2010, intervenit în baza O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.

Prin art. 8 din contractul de credit menționat, s-a prevăzut că „Pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția poeței financiar bancare: comision de rambursare în primele 36 luni de creditare:4,50 %, minim 30 EUR sau echivalent; între 37 li 60 luni: 3 %, minim 30 EUR sau echivalent; între 61 și 120 luni: 2,50 %, minim 30 EUR sau echivalent; a. comision de acordare credit de 2,50 % flat; b. comision de administrare de 6,98 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; c. comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50 % flat; d. comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1 % flat; (…”

De asemenea, la art. 5 și 6 din contract s-a prevăzut că ,,La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 5,8 % pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de un an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile revăzute la pct. 6 și 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R., la care se adaugă 1,20 p.p. (…) Nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului; - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și /sau valută sau acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5; - dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valuta cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 1 punct procentual; - dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și /sau valută de peste 31 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale. Art. 7 prevede că „Dobânda majorată în funcție de serviciul datoriei în cazul creditelor restante: a. pânp la 30 zile, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 p.p. b. peste 31 zile inclusiv, este dobânda curentă înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 3 p.p.”

Prin actul adițional nr.1 la contractul de credit încheiat între părți la data de 20.09.2010 s-a prevăzut la art. 7 lit. a că,, De la data intrării în vigoare a prezentului act adițional, pentru creditul pus la dispoziție, banca va percepe următoarele comisioane: comision de administrare credit în valoare de 6,89 EUR, reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute în Contractul de credit încheiat între Împrumutat și Bancă, iar la lit. b s-a prevăzut plata unui ,,comision unic în sumă de 10 EUR (echivalent RON) perceput pentru prestarea de servicii la solicitarea împrumutatului sau codebitorului/codebitorilor.”

Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C. civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Tot cu titlu preliminar, trebuie menționat că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea a constat în posibilitatea intimaților reclamanți de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă intimata nu a prezentat nici un fel de probe. Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Astfel, comisionul de risc, conform susținerilor recurentei, nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.

Se constată că acest comision de risc, astfel cum este el explicat de către recurentă, constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Intimații nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor. Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorilor, în cazul în care acești nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Intimata pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.

Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul intimatei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.

Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.

Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația intimatei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.

În plus, comisionul de risc nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.

În concluzie, comisionul de risc nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs vizând lipsa efectelor retroactive ale nulitățiiîn cazul contractului cu executare succesivă, deoarece în acest caz înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare. Or, în speță, convenția de credit nu este anulată în întregime, ci doar clauzele abuzive, respectiv clauza de modificare a dobânzii și cea prin care este stabilit comisionul de risc, astfel că părțile nu sunt puse în situația anterioară.

În ceea ce privește comisionul de administrare stabilit prin Actul adițional, tribunalul constată că acest comision este în fapt tot un comision de risc, B. schimbând doar denumirea lui în comision de administrare, astfel că pentru motivele ce preced, nici acest comision nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art 5,6 din contractul de credit, precum și cea prevăzută de art 7 lit a din actul adițional, instanța constată că acestea respectă dispozițiile Legeii nr. 193/2000, astfel: în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 din contractele încheiate instanța de recurs reține că la data încheierii contractului dobânda curentă a fost stabilită de 11,4% pe an și fiind variabilă, cea curentă fiind formată din dobânda de referință valabilă, care se afișează la sediile bănci la care se adaugă 2,50 p.p., iar la punctul 2.10.a din condițiile generale de creditare s-a prevăzut că banca poate modifica dobânda, fără consimțământul consumatorului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent.

Stabilirea unei asemenea clauze de modificare poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp conform art. 1 lit. a alin. 2 din Legea nr. 193/2000, motivul care generează modificarea dobânzilor trebuie să fie circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificate de consumator. În speță, recurentul având posibilitatea verificării dobânzii prin raportarea acesteia la elemente de ordin obiectiv la care face referire 2.10.a din condițiile generale de creditare, respectiv să solicite pe calea dreptului comun pe baza unei expertize de specialitate dacă dobânda a fost majorată fără temei și dacă în funcție de costul resurselor de creditare, a fost corect majorată prin raportare la costurile inițiale, și să solicite eventualele diferențe.

În ceea ce privește motivul invocat de intimată prin care se invocă negocierea Convenției de credit și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de intimată a constat în posibilitatea reclamantului de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă intimata nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurentele nu au prezentat nici un fel de probe.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Cu privire la clauza prev de art 6 din contract instanța reține că în cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Prin această directivă se prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).

În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.

Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13. „Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”

Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Ori în speță, clauza privind D. respectă cerințele impuse de dispozițiile L 193/2000.

Aceeași concluzie se poate trage și cu privire la comisionul prevăzut de art 7 lit a din actul adițional, fiind comision unic de prestare de servicii în favoarea recurentului, acesta este previzibil, și se achită doar dacă se solicită intimatei alte servicii în legătură cu derularea contractului.

Față de cele reținute, în urma reaprecierii probelor, instanța de recurs în temeiul art 312 raportat la art 304 pct 9 C.pr.civ va admite ca fondat recursul formulat împotriva Sentinței civile nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică în sensul că va admite în parte acțiunea formulată de reclamantul P. F. I. în contradictoriu cu pârâta B. C. Română, și în consecință va constata caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la punctul 9 lit. f din convenția de credit nr._/24.01.2008 și al clauzei cuprinsă la punctul 7 lit. a din actul adițional nr.1/21.02.2011 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/24.01.2008.Va dispune înlăturarea clauzei cuprinsă la punctul 9 lit. f din convenția de credit nr._/24.01.2008 și a clauzei cuprinsă la punctul 7 lit. a din actul adițional nr.1/21.02.2011, la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/24.01.2008, menținând restul dispozițiilor convenției.

De asemenea va obligă pârâta să restituie reclamantului sumele achitate de acesta cu titlu de comision de risc și comision de administrare și va respinge restul pretențiilor reclamantului.

În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de intimata pârâtă la instanța de fond în sumă de 4000 lei, instanța de recurs reține că în raport de dispozițiile art 274 C.pr.civ acțiunea reclamantului a fost admis doar în parte, reclamantul nedovedind cheltuieli de judecată la fond, motiv pentru care în raport de partea din acțiunea formulată ce a fost admisă prin admiterea recursului, instanța de recurs va obliga reclamantul să achite pârâtei suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În recurs, instanța în temeiul art 274 C.pr.civ intimata să achite recurentului suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat, cheltuieli de judecată ce vor fi compensate în raport de dispozițiile art. 1444 Cciv.

În raport cu considerentele de fapt și de drept anterior evocate, admite ca fondat recursul introdus de recurenta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. București,, în contradictoriu cu intimații S. R. M., S. A., și intimata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - PRIN SUCURSALA ȘTEI, cu sediul în loc.Ștei, ..9, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr.1715 din 19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Beiuș, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamanții S. R. M., S. A. în contradictoriu cu intimata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - PRIN SUCURSALA ȘTEI.

Anulează punctul 5 din contractul de credit bancar nr.1529/PF/10.09.2007, în ceea ce privește dobânda de referință variabilă.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Compensează în întregime cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite ca fondat recursul introdus de recurenta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. București, cu sediul în loc.București, str...5, sector 3, în contradictoriu cu intimații S. R. M., S. A. ambii cu sediul procesual ales în loc.Oradea, ..1, ., și intimata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - PRIN SUCURSALA ȘTEI, cu sediul în loc.Ștei, ..9, jud.Bihor, împotriva sentinței civile nr.1715 din 19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Beiuș, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte cererea formulată de reclamanții S. R. M., S. A. în contradictoriu cu intimata S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. - PRIN SUCURSALA ȘTEI.

Anulează punctul 5 din contractul de credit bancar nr.1529/PF/10.09.2007, în ceea ce privește dobânda de referință variabilă.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Compensează în întregime cheltuielile de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 23 Septembrie 2013.

Președinte, L. D. J.	Judecător, I. C. M.	Judecător, A. C. C.
	Grefier, M. M.

Red.jud.J.L.D./21.01.2014

Red.jud.fond.M.P.C.

Tehn.red.M.M./2 ex.

← Obligatia de a face. Decizia nr. 275/2013. Tribunalul BIHOR		Obligatia de a face. Decizia nr. 201/2013. Tribunalul BIHOR →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 109/2013. Tribunalul BIHOR Pretenţii. Decizia nr. 111/2013. Tribunalul BIHOR Pretenţii. Decizia nr. 126/2013. Tribunalul BIHOR Obligatia de a face. Decizia nr. 275/2013. Tribunalul BIHOR Obligatia de a face. Decizia nr. 201/2013. Tribunalul BIHOR Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 193/2013. Tribunalul BIHOR Alte cereri. Sentința nr. 235/2013. Tribunalul BIHOR Pretenţii. Decizia nr. 206/2013. Tribunalul BIHOR