Pretenţii. Decizia nr. 664/2014. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 664/2014 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 857/315/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA – SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI DE
C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr.664
Ședința publică din 05.11.2014
Instanța compusă din:
PREȘEDINTE - N. E.
JUDECĂTORI - G. C.
- M. D.
GREFIER V. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul pârât M. M., domiciliat în comuna Aninoasa, .. 6, județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1959/10.04.2013, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . – AGENȚIA DE F. A ENERGIEI ELECTRICE Târgoviște, cu sediul în .. 236, județul Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modul de îndeplinire a procedurii de citare, ca fiind legal îndeplinită, după care:
Instanța, având în vedere faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar prin cerere s-a solicitat judecata în lipsă, din oficiu, invocă excepția perimării dosarului, reține cauza spre judecată și rămâne în deliberare asupra excepției invocate.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1959/10.04.2013, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr._, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanta . - Agenția de F. a Energiei Electrice Târgoviște, în contradictoriu cu pârâtul M. M..
Prin aceeași sentință, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumelor de 410,48 lei și la 43,56 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, furnizorul unui serviciu de energie electrică îl cheamă în judecată pe beneficiarul acestui serviciu solicitând obligarea acestuia la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii (despre care reclamanta afirmă că ar fi fost furnizate, dar nu ar fi fost plătite de pârât), respectiv reprezentând penalități de întârziere.
Suma solicitată de la pârât reprezintă: contravaloarea energie electrice consumată, facturată și neachitată în perioada martie - sept.2012 (suma de 290,83 lei); taxe radio (10,65 lei), taxe tv (17,01 lei) și taxe servicii ( 92,07 lei).
Facturile invocate de reclamantă sunt următoarele: nr._ / 30.03.2012; nr._ / 23.04.2012; nr._ / 24.05.2012; nr._ / 19.07.2012; nr._ / 10.10.2012.
Cererea de chemare în judecată a fost introdusă atunci când era în vigoare codul de procedură civilă de la 1865, astfel încât, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012, instanța a urma procedura prevăzută de acesta (și nu pe cea prevăzută de noul Cod de procedură civilă - în vigoare din 15.02.2013).
La data formulării cererii de chemare în judecată, intrase în vigoare Noul Cod Civil.
Deși reclamanta nu arată în motivarea cererii dacă s-a încheiat un contract de furnizare a energiei electrice, totuși, depune la dosar (f.15-18) un asemenea contract ce poartă numărul_ 2 din 7.10.2010; ca urmare, se invocă existența unei convenții încheiată anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Instanța de fond a apreciat că dispozițiile privind aplicarea legii în timp conținute de noul cod civil (art. 6) au incidență numai pentru rezolvarea conflictului de legi între noul Cod civil și legi ce sunt ori vor fi ulterioare acestuia.
A mai apreciat instanța de fond că, în conflictul dintre Cod civil de la 1864 (vechiul Cod civil) și noul Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011), sunt incidente numai dispozițiile tranzitorii conținute de legea de punere în aplicare (respectiv, cele conținute de Legea nr. 71/2011).
Ca urmare, în speță, s-au aplicat dispozițiile art. 3 raportat la art. 102 și următoarele din Legea nr. 71/2011.
În speță nu s-a făcut dovada modificării contractului în discuție, pentru a se pune și problema aplicării frazei 1 a alineatului 2 al art. 102 ; această frază prevede că, în ceea ce privește elementele modificate ale unui contract, se aplică legea în vigoare la data modificării.
Așa cum prevede fraza 2 a alineatului 2 al art. 102, în privința elementelor nesupuse modificării este aplicabilă regula conținută de alineatul 1.
Instanța de fond a constatat că noțiunea de ,,profesionist” este folosită, pentru prima dată, de către art. 3 din noul Cod civil care arată că acesta se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
Alineatul 2 definește ,,profesioniștii”, arătând că aceștia sunt cei care exploatează o întreprindere iar alineatul 3 definește ce înseamnă ,,exploatarea unei întreprinderi”.
Art. 8 din Legea nr. 71/2011, prevede că noțiunea de ,,profesionist” prevăzută la art. 3 alin 1 din noul Cod civil include categoriile de comerciant, operator economic, alte persoane autorizate să desfășoare activități economice, etc., astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a noului Cod civil.
La alineatul 2 al articolului se prevede că, în actele normative în vigoare, expresiile ,,acte de comerț”, respectiv ,,fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia ,,activități de producție, comerț sau prestări servicii”.
Aplicând definițiile la speța de față, nu poate fi decât trasă concluzia că doar reclamanta este ,,profesionist”.
Tot la data la care instanța de fond a fost sesizată cu prezenta cerere, Codul de procedură civilă suportase modificările aduse de Legea 71/2011, lege care a modificat titulatura Capitolului XIV; anterior, acest capitol a avut titulatura ,,Dispoziții privind soluționarea litigiilor în materie comercială”, iar în urma modificării se numește ,,Dispoziții privind soluționarea litigiilor cu profesioniști”.
Art. 720 indice 1 alin 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 se referă la ,,procesele și cererile dintre profesioniști”, nemaifăcând distincție (ca art. 3 din noul Cod civil) între, pe de o parte, raporturile dintre profesioniști, și, pe de altă parte, raporturile dintre neprofesioniști și profesioniști; acest lucru înseamnă că acest capitol din Codul de procedură civilă de la 1865 se aplică numai în raporturile dintre profesioniști.
Ca urmare, la momentul sesizării instanței de fond, chiar dacă se invocă existența unui contract în materie comercială (conform terminologiei de la data încheierii contractului), totuși nu se aplică dispozițiile Capitolului XIV, întrucât aceste norme sunt de procedură și, conform dispozițiilor din Codul de procedură civilă de la 1865 (în vigoare la momentul sesizării instanței), ele sunt de imediată aplicare.
Nu în același mod se pune problema privind încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului.
După cum s-a arătat, reclamanta a atașat, în dovedirea cererii, un înscris intitulat ,,Contract de furnizare a energiei electrice la consumatorii casnici”, contract care poartă data de 14.10.2004; a mai depus și facturi (f. 8-13).
De vreme ce se invocă existența unei convenții încheiată anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, înseamnă că, în conformitate cu art. 102 alin 1 din Legea 71/2011, ca regulă, în ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, acesta este supus dispozițiilor în vigoare la data când a fost încheiat.
Pârâtul nu s-a prezentat pentru ca (eventual) să conteste încheierea contractului depus de reclamantă ori ca (eventual) să conteste furnizarea serviciilor ori primirea facturilor invocate de reclamantă, nici nu a depus întâmpinare în același (eventual) scop.
Mai mult decât atât, chiar a fost citat cu mențiunea prezenței obligatorii la interogatoriu, însă nu s-a prezentat (conform dovezii de la fila 38, sora sa, M. C., a primit citația).
Referitor la probarea celor invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut:
Potrivit art.230 litera a teza finală din Legea nr. 71/2011, nu au fost abrogate și dispozițiile art. 1169 - 1174, 1176 - 1206 din Codul Civil de la 1864, acestea continuând să se aplice și după data intrării în vigoare a noului Cod Civil (1.10.2011) și până la . noului Cod de procedură civilă.
După cum s-a arătat, acest din urmă Cod nu se aplică și prezentei.
În ceea ce privește Codul comercial, instanța a constatat că Legea numărul 71/2011 a abrogat în parte și dispozițiile acestuia; conform art. 230 litera c, nu au fost abrogate articolele 46 - 55, 57, 58, 907 - 935 din Cod comercial, acestea urmând a se aplica în continuare în raporturile dintre profesioniști, până la . noului Cod de procedură civilă.
În speță, nici pentru perioada anterioară abrogării noului Cod civil nu se aplicau dispozițiile, în materie de dovadă, conținute de Codul comercial; aceasta, întrucât existau norme speciale (după cum se va arăta mai jos),
În completarea normelor speciale, puteau și pot fi aplicate dispozițiile Codului civil de la 1864 care se referă și la alte mijloace de dovadă (prezumții-art. 1199 și următoarele - ori mărturisirea –art.1204 și următoarele).
Așa cum s-a arătat mai sus, ca dovadă a convenției părților, reclamanta a depus la dosar un înscris intitulat contract.
Instanța de fond a constatat că acest contract este asumat prin semnătură de părți și că pârâtul nu l-a contestat în vreun fel (așa cum avea obligația conform art.177 Cod de procedură civilă, dacă nu ar fi recunoscut semnătura atribuită lui).
Ca urmare, în conformitate și cu art. 1176 Cod civil de la 1864, înscrisul în discuție face dovada că părțile au încheiat convenția (,,negotium”) descrisă în cuprinsul acestui contract (,,instrumentum”).
Analizând conținutul acestui înscris, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat o convenție (,,negotium”) potrivit căreia reclamanta îi furnizează pârâtului energie electrică la adresa indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Instanța de fond a constatat că, la perioada la care se referă prezenta cerere de chemare în judecată începe cu 30.03.2012 și se termină cu 10.10.2012.
La acest moment, actul normativ care reglementează acest tip de servicii, este Legea nr. 123/2012, lege care a intrat în vigoare la data de 19.07.2012.
La momentul emiterii unora dintre aceste facturi era în vigoare Legea nr. 13/2007, iar la momentul încheierii contractului de furnizare a energiei electrice, era în vigoare Legea 318/2003.
Așa cum rezultă și cuprinsul contractului încheiat de părți (art. 13 alin 2 din contract), prevederile contractului vor fi amendate de modificările legislative în domeniu, ulterioare datei în vigoare a contractului.
Instanța de fond a apreciat că această clauză trebuie însă interpretată în concret, în raport de elementul supus modificării dar și de dispozițiile legale.
Instanța de fond a constatat că, în speță, contractul depus la dosar, conține prevederile anexei 1 la Decizia 57/1999 modif., emisă de ANRE, anexă care se referă la Contractul-cadru de furnizare a energiei electrice la consumatorii casnici, contact abrogat prin această decizie.
Instanța de fond a apreciat că întreg contractul trebuie interpretat prin prisma specificului furnizării unui asemenea serviciu, specific care și-a pus amprenta pe toate actele normative care, în mod succesiv, au reglementat acest domeniu.
Printre altele, desfășurarea unei asemenea activități (inclusiv stabilirea tarifelor) este strict monitorizată de autoritatea competentă în domeniu (ANRE), fiind necesar ca furnizorul unui asemenea serviciu de interes public să respecte anume reguli stabilite atât de legea cadru în materie, cât și de legislația conexă.
Instanța e fond a constatat că, la momentul furnizării unora dintre serviciile în legătură cu care se cere astăzi obligarea la plata contravalorii lor, Legea nr. 13/2007 prevedea, la art. 48 că: ,,(1) Furnizarea energiei electrice este activitatea prin care persoana juridica titulara de licenta comercializeaza energie electrica clientilor. Pentru furnizarea energiei electrice la clientii finali se incheie un contract, in conformitate cu prevederile legale in vigoare. (2) Energia electrica furnizata clientului final se factureaza de catre furnizor pe baza valorilor înregistrate de grupurile de masurare. (3) Sunt interzise consumul si furnizarea de energie electrica fara încheierea contractului de furnizare, cu exceptia situatiilor reglementate in mod distinct de catre autoritatea competenta.”.
Același gen de dispoziții este reluat și de legea care a abrogat Legea nr. 13/2007.
Instanța de fond a apreciat că, în speță, se aplică și dispozițiile conținute de HG nr. 1007/2004 modif. (pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la consumatori), act nomativ în vigoare și astăzi.
Potrivit art. 1:,,Prezentul regulament stabilește relațiile dintre furnizorul de energie electricã și consumator, consumator și subconsumator, precum și relațiile conexe ale furnizorului cu operatorul de distribuție și operatorul de transport și de sistem, referitoare la derularea contractului de furnizare a energiei electrice.”
Potrivit art.65: ,,Succesorii legali ai unor titulari de contracte de furnizare pot continua derularea acestor contracte, cu obligația modificãrii numelui titularului în termen de șase luni de la obținerea titlului legal succesoral.”
Din coroborarea dispozițiilor de mai sus, cu cele ale art. 48 alin 2 și ale art. 54 din Legea nr. 13/2007, dar și din clauzele contractuale (art. 7), rezultă că un consumator are obligația sa plateasca contravaloarea energiei electrice consumate, așa cum aceasta a fost facturată și să sesizeze furnizorul în legătură cu orice defecțiune care o constată în funcționarerea contorului de decontare.
De asemenea, din interpretarea alineatului 3 al art. 48 raportat la secțiunea dedicată contravențiilor și la dispozițiile HG nr. 1007/2004, rezultă că un consumator are obligația de a indica orice elemente de natură să conducă la modificarea contractului prin indicarea altei persoane care beneficiază de serviciile furnizate.
Art. 56 prevede care sunt consecințele nerespectării obligației consumatorului de energie electrica, prevăzând, la alineatul 2 că ,, Nerespectarea de catre consumatorul de energie electrica a contractului de furnizare a energiei electrice poate atrage suportarea urmatoarelor consecinte, dupa caz: a) penalizari; b) sistarea temporara a furnizarii energiei electrice; c) rezilierea contractului de furnizare a energiei electrice.”.
Și în contractul încheiat cu pârâtul există asemenea clauze.
Referitor la momentul nașterii obligației de plată, instanța de fond a constatat că prin contract s-a stabilit (art. 11) că factura emisă pentru plata contravalorii energiei electrice va fi achitată în termenul de scadență de 15 zile de la data emiterii facturii; s-a mai stabilit că, atât data emiterii facturii, cât și data scadenței, trebuie să fie înscrise pe factură.
Instanța de fond a constatat că în HG nr. 1007/2004 există și dispoziții în materie de facturi emise pentru acest tip de serviciu, dispoziții conținute de capitolul intitulat ,,Facturarea energiei electrice”.
Acest capitol descrie atât procedura după care are loc facturarea, cât și modalitatea de transmitere a facturilor precum și consecințele pentru neplata facturilor.
Art. 143 prevede că ,, Facturile se emit pe loc de consum sau, cu acordul pãrților, pe consumul total al consumatorului, în cazul consumatorului cu mai multe locuri de consum.”
Art. 149 se referă la modul de primire a facturilor (acesta fiind ales de consumator, din cele oferite de către furnizor), iar art. 150 prevede ce date trebuie să cuprindă o factură iar art. 150 prevede modalitățile în care se poate face plata.
Art. 152 alin 1 prevede: ,,Pentru întârzieri ale consumatorului la plata facturii aferente activitãții de furnizare a energiei electrice, furnizorul este îndreptãțit sã ia, succesiv” mai multe mãsuri detaliate la literle acestui alineat, printre care, aplicarea de penalitãți și sistarea furnizãrii energiei electrice.
Art. 156 conține reguli privind soluționarea contestaților privind facturile.
Astfel, se prevede: ,, în cazul în care un consumator contestã valoarea unei facturi și comunicã acest fapt furnizorului în termen de 15 zile de la primirea ei, furnizorul este obligat sã analizeze corectitudinea contestației și în termen de 10 zile de la primirea contestației sã comunice consumatorului rezultatul analizei.(2) Dacã furnizorul considerã cã factura inițialã este corectã, comunicã aceastã constatare consumatorului, iar factura, precum și termenul de platã inițial rãmân valabile. (3) Dacã furnizorul constatã cã factura inițialã a fost greșitã, emite o nouã facturã consumatorului, cu decalarea corespunzãtoare a termenului de platã.(4) Dacã în situația prevãzutã la alin. (2) se dovedește cã suma contestatã a fost mai mare decât cea datoratã de consumator la data respectivã (deci contestația a fost justificatã), furnizorul trebuie sã plãteascã consumatorului diferența dintre suma încasatã și cea corect calculatã, majoratã cu penalitãți de întârziere egale cu nivelul dobânzii pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare.(5) Penalitãțile prevãzute la alin. (4) se percep pentru perioada dintre data plãții fãcute de consumator și data la care furnizorul restituie diferența de platã și penalitatea.”
Instanța de fond a apreciat că, din cele de mai sus, rezultă că, datorită specificului acestui serviciu de utilitate publică, beneficiarul trebuie să plătească (chiar și dacă are obiecțiuni) suma indicată în factura primită; deci, formularea contestației nu are ca efect suspendarea obligației de plată, urmând ca, în situația în care se va stabili că se datora o sumă mai mică, să se regleze situația prin mecanismul descris de art. 156.
Instanța de fond a apreciat că, prin prisma specificului furnizării unui asemenea serviciu, în ceea ce privește valoarea probatorie a facturilor emise de către furnizorul de servicii publice de alimentare cu energie electrică, legislația în materie conține norme derogatorii de la dispozițiile Codului comercial (care vorbește despre facturi acceptate) - este vorba despre perioada în care se aplicau normele Codului comercial.
Ca urmare, potrivit legii (dar și contractului încheiat între părți), obligația de plată a facturilor se naște în termen de 15 zile de la momentul emiterii lor, nefiind necesar a se face dovada acceptării la plată.
Instanța de fond a apreciat că, datorită mecanismului prevăzut de lege pentru depășirea oricăror impedimente, mecanism stabilit în considerarea specificului furnizării unui asemenea serviciu, nu este obligatoriu a se face dovada comunicării facturilor către utilizator.
În privința mecanismului de reglare a raporturilor dintre părți, instanța de fond a constatat că, fiecare dintre acestea (utilizator și furnizor) are drepturi și obligații specifice, existând reglementate chiar și contravenții în legătură cu neîndeplinire unora dintre ele.
Astfel, printre altele, utilizatorul are obligația de a aduce la cunoștința furnizorului acele situații care ar conduce la concluzia încetării raporturilor dintre ei, la concluzia lipsei de alimentare cu energie electrică ori la concluzia că facturarea nu s-a făcut prin raportare la consumul determinat în condițiile legii și ale contractului; în acest sens, o dispoziție importantă este aceea că furnizarea acestui serviciu va avea loc numai pe bază de contract.
Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că, dacă din culpa utilizatorului nu se încheie contractul, acest lucru nu înseamnă că nu există obligația de plată, respectivul utilizator putând răspunde, după caz, și pe tărâm delictual.
În speță, nu s-a făcut dovada că pârâtul nu a mai locuit la adresa unde a fost furnizat serviciul indicat în contract (factorul poștal nefăcând o asemenea mențiune - conform art. 100 alin 4 Cod de procedură civilă, mențiunea făcută de factorul poștal face dovada până la înscrierea în fals).
Pârâtul nu a invocat în fața instanței fie că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de furnizare a serviciului, fie că el nu a primit facturile și astfel nu a avut ocazia să le conteste prin prisma cuantumului cantității de energie, respectiv a cuantumului prețului stabilit de reclamantă (dacă s-ar fi invocat acest gen de argumente, instanța de fond ar fi cerut reclamantei și alte dovezi decât cele depuse);
Alimentarea cu energie electrică are un caracter indispensabil, astfel încât trebuie trasă concluzia că există o prezumție puternică că, dacă nu ar fi avut loc furnizarea, pârâtul ar fi trebuit să invoce acest lucru fie în fața reclamantei, fie, cel târziu, în fața instanței.
Pornind tot de la același caracter și de la faptul că (după cum s-a arătat mai sus) legea prevede care este procedura contestării, trebuie trasă concluzia că, atâta vreme cât (sub nici un aspect) nu s-a făcut dovada contestării facturilor, înseamnă că energia electrică i-a fost furnizată pârâtului în cantitatea indicată în aceste facturi dar și că suma ce trebuie plătită de pârât este cea indicată în cuprinsul facturilor.
Reținând că numai reclamanta și-a îndeplinit obligațiile și că pârâtul nu și-a îndeplinit principala obligație prevăzută în contract (aceea de a plăti contravaloarea serviciului furnizat de reclamantă), fiind astfel debitor al obligației de plată sumelor menționate în facturi, instanța de fond a cercetat în continuare, condițiile răspunderii civile contractuale.
Aceste condiții sunt: 1.Între părțile dosarului de față, să existe o legătură contractuală. După cum rezultă din cele prezentate mai sus o asemenea legătură există, aceasta fiind dovedită prin contractul depus ; 2.Existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului. Din cele prezentate mai sus rezultă și îndeplinirea primei părți a condiției iar, în ceea ce privește atingerea dreptului indicat mai sus, instanța apreciază că este de domeniul evidenței că neprimirea sumei cuvenită reclamantului pentru furnizarea serviciului către pârât, reprezintă a asemenea atingere ; 3.Existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează o asemenea atingere. Acest prejudiciu constă în faptul că reclamanta a suportat costuri specifice pentru furnizarea serviciului ceea ce înseamnă că, dacă nu primește contravaloarea lui, în mod evident, reclamantei i se aduce un prejudiciu patrimonial ; 4. Existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. De asemenea, implicit, din cele arătate mai sus, rezultă îndeplinirea acestei condiții: reclamanta a suportat costuri pentru furnizarea serviciului și, ca urmare a neplății, patrimoniul ei se diminuează ; 5.Vinovăția pârâtului (debitor al obligației de plată a contravalorii serviciului). Instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 1082, 1083, 1085 din Codul civil de la 1864, referitoare la acordarea daunelor pentru neexecutarea unei obligații asumate prin convenție de către debitor.
Instanța de fond a apreciat că, din formularea textului art.1082 Cod Civil de la 1864, rezultă că în sarcina debitorului unei obligații operează o prezumție de vină, prezumție pe care debitorul obligației neexecutate o poate răsturna daca va justifica că neexecutarea provine din o cauza straină (inclusiv culpa cocontractantului) care nu-i poate fi imputată.
Făcând și aplicarea art. 1169 din Cod Civil de la 1864, instanța a apreciat că sarcina probei unei asemenea cauze străine îi revine debitorului obligației astfel neexecutate.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că, în speță, pârâtul nu a răsturnat această prezumție de vină.
Coroborând toate cele de mai sus cu art.1073 din Codul Civil de la 1864: (care prevede: ,,Creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei, si in caz contrar are dreptul la dezdaunare.”), instanța îl va obliga pe pârât să-i plătească reclamantei suma de bani reprezentând contravaloarea serviciului primit și neachitat, așa cum a fost indicat de reclamantă și necontestat de pârât.
Referitor la plata penalităților: După cum rezultă din art. 1073, creditorul are dreptul la dezdăunare pentru faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a contravalorii serviciului.
În ceea ce privește condițiile acordării de daune interese, instanța de fond a constatat că, așa cum rezultă din coroborarea art. 1073, art. 1079 și art. 1082 Cod civil de la 1864, este necesară și punerea în întârziere a debitorului (chiar și în situația în care s-a încheiat clauză penală).
Referitor la acest ultim aspect, instanța de fond a constatat că Legea nr. 71/2011 conține o dispoziție privind aplicarea legii în timp.
Astfel, la art. 114, această lege prevede că dispozițiile art. 1521 - 1526 din noul Cod Civil sunt aplicabile în cazul obligațiilor devenite scadente după ., indiferent de data nașterii obligației.
În speță, cu o singură excepție, momentul scadenței este situat înainte de data intrării în vigoare a noului Cod civil.
Articolele 1521-1526 fac parte din secțiunea intitulată ,,Punerea în întârziere de debitorului.”.
Ca urmare, pentru obligațiile devenite scadente după momentul intrării în vigoare a noului Cod Civil, se aplică dispozițiile acestui din urmă cod, indiferent de momentul nașterii acestor obligații.
Codul Civil de la 1864 conține dispoziții în această materie (la art.1079).
În ceea ce privește aplicarea Codului comercial, instanța de fond a constatat că acesta conținea anumite dispoziții în materie de punere în întârziere de drept, însă textul de lege care reglementa un asemenea aspect (art. 43) se referea la dobânzi.
În noul Cod civil, la art. 1523 se prevăd cazurile de întârziere de drept.
În această materie există dispoziții specifice privind penalitățile, și anume, Ordinul ANRE nr. 22 din 21 august 2002 privind modificarea penalitatilor prevazute în contractele-cadru de furnizare a energiei electrice si termice consumatorilor captivi ; acest ordin fiind valabil și la acest moment, nesuferind vreo modificare.
Potrivit art. 1 din acest ordin, ,,Penalitãțile datorate pentru neplata în termen a facturilor la energia electrica și termica, prevãzute în contractele-cadru .... sunt egale cu cele utilizate pentru neplata obligațiilor fata de bugetul de stat, respectiv 0,07% pentru fiecare zi de întârziere, la data intrãrii în vigoare a prezentului ordin.”
Contractul încheiat de părți prevede în mod expres că, în cazul în care consumatorul nu achită la scadență, suma indicată în factură (reprezentând contravaloarea consum), atunci datorează penalități începând cu prima zi după data scadenței.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1066 Cod civil de la 1864, rezultă definiția clauzei penale: este acea convenție prin care debitorul se obligă să plătească o sumă de bani creditorului, denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa cu întârziere obligația asumată prin contract.
Instanța de fond a apreciat că determinarea cuantumului unor asemenea clauze se poate face pe baza clauzelor penale convenite de părți, așa cum s-a petrecut în speță.
În concluzie, potrivit clauzei penale și în aplicarea art. 969 Cod civil de la 1864, pârâtul datorează și penalități pentru consumul de energie electrică la care se referă facturile depuse; cuantumul penalităților datorate de pârât (și la care acesta va fi obligat) este cel indicat de reclamantă (calculul nefiind contestat de pârâtul chemat la interogatoriu și care a lipsit nejustificat).
Referitor la suma de 92,07 lei (indicată de reclamantă ca fiind ,,taxe”), instanța de fond a constatat că, potrivit facturii de la fila 11, această sumă reprezintă taxă privind deconectare branșament.
Instanța a apreciat că, potrivit contractului și dispozițiilor legale în materie (enunțate mai sus), urmare a neachitării facturilor anterioare, reclamanta este îndreptățită atât la debranșare, cât și la primirea sumei reprezentând această taxă ( de asemenea, necontestată de pârât).
Referitor la plata taxe radio și tv, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1 alin 1 din HG nr. 977/2003: ,, (1) Persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declara pe propria rãspundere ca nu dețin receptoare radio, au obligația sa plãteascã o taxa lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune.”.
În speță, pârâtul nu a făcut dovada că a dat declarația pe proprie răspundere (care, conform alineatului 2, trebuie înnoită anual) pe baza căreia instanța să stabilească faptul că nu se datorează o asemenea sumă.
Instanța de fond a constatat că pârâtul nu a invocat nici incidența altui caz prevăzut de acest caz normativ, din care să rezulte că nu datorează acest tip de taxă.
Potrivit art. 5 alin 1 din același act normativ:,, Taxa lunarã pentru serviciul public de radiodifuziune se va incasa de la plãtitorii acesteia, prevãzuți la art. 1 și 3, de cãtre Societatea Comercialã de Distribuție și F. a Energiei Electrice "E." - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o data cu plata energiei electrice consumate.”
Potrivit art. 6 alin 1:,,Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plãtitorii plãtesc penalitãți pentru fiecare zi de întârziere.(2) Penalitãțile se determina în conformitate cu metodologia de calcul a Societãții Comerciale de Distribuție și F. a Energiei Electrice "E." - S.A. pentru întârzierea la plata a facturii de energie electrica.”.
Și în materie de taxă tv. există același gen de dispoziții (prevăzute de HG nr. 978/2003) ca și în cazul taxei radio ; nici în această privință, pârâtul nu a făcut vreo dovadă și nici nu a contestat calculul.
În concluzie, instanța de fond a apreciat că, din coroborarea celor de mai sus, rezultă că reclamanta este îndreptățită să factureze și aceste tipuri de servicii iar pârâtul este obligat să le plătească, inclusiv să plătească penalități în aceleași condiții ca acelea enunțate pentru neplata contravalorii energiei electrice.
În privința cheltuielilor de judecată, instanța de fond a constatat că pârâtul a ,,căzut în pretenții” prin admiterea cererii de chemare în judecată, astfel încât, conform art. 274 Cod de procedură civilă l-a obligat la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar plătite de reclamantă conform dovezilor de la dosar.
Împotriva sentinței instanței de fond, la data de 17 iunie 2014, pârâtul M. M. a declarat recurs.
Prin motivele de recurs, depuse în scris la dosarul cauzei, recurentul pârât a învederat faptul că, prin sentința recurată a fost obligat la plata sumei de 410,48 lei reprezentând ( 290,83 – contravaloarea energiei electrice consumate facturate și neachitate în perioada martie – septembrie 2012, 10,65 lei – taxa radio, 17,01 lei – taxe TV, 92,07 lei taxe servicii ) 2012 și la 43,56 lei cheltuieli de judecată.
În continuare, recurentul mai precizează că reclamanta . motivat în cererea de chemare în judecată că energia electrică a fost furnizată la locul de consum din ., . A3, județul Dâmbovița, însă recurentul a locuit în blocul A și nu A3, așa cum este menționat în cerere, precum și faptul că nu ar fi achitat contravaloarea energiei electrice pentru perioada martie - septembrie 2012, însă conform procesului verbal de predare-primire din data de 19.07.2011 încheiat între pârât și Consiliul local al comunei Aninoasa, județul Dâmbovița, în calitate de administrator al blocului în care a locuit cu chirie, rezultă că data la care a eliberat apartamentul este 19.07.2011.
Mai mult decât atât, contractul de furnizare ala energiei electrice a fost încheiat între S.C. E. F. SA și Consiliul Local al comunei Aninoasa ; din moment ce a predat apartamentul la data de 19.07.2011, nu putea să consume energie electrică în perioada martie - septembrie 2012, perioadă în care a locuit la adresa la care locuiește și în prezent, respectiv în ., .. 6, județul Dâmbovița, contractul de furnizare al energiei electrice încetând de la data de 1.07.2011, conform art.5 din contract.
In ceea ce privește procedura de citare, se mai susține că în sentința atacată se menționează că nu s-ar fi prezentat la judecată, deși a fost citat, citația primind-o sora sa M. C., însă arată că nu a primit nicio citație, precum și faptul că nu are nicio soră, aflând de judecată la data la care a primit sentința recurată.
Pe cale de consecință, se solicită admiterea recursului, considerând sentința nelegală, casarea sentinței, rejudecarea cauzei, iar pe fond respingerea cererii formulată de reclamantă.
Au fost depuse, în copie, procesul verbal de predare-primire din data de 19.07.2011 și a contractului de furnizare a energiei electrice la consumatorii casnici din data de 08.10.2010 din care rezultă că acest contract de furnizare s-a încheiat la data de 01.07.2011( filele 6 – 12).
La data de 07.08.2014, S.C. E. F. SA – Agenția de F. a Energiei Electrice Târgoviște, a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, deoarece recurentul pârât, cu intenția de a induce în eroare instanța de judecată, a prezentat un înscris anexat la un alt contract de furnizare energie electrică, pentru un alt imobil unde a consumat energie electrică situat în ., . B10.
De asemenea, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, privește consumul de energie electrică consumată și neachitată în ., . A3.
În continuare, se mai precizează că, la data de 10.08.2010 s-a încheiat un contract de furnizare energie electrică cu recurentul pârât, pe perioadă determinată (10.08.2010 – 01.07.2011) pentru imobilul situat în ., . B10 ; acest contract fiind reziliat la 01.10.2010, când la sediul intimatei s-a prezentat o altă persoană care prezentând înscrisuri ce au atestat dreptul locativ asupra imobilului situat în ., . B10, și care nu face obiectul prezentului litigiu, a solicitat încheierea unui nou contract de furnizare energie electrică.
La data de 07.10.2010, recurentul pârât a solicitat încheierea unui alt contract de furnizare energie electrică pentru locul de consum din .._-2 încheiat pe perioadă nedeterminată, care face obiectul cererii de chemare în judecată.
Totodată pentru a induce în eroare instanța, recurentul pârât prezintă faptul că intimata ar fi încheiat contract de furnizare a energiei electrice pentru imobilele A.N.L. cu Consiliul Local al comunei Aninoasa, această afirmație fiind contrazisă de contractele prezentate, unde se observă că sunt încheiate cu persoanele care în primul rând prezintă înscrisuri ce atestă dreptul locativ asupra spațiului, conform art. 82 din HG nr. 1007/2004.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 04.12.2013( fila 20 ), instanța de control judiciar a dispus în baza dispozițiilor art.242 alin 1 pct. 2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei, avându-se în vedere lipsa părților.
Prin cererea formulată la data de 10.01.2014 ( fila 21 ), recurentul pârât M. M. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
Instanța a dispus repunerea cauzei pe rol, acordându-se termen de judecată la data de 12.03.2014, când s-a dispus amânarea cauzei pentru ca recurentul pârât să timbreze cererea cu suma de 11 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, fiind citat cu această mențiune ( fila 26 ).
La termenul din data de 09.04.2014, instanța a dispus anularea ca netimbrată a cererii de repunere pe rol formulată de recurentul-pârât, menținându-se suspendarea judecării cauzei dispusă anterior prin încheierea din data de 04.12.2013.
La data de 14.10.2014, recurentul – pârât a formulat o nouă cerere de repunere pe rol, prin care a solicitat judecata în lipsă, depunând și dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 11 lei, conform chitanței ., nr._/18.08.2014 ( fila 30 ).
La termenul de judecată din data de 05.2014, instanța a constatat perimarea cererii de recurs formulată de către recurentul pârât.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, apreciază că în conformitate cu dispozițiile art. 416 Cod de procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar și împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni, iar potrivit art. 420 alin. (1) Cod de procedură civilă, perimarea se poate constata și din oficiu.
Având în vedere că de la data încheierii de suspendare, prezenta cauză a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, neîndeplinindu-se nici un act de procedură în vederea continuării judecății, în baza art. 248 alin. (1) Cod de procedură civilă, instanța va constata perimată acțiunea de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. M., domiciliat în comuna Aninoasa, .. 6, județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1959/10.04.2013, pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . – AGENȚIA DE F. A ENERGIEI ELECTRICE Târgoviște, cu sediul în .. 236, județul Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05.11.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
N. E. G. C. M. D.
Grefier,
V. M.
Judecător fond T. E. M.
Judecătoria Târgoviște
Dosar nr._
Red. D.M.
2 ex./05.12.2014
| ← Dizolvare societate. Sentința nr. 1347/2014. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Dizolvare societate. Sentința nr. 1340/2014. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
