Obligatia de a face. Decizia nr. 393/2013. Tribunalul BIHOR

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C. C.

Judecător D. J. L.

Judecător I. C. M.

Grefier V. Onchiș

Pe rol judecarea recursului comercial declarat de recurenți V. G. C., V. C. M. și . SA, împotriva Sentinței civile nr. 9990 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect obligația de a face.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cele de mai sus, după care:

Se constată că dezbaterea a avut loc la data de 10 iunie 2013, dată la care părțile prezente au pus concluzii pe fond, concluzii ce s-au consemnat în încheierea de ședință din acea dată și s-a amanat pronunțarea pentru data de 17.06.2013, apoi 21.06.2013, 26.06.2013 și 01.07.2013, încheieri care fac parte din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9990 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea s-a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâți.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. B. C. Română S.A., cu sediul în București, .. 1 A, ., sector 1, în contradictoriu cu pârâții V.G.C. și V.C.M.

S-a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamanții reconvenționali V.G.C. și V. C. M. în contradictoriu cu pârâta reconvențională S.C. B. Comerciala R. S.A.

Instanța a obligat pârâta reconvențională la restituirea către reclamanții reconvenționali V.G.C. si V.C.M. a sumelor încasate în plus de la data de 25.04.2009 la zi cu titlu de dobândă, calculate ca diferența dintre dobânda efectiv achitată de reclamanții reconvenționali și dobânda cuprinsă în graficul inițial de rambursare al Contractului de credit.

Instanța a respins ca nefondate celelalte pretenții din cererea reconvențională.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Analizând actele si lucrările dosarului instanța a reținut următoarele:

În fapt, intre părțile litigante s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/28.03.2008 (filele 42 - 48 dosar) prin care reclamanta, în calitate de împrumutător a pus la dispoziția pârâților, împrumutat și respectiv coplătitor, un credit în sumă de 105.000 EUR pentru cumpărare imobil, pe o perioada de 360 luni.

Art. 4 din Contractul de credit prevedea că, „La data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,2% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. După aceasta dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul B.C.R., la care se adaugă 1,20 puncte procentuale”. Art. 7 din Contractul de credit enumera comisioanele variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare, iar art. 2. 10 „Dobânda variabila” din Condițiile generale de creditare prevedeau că „pe parcusul derulării creditului banca poate modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.”

Urmare a sesizării Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor - Bihor, Comisariatul Județean Pentru Protecția Consumatorilor, de către pârâți, pe rolul Judecătoriei Oradea s-a înregistrat la data de 29.07.2009, sub nr._/271/2009, cererea A.N.P.C. prin care a solicitat următoarele: constatarea existentei clauzelor abuzive în contractele de credit supuse controlului; aplicarea sancțiunii contravenționale corespunzătoare; obligarea pârâtei-petente sub sancțiunea de daune la modificarea clauzelor contractuale în măsura în care acesta rămâne în ființă.

Prin sentința civilă 8155/2010 pronunțată în acest dosar astfel cum aceasta a fost modificată prin Decizia nr. 119/R/. admis în parte sesizarea făcută de Autoritatea națională pentru Protecția Consumatorilor - Bihor în contradictoriu cu B. C. Romană S.A. și s-a constatat existenta clauzelor abuzive în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/28.03.2008, încheiată între B. și numiții V.G.C. și V.C.M., clauzele cuprinse în art. 4 și art. 7 din Contractul de credit și art. 2.10 „Dobânda variabilă” din Condițiile generale de creditare, aplicând Băncii amendă contravențională, în cuantum de 800 de lei și obligând B. să modifice contractele analizate mai sus, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive (filele 49 - 57 dosar).

Instanța a reținut că prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat în principal obligarea pârâților la încheierea Actului Adițional în forma propusă de reclamantă în data de 03.10.2011 prin care este reglementat prețul contractului în concordanță cu prevederile legale și cu respectarea utilității contractului pentru ambele părți, întrucât susține că în prezent contractul este lipsit de unul din elementele esențiale ale convenției: prețul. Arată reclamanta că prin sentința pronunțată, Judecătoria Oradea s-a limitat la a dispune înlăturarea clauzelor din contract, astfel că prezuma că raționamentul instanței a inclus necesitatea acordului ulterior de voință al părților cu privire la modalitatea de calcul al prețului pentru punerea în executare a sentinței, după cum urmează: Dobânda curentă aplicabilă creditului în sold este variabilă și se calculează în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 4,4 puncte procentuale marjă fixă pe an pe restul perioadei de creditare și următoarele comisioane: (I) comision lunar de administrare credit în suma fixă de 27 de EUR, perceput pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului, (II) Comision de rambursare anticipată; (III) Comision unic în sumă fixă de 10 EUR perceput pentru prestarea de servicii la solicitarea împrumutatului sau Codebitorului/Codebitorilor.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța nu va admite primul capăt de cerere solicită instanței să constate abuzul de drept al pârâților manifestat prin refuzul acestora de a încheia Actul Adițional și reaua credință în negocieri; să constate în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori lipsa de utilitate a contractului în ceea ce o privește pe reclamanta din pricina refuzului culpabil al pârâților de încheiere a Actului Adițional și ca atare, să constate neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâți și în temeiul art. 7.4. lit. h) din Contractul de Credit să declare scadent anticipat creditul contractat de aceștia.

În ceea ce privește excepția invocată de pârâți, aceea a lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni, instanța a respins-o având în vedere următoarele considerente:

Prin interes, ca una dintre condițiile cerute pentru a fi parte în proces, se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, interes care poate fi de natură materială sau moral. Acesta trebuia să îndeplinească mai multe cerințe: sa fie legitim, juridic, personal și direct, să fie născut și actual.

Prin acțiunea ce face obiectul dosarului reclamantul solicită, în principal obligarea pârâților la încheierea actului adițional în sensul ca dobânda să se calculeze în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă marjă băncii fixă pe an pe restul perioadei de creditare precum și stabilirea anumitor comisioane, prin urmare acordul asupra unor modalități transparente de calcul al dobânzii și al comisioanelor, cerere cuprinsă și în acțiunea reconvențională formulată de către pârâți, astfel că instanța a constatat că reclamanții au interes în promovarea prezentei acțiuni și în consecință a respins excepția invocată.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că reclamanta a dovedit existența unui contract, în sensul de acord de voință al părților cu intenția de a produce efecte juridice.

În ceea ce privește textele legale cu aplicabilitate în speță, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după . unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. (reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât și din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”

Prin urmare art. 1516, art. 1528, art. 1662, art. 1664 din Noul Cod Civil, invocate de reclamantă în susținerea în drept a cererii sale, nu sunt aplicabile în speță. Art. 969 cod civil vechi (aplicabil în speță în temeiul art. 3 raportat la art. 102 din Legea 71/2011) consacră principiul forței obligatorii a contractului între părți, acestea fiind ținute să-și execute obligațiile asumate. Obligativitatea contractului prezintă o deosebita importanță, nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. Ea nu decurge numai din voințele individuale ale părților, ci constituie un adevărat imperativ social.

De altfel și Noul Cod Civil prin art. 1270 „Forța obligatorie” prevede la alin. 1: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, pt. ca alin. (2) să stipuleze: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.”, preluând astfel dispozițiile din vechea reglementare.

Este adevărat că art. 969 C. civ. vechi conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, iar acest contract de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Legea nr. 193/2000 reglementând situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive.

Raportat la cele de mai sus s-a reținut că prin Sentința civilă 8155/2010 a Judecătoriei Oradea astfel cum a fost modificată prin decizia Tribunalului Bihor, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 din Contractul de credit care prevede că „La data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,2% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. După aceasta dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul B.C.R., la care se adaugă 1,20 puncte procentuale, iar art. 7 din Contractul de credit enumeră comisioanele variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare precum și în art. 2.10 „Dobânda variabilă” din Condițiile generale de creditare care prevăd că „pe parcursul derulării creditului banca poate modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.” și a obligat pârâta să modifice Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/28.03.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Analizând considerentele hotărârii pronunțate s-a reținut însă faptul că, ceea ce s-a considerat a fi abuziv de către instanță este doar posibilitatea conferită băncii de a modifica dobânda și respectiv comisioanele unilateral, în funcție de evoluția pieței financiar bancare, deci fără ca aceasta să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul, iar nu posibilitatea băncii de a percepe dobândă sau comisioane.

Acest aspect este recunoscut de reclamantă, care, referindu-se în cererea introductivă la hotărârea judecătorească, arată, textual: „Revizuirea/Analiza clauzelor contractuale efectuate de Judecătoria Oradea prin sentința nr. 8155 a vizat exclusiv transparența mecanismului de calcul al dobânzii și al comisioanelor.” (fila 9 dosar).

S-a mai reținut faptul că, întrucât contractul este rezultatul unui acord de voințe, în temeiul acestuia iau naștere obligații contractuale, de la care părțile nu pot abdica prin voința lor unilaterală, cf. principiului înscris în art. 969 alin. (2) Codul Civil vechi.

S-a mai reținut că orice contract valabil încheiat are forță obligatorie și în raport cu instanțele de judecată. Astfel, art. 977 Cod Civil vechi dispune că interpretarea contractului se face după intenția comună a părților, ori nici o probă a dosarului nu conduce la concluzia că părțile au fost de acord cu readaptarea ulterioară a acestuia în funcție de intenția doar a uneia dintre părți. Se mai reține că buna credință și echitatea sunt reguli și principii de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de completare a lacunelor contractului, dar judecătorul nu poate recurge la aceste principii în prezența clauzelor exprese, clare și precise, putând modifica sau readapta contractul numai în cazurile de excepție prevăzute prin norme imperative, ceea ce s-a și realizat prin Sentința civilă 8155/2010.

Instanța a reiterat faptul că prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 prin care s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv, interpretând această Directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C - 618/10) că protecția acestui act normativ se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Ca atare, instanța a respins ce nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâților la încheierea actului adițional în forma propusă de reclamantă la data de 03.10.2011.

Cu privire la capătul de cerere subsidiar prin care reclamantul solicită instanței: să constate abuzul de drept al pârâților manifestat prin refuzul acestora de a încheia Actul Adițional și reaua credință în negocieri; să constate în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori lipsa de utilitate a contractului în ceea ce o privește pe reclamanta din pricina refuzului culpabil al pârâților de încheiere a Actului Adițional și ca atare să constate neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâți și în temeiul art. 7.4. lit. h) din Contractul de Credit, să declare scadent anticipat creditul contractat de aceștia, se rețin următoarele:

Este adevărat că drepturile conferite de lege trebuie exercitate cu buna credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, dar instanța apreciază că refuzul pârâților de încheiere a actului adițional în forma propusă de banca reclamantă, semnificând voința lor de a continua, respectiv executa contractul valabil încheiat, astfel cum acesta a fost modificat de instanța de judecata, nu este un abuz de drept, după cum, pentru aceleași considerente, care se aplică muntatis-mutandis, instanța nu a considerat ca fiind un abuz de drept procesual cererea formulată de reclamantă.

Legislația în domeniul protecției consumatorilor prevede o sancțiune specifică pentru clauzele abuzive stipulate și anume aceea că aceste clauze nu produc efecte față de consumatori, iar art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori prevede continuarea derulării contractului, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora nu mai poate continua.

Așa fiind, instanța a constatat însă că în speța de fata consumatorul, respectiv pârâții, se opun încetării contractului și că nu există nici un motiv bine justificat pentru care instanța ar putea concluziona că eliminarea clauzelor abuzive din contract, respectiv a acelora care permiteau băncii modificare unilaterală a costurilor (dobândă și comisioane) în lipsa unor criterii clar definite creează un dezechilibru major între prestațiile părților fiind astfel imposibilă continuarea contractului.

Apoi, cf. art. 7.4 litera h) din Condițiile generale de creditare „B. are dreptul să declarare scadent prezentul credit împreuna cu toate dobânzile aferente, comisioanele, spezele și oricare alte sume datorate, în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește oricare dintre obligațiile asumate prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca.” (fila 47 verso dosar).

Prin urmare, pentru a-și găsi aplicare acest articol trebuie ca împrumutatul să se afle într-un caz de culpă, respectiv să nu își fi îndeplinit obligațiile asumate prin celelalte contacte de credit încheiate. Instanța constată însă că reclamanta nu a arătat care sunt aceste contracte nerespectate de pârâți, iar la dosarul cauzei nu se regăsește nici o dovadă a încheierii unor alte contracte de către aceștia. Mai constată instanța că reclamanta nu a susținut că pârâții nu își îndeplinesc obligațiile rezultate din contractul de credit bancar nr._, iar în privința obligațiilor de plată ce le revin, acestea sunt achitate la zi, conform graficului emis de reclamantă, după cum rezultă din extrasele de cont aflate la dosar (filele 148 - 157 dosar și 184 - 224 dosar).

Prin urmare instanța constată că și acest capăt de cerere este neîntemeiat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește capătul de cerere cuprins în cererea reconvențională prin care reclamanții reconvenționali solicită obligarea reclamantei la calcularea și perceperea dobânzii după formula Euribor la care se adăuga marja contractuală de 1,20 p. p., marjă care nu a fost contestată și nici anulată de instanță (fila 34 dosar) s-au reținut următoarele:

Art. 4 din Contractul de credit prevedea că „La data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,2% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul B.C.R., la care se adaugă 1,20 puncte procentuale.”

Solicitarea reclamanților reconvenționali este aceea de a interpreta sintagma „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii” ca fiind Euribor. Or, EURIBOR înseamnă „European Interbank Offered Rate” și este un indice de referința independent recunoscut internațional ce reprezintă ratele de dobânzi pentru împrumuturile în EURO la care băncile participante în zona monetară UE își acordă împrumuturi, fiind astfel un indice distinct de „dobânda de referință variabilă” a reclamantei, care cuprinde pe lângă rata de dobândă stabilită pe piață și costul de rezervă minimă obligatorie și costul de lichiditate conform înscrisului emis de bancă aflat la fila 60 dosar.

Instanța a apreciat că o echivalare astfel cum aceasta este cerută de reclamanții reconvenționali presupune ca instanța să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze, or, față de situația de fapt și de drept reținută anterior și considerentele expuse cu ocazia analizei cererii principale formulate de reclamanta pârâtă reconvențională, instanța a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Analizând al doilea capăt al cererii reconvenționale prin care reclamanții reconvenționali solicită obligarea reclamantei B.C.R. pârâtă reconvențională la restituirea a tot ceea ce a perceput cu titlu de rată lunară în temeiul clauzelor abuzive, peste dobânda la care pârâții s-au obligat în mod real: adică dobânda curentă variabilă compusă din indicele de referință Euribor la 6 luni la care s-a adăugat marja contractuală de 1,20 puncte procentuale, inclusiv restituirea comisioanelor declarate abuzive prin Sentința nr.8155/2010 și percepute de B.C.R., instanța 1-a admis în parte pentru următoarele considerente:

Prin contractul de credit bancar supus analizei, părțile au agreat că „La data încheierii contractului dobânda curentă este de 6,2% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior.”

Calcularea dobânzii variabile percepute de către pârâta reconvențională după primul an de creditare era guvernată de regulile reglementate la punctul 2.10 din Condițiile generale de creditare.

Instanța a reținut încă o dată faptul că prin sentința civilă nr. 8155/2010 astfel cum a fost modificată prin decizia civila nr. 119/R/. constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 art. 7 din contractul de credit bancar și respectiv art. 2.10 din condițiile generale de creditare, dar rezultă cu claritate faptul că, ceea ce s-a considerat a fi abuziv de către instanța de judecată este doar posibilitatea conferita băncii de a modifica dobânda și respectiv comisioanele în mod unilateral fără ca aceasta să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată acceptat de consumator prin semnarea acestuia, iar nu posibilitatea băncii de a percepe dobândă sau comisioane.

Acest aspect nu este contestat de pârâți care, prin întâmpinare (fila 25 verso), referindu-se la acest aspect arată textual: „La data de 30.06.2010 prin Sentința nr. 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la determinarea dobânzii variabile (cuprinse în art. 4 și 2.10) precum și cele referitoare la comisioane (art. 7).”

Prin urmare s-a reținut că, în lipsa unor criterii de calcul al dobânzii variabile dobânda aplicabilă contractului este dobânda fixa agreată de părți la încheierea contractului și în considerarea căreia ambele părți litigante au considerat contractul ca fiind echitabil, existând un echilibru al prestațiilor celor două părți.

De altfel, chiar pârâții prin întâmpinarea formulată recunosc faptul că în primul an de creditare nu au existat discuții sau neînțelegeri (fila 25 verso).

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv grafic inițial de rambursare credit din data de 03.04.2008 (fila 139 dosar), grafice rambursare credit din 17.04.2009 (filele l40 dosar) respectiv din 21.03.2011 (filele 143 dosar), 11.10.2011 (filele 145 dosar ), 21.05.2012 (filele 147 dosar) emise de reclamanta - pârâta reconvențională rezultă că procentul de dobândă calculat de bancă și aplicat creditului contractat, după primul an de creditare, respectiv din 25.04.2009, a variat fiind de 10.1 % pe an apoi de 10.342 % pe an, de 10.242 % pe an si 10.712 % pe an (filele 225-292 dosar), iar pârâții reclamanți reconvenționali au achitat acestă dobândă la zi, aspect confirmat de extrasele de cont aflate la dosar (filele 148 - 157 dosar și 184 - 224 dosar).

Întrucât clauza în temeiul căreia banca a calculat dobânda majorată a fost declarată abuzivă și eliminată din contract instanța a apreciat că acțiunea în restituirea prestațiilor este întemeiată pe o plată nedatorată ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației pârâților în baza căruia aceștia și-au executat obligațiile.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm din Codul Civil ce reglementează instituția plații nedatorate, instanța a constatat îndeplinirea cumulativa a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuata de reclamanții reconvenționali cu privire la dobânda majorată a avut semnificația juridică a unei plăți, datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective.

Pentru aceste considerente, dând efect obligației de restituire ce incumba pârâtei reconvenționale în calitate de accipiens, instanța a admis în parte solicitarea reclamanților reconvenționali și a obligat banca a restitui acestora suma încasată cu titlu de dobândă calculată ca diferență între dobânda achitată de către reclamanții reconvenționali și suma cuprinsă cu titlu de dobândă în graficul inițial din 03.04.2008, începând cu data de 25.04.2009 la zi, neputând da eficiență, pentru motivele mai sus expuse, modului de calcul al dobânzii realizat de reclamanții reconvenționali.

În ceea ce privește însă capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comisioane, instanța constată următoarele:

Art. 7 din Contractul de credit enumera comisioanele percepute de bancă (variabile în funcție de evoluția pieței financiare) anume: comision de rambursare anticipată, comision de acordare credit de 2,50 % flat, comision de administrare de 52,50 Euro lunar reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat, comision de transformare la prima solicitare și comision de transformare pentru următoarele solicitări.

Dintre aceste comisioane, analizând extrasele de cont depuse la dosar, se reține că s-au achitat de către reclamanții reconvenționali comisionul de acordare credit de 2,50 % flat (perceput o singură dată, la acordarea creditului, precum și comisionul lunar de administrare de 52,50 euro lunar.

Întrucât s-a reținut că, ceea ce este abuziv în contract sunt clauzele care permit modificarea unilaterală a valorii comisioanelor, în lipsa unor criterii clare și acceptate de consumatori și având în vedere că de la data acordării creditului și până în prezent cuantumul acestor comisioane (în fapt posibil doar a celui de administrare) nu s-a modificat, deci banca nu a aplicat clauza abuzivă eliminată din contract, instanța constatând că, cererea de restituire este neîntemeiată, a respins acest capăt de cerere.

Referitor la cheltuielile de judecată instanța a lua act ca acestea nu au fost solicitate de către pârâții îndreptățiți la plata acestora.

Împotriva sentinței menționate, în termen, legal timbrat, a declarat recurs reclamanta pârâtă reconventională BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. (în continuare „B.” sau „B.C.R.”), cu sediul în București, Blvd. Regina E., nr. 5, Sector 3, înregistrată la O.R.C. sub nr. J_, Cod fiscal R361757, înregistrată la Registrul Bancar sub numărul RB-PJR-40-008/18.12.1999, reprezentată convențional de S.C.A. N. N. D. Kingston Petersen, cu sediul profesional în București, Bucharest Business Park, Șoseaua București-Ploiești nr. 1A, ., Sector 1, sediu ales în temeiul art. 93 C. proc. civ., pentru comunicarea tuturor actelor de procedură, în temeiul dispozițiilor art 299 - art 316 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în parte, iar pe fond admiterea acțiunii reclamantei recurente (respectiv, a capătului de cerere principal sau a cererii subsidiare, după caz) și respingerea în întregime a cererii reconvenționale formulate de pârâți, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ale recurentei reclamante pentru ambele faze procesuale.

În susținerea recursului se invocă nelegalitatea și netemeinicia Sentinței recurate în măsura în care instanța respinge acțiunea principală și admite în parte cererea reconvențională, din această perspectivă fiind dată cu încălcarea art. 304 pct. 8 și 9, precum și a art. 304 ind. 1 Cod proc. civ.

Principalele critici pe care recurenta le aduce sentinței recurate sunt următoarele: a reținut în mod trunchiat aplicabilitatea unor norme din Legea nr.193/2000, evitând să analizeze acest act normativ în ansamblul său (și, în special, evitând să analizeze incidența art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate, fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua, (subl. recurentei), a interpretat în mod greșit starea de fapt, manifestările de voință ale părților și clauzele contractuale deduse judecății; prin admiterea în parte a capătului nr. II din cererea reconvențională, instanța de fond a considerat (în mod greșit) că, contractul de credit poate continua fără principiul de variație a dobânzii (acceptat de părți la momentul încheierii contractului), transformând practic un credit cu dobândă variabilă într-unui cu dobândă fixă; în plus, a extins aplicarea dobânzii fixe peste perioada limitată în mod expres de părți la 1 an, conform art. 4 din Contractul de credit.

Solicită, totodată, analiza cauzei sub toate aspectele, în temeiul art. 304 ind. 1 Cod proc. civ. (cu respectarea principiului „non reformatio in pejus”).

Sentința recurată este legală și temeinică sub aspectul respingerii excepțiilor ridicate de pârâți și respingerii în rest a cererii reconvenționale a acestora cu privire la obligarea recurentei reclamante la calcularea și perceperea dobânzii curente după formula de calcul dobânda de referința variabila prin care se intelege Euribor la 6 luni la care se adaugă marja de 1,2 p. p. și la obligarea recurentei la restituirea sumelor achitate cu titlul de comisioane.

Pe fondul cauzei, ca aspecte prealabile, recurenta menționează că, în data de 28.03.2008 a încheiat cu pârâții Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ (în continuare Contractul de credit) prin care societatea recurentă a acordat împrumutaților un credit în valoare de 105.000 EUR pentru cumpărare imobil.

Dispozițiile contractuale în forma agreată de părți cu privire la prețul creditului prevedeau că dobânda percepută de recurenta reclamantă era fixă/promoționala în primul an în cuantum de 6,2% și variabilă ulterior, fiind formată din dobânda de referință internă afișată la sediul băncii plus 1,20 puncte procentuale (art. 4 din Contractul de credit): totodată, pentru activitatea desfășurată, B. percepe următoarele comisioane: (I) comision de rambursare anticipată, (II) comision de acordare credit de 2,20%, (III) comision de administrare credit de 52,30 EUR lunar, (IV) comision de transformare pentru prima solicitare și (V) comision de transformare pentru următoarele solicitări (art. 7 din Contractul de Credit). Calcularea dobânzii variabile percepute de recurenta reclamantă după aniversarea contractului era guvernată de regulile reglementate la punctul 2.10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul de Credit conform căruia: „Pe parcursul executării contractului, banca poate modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul existent. Modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate.”

În contextul petiției adresate de V. C. și V. G. Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor - Bihor, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr._/271/2009, Judecătoria Oradea a soluționat sesizarea formulată de A.N.P.C. în temeiul art. 12 - 13 din Legea 193/2000 și a reținut în cuprinsul sentinței nr. 8155/2010: „Admite sesizarea făcută de reclamanta A.N.P.C. - Bihor (...). Constată existența clauzelor abuzive cuprinse în art. 3 lit. d din Condițiile Speciale, art. 4 și art. 7 din contractul de credit si art. 2.10 Dobânda variabilă din Condițiile Generale de Creditare (…) obligă pârâta să modifice contractele analizate în sensul înlăturării clauzelor constatate ca abuzive.”

Dispozitivul sentinței 8155/2010 conduce la concluzia că instanța a constatat caracterul abuziv și a dispus înlăturarea în întregime a clauzelor de la art. 4, 7 (condiții speciale) și 2.10 (condiții generale), chiar dacă din considerente pare să se desprindă ideea că instanța a considerat abuzive doar acele sintagme din clauzele contractuale care se referă la modalitatea în care variază dobânda și comisioanele.

Împotriva acestei sentințe recurenta reclamantă a declarat recurs. Prin Decizia nr. 119/R/. a admis recursul societății recurente doar cu privire la înlăturarea constatării existenței clauzei abuzive prevăzute la art. 3 lit. d din Contract și a menținut celelalte dispoziții ale Sentinței nr. 8155/2010 devenite astfel definitive, irevocabile și ca atare executorii.

Având în vedere faptul că prin clauzele contractuale de la punctele 4 și 7 (secțiunea de Condiții Speciale) și 2.10 (secțiunea de Condiții Generale) din Contract părțile au reglementat prețul contractului, consecința firească pronunțării hotărârii mai sus citate a fost convocarea pârâților pentru încheierea unui act adițional care să completeze contractul cu dispozițiile esențiale de care instanța de fond îl lipsise.

Este de domeniul evidenței că un credit bancar nu poate fi acordat în mod gratuit (respectiv, fără a exista obligația împrumutaților de a plăti dobândă și, după caz, comisioane pentru anumite servicii conexe). Băncile sunt societăți comerciale lucrative, având drept scop obținerea de profit - prin urmare, eventuale acte de creditare făcute cu titlu gratuit ar fi nule, pentru încălcarea principiului specializării capacității de folosință a împrumutătorului. Pe de altă parte, din prevederile Contractului de credit se desprinde fără dubiu concluzia că părțile nu au avut în vedere acordarea cu titlu gratuit a creditului (nici raportat la întreaga perioadă de creditare, nici raportat la fracțiuni din această perioadă).

Prin urmare, dispozitivul hotărârii care a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind prețul creditului și a dispus înlăturarea clauzelor respective nu poate fi înțeles decât în sensul că aceste clauze se impun a fi înlocuite cu altele, rezonabile - sau, în caz contrar, contractul rămâne lipsit de un element esențial (prețul) și, prin urmare, nu mai poate continua pentru că față de Bancă se produce un dezechilibru grav, în sens negativ.

Ca atare, prin adresa nr._/26.09.2011 recurenta i-a invitat pe pârâți la sediul unității sale bancare din Oradea pentru renegocierea contractului și încheierea actului adițional prin care să aducă la îndeplinire dispozițiile instanței. Susține recurenta că prin Actul Adițional propus de aceasta în 03.10.2011 banca s-a supus criteriilor de transparență prevăzute de lege pentru calcularea dobânzilor în contractele de credit pentru consum și cu bună credință a propus reclamanților reconvenționali dobânda și comisioanele indicate în petitul principal al acțiunii.

Pârâții, însă, au acționat cu rea-credință, propunerea recurentei reclamante fiind urmată de o corespondență între părți, din care a rezultat clar: refuzul pârâților de a încheia actul adițional propus și intenția lor de diminuare flagrantă a prețului contractului („solicităm ca dobânda variabilă să fie calculată după formula EURIBOR la șase luni plus 1,20 puncte procentuale marjă fixă pe an pe restul perioadei de creditare (...) nu suntem de acord cu perceperea comisionului de administrare credit în cuantum fix de 27 de Euro/lună deoarece acest comision nu este altceva decât o dobândă suplimentară mascată”), exercitarea abuzivă a dreptului acestora la încheierea contractului în forma care să respecte cerințele de transparență a prețului contractului (pârâții solicită 22.000 EURO cu titlu de sume încasate ilegal, sumă la al cărui cuantum au ajuns pârâții printr-un calcul și pe baza unui fundament pe care reclamantei recurente nu i l-au comunicat), reaua-credință a pârâților în negocieri având în vedere amenințările formulate în scris de către pârâți și pretențiile iluzorii de diminuare a prețului contractului, toate acestea fiind dovezi ale faptului că au intrat în negocieri pentru adaptarea contractului fără intenția de a contracta („Sperăm că veți conștientiza consecințele nefavorabile care ar decurge din deschiderea unui nou proces, cu cheltuieli suplimentare și daune”).

Cele de mai sus au condus la prezentul litigiu.

Subliniază că atât recurenta B.C.R., cât și pârâții, sunt de acord în principiu că Contractul de credit a rămas lipsit de elementul esențial care este prețul creditului, solicitând instanței să stabilească un astfel de preț.

Prin sentința recurată, instanța de fond a respins acțiunea recurentei B.C.R. și petitul principal al cererii reconvenționale, reținând în esență că judecătorul nu poate adapta contractul raportat doar la intenția uneia din părți; sentința 8155/2010 (devenită irevocabilă) a considerat abuzivă doar posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, respectiv comisioanele raportat la elementele menționate în contract (pe care nu le-a considerat a fi motive întemeiate), iar nu posibilitatea băncii de a percepe dobândă sau comisioane; contractul de credit astfel modificat (prin sentința 8155/2010) nu poate fi încetat în contextul în care pârâții se opun la o astfel de încetare, iar eliminarea clauzelor abuzive (respectiv, a acelora care permiteau băncii modificarea unilaterală a dobânzii și comisioanelor, în lipsa unor criterii clar definite) nu creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, nefăcând deci imposibilă continuarea contractului. În continuarea celor de mai sus, motivând pe admiterea în parte a petitului II din cererea reconvențională, instanța a concluzionat că Contractul (modificat ca urmare a sentinței 8155/2010) prevede obligația Pârâților de a plăti în continuare dobânda fixă de 6,2% pe an, pe care părțile au agreat-o expres prin art. 4 din contract și pe care inclusiv pârâții au considerat-o rezonabilă, întrucât au confirmat că nu au existat neînțelegeri în primul an de creditare și comisioanele fixe prevăzute la art. 7 din Contract.

Ca observație esențială a recurentei: Chiar dacă sentința recurată recunoaște Contractului o dobândă apropiată și chiar puțin mai mare decât cea pe care o solicită reclamanta recurentă prin acțiune, precum și comisioane în cuantumul inițial prevăzut în Contract (și ele mai mari decât cele solicitate de aceasta prin acțiune), recurenta se vede nevoită a constata că este dată pornind de la principii greșite, fiind în consecință eronată. Instanța de fond nu a lămurit în mod convingător opțiunea între cele două alternative teoretic posibile: recunoașterea dreptului instanței de a interveni asupra prețului contractului - caz în care o astfel de intervenție trebuie realizată într-un mod rezonabil și ținând cont de voința părților, sau, inexistența dreptului instanței de a interveni în contract - caz în care trebuia să decidă dacă acest contract mai are un preț (real și serios) și, dacă nu există un astfel de preț (încă o dată: confirmat de părți), să aplice sancțiunea firească pentru lipsa de cauză.

2. Interpretarea eronată a sentinței 8155/2010 în ceea ce privește dobânda, raționamentul reținut de sentința recurată, în sensul că ar rămâne aplicabil procentul de 6,2% pe an până la finele perioadei contractuale, este evident eronat. Art. 4 din Contract prevede în mod lipsit de echivoc că această dobânda (fixă) era aplicabilă doar pentru primul an de creditare; voința părților a fost ca contractul de credit să fie cu dobândă variabilă - iar sentința 8155/2010 a eliminat (așa cum corect a reținut instanța de fond) mecanismul de variație a dobânzii, considerat ca fiind abuziv. Prin urmare, întrucât primul an din perioada de creditare este depășit, în lipsa unui astfel de mecanism de variație a dobânzii rezultă că nu există o dobândă determinată sau determinabilă pentru restul perioadei de creditare - din acest punct de vedere contractul fiind lipsit de componenta esențială și cea mai importantă a prețului creditului. În nici un caz, sentința 8155/2010 nu a constatat ca, la nivel de principiu, variabilitatea dobânzii nu ar fi conform voinței părților.

Pe de altă parte, în ceea ce privește comisioanele, sumele fixe prevăzute de art. 7 din Contract acestea nu au fost convenite de părți ca fiind aplicabile doar pentru o anumită perioadă contractuală - prin urmare, cu privire la comisioane, sentința recurată poate fi (eventual) considerată acceptabilă în măsura în care constată că pârâții datorează în continuare comisioanele convenite, în cuantumul fix prevăzut în Contract (fiind înlăturat doar mecanismul de variație - de care, de altfel, recurenta B.C.R. susține că nici nu s-a prevalat vreodată).

3. Lipsa prețului contractului - Premise esențiale:

Contractul încheiat între părți este în prezent lipsit de unul dintre elementele esențiale ale convenției: Prețul. Judecătoria Oradea prin sentința nr. 8155/2010 a avut în vedere executorialitatea hotărârii pronunțate. Din faptul că s-a limitat la a dispune: înlăturarea clauzelor din contract se deduce/prezumă că raționamentul instanței a inclus necesitatea acordului ulterior de voință al părților cu privire la modalitatea de calcul al prețului pentru punerea în executare a sentinței.

Pârâții nu au respectat principiul bunei credințe în negocieri.

3.1 În ceea ce privește prețul contractului de credit, recurenta menționează:

În cazul de față clauzele sancționate sunt clauzele referitoare la Preț și ca atare, în lipsa acestora, contractul rămâne lipsit de unul din elementele sale esențiale.

Revizuirea/Analiza clauzelor contractuale efectuate de Judecătoria Oradea prin sentința nr. 8155 a vizat exclusiv transparența mecanismului de calcul al dobânzii și al comisioanelor.

Astfel, în cuprinsul sentinței se face referire expresă la faptul că: „Instanța constată că motivul prevăzut în contract care determină fluctuația comisioanelor percepute cât și dobânda curentă este acela al - evoluției pieței financiare -, (...) motivul prevăzut în contract nu este întemeiat”, în niciun moment în dezbaterea legalității clauzelor de la punctele 4, 7 și 2.10 din Contractul de credit nu s-a pus problema cuantumului dobânzii sau/și al comisioanelor.

De altfel, acest lucru ar fi fost imposibil instanței învestite cu soluționarea sesizării A.N.P.C. Analiza oportunității/justeței prețului contractului de credit nu este permisă de legislația specială incidență în materia protecției consumatorilor.

Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă („D.”) reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor (...).

În același sens, art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 menționează „costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli.”

Ca atare, punerea în executare a sentinței nr. 8155 presupune o nuanțare/adaptare a prevederilor contractuale amendate în sensul cerințelor prevăzute în cuprinsul Legii nr. 193/200 și al celor reglementate la art. 9 ind. 3 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

3.2. În ceea ce privește necesitatea acordului ulterior de voință al părților cu privire la modalitatea de calcul al prețului, recurenta menționează:

Justificarea necesității unui acord de voință ulterior între părți pentru respectarea caracterului executoriu al sentinței 8155/2010 justifică indirect admisibilitatea prezentei cereri.

Atât recurenta reclamantă, cât și pârâții au luat în considerare particularitatea sentinței 8155 și necesitatea unui acord de voințe cu privire la Actul Adițional prin care urma să fie pusă în executare hotărârea judecătorească în discuție.

Judecătoria Oradea, limitându-se la a dispune înlăturarea clauzelor analizate a dat curs principiului intangibilității contractului cu privire la preț. Prin Răspunsul acestora din 12.10.2011 la propunerea de Act Adițional formulată și comunicată acestora de către recurenta reclamantă pârâții au răspuns: „prin prezenta ne manifestăm dorința explicită de a modifica strict clauzele constate ca fiind abuzive prin sentința nr. 8155/2010 de Judecătoria Oradea"

Intențiile părților în schimb au fost diferite. În timp ce recurenta reclamantă a intenționat doar executarea sentinței nr. 8155/2010 și agrearea asupra unei modalități transparente de calcul a dobânzii și comisioanelor, pârâții au intenționat să se sustragă de la executarea obligațiilor pe care și le-au asumat prin contract.

Nu s-a reclamat și nici judecat legalitatea majorării cuantumului dobânzii pe parcursul executării contractului de către pârâți, ci în mod exclusiv, lipsa elementelor obiective din algoritmul de calcul al prețului. Prin Actul Adițional recurenta a inserat un atare element obiectiv, care nu poate fi acuzat/suspectat de determinare subiectivă din partea creditorului, respectiv, indicele variabil EURIBOR.

Nefiind întrunit acordul părților cu privire la dispozițiile care să reglementeze prețul contractului, instanța poate obliga pârâții la încheierea actului adițional în așa fel încât: contractul să poată fi executat în continuare și să nu fie necesară anularea acestuia sau declararea anticipată a scadenței creditului; contractul să-și poată menține utilitatea față de ambele părți

Această posibilitate a instanței este prevăzută expres în actualul („noul”) Cod civil. Este greșită interpretarea instanței de fond că prevederile acestuia nu ar fi aplicabile, prin raportare la momentul încheierii Contractului. Prezentul litigiu pune probleme sui-generis, legate de necesitatea adaptării contractului ca urmare a înlăturării unor clauze esențiale în temeiul unei hotărâri judecătorești (clauze esențiale fără de care, în mod limpede, nu poate continua). Din această perspectivă, instanța de judecată poate și trebuie să aplice legea în vigoare la momentul introducerii acțiunii - altminteri, se produce denegare de dreptate. Pe de altă parte, prevederile actualului Cod civil nu trebuie înțelese ca fiind contrare celor din vechiul Cod, ci doar suplinesc o lacună legislativă (cu adevărat, neexistând prevederi exprese în acest sens); legiuitorul actual nu a decis în sens contrar legiuitorului anterior, ci a rectificat omisiuni anterioare în acest domeniu - iar normele de lege lata existente în acest moment trebuie luate drept criteriu de interpretare și cu privire la normele de lege lata din vechiul Cod civil.

Pe de altă parte, sentința nr. 8155/2010 a produs față de contractul de credit efecte care pot fi asimilabile cu cele care activează mecanismul impreviziunii (recunoscut de doctrină și pe vechiul Cod civil) - prin urmare, instanța poate fi chemată să aplice un mecanism de adaptare a clauzelor contractuale. Hotărârea judecătorească de înlăturare a clauzelor privind prețul contractului este un eveniment obiectiv care determină aplicarea teoriei impreviziunii având în vedere că schimbarea dobânzii contractuale constituie o perturbare gravă a echilibrului contractual, astfel încât în lipsa adaptării sale, o singură parte ar suporta consecințe prejudiciabile, obligația B.C.R. devenind excesiv de oneroasă.

În situația de fapt creată prin această hotărâre, respectiv a înlăturării prețului contractelor de credit de către un terț (instanța judecătorească) fără însă ca judecătorul să decidă și că hotărârea pronunțată ține loc de contract și fără să decidă care este prețul aplicabil, singura soluție este desființarea pentru viitor a contractului în lipsa cauzei și a consimțământului Băncii la modificarea contractului.

Justificarea dobânzii variabile:

Recurenta susține că este normal ca banca, în situația în care oferă o perioadă de grație să ceară în schimb împrumutatului o contraprestație, contraprestație care în cazul de față a fost stabilită prin contract de la momentul semnării acestuia. Potrivit art. 969 C. Civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părți. În situația de față, reclamantul a acceptat prin semnătură clauzele cuprinse în contract.

Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă o parte (și cea mai importantă) componentă a prețului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, B. este nevoită să facă anumite cheltuieli. Într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienții săi. În această lume ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca și credit ar fi reprezentat de dobânda pe care B. ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul Băncii pentru a forma dobânda.

La încheierea Convenției de Credit, clienților Băncii li se comunică Condițiile Generale (pe care și le asumă în mod expres) și se discută și se negociază Condițiile Speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale clienților.

Ca exemplu de clauze care sunt negociate prin Condițiile Speciale, subliniază recurenta clauzele referitoare la moneda creditului, la perioada de utilizare, la perioada de grație, dar și la rata dobânzii, componentele acesteia, comisioanele. Toate aceste clauze sunt diferite de la un client la altul, o simplă privire asupra Convențiilor de credit atestând această situație. Referitor la faptul că dispozițiile cuprinse în această clauză au fost asumate de către clienți, Curtea de Apel București a statuat într-o cauză similară: „Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susține că această modificare se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părți și, deci, asumată de părți prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului împrumutatul și garanții săi și-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.” Decizia nr. 77 din 13 Februarie 2008[1]. În art. 18 din secțiunea de Condiții Speciale ale Contractului de Credit se prevede că condițiile generale de creditare, cererea de credit și graficul de rambursare fac parte integrantă din prezentul contract.

Prin urmare, aplicarea clauzei prevăzute la art. 4 din secțiunea de Condiții Speciale este conformă cu prevederile art. 969 Cod civil, potrivit cărora contractul reprezintă „legea părților”. Subliniem faptul că pârâții nu au fost obligați în nici un mod la încheierea Contractului de Credit. încheierea Contractului de Credit a fost solicitată de aceștia, iar, chiar dacă acest contract prezintă clauze prestabilite (ceea ce reprezintă o practică uzuală a tuturor băncilor din lume, pentru motive ce țin de administrarea contractelor de credit în condiții rezonabile și de îndeplinirea obligației legale de monitorizare a creditelor), clienții au avut posibilitatea reală de a opta între diverse pachete / formule de creditare, cu prevederi distincte, specifice.

Nu mai puțin, prin poziția exprimată în mod oficial de A.N.P.C. prin adresa nr. 1048/29.07.2010 se menționează că modificarea dobânzii în conformitate cu clauzele contractuale (în funcție de variația unui indice public sau în funcție de dobânda de referință a băncii) nu este considerată modificare de conținut de clauză contractuală.

Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, legate de situația pieței financiar-bancare la un moment dat. Aspectele prezentate de recurenta reclamantă cu privire la raționamentul și mecanismul de funcționare a ratelor de referință variabile nu sunt contrazise nici de realitatea economică, și nici chiar de A.N.P.C.

Noțiunea de dobândă variabilă este una generică și evocă nu doar faptul că dobânda nu este fixa pe durata rambursării creditului, ci și faptul că aceasta poate fi modificată în funcție de anumite criterii.

În cadrul acestei noțiuni generale în practica bancară s-au utilizat mai multe tipuri de dobânzi variabile, precum: dobânda variabilă în funcție de dobânda de referința variabilă a băncii; dobânda variabilă în funcție de indicele de referință EURIBOR sau LIBOR.

De principiu, dobânda curentă variabilă la creditele pentru nevoi personale este formată dintr-un indice de referință variabil plus o marjă fixă.

Dobânda variabilă de referință a B.C.R. constituie unul dintre indicii de referință variabilă, alături de dobânda administrată și indicii de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR (analizați în mod complex, general).

Contractul de Credit prevede o dobândă curentă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă a B.C.R. Instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate impune, la solicitarea formulată de una dintre părți în mod unilateral, un mecanism care modifică una din clauzele esențiale ale Contractului de Credit (cea privind dobânda). Modificarea de către instanță a dobânzii stabilite contractual reprezintă o ingerință (nepermisă) în principiul libertății contractuale și principiul obligativității efectelor contractului.

În condițiile crizei financiare și economice internaționale, creșterea de către bănci a dobânzilor la credite cu dobânda variabilă, în funcție de dobânda de referință a băncii s-a datorat impactului pe care criza 1-a avut asupra creșterii costurilor cu rezerva minimă obligatorie (la baza căreia a stat decizia B.N.R.) și a costurilor de lichiditate.

În alte cuvinte, nu poate fi confundată schimbarea neprevăzută și neculpabilă a condițiilor economice în timpul derulării unui contract cu existența unei intenții vătămătoare a creditorului la încheierea contractului.

Prin Actul Adițional propus recurenta a propus următorul algoritm de calcul privitor la dobândă: începând cu data intrării în vigoare o actului adițional dobânda curentă aplicabilă creditului în sold să fie variabilă calculată în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 4,4 puncte procentuale marjă fixă pe an pe restul perioadei de creditare

Recurenta susține că nuanțarea metodei de calcul al dobânzii trebuie să respecte rațiunile tehnico-economice care guvernează activitatea de creditare a Băncii.

Algoritmul propus de recurentă prin Actul Adițional a fost validat de către Autoritatea Națională pentru Protecție a Consumatorilor, care prin Adresa nr. 1048 din 29.10.2010 a răspuns solicitărilor acesteia după cum urmează:

„Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a băncii plus o marjă fixă, suntem de acord ca noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabil la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv iunie 2010.”

Acordul dat de A.N.P.C. cu privire la mecanismul de stabilire a dobânzii reprezintă o garanție/validare cu forță juridică a conduitei corecte și a bunei credințe a recurentei în raporturile cu pârâții, având în vedere art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 882/2010 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor:

„Autoritatea coordonează și realizează strategia și politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor, acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor.

Este lesne de înțeles faptul ca dobânda variază în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii în cazul în care s-a avut ca reper dobânda de referință a băncii, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință, a cărui evoluție este independentă de politica de creditare a băncii.

Ratele de dobândă interbancare sunt determinate de situația de lichiditate înregistrată pe piață. B. Națională a României prin instrumentele de politică monetară, în special prin rata de dobândă, influențează în mod direct rata dobânzii pentru credite și depozite.

Toate modificările ratei de dobândă de politică monetară implementată de B.N.R. în timp, determină ajustarea ratelor de dobândă interbancară și în final, prezintă impact asupra ratelor de dobândă la depozite și credite la nivelul macro-sistemului bancar.

Pe de altă parte, lipsa temporară de lichiditate are de asemenea impact asupra ratelor de dobândă, motiv pentru care, pentru o anumită perioadă, dobânda din piață nu mai este corelată cu rata de dobândă de politică monetară a B.N.R., cauza principală fiind nivelul mai mare al primelor plăți pentru atragerea resurselor rare.

Rațiunile tehnice mai sus expuse stau la baza unui calcul corect și echitabil al ratei dobânzii. Daca ar fi aplicabilă O.U.G. nr. 50/2010 în forma modificată încă nu se poate identifica sancționarea acestui algoritm pentru că noul act normativ nu face decât să prevadă modalități noi de transparentizare a acestuia. În Actul Adițional, rata dobânzii este raportată la fluctuațiile indicelui de referință independent EURIBOR.

Indicele EURIBOR este public, accesibil reclamanților atât la sediul băncii cât și prin mijloacele de informare în masă. În ceea ce privește legalitatea modalității de calcul al comisioanelor propuse prin Actul Adițional recurenta menționează că prin Actul adițional a propus reglementarea dreptului recurentei de a percepe următoarele comisioane: împrumutatul să plătească pentru creditul acordat (I) comision lunar de administrare credit în sumă fixă de 27 EUR perceput pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului și (II) comision unic în valoare de 10 EUR pentru prestarea de servicii la solicitarea împrumutatului sau codebitorului, specificând în mod expres faptul că (IV) nu se percepe comision de rambursare anticipată.

Prin clauza privitoare la comision prevăzută prin Actul Adițional recurenta reclamantă pretinde că a reglementat: un cuantum al comisionului de administrare diminuat față de cel inițial perceput prin contractul de credit, un comision într-un cuantum fix, în acord cu dispozițiile legale, un comision pe care l-a justificat prin explicarea activităților desfășurate de angajații recurentei pentru care este percepută suma de 27 EUR/lună, respectiv: „monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către Bancă în scopul utilizării/rambursării creditului.”

Având în vedere cele enumerate, rezultă că, capătul principal din acțiunea recurentei reclamante este legal și nu are un caracter unilateral, sens în care se impune admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul de a admite în totalitate, pe fond, acțiunea recurentei reclamante.

5. Petitul subsidiar al acțiunii:

Imposibilitatea derulării în continuare a contractului de credit. Aspecte prealabile

Recurenta susține că încheierea actului adițional în forma propusă de aceasta este unica modalitate de respectare a utilității contractului în ceea ce o privește pe recurenta prin eventuala respingere a capătului principal. Contractul încheiat între părți este în prezent lipsit de unul dintre elementele esențiale ale convenției: Prețul.

Contractul de credit a fost transformat pentru recurenta reclamantă dintr-un contract oneros într-un contract cu titlu gratuit, și astfel este lipsit de cauză și de utilitate, având în vedere faptul că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul „finis mercatorum” este „lucrum”

Pe fond, recurenta susține că, în situația de față contractul de credit nu mai are nici un fel de utilitate economică în ceea ce o privește. Dobânda de referință astfel cum era reglementată inițial în contract reprezenta o reflecție a costului resurselor de creditare pe care recurenta reclamantă este nevoită a-l plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație. Reglementarea cuprinsă în Actul Adițional privitoare la dobândă trebuie să producă aceleași efecte juridice și în consecință pecuniare ca și clauza ce era reglementată la punctul 4. din Contractul de credit, în caz contrar, contractul se dezechilibrează în defavoarea recurentei reclamante.

Principiul proporționalității tinde să devină un criteriu general pentru orice situație de conflict al unor interese contrare. Astfel, obiectivul organelor judiciare în genere și al instanței în prezenta cauză trebuie să fie cel de a da satisfacția cea mai adecvată intereselor rivale și în final să se restabilească echilibrul dezirabil, însă prin respingerea acestui capăt de cerere instanța de judecată a validat atingerea echilibrului contractual ca urmare a refuzului pârâților de a încheia actul adițional.

Iar refuzul acestora de încheiere a actului adițional are la bază următorul mobil: diminuarea prețului contractului și prin aceasta neexecutarea culpabilă a obligației de plată izvorâte din contractul de credit.

Reiterează faptul că Judecătoria Oradea, prin sentința 8155, limitându-se la a dispune înlăturarea clauzelor analizate, a dat curs principiului intangibilității contractului cu privire la preț.

Atât recurenta reclamantă cât și pârâții au luat în considerare particularitatea sentinței 8155 și necesitatea unui acord de voințe cu privire la Actul Adițional prin care urma să fie pusă în executare hotărârea judecătorească în discuție

Prin Răspunsul pârâților din 12.10.2011 la propunerea de Act Adițional formulată și comunicată acestora de către recurenta reclamantă pârâții au răspuns: „prin prezenta ne manifestăm dorința explicită de a modifica strict clauzele constate ca fiind abuzive prin sentința nr. 8155/2010 de Judecătoria Oradea.”

Propunerea recurentei reclamante a fost urmată de o corespondență între aceasta și pârâți, din care a rezultat clar: refuzul acestora de încheia actul adițional și intenția de diminuare flagrantă a prețului contractului („solicităm ca dobânda variabilă să fie calculată după formula EURIBOR la șase luni plus 1,20 puncte procentuale marjă fixă pe an pe restul perioadei de creditare (...) nu suntem de acord cu perceperea comisionului de administrare credit în cuantum fix de 27 de Euro/lună deoarece acest comision nu este altceva decât o dobândă suplimentară mascată”); exercitarea abuzivă a dreptului acestora la încheierea contractului în forma care să respecte cerințele de transparență a prețului contractului; reaua credință a pârâților în negocieri având în vedere amenințările formulate în scris de către pârâți și pretențiile iluzorii de diminuare a prețului contractului în mod nelegal

Din corespondența purtată reiese în mod clar intenția pârâților de a nu încheia Actul adițional propus, încâlcindu-și astfel obligațiile asumate prin semnarea contractului de credit.

În prezent, susține recurenta, suntem în fața unei situații de fapt în care, pârâții au deturnat protecția conferită de legiuitor în detrimentul acesteia. Instanța de recurs nu poate lăsa nesancționată nici rea credința de care aceștia au dat dovadă în timpul negocierilor pentru încheierea actului adițional și nici de abuzurile de drept săvârșite de aceștia.

Pentru motivele enumerate, solicită instanței să constate lipsa de utilitate a contractului pentru recurenta reclamantă în situația de față și dreptul său de a declara scadent anticipat creditul în circumstanțele faptice descrise prin raportare la neexecutarea culpabilă a împrumutaților a obligației de plată a prețului. Ipoteza contrară ar ratifica o situație nepermisă de lege - anume, efectuarea de acte cu titlu gratuit (sub forma liberalităților) din partea Băncilor - și ar fi, totodată, contrară principiului echității, aplicabil în raporturile juridice civile/comerciale și sub reglementarea vechiului Cod civil; prin urmare, susține recurenta reclamantă, respingerea capătului de cerere subsidiar al acțiunii sale este o decizie fundamental eronată.

Așadar, dacă instanța va respinge petitul principal, singurul remediu pentru evitarea unui prejudiciu semnificativ pentru recurenta reclamantă și, totodată, pentru respectarea legii, este încetarea contractului potrivit celor de mai sus.

Cu privire la petitul II al cererii reconvenționale, instanța de fond formulează raționamente contradictorii și eronate. În mod corect, instanța de fond a respins petitul principal al cererii reconvenționale, care era manifestarea relei-credințe a pârâților în relație cu recurenta reclamantă B.C.R., aceștia urmărind diminuarea semnificativă a prețului creditului, până sub pragul de profitabilitate în ceea ce o privește.

Chiar și la o analiză sumară, se poate constata că dobânda pe care încercau să o impună pârâții este mai mică decât dobânda acordată de bănci pentru depozitele bancare - ceea ce este, evident, absurd. La momentul de față, EURIBOR 6M are valoarea de 0,93%. Pe baza unui calcul simplu, EURIBOR 6M + 1,2 p. p. (conform mecanismului solicitat de Pârâți), rezultă o dobândă de 2,13%, cu mult mai puțin decât dobânda pe care ar primi-o dacă ar face un depozit pentru aceeași sumă împrumutată (respectiv, 3>75% - a se vedea www. http.7/www.bcr.ro/ro/persoane-fizice/economisire-si-investire/depozite-la termen /maxiplus-bcr).

B. se împrumută pe piața interbancară, la o anumită dobândă, pentru a putea acorda credite propriilor clienți. De asemenea, pentru atragerea de resurse financiare ce ar putea fi acordate clienților cu titlu de împrumut, banca atrage depozite, acordând deponenților dobândă. În ambele situații, profitul băncii rezultă din diferența dintre dobânda plătită pe piața interbancară, respectiv dobânda plătită deponenților și dobânda încasată de la împrumutați.

Dobânda datorată de pârâți recurentei reclamante potrivit contractului de credit (modificat ca urmare a sentinței 8155/2010) este mai mică și decât dobânda practicată pe piața interbancară, și decât dobânda pe care B.C.R. o acordă deponenților, și chiar decât dobânda legală (cu alte cuvinte dacă nu s-ar fi prevăzut în contracte niciun cuantum al dobânzii, ci doar dobânda legală, aceasta ar fi fost mult mai mare decât dobânda nou stabilită).

Se dovedește astfel faptul că B. ar fi nevoită să acorde pârâților creditul în pierdere, cu încălcarea dreptului de proprietate privată și a dreptului la libertate economică.

Pe de altă parte, faptul că părțile au avut în vedere și au consimțit aplicarea unei dobânzi variabile rezultă indirect și din primul capăt de cerere din cererea reconvențională prin care pârâții-reclamanți reconvenționali au solicitat aplicarea unei formule de calcul Euribor la 6 luni plus marja de 1,2 p. p., iar indicele Euribor întotdeauna va fi un indice variabil.

Cu toate acestea însă, instanța reține că, în lipsa unor criterii de calcul al dobânzii variabile dobânda aplicabilă contractului este dobânda fixă agreată de părți la încheierea contractului (…) (fila 17 - paragraful 5 sentința recurată). Pe acest raționament, a obligat recurenta reclamantă la restituirea unor prestații efectuate de pârâți (diferența dintre dobânda achitată efectiv și dobânda de 6,2% pe an). Or, în această situație este deplin aplicabil art. 304 pct. 6 C.p.c., instanța acordând ceea ce nu s-a cerut; totodată, s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Admițând în parte petitul nr. 2 din cererea reconvențională instanța de fapt a modificat contractul de credit în esența sa, contrar voinței părților, a legislației aplicabile și chiar în pofida propriilor raționamente menționate mai sus, transformându-l într-un contract de credit cu dobândă fixă (ceea ce părțile nu au avut în vedere la încheierea actului).

Temeiuri de drept: art. 299 și urm. Cod procedură civilă precum și principiile în care își are sediul materia.

Împotriva sentinței menționate, în termen, legal timbrat, au declarat recurs și pârâții reclamanți reconvenționali V. C.-M. și V. G. C., domiciliați în Oradea, ., județul Bihor, considerând sentința recurată ca fiind nelegală și netemeinică, pentru motivele pe care le dezvolta în cuprinsul cererii de recurs. În temeiul articolului 304 din codul de procedură civilă solicită instanței de recurs să examineze soluțiile instanței de fond, pronunțate cu privire la cererea reconvențională a recurentelor intimați, atât sub aspectul legalității cât și al temeiniciei, fără a se limita strict la motivele de casare invocate.

În motivarea cererii de recurs se invoca următoarele:

Soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 9990/2012 cu privire la primul capăt de cerere formulat de intimați prin cererea reconvențională este netemeinică și nelegală. Prin cererea reconvențională și concluziile depuse pe fondul cauzei, intimații au solicitat instanței la primul capăt de cerere: „obligarea B.C.R. la calcularea și perceperea dobânzii curente variabile după formula de calcul: dobânda de referință variabilă (prin care se înțelege indicele de referință variabil EURIBOR la 6 luni, afișat la sediile B.C.R.) la care se adaugă marja contractuală de 1,20 puncte procentuale convenită inițial.”

Prin acest capăt de cerere intimații au solicitat obligarea B.C.R. la respectarea contractului de credit încheiat cu părți respectiv a clauzelor contractuale valabile necontestate de acestea. Arată că au formulat această cerere, deoarece dobânda variabilă practicată de B.C.R. (inclusiv în prezent) este calculată în continuare cu încălcarea dispozițiilor contractuale, în baza unor clauze abuzive, care îi permit băncii să interpreteze după bunul plac sintagma „dobândă de referință variabilă”.

Această sintagmă pe care o regăsim în toate contractele de credit similare încheiate de B.C.R. suscită controverse tocmai datorită ambiguității sale, fapt dovedit de jurisprudență (majoritatea cauzelor similare pun problema interpretării acestei sintagme).

Ambiguitatea acestei sintagme datorată lipsei unei definiții clare a dobânzii variabile de referință în cuprinsul Contractului de credit, precum și lipsa indicării clare a elementelor din care se compune această dobândă i-a determinat pe intimații pârâți să tragă o singură concluzie la semnarea contractului: fiind vorba de un credit contractat în moneda EURO, dobânda de referință variabilă care se afișa la sediile B.C.R. (la care face referire art. 4 din Contract) și la care se adăuga marja contractuală de 1,20 puncte procentuale era de fapt indicele de referință pentru moneda EURO - Euribor-ul. La întărirea acestei convingeri a contribuit și clauza inserată de B.C.R. la art. 2.10.b din Condițiile generale de creditare la Contractul încheiat de părți, care prevede: „2.10.b. Pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință L1BOR/EUR1BOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.”

Pe lângă temeiul contractual, solicitarea noastră de a interpreta această sintagmă în sensul de „indice de referință variabil” avea drept temei legal art. 1 alin (2) din Legea nr. 193/2000, art. 5 din Directiva 93/13/CEE și Codul civil român.

Art. 1 din Legea nr. 193/2000: „(…) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (…) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.”

Directiva 93/13/CEE art. 5 „În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.”

Codul civil român (vechiul cod civil, aplicabil contractului de credit în discuție): Art. 970: „Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

Art. 983: „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă.”

Art. 984: „Convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.”

Art. 1312 alin (2): Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată în 14.06.2012 în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C -618/10) prevede că: „instanța de trimitere trebuie să verifice care sunt normele naționale aplicabile litigiului cu care este sesizată și să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta.”

De asemenea, conform legislației speciale în vigoare la data de la care a devenit aplicabilă dobânda variabilă în contractul de credit încheiat între părți, precum și conform legislației actuale, dobânda variabilă în contractele de credit este compusă dintr-un indice de referință variabil la care se adaugă o marjă fixă pe toată perioada contractului

Astfel, prin O.U.G. 174/2008 au fost introduse modificări de imediată aplicabilitate, în vigoare din data de 27.12.2008. Aceste modificări ar fi trebuit aplicate imediat și respectate de B.C.R., dar banca a continuat să calculeze și să perceapă „dobânda de referință variabilă” după un algoritm știut numai de ea.

Prin O.U.G. 174/2008 s-a stabilit în întreaga legislație aplicabilă contractelor de credit (avem în vedere Legea 190/1999 - art. 14 litera a), O.G. 21/1992 - art. 93 litera g), și Legea 289/2004 - art. 8 litera b)) regula conform căreia: „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.”

În prezent este în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, aprobată prin Legea nr. 288/2010 care, referitor la creditele încheiate în prezent, prevede la art. 37: În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului;”

Instanța de fond, fără a ține cont de toate aceste prevederi legale pe care intimații și-au întemeiat cererea, a respins solicitarea acestora de a interpreta prevederile contractuale și de a obliga B.C.R. la respectarea dobânzii variabile la care aceștia s-au obligat în mod real. A motivat respingerea primului capăt din cererea reconvențională prin faptul că „interpretarea sintagmei ca fiind indicele de referință EURIBOR ar presupune ca instanța să completeze respectivul contract, modificând conținutul acestei clauze, iar față de prevederile Directivei 93/13/CEE acest fapt nu este permis.”

Subliniază intimații faptul că prin cererea reconvențională, aceștia au solicitat instanței de fond să interpreteze în baza legii clauzele existente în contract și nu să le completeze cu altele noi.

Astfel, indicele de referință variabil Euribor este indicele de referință aplicabil în cazul creditelor contractate în moneda Euro. Aplicabilitatea lui decurge în mod firesc din faptul că creditul contractat de intimați este un credit în Euro, precum și din prevederile art. 2.10.b menționate mai sus. Acest indice nu este contestat nici de B.C.R., dimpotrivă, aceasta a cerut să fie menționat explicit în contract, iar intimații nu s-au opus acestei cereri, dovadă corespondența purtată anterior declanșării acestui litigiu.

În ce privește marja contractuală, intimații nu au solicitat modificarea acesteia și nici completarea contractului de către instanță în acest sens. Dimpotrivă, solicită menținerea acestei marje de 1,20 p. p. contractată inițial, intimata B.C.R. fiind cea care dorește să o modifice.

În continuare, instanța de fond și-a motivat soluția prin faptul că EURIBOR este „un indice distinct de „dobânda de referință variabilă” a reclamantei care cuprinde pe lângă rata de dobândă stabilită pe piață și costul de rezervă minimă obligatorie și costul de lichiditate conform înscrisului emis de bancă aflat la fila 60 dosar.”

Practic, instanța de fond a ignorat legislația internă - specială și de drept comun - și pe cea europeană care îndreptățeau interpretarea acestei sintagme neclare în favoarea consumatorilor și și-a întemeiat soluția pe o adresă a B.C.R., depusă într-un alt proces (cel de constatare a clauzelor abuzive), și nicidecum pe o clauză contractuală.

Intimații invocă faptul că, nicăieri în contractul lor de credit nu este precizat faptul că dobânda de referință variabilă a B.C.R. cuprinde pe lângă rata de dobândă stabilită pe piață și costul de rezervă minimă obligatorie și costul de lichiditate

Fila 60 la dosar, pe care își întemeiază instanța de fond motivarea soluției este o adresă depusă de B.C.R. la solicitarea expresă a instanței sesizate de A.N.P.C. în dosarul_/271/2009, instanță care nici ea nu era lămurită din cuprinsul Contractului de credit al părților asupra modalității de calculare a dobânzii variabile.

Abia prin această adresă emisă la solicitarea instanței respective, intimații au aflat și ei că așa numita „dobândă de referință variabilă” includea în concepția B.C.R. și costul cu rezerva minimă obligatorie și costul de lichiditate.

Apreciază că nu puteau fi obligați la ceva ce în mod rezonabil nu au putut prevedea la momentul încheierii contractului, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a impus B.C.R. transparența în redactarea clauzelor contractuale, prin urmare această adresă nu poate avea nicio valoare față de ceea ce este inserat în contract și semnat de intimați.

Susțin că, întrucât B.C.R. nu a indicat în mod explicit și expres în Contractul de credit redactat, din ce se compune dobânda de referință variabilă, ba mai mult a folosit sintagma „referință variabilă” care automat de duce cu gândul la un indice de referință, evident că intimații am fost induși în eroare și au semnat pentru un indice de referință Euribor la care se adăuga conform contractului, marja contractuală de 1,20 p. p. stipulată în contract.

Totodată, subliniază că B.C.R. nu a întreprins nimic până la adresa depusă în instanță (la solicitarea instanței) ca să clarifice sensul sintagmei „dobândă de referință variabilă”, în pofida faptului că intimații i-au solicitat în repetate rânduri să explice modalitatea de calcul a dobânzii variabile percepute (acesta fiind de fapt și motivul pentru care au sesizat A.N.P.C.).

Interpretarea sintagmei „dobânda de referință variabilă” drept indicele de referință Euribor nu înseamnă a completa Contractul de credit, ci doar a-1 interpreta în sensul voinței interne a părții care a fost de bună-credință la încheierea lui, dincolo de înțelesul strict literal al termenilor și de eventuale explicații tardive ale B.C.R. care se află în culpă contractuală constatată definitiv și irevocabil.

Sancțiunea aplicată B.C.R. prin Sentința 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea, de a înlătura clauzele abuzive din Contractul de credit nr._ avea drept scop tocmai înlăturarea ambiguității și asigurarea unei transparențe a modalității de calcul a dobânzii variabile. În condițiile în care B.C.R. nu înțelege să execute această sancțiune de bună-voie și continuă să pretindă o dobândă variabilă calculată în baza acelorași clauze abuzive, iar instanța de fond consideră că nu poate să interpreteze, în baza legii, clauzele contractuale, pentru a determina dobânda variabilă, prezentul contract de credit devine un contract cu titlu gratuit, lipsit de preț, ca urmare a nulității clauzelor abuzive care stabilesc dobânda variabilă aplicabilă (și comisioanele).

Sentința civilă nr. 9990/2012 este lipsită de temei legal în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii reconvenționale, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În plus, instanța, interpretând greșit Contractul de credit - prevederile art. 4 referitoare la dobândă - a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin cererea reconvențională și prin concluziile depuse pe fondul cauzei, intimații au mai solicitat: obligarea B.C.R. la restituirea a tot ceea ce a perceput și încasat în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive prin Sentința civilă nr.8155/2010 a Judecătoriei Oradea, peste dobânda la care s-au obligat aceștia prin contractul de credit, dobândă compusă din EURIBOR la 6 luni + marja contractuală de 1,20 p. p., așa cum rezultă din interpretarea clauzelor contractuale (diferența de dobândă, comision acordare credit, comision administrare credit), iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța apreciază că nu este posibilă o atare interpretare în lumina dreptului intern și european, obligarea reclamantei pârâtă-reconvențională la restituirea integrală a tot ceea ce B.C.R. a perceput și încasat în temeiul clauzelor declarate abuzive prin Sentința civilă nr. 8155/2010 (dobânzi, comision de acordare credit, comisioane de administrare).

Soluția pronunțată de instanță cu privire la solicitarea intimaților de restituire a sumelor încasate de B.C.R. în temeiul clauzelor abuzive este lipsită de temei legal. Aceasta deoarece nu există nici un text de lege aplicabil în dreptul intern sau comunitar, care să îi permită instanței de fond să stabilească că „în lipsa unor criterii de calcul al dobânzii variabile, dobânda aplicabilă contractului este dobânda fixă agreată de părți la încheierea contractului.” Așa cum este prevăzut explicit în Contractul de credit această dobândă fixă - în procent de 6,2% - a fost agreată de părțile contractuale doar pentru primul an de contract, din al doilea an de contract urmând să se aplice o dobândă variabilă.

Art. 4 din Contractul de credit nr._ stipulează foarte clar: „La data încheierii prezentului Contract dobânda curentă este de 6,2% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri... După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale.”

Nu există nici un act normativ - intern sau internațional - care să permită și să justifice extinderea sau interpretarea de către judecător a aplicabilității acestei dobânzi fixe ca fiind pentru întreaga perioadă contractuală de 30 de ani, din moment ce intimații s-au obligat să o achite, în acest cuantum, doar în primul an de contract.

Dimpotrivă, prin această extindere/interpretare, instanța încalcă prevederile Directivei 93/13/CEE care prin articolul 6 alin (1) se opune unei reglementări naționale care să permită instanței naționale să completeze contractul dintre un vânzător/furnizor și un consumator prin modificarea clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene interpretează articolul 6 aliniatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

„Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru (…) care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.”

„Decurge astfel din textul articolului 6 aliniatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.”

Clauzele referitoare la dobânda variabilă, inserate în art. 4 din Contractul încheiat de intimați cu B.C.R., au fost declarate ca fiind abuzive prin Sentința nr. 8155/2010 de Judecătoria Oradea, B.C.R. fiind obligată la înlăturarea lor din contract (și implicit la ne-aplicarea lor).

În actualul dosar, prin soluția pronunțată cu privire la al doilea capăt de cerere reconvențională, instanța de fond a înlocuit dobânda variabilă, aplicabilă din al doilea an de contract, cu dobânda fixă prevăzută pentru primul an contractual, ceea ce echivalează cu o modificare a acestor clauze abuzive, modificare care însă, este lipsită de temei legal.

Intimații susțin că această modificare impusă de instanță contravine totodată și normelor interne, codului nostru civil, care consacră principiul libertății contractuale, iar conform acestuia intimații nu pot fi obligați, împotriva voinței lor, să achite o dobândă fixă de 6,2%/ pe întreaga perioadă contractuală de 30 de ani, din moment ce prin contract s-au obligat să o achite doar în primul an.

În plus, subliniază intimații faptul că o asemenea interpretare a prevederilor contractuale, este total defavorabilă acestora în calitate de consumatori, contrar regulilor de interpretare interne și comunitare enunțate la punctul anterior.

Susțin că Sentința civilă nr. 9990/2012 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii lor reconvenționale.

Prin Sentința 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea, clauzele cuprinse în art. 4 și art. 7 din Contractul de credit bancar nr._ și art. 2.10 „Dobânda variabilă” din Condițiile generale de creditare au fost constatate ca fiind abuzive, B.C.R. fiind obligată la înlăturarea lor.

În conformitate cu prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive (dreptul intern), Directiva 93/13/CEE și interpretarea dată articolului 6 alin (1) în jurisprudența europeană (CEJ în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C -618/10)), sancțiunea pentru clauzele abuzive este nulitatea. Efectul imediat al nulității este ineficacitatea retroactivă a clauzelor respective, cu consecința restituirii a tot ceea ce s-a prestat în temeiul lor.

Astfel Curtea Europeană de Justiție prin Hotărârea din 14.06.2012, pronunțată în cauza C618/10 prevede că: „instanțele naționale care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale trebuie să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național din această constatare, pentru ca respectivele clauze să nu creeze obligații pentru consumatori.”

Prin declararea abuzivă a clauzelor care stabileau dobânda variabilă aplicabilă din al doilea an de creditare și comisioanele (art. 4, 7 și 2.10), contractul de credit încheiat de intimați cu B.C.R. apare ca fiind lipsit de preț din momentul aplicării dobânzii variabile, ca o consecință a nulității.

Intimații subliniază faptul că nulitatea clauzelor abuzive (și implicit înlăturarea dispusă de instanță) reprezintă o sancțiune instituită de legiuitor (Directiva 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000), menită să descurajeze furnizorii și vânzătorii de a mai insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive care creează un dezechilibru accentuat în defavoarea consumatorilor.

Efectul acestei sancțiuni aplicate B.C.R., printr-o sentință definitivă și irevocabilă, prin înlăturarea integrală a clauzelor abuzive, face ca în sarcina intimaților debitori să subziste doar obligația de plată a principalului - adică a ratei din împrumut (exclus dobânda și comisioanele).

În concluzie, întrucât instanța de fond a respins capătul principal din cererea reconvențională a intimaților, considerând că o eventuală interpretare a clauzelor contractuale nu este permisă pentru stabilirea dobânzii variabile, pe fondul Directivei 93/13/CEE, și având în vedere cele hotărâte prin Sentința nr. 8155/2010 de Judecătoria Oradea, soluția legală și corectă referitor la cel de-a doilea capăt din cererea reconvențională era restituirea integrală a tot ceea ce B.C.R. a perceput și încasat în temeiul clauzelor declarate abuzive prin Sentința civilă nr. 8155/2010 cu titlu de dobânzi și comisioane.

În susținerea unei astfel de soluții intimații invocă prevederile Directivei 93/13/CEE art. 6 alin 1, ale Legii 193/2000, și ale vechiului cod civil (art. 966, 968, 992).

Solicită modificarea parțială a Sentinței nr. 9990/2012 pronunțate de Judecătoria Oradea, în temeiul art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 304 pct. 8 și 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul admiterii cererii reconvenționale așa cum a fost formulată, adică obligarea B.C.R. la calcularea și perceperea dobânzii curente variabile după formula de calcul: dobânda de referință variabilă (prin care se înțelege indicele de referință variabil EURIBOR la 6 luni, afișat la sediile B.C.R.) la care se adaugă marja contractuală de 1,20 puncte procentuale convenită inițial, precum și la restituirea a tot ceea ce a perceput și încasat în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive prin Sentința civilă nr. 8155/2010 a Judecătoriei Oradea, peste această dobândă (diferența de dobândă, comision acordare credit, comision administrare credit), iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța apreciază că nu este posibilă o atare interpretare în lumina dreptului intern și european, obligarea reclamantei pârâtă-reconvențională la restituirea integrală a tot ceea ce B.C.R. a perceput și încasat în temeiul clauzelor declarate abuzive prin Sentința civilă nr. 8155/2010 (dobânzi, comision de acordare credit, comisioane de administrare).

În drept, art. 304 pct. 8, 9, art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimații recurenți V. C.-M. și V. G. C., domiciliați în Oradea, ., județul Bihor, având calitatea de recurenți, pârâți și reclamanți reconvenționali în dosarul nr._ al Tribunalului Bihor Oradea, au solicitat instanței respingerea recursului formulat de B.C.R. împotriva Sentinței civile nr. 9990/05.07.2012 pronunțate de Judecătoria Oradea și menținerea ca temeinică și legală a soluției dispuse prin Sentința nr. 9990/2012 de respingere a cererii de chemare în judecată formulate de B.C.R. în prezentul dosar, pe fondul cauzei, solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulate de B.C.R. împotriva acestora în prezentul dosar, ca fiind inadmisibilă și neîntemeiată.

În susținerea și apărarea poziției lor, intimații recurenți precizează următoarele:

Aspecte preliminare:

Prin Sentința civilă nr. 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea, reclamanta B.C.R. a fost obligată să modifice Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/28.03.2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, clauzele cuprinse în ari. 4, art. 7 din Contractul de credit și art. 2.l0 „dobânda variabilă” din Condițiile generale de creditare. Această Sentință civilă este irevocabilă și a fost pusă în executare silită, la cererea intimaților recurenți, deoarece B.C.R. refuză să o execute de bună-voie. În prezent B.C.R. continuă să perceapă dobânda și comisioanele în baza unor clauze constatate ca fiind abuzive.

Dispozitivul Sentinței civile nr.8155/2010 este foarte clar redactat,

acest dispozitiv trebuie respectat și pus in executare de către reclamanta

recurentă B.C.R., nu considerentele hotărârii. Eventualele interpretări personale și

eronate ale B.C.R. asupra acestor considerente nu pot să modifice dispozitivul și să

îngăduie aplicarea parțială, trunchiată, a acestuia. Conform dispozitivului Sentinței

civile nr.8155/2010, instanța nu a obligat B.C.R. la înlăturarea unei anumite

dispoziții abuzive din articolele 4, 7, 2.10, ci a obligat-o la înlăturarea integrală,

fără a face distincție, a clauzelor cuprinse în art. 4 și art. 7 din Contractul de credit

și art. 2.10 din Condițiile Generale de Creditare.

Dispozitivul Sentinței civile nr. 8155/2010 trebuie raportat în primul rând la petitul cererii (obiectul cererii) formulate de A.N.P.C. în acel dosar, întrucât conform art. 129 alin 6 din Codul de procedură civilă „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.”

Prin cererea sa A.N.P.C. a solicitat instanței: constatarea existenței clauzelor abuzive în contractul de credit, în concret prevederile art. 4 și art. 7 din Contractul de credit și art. 2.10 lit. a din Condițiile generale de creditare, deoarece prin punerea lor în aplicare se încalcă drepturile consumatorului și Legea 193/2000; aplicarea sancțiunii contravenționale corespunzătoare; obligarea B.C.R. sub sancțiunea de daune la modificarea clauzelor contractuale în măsura în care acesta rămâne în ființă.

Dintre aceste solicitări, consemnate și în preambulul Sentinței nr.8155/2010, instanța a respins doar capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri sau daune interese (motiv pentru care a admis doar în parte sesizarea A.N.P.C.. Acest capăt de cerere a fost respins datorită lipsei calității procesuale a A.N.P.C., calitatea aparținând intimaților recurenți în calitate de debitori.

Deci, celelalte solicitări au fost admise în întregime, fără nici o distincție, așa cum rezultă clar din Dispozitivul Sentinței, iar acesta trebuie executat întocmai.

Măsura dispusă de instanță prin Sentința civilă nr. 8155/2010 de

înlăturare a clauzelor abuzive din contractul de credit(în acord cu Legea nr.

193/2000 și Directiva 93/13/CEE) reprezintă o sancțiune aplicată B.C.R. și

totodată o măsură de protecție pentru intimații debitori consumatori, iar reclamanta recurentă încearcă să se sustragă acestei sancțiuni și să restrângă această protecție, prin formularea și susținerea acțiunii principale care formează obiectul prezentului dosar.

Conform Legii 193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, sancțiunea pentru clauzele abuzive este nulitatea (Art. 6: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”). Această sancțiune este prevăzută și de art. 6 din Directiva 93/13/CEE: „clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator.”

Legislația specială (Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE și

jurisprudența aferentă) are prioritate față de dreptul comun (vechiul Cod Civil).

Conform art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011 „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”

În motivarea recursului său, precum și în argumentarea cererilor sale formulate pe fond împotriva intimaților, B.C.R. analizează, re-analizează și explică considerentele sale care au stat la baza redactării unor clauze lovite de nulitate absolută, constatate în mod irevocabil ca fiind abuzive, clauze care însă, trebuiau demult înlăturate din contract (conform dispozitivului Sentinței civile nr. 8155/2010).

Argumentele invocate de B.C.R. referitoare la modificarea și modul de calcul al dobânzii variabile, comisioanele, forța obligatorie a contractului în sensul că intimații pârâți au acceptat și semnat pentru dobânda variabilă și comisioane nu au relevanță în cadrul aplicării dispozitivului Sentinței nr. 8155/2010, din moment ce clauzele care reglementau dobânda variabilă și comisioanele sunt nule, fiind declarate abuzive și în consecință lipsite de efecte. Asemenea argumente nu pot fi luate în considerare și nu pot justifica admiterea cererii B.C.R. formulată în prezentul dosar de a modifica acele clauze abuzive.

Cu privire la Sentința civilă nr. 9990/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea:

Soluția instanței de fond este temeinică și legală sub aspectul respingerii acțiunii formulate de B.C.R. împotriva intimaților.

În ceea ce privește respingerea capătului principal de cerere:

Legislația comunitară și legislația internă din domeniul privind protecția consumatorului interzice judecătorului să completeze contractul în ipoteza înlăturării unor clauze constatate ca fiind abuzive.

Astfel, - cum corect a reținut instanța de fond pentru respingerea capătului principal de cerere formulat de B.C.R. -, Curtea de Justiție A Comunității Europene a stabilit în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A./Joaquin Calderon Camino, că protecția asigurată de Directiva 93/13/CEE prin art. 6 alin (1) „se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.”

Această interdicție imperativă decurge din caracterul de sancțiune al măsurii ce trebuie dispusă de instanță în cazul constatării clauzelor abuzive precum și din finalitatea urmărită de legiuitor de a proteja consumatorii. Astfel Curtea consideră că, în cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate (de a modifica conținutul clauzelor), aceasta din urmă ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că acele clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, această posibilitate de a modifica conținutul clauzelor abuzive ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care ar rezulta din ne-aplicarea acestor clauze. În acest caz, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță, garantând astfel interesele respectivilor vânzători sau furnizori.

Directiva CEE are menirea de a preîntâmpina exact această practică a băncilor de a insera clauze abuzive în contractele de credit, profitând de dezechilibrul contractual dintre părți, pentru ca apoi, în ipoteza unei sentințe defavorabile, care dispune înlăturarea acestor clauze, să solicite instanței modificarea acestor clauze invocând lipsa de utilitate a contractului, în ideea de a-și proteja și valorifica aceleași interese injuste.

C.J.U.E. mai precizează în Hotărârea pronunțată în 14.06.2012 că: „Decurge astfel din textul articolului 6 aliniatul (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Referitor la acest ultim aspect menționăm faptul că Directiva nr. 93/13/CEE permite statelor membre să „asigure consumatorilor, respectând în același timp dispozițiile tratatului, un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă.” (paragraful 12 din Preambul).

În dreptul intern, conform Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE, judecătorul fondului nu are competența de a stabili împotriva voinței consumatorului, cum este cazul cererii principale a reclamantei, conținutul viitoarelor clauze contractuale.

Potrivit art. 13 din Legea 193/2000: „(1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz.”

Acest text de lege trebuie interpretat coroborat cu articolele 6 și 7 din Legea 193/2000 care dau dreptul exclusiv consumatorului - în calitate de parte prejudiciată - să solicite continuarea sau desființarea contractului, după înlăturarea clauzelor abuzive. Iată deci, că legislația internă cuprinde o prevedere mai riguroasă decât cea comunitară, în scopul protejării intereselor consumatorului.

Prin Sentința civilă nr. 8155/2010 instanța, constatând existența clauzelor abuzive a dispus modificarea Contractului în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive. Este unica modificare contractuală permisă de legislația comunitară și consacrată de jurisprudența C.J.U.E. ce poate fi dispusă de judecător în cazul unor clauze abuzive: modificarea prin eliminarea (înlăturarea) clauzelor abuzive.

În consecință, soluția instanței de fond de a respinge cererea principală formulată de B.C.R. în prezentul dosar este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea legii.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii subsidiare de constatare a lipsei utilității a Contractului pentru B.C.R. și dreptul acesteia de a declara scadența anticipată a creditului, intimații recurenți precizează următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 8155/2010 instanța de judecată investită cu constatarea clauzelor abuzive a decis irevocabil menținerea Contractului de credit. Soluția, dată în baza art. 13 alin 1 din Legea nr. 193/2000, a fost că prin înlăturarea clauzelor abuzive, contractul de credit încheiat de intimați cu B.C.R. poate continua.

Conform articolului 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 instanța, constatând existența clauzelor abuzive, avea două posibilități: să modifice contractul, dacă acesta rămâne în ființă, sau să dispună desființarea contractului cu daune-interese.

Dacă instanța considera că, din punct de vedere juridic, contractul nu poate continua, ar fi aplicat teza a doua din art. 13 alin (1), anume desființarea contractului cu daune interese. În consecință, acest aspect (al menținerii contractului) nu mai poate fi contestat de B.C.R., pentru că ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești.

Prevederile art. 6 și 7 din Legea 193/2000 conduc la concluzia că o eventuală analiză a utilității contractului, ulterioară Sentinței civile nr. 8155/2010, poate fi solicitată doar de către consumator, strict în vederea protejării intereselor acestuia, profesionistul/B.C.R. neavând calitatea de a formula o asemenea cerere.

Art. 6: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”

Art. 7: „în măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune interese.

Aceste dispoziții sunt prevăzute exclusiv în folosul și interesul consumatorului, în scopul de a-1 proteja pe acesta și nu pe comerciantul profesionist. Extinderea la profesioniști a legislației care protejează consumatorii de clauzele abuzive este contrară înseși legislației protecției consumatorilor. D. consumatorul are calitatea de a cere desființarea contractului în temeiul acestui text de lege, dacă în urma eliminării clauzelor abuzive apreciază că acel contract nu mai are utilitate pentru el.

În concluzie, legislația națională permite menținerea în continuare a contractului de credit, chiar și în situația în care clauza abuzivă privește un element esențial al contractului, întrucât potrivit Legii 193/2000 doar consumatorul are posibilitatea de a solicita încetarea efectelor acestuia. Intimații invocă faptul că au o hotărâre irevocabilă (Sentința civilă nr. 8155/2010) prin care clauzele privind dobânda variabilă și comisioanele au fost anulate, contractul de credit a fost menținut în ființă cu înlăturarea acestor clauze abuzive, deci orice discuție și argumentație referitoare la „înlocuirea” clauzelor abuzive sau lipsa de utilitate a contractului pentru B.C.R. nu-și mai are rostul, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește instituția impreviziunii invocată de reclamanta B.C.R. în susținerea cererii sale, aceasta este contrară finalității și protecției urmărite de legiuitor prin întreaga legislație internă și comunitară privind protecția drepturilor consumatorului. Legislația specială privind protecția drepturilor consumatorului are prioritate față de dreptul comun în materie, în cazul de față excluzând posibilitatea aplicării mecanismului impreviziunii în favoarea profesionistului. În plus, conform art. 107 din Legea nr. 71/2011 instituția impreviziunii nu se aplică contractelor de credit încheiate înainte de . Noului Cod Civil și chiar dacă s-ar aplica (ceea ce nu este cazul) nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1271 alin (3), reclamanta B.C.R. aflându-se în culpă și în cunoștință de cauză cu privire la riscul schimbării împrejurărilor.

Arată că, oricum, în speță, contractul de credit încheiat de intimații recurenți cu B.C.R. nu este total lipsit de dobândă, aceasta fiind plătită de aceștia în primul an de contract, când a fost fixă. Problema B.C.R. este că, după înlăturarea clauzelor abuzive contra-prestația intimaților debitori nu se mai ridică la nivelul scontat inițial. În acest sens, referitor la cauza contractului, respectiv contra-prestația, prin eliminarea dobânzii din al doilea an de creditare și eliminarea comisioanelor (ambele stabilite prin clauze abuzive, deci nule), Contractul de credit al intimaților recurenți nu devine lipsit total de contra-prestație de vreme ce intimații au achitat dobânda fixă prevăzută pentru primul an de contract, iar cu privire la aceasta nu există litigiu. În doctrină (I. T., Noul cod civil republicat, cartea a V - a „Despre obligații”) s-a arătat că „este suficient pentru existența cauzei, să existe contrapartida și este suficient să existe contraprestația, pentru ca ea să fie considerată echivalentă prestației furnizate, făcându-se abstracție de proporționalitatea lor.”

Lipsa de utilitate a Contractului de credit pentru B.C.R. ca urmare a înlăturării (inaplicabilității) clauzelor abuzive din contract, pretinsă acum de reclamantă, este o consecință directă a faptului personal și culpabil al B.C.R. B.C.R și-a asumat (sau ar fi trebuit să-și asume) acest risc la momentul redactării Contractului de credit, prin inserarea unor clauze abuzive în deplină cunoștință de cauză cu privire la obligațiile care îi reveneau în temeiul Legii 193/2000. Prin acțiunea formulată în prezentul dosar, B.C.R. încearcă să transfere în sarcina intimaților recurenți acest risc, la fel cum a procedat cu celelalte costuri ascunse ale Contractului lor de credit.

Desființarea prin instanță a contractului, la cererea profesionistului, ar fi de natură să producă un dezechilibru și mai mare decât cel inițial, restabilit prin Sentința civilă 8155/2010, deoarece intimații ar fi puși în situația de a rambursa imediat creditul contractat sau de a pierde imobilul adus în garanție. O asemenea soluție ar contraveni scopului avut în vedere de legiuitor, motiv pentru care dreptul de a cere desființarea contractului este prevăzut exclusiv în favoarea consumatorului.

Pierderea invocată de B.C.R. prin înlăturarea clauzelor abuzive nu reprezintă de fapt o pierdere reală, ci mai degrabă, o reducere a profitului estimat inițial de B.C.R. (Pierdere însemnând că din încasări nu îți recuperezi costurile). Faptul că profitul estimat inițial de B.C.R. s-ar reduce prin înlăturarea clauzelor abuzive înseamnă că practicile abuzive și neechitabile ale acestei bănci au început să se întoarcă împotriva sa, ea fiind obligată să suporte consecințele propriilor acte ilicite.

Intimații invocă faptul că, așa cum au arătat și prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, profitul trebuie să fie întotdeauna licit, obținut prin mijloace cinstite, nu prin manevre dolosive și clauze abuzive, înșelarea și exploatarea abuzivă a partenerului contractual.

Nu poate fi recunoscut un profit/câștig care nu are la bază legea sau voința reală a părților, după cum nu se poate proceda la recunoașterea și respectarea unui drept în favoarea unei persoane prin încălcarea drepturilor legitime ale alteia.

În doctrină (Ghe. P.) s-a explicat că „Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu, ci un contract comutativ, iar printr-un astfel de contract, consumatorul nu își asumă riscul băncii. B. este un comerciant, deci și-a asumat un risc pentru a obține profit. În schimb, consumatorul își asumă un risc contractual, ocazional, ce nu ține de profesia sa și care este limitat la obligațiile sale contractuale. Dacă banca transferă unui simplu consumator toate costurile suplimentare, toate variațiile pieței financiare internaționale, atunci aceasta nu își mai asumă nici un risc. Transferând toate costurile adiționale consumatorului, banca își menține astfel intactă rata profitului, în dauna consumatorului.” Aceasta este esența dezechilibrului sancționat prin Sentința nr. 8155/2010.

Prin clauzele abuzive de la articolele 4, 7 și 2.10 lit. a din Contractul de credit și Condițiile generale de creditare, B.C.R. a transferat în sarcina intimaților recurenți toate aceste costuri adiționale, toate riscurile contractuale în scopul de a-și proteja intactă rata profitului, în dauna intimaților consumatori. Exact această practică a instituțiilor de credit este sancționată și se dorește a fi prevenită și înlăturată prin legislația privind clauzele abuzive.

În consecință, exact această practică a B.C.R. (care în opinia sa justifică utilitatea Contractului de credit) a fost sancționată prin Sentința civilă nr. 8155/2010 cu nulitatea clauzelor respective și menținerea în ființă a contractului de credit independent de consecințele negative pe care această măsură le-ar produce pentru profesionist.

Cu privire la reaua noastră credință și abuzul de drept al intimaților invocate de B.C.R.:

Prin Sentința nr. 9990/2012 prima instanță în mod corect a respins acest capăt de cerere al reclamantei, apreciind că „refuzul părților de încheiere a actului adițional în forma propusă de banca reclamantă, semnificând voința lor de a continua, respectiv executa contractul valabil încheiat, astfel cum acesta a fost modificat de instanța de judecată, nu este un abuz de drept.”

Dacă judecătorul, cu ocazia constatării clauzelor abuzive, ar fi considerat necesară sau obligatorie înlocuirea clauzelor abuzive cu altele noi, în baza acordului de voință al părților, ar fi precizat acest lucru prin dispozitivul Sentinței 8155/2010. Însă, chiar și în această situație, ar fi devenit aplicabile prevederile art. 11 din Contractul de credit, reflecție a principiul consensualismului, principiu încălcat constant de B.C.R.

Prin urmare, intimații nu pot fi acuzați de rea credință și abuz de drept pentru motivul că nu sunt de acord cu variantele propuse de B.C.R. privind modificarea Contractului de credit și că nu acceptă să fie „abuzați” din nou de B.C.R. (prin transferarea în sarcina acestora a tuturor costurilor adiționale contractului lorde credit).

În această privință, afirmațiile reclamantei-recurente că intimații debitori au intenționat să se sustragă de la executarea obligațiilor pe care și le-am asumat prin Contractul de credit încheiat cu B.C.R. sunt nefondate, deoarece: nu pot fi acuzați că se „sustrag” de la executarea unor obligații lovite de nulitate, care nu există, întrucât au fost declarate în mod irevocabil ca fiind abuzive și trebuie înlăturate din contract, (a se vedea și art. 6 din Legea 193/2000 și art. 6 din Directiva 93/13/CEE).

Subsemnații ne-am manifestat intenția în cursul negocierilor inițiate și întrerupte brusc de BCR, precum și prin cererea reconvențională formulată în prezentul dosar în primă instanță, de a plăti o dobândă variabilă în forma în care am înțeles să ne obligăm la semnarea contractului de credit: compusă din Euribor + marja contractuală de 1,2 p.p. prevăzută inițial în contract. Propunerea noastră nu a fost acceptată de BCR.

Așa cum reiese din extrasele de cont depuse de BCR la dosar, am achitat întotdeauna rata dobânzii pretinse de BCR lunar, chiar daca am înțeles să o contestăm în instanță.

În concluzie, admiterea acțiunii formulate de B.C.R. pe fond ar echivala cu anularea efectelor și autorității unei hotărâri irevocabile, Sentința civilă nr. 8155/2010, inclusiv a sancțiunii prevăzute de aceasta pentru B.C.R.: înlăturarea clauzelor abuzive din Contractul de credit (nulitatea clauzelor abuzive), eludarea legislației privind clauzele abuzive și protecția drepturilor consumatorilor (Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 și jurisprudența C.J.U.E. în materie), încălcarea principiului consensualismului, al libertății contractuale și al forței obligatorii a contractului (clauzele conforme legii din contract, ex. art. 11 din Contractul de credit).

Pentru aceste considerente intimații recurenți solicită respingerea recursului formulat de B.C.R. împotriva Sentinței nr. 9990/2012 și menținerea ca temeinică și legală a soluției instanței de fond de respingere a acțiunii formulate de B.C.R. împotriva acestora în prezentul dosar; iar pe fond respingerea cererilor formulate de B.C.R. împotriva intimaților pârâți, ca fiind inadmisibile (contrare legislației privind clauzele abuzive și protecția drepturilor consumatorului) și neîntemeiate.

În drept, s-au invocat prevederile art. 115 din Codul de procedură civilă, Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE și jurisprudența CJUE în materie.

Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C. pr. civ., tribunalul apreciază recursul reclamantei recurente ca fiind nefondat și recursul intimaților pârâți ca fiind întemeiat din următoarele considerente:

Potrivit ansamblului probator de la dosarul cauzei, părțile au încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/28.03.2008 (filele 42 - 48 din dosarul primei instanțe) pentru suma de 150.000 de EUR pe o perioadă de 360 de luni, dată pârâților intimați - recurenți în calitate de împrumutat și garant ipotecar, respectiv coplătitor și garant ipotecar, de către reclamanta recurentă în calitate de bancă împrumutătoare, iar Actul adițional a fost emis de către intimată la data de 03.10.2011 intervenit în baza O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului.

Prin art. 9 lit. f din contractul de credit menționat, s-a prevăzut că „Pentru creditul pus la dispoziție de bancă se percepe (…) comisionul de administrare de 52,50 EUR lunar, ce reprezintă un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat.”

De asemenea, la art. 4 din contract s-a prevăzut că „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,2 % pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la punctul 6 și 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediul B.C.R., la care se adaugă 1,20 puncte procentuale.”

Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C. civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C. civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Tot cu titlu preliminar, trebuie menționat că, prin Legea nr. 157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E.., sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea a constat în posibilitatea intimatului intervenient de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă în cauză recurenta reclamantă nu a prezentat nici un fel de probe. Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Astfel, în ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, instanța constată că acestea respectă dispozițiile Legeii nr. 193/2000, astfel: în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 4 din contractele încheiate instanța de recurs reține că la data încheierii contractului dobânda curentă a fost stabilită de 6,2 % pe an și fiind variabilă, cea curentă fiind formată din dobânda de referință valabilă, care se afișează la sediile bănci la care se adaugă 1,20 p. p., iar la punctul 2.10.a din condițiile generale de creditare s-a prevăzut că banca poate modifica dobânda, fără consimțământul consumatorului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent.

Stabilirea unei asemenea clauze de modificare poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp conform art. 1 lit. a alin. 2 din Legea nr. 193/2000, motivul care generează modificarea dobânzilor trebuie să fie circumscris unor ipoteze clare și să poată fi verificate de consumator. În speță, recurentul având posibilitatea verificării dobânzii prin raportarea acesteia la elemente de ordin obiectiv la care face referire 2.10.a din condițiile generale de creditare, respectiv să solicite pe calea dreptului comun pe baza unei expertize de specialitate dacă dobânda a fost majorată fără temei și dacă în funcție de costul resurselor de creditare, a fost corect majorată prin raportare la costurile inițiale, și să solicite eventualele diferențe.

În ceea ce privește motivul invocat de recurenta reclamantă prin care se invocă negocierea Convenției de credit și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).

De altfel, negocierea indicată de recurenta reclamantă a constat în posibilitatea intimaților pârâți recurenți de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta reclamantă nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurentele nu au prezentat nici un fel de probe.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.

Cu privire la clauza prev. de art. 4 din contract instanța reține că în cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Prin această directivă se prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către C.J.U.E. că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).

În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.

Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13. „Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”

Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Ori în speță, clauza privind D. nu respectă cerințele impuse de dispozițiile L 193/2000.

Față de cele reținute, în urma reaprecierii probelor, instanța de recurs în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ va respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. în contradictoriu cu intimații recurenți V. G. C. și V. C. M. împotriva Sentinței civile nr. 9990 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o modifică în sensul că va admite cererea reconvențională modificată formulată de pârâții reclamanți recovenționali V. G. C. și V. C. M. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., și în consecință, va obliga reclamanta pârâtă reconvențională S.C. BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A. să restituie pârâților reclamanți recovenționali sumele încasate în baza clauzelor contestate, constatate ca fiind abuzive prin sentința civilă nr. 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul_/271/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta . SA în contradictoriu cu V. G. C. și V. C. M..

Admite recursul formulat de V. G. C. și V. C. M. în contradictoriu cu . SA împotriva Sentinței civile nr. 9990 din 05.07.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o modifică în sensul că admite cererea reconvențională modificată formulată de pârâții reclamanți recovenționali V. G. C. și V. C. M. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențională . SA.

Obligă reclamanta pârâtă reconvențională . SA să restituie pârâților reclamanți recovenționali sumele încasate în baza clauzelor contestate, constatate ca fiind abuzive prin sentința civilă nr. 8155/2010 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul_/271/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 01 Iulie 2013.

Red. J.L.D

Tehnored. V.O

2 ex/ 21 octombrie 2013