Constatare nulitate act. Decizia nr. 207/2013. Tribunalul DOLJ

Comentarii

0

Decizia nr. 207/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 27194/215/2010*

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL D.

SECȚIA A II-A CIVILĂ

DECIZIE Nr. 207/2013

Ședința publică de la 15 Aprilie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: R. E. D.

Judecător: C. P.

Judecător: A. G. M.

Grefier: A. F.

Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind recursul declarat de recurenta pârât[ . împotriva Sentinței nr._/31.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți R. I. D. și R. I. NUȘA C., având ca obiect constatare nulitate act.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat O. Vina D. pentru recurenta pârâtă . și intimatul reclamant R. I. D. personal și asistat de avocat Ș. A. și R. I. NUȘA C. reprezentată de avocat Ș. A..

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Avocat O. Vina D. pentru recurenta pârâtă, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică, ordin de plată nr.4906/08.04.2013 în sumă de 1014 lei și timbru judiciar de 5,30 lei, care se anulează la dosar, prin care face dovada satisfacerii taxei judiciare de timbru aferentă recursului și arată că nu mai are cereri de formulat.

Avocat Ș. A., pentru intimații reclamanți, depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică și arată că nu mai are cereri de formulat.

Nemaifiind formulate alte cereri, Tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Avocat O. Vina D. solicită admiterea recursului, casarea sentinței cu rejudecare, instanța de fond a respins greșit excepțiile invocate, comisionul de risc este un element al prețului creditului, reclamanții prin cererea precizatoare din 26.11.2011 au arătat că își restrâng obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând doar restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, renunțând la capătul de cerere privind constatarea nulități absolute a clauzelor cu privire la comisionul de risc ca urmare a încheierii unor acte adiționale, prin care au fost eliminate din ambele convenții de credit clauzele a căror anulare se solicită a se constata, cu cheltuieli de judecată.

Avocat Ș. A. solicită respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. Referitor la precizarea invocată de recurentă, este o notă de ședință, nu este semnată de părți ci de avocat, nu este o cerere de renunțare, cu cheltuieli de judecată, depunând și concluzii scrise.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

La data 20.09.2010, reclamantii R. I. D. și R. I. Nușa C. au chemat in judecată pe pârâta . - SUCURSALA C., solicitând instanței să se dispună anularea clauzei prevăzută la art. 3 litera a) și la art. 3 litera d), precum si art. 5 litera a din Convențiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 și restituirea sumelor reprezentând comision de risc, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că între S.C. V. ROMÂNIA S.A și numiții R. I. D. și R. I. Nușa C. s-au încheiat Convențiile de credit bancar nr._/31.10.2007 si nr._/11.06.2008, potrivit cărora au împrumutat suma de 141.000 CHF, convenție ce avea stipulat la art. 3- dobânda, ca fiind 4,25% p.a. dobândă fixă.

Desi din anul 2008 indicele Libor avea o valoare mare, până în prezent valoarea acestuia s-a diminuat, ajungând sub valoarea de 1%, pârâta nu a instiintat de scăderea acestuia si nu a diminuat in nici un fel rata, desi creditul are o dobândă variabilă.

Reclamantii au arătat că potrivit Convenției de credit bancar, la art. 3, avea stipulată dobânda, ca fiind 4,25% p.a. dobânda fixă.

Petenții consideră că prevederile art. 3 litera d) din condițiile speciale ale convenției de credit au un caracter abuziv, întrucât majorarea dobânzii fixe, nu a fost negociată direct cu consumatorul, s-a încălcat buna-credință, prin enunțarea a două clauze contrare, respectiv una ce prevedea o dobândă fixă și o alta ce prevedea posibilitatea revizuirii dobânzii.

In ceea ce priveste art. 5 lit.a din Convenție, referitoare la plata comisionului de risc de 0,26%, aplicat la soldul creditului, reclamantii susțin ca acest comision este perceput nelegal, întrucât convenția încheiata reprezintă un credit cu garanție imobiliară, fiind ipotecat un imobil al reclamantei care are o valoare cu aproximativ 30-40% mai mare decât valoarea creditului și mai mult decât atât, s-a încheiat chiar o asigurare cu un asigurător agreat de bancă, fiind acoperite practic toate riscurile.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1,4,6,13,14 din Legea nr. 193/2000, dispozitiile OUG 50/2010 prevazute de art. 35, art. 966 C.civ., pct. 3 al. a și d, pct. 5 lit. a, pct.9 din conventiile de credit incheiate.

In scop probator, reclamanții au depus la dosar înscrisuri, reprezentate de convențiile de credit nr._/31.10.2007 si nr._/11.06.2008, grafic rambursare credit, hotărâri judecătorești pronunțate in spete similare.

Pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. București a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. și excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii.

La aceeași dată pârâta a invocat prin înscrisurile depuse excepția lipsei capacității procesuale a S.C. V. ROMÂNIA S.A Sucursala C., arătând că aceasta nu are personalitate juridică și pe cale de consecință nici capacitate procesuală. A invocat excepția nulității capetelor 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, întrucât obiectul nu este determinat sau determinabil, valoarea acestuia nu este determinată.

A formulat totodată cerere de înaintare a întrebărilor preliminare, solicitând înaintarea acestora Curții de Justiție a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare și suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Prin întâmpinarea formulata, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata întrucât cei doi reclamanți au luat cunoștința si au semnat convențiile de credit, declarând ca sunt de acord cu clauzele contractuale, iar majorarea ratei dobânzii curente este in conformitate cu clauzele însușite de către parți.

In același sens, s-a susținut ca ambii reclamanți au fost de acord cu plata comisionului de risc, pe toata durata creditului, convențiile legal făcute având putere de lege intre partile contractante, conform art. 969 Cod Civil.

La data de 23.02.2011 reclamantii au depus la dosar precizare cu privire la baza de calcul, prin care solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 10.826 CHF incasate sub forma comisionului de risc și răspuns la întimpinare prin care solicita respingerea excepțiilor invocate de catre pârâtă.

Prin sentința nr. 8134 din 04.05.2011 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă in parte acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convențiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 și a fost obligată pârâta la restituirea comisionului de risc, în valoare de_ CHF.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că între S.C. V. ROMÂNIA S.A. București, în calitate de Bancă, pe de o parte și reclamanti, pe de altă parte, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit bancar nr._/31.10.2007 si nr._/11.06.2008.

Potrivit art. 3 litera a) din convenția de credit, rata dobânzii curente a fost stabilită la 4,25 % p.a. – dobândă fixă.

În convenția de credit a fost inserată și clauza prevăzută în art. 3 litera d), cu privire la data ajustării dobânzii, potrivit căreia, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative, pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., are calitatea de comerciant, iar împrumutații, R. I.-D. și R. I. Nușa C., au calitatea de consumatori.

Dispozițiile Legii nr. 193/2000 menționate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Referitor la primul capăt de cerere, referitor la majorarea nejustificată a ratei dobânzii curente, instanța a constatat încălcarea prevederilor art. 1, alin. 1, 2 și 3, și art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se reține faptul că aspectele echivoce cuprinse în clauza prevăzută la art. 3 litera d) din Condițiile speciale au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate direct cu consumatorii.

Conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

În alineatul 2 din același articol, se arată ” in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Conform alineatului 3 din același articol ”se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

În cuprinsul Convenției de Credit bancar, la punctul 3, au fost inserate două clauze contrare, evidențiate la sub punctele a) și d), astfel: o clauză ce prevede o dobândă fixă de 4,25 % p.a., înțelegându-se prin aceasta o dobândă fixă pe toată perioada de creditare și o clauză contrară, ce prevede posibilitatea băncii de a revizui cuantumul ratei dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A, nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutații, a clauzei prevăzute la art. 3 litera d) din Condițiile speciale ale convenției de credit.

Totodată, clauza prevăzuta la art. 3 lit.d este in totala contradicție cu cea prevăzuta la lit. a) a aceluiași articol, urmând ca, potrivit art. 1 alin.1 din Legea 193/2000, interpretarea sa fie făcuta in favoarea celor doi reclamanți. Clauza prevăzuta la art. 3 lit. d din contract, oferă paratei dreptul discreționar de a revizui in mod unilateral rata dobânzii curente, fara o negociere prealabila cu clientul, care urmează sa fie doar instiintat.

Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu condiția ca acest lucru sa se facă in baza unui motiv intemeiat, prevazut in contract si, totodata, cu conditia informarii imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul invocat de parata l-a reprezentat intervenirea unor schimbari semnificative pe piata monetara. Acest „motiv intemeiat” trebuie sa reprezinte o situatie clar descrisa, caracterizata prin previzibilitate, astfel incat consumatorii sa poata anticipa consecințele ce s-ar produce in situația intervenirii respectivei situatii.

In plus, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui in mod obligatoriu prevăzuta in contract si posibilitatea consumatorului de a rezilia de indata contractul.

Ori, in lipsa unei astfel de stipulații exprese, clauza analizata este abuziva.

Referitor la clauza de la pct.5 lit. a, privind comisionul de risc din secțiunea” Condiții speciale” din convenția de credit, încheiată între reclamanți și pârâta, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanța retine ca nici in privința acestei clauze nu s-a făcut dovada negocierii directe cu cei doi consumatori.

In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

In speta, observând contractul de credit intervenit intre reclamanți si parata, este evident ca acesta cuprinde clauze prestabilite de catre împrumutător, fara ca împrumutații sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-le impusa de catre banca.

Totodata, instanta retine si faptul ca imprumutatii au garantat imprumuturile acordate de banca prin încheierea de contracte de credit imobiliar pentru imobile a caror valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat, banca parata obligându-i pe aceștia sa încheie si asigurări cu un asigurator agreat de banca, fiind astfel acoperite toate riscurile.

In plus, instanța retine ca in convențiile de credit sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții si asigurări, toate prevăzute in sarcina împrumutaților, care creează o disproporție vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.

Ca atare, aceasta clauza contractuala, apare ca fiind o clauza abuzivă întrucât nu a fost negociata direct cu consumatorii, fiind de natura a crea, in detrimentul consumatorilor, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Este de principiu că obligația are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se obligă contravine dispozițiilor legale imperative, ordinii publice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială.

Avînd în vedere aceste considerente, în baza prevederilor art. 966 C.Civ, instanța a constata nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3 lit d, art. 5 lit. a, din convențiile de credit nr._/31.10.2007 și_/ 11.06.2008.

S-a reținut că prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitatea se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului, astfel că a apreciat întemeiată cererea de restituire a sumei precizate de reclamanți în concluziile scrise depuse la data de 27.04.2011, reprezentând comision de risc și, în consecință a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de_ CHF, încasată până la data de 19.11.2011.

Prin decizia nr.47 din 23 ianuarie 2012, Tribunalul D. a respins cererea de suspendarea a cauzei, formulată de recurenta pârâtă . și a admis recursul declarat de aceeași parte împotriva sentinței nr.8134/04.05.2011 a Judecătoriei C., a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în esență că, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada înregistrării cauzei pe rolul CJUE, se mai constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 244 alin.1 pct 1 C.pr.civ., conform cărui instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Însuși textul directivei recunoaște, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcție de care se determină existența acestei posibilități fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze, astfel că tribunalul apreciază că răspunsul Curții nu poate influența soluționarea litigiului.

Observând încheierea de ședință din 27.04.2011, instanța de recurs a constatat însă că excepțiile invocate au fost puse în discuția părților, însă instanța de fond s-a pronunțat numai asupra excepției necompetenței materiale și excepției prematurității, lăsând nesoluționată excepția lipsei capacității procesuale.

Astfel, s-a constatat că instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor invocate, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului și prin care s-a pricinuit recurentei o încălcare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură conform art. 105 C.pr.civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 23 februarie 2012, sub numărul de dosar_ .

Prin încheierea de ședință din 30 mai 2012, instanța a prorogat pronunțarea asupra excepției lipsei capacității procesuale a . SUCURSALA C., invocată de pârâtă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconsituționalitate, invocată de pârâtă, excepția fiind inadmisibilă, a respins celelalte excepții invocate de pârâtă, ca neîntemeiate, a respins cererea de înaintare a întrebărilor preliminare formulată de pârâtă, precum și cererea de suspendare formulată de pârâtă, acordând termen pentru ca reclamanții să fie citați cu mențiunea de a depune înscrisuri din care să rezulte dacă . SUCURSALA C. are organe proprii de conducere și cont bancar distinct de ..

Pentru a se pronunța astfel, în ceea ce priveste exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei C., instanta a constatat ca este neintemeiata, avand in vedere, pe de o parte, ca reclamantii au formulat o singura cerere de chemare in judecata, impotriva aceleiasi parate, dar in baza unor raporturi juridice distincte, respectiv in baza conventiei de credit nr._/31.10.2007 si a conventiei de credit nr._/11.06.2008.

Or, in aceasta situatie stabilirea instantei competente material nu se face in functie de valoarea cumulata a tuturor pretentiilor, ci in functie de valoarea fiecarei pretentii in parte.

De asemenea, pe de alta parte, reclamantii au solicitat doar anularea unor clauze din cele doua conventii de credit, iar nu conventiile in integralitatea lor, astfel incat valoarea fiecarei pretentii in parte se stabileste tinand cont doar de valoarea clauzelor a caror anulare se cere, iar nu de valoarea sumei totale imprumutate in baza fiecarei conventii.

In ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata ca urmare a neparcurgerii procedurii concilierii prealabile, invocata de parata, instanta a constatat, de asemenea, ca este neintemeiata câtă vreme, anterior promovării prezentului litigiu, reclamanții au încercat soluționarea amiabilă a litigiului, emițând o notificare în acest sens, înregistrata în evidențele pârâtei sub nr.4764/15.09.2010 (fila 36).

Este adevărat că notificarea comunicata pârâtei de către reclamanți nu îndeplineste toate condițiile prevăzute de art.720¹ Cod procedură civilă și că, în primul rând lipsește o invitație formală, expresă la conciliere. Cu toate acestea, nerespectarea condițiilor de formă privitoare la îndeplinirea procedurii concilierii nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă pârâta dovedește o vătămare. Aceasta deoarece scopul edictării normei este acela al încercării soluționării amiabile a litigiului, iar pârâta care anterior a fost notificată avea posibilitatea să rezolve amiabil diferendul, dacă dorea acest lucru, nefiind deci vătămată în nici un fel prin aceea că notificarea nu cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege.

In ceea ce priveste exceptia de conexitate intre cauza ce face obiectul prezentului dosar si cauza ce formeaza obiectul dosarului nr._/215/2010 al Judecatoriei C., invocata de parata, instanta a constatat ca este neintemeiata.

Astfel, potrivit art.164 alin.1 Cod procedura civila, partile vor putea cere intrunirea mai multor pricini ce se afla inaintea aceleiasi instante sau instante deosebite, de acelasi grad, in care sunt aceleasi parti sau impreuna cu alte parti si al caror obiect si cauza au intre dansele o stransa legatura.

Asadar, pentru a se putea dispune conexarea unor pricini trebuie intrunite cumulativ trei conditii: existenta a doua sau mai multe pricini, pendente, la aceeasi instanta sau la instantei de aclasi grad; pricinile sa fie intre aceleasi parti sau impreuna cu alte parti; intre obiectul si cauza pricinilor sa existe o stransa legatura.

Instanta a reținut, in primul rand ca cele doua pricini nu sunt intre aceleasi parti, deoarece in dosarul de fata reclamanti sunt R. I. NUȘA C. si R. I. D., iar in dosarul nr._/215/2010, reclamantii sunt R. M. si R. L. E.. Faptul ca parata este aceeasi nu este suficient, din textul de lege rezultand ca este necesar sa fie, cel putin, aceleasi parti, chiar daca impreuna cu acestea mai figureaza si altele.

De asemenea, faptul ca cele doua pricini au acelasi obiect, respectiv anulare act, nu este suficient in sine pentru a se retine stransa legatura, avand in vedere scopul conexarii, respectiv asigurarea unei mai bune realizari a activitatii de infaptuire a justitiei si evitarea pronuntarii unor hotarari contradictorii. Or, nefiind vorba despre aceeasi reclamanti sau despre o situatie juridica ce ar afecta raportul juridic dedus judecatii, instanta constata ca nu este indeplinita nici aceasta cerinta.

Ca atare, avand in vedere ca cele trei cerinte prevazute de lege pentru a se dispune conexarea pricinilor se cer a fi intrunite cumulativ si doua dintre acestea nu sunt indeplinite, instanta a respins ca neintemiata exceptia de conexitate intre cauza ce face obiectul prezentului dosar si cauza ce formeaza obiectul dosarului nr._/215/2010 al Judecatoriei C..

In ceea ce priveste exceptia nulitatii capetelor 1 si 2 ale cererii de chemare in judecata, invocata de parata, instanta a constatat ca este neintemeiata si a respins-o ca atare, avand in vedere ca prin precizarile state la filele 99-104 si 143-148, reclamantii au aratat ca inteleg sa solicite restituirea sumelor incasate de catre parata cu titlu de comision de risc, de la data incheierii conventiilor de credit si pana in prezent, respectiv 8.445,11 CHF (in baza conventiei de credit nr._/31.10.2007) si 2.381,50 CHF (in baza conventiei de credit nr._/11.06.2008), deci in total suma de 10.826 CHF.

In ceea ce priveste cererile paratei de înaintare a întrebărilor preliminare catre CJUE si de suspendare a cauzei pana la pronuntarea unei hotarari preliminare, instanta a constatat, de asemenea, ca sunt neintemeiate.

Astfel, deși potrivit art. 234 (art.267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene), cererea de sesizare a Curții cu pronunțarea unei hotărâri preliminare este obligatorie în cazul instanțelor a căror hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, cum este cazul instanței de recurs, în jurisprudența sa (Hotărârea din data de 06.10.1982, cauza Cilfit) Curtea a statuat că obligația de sesizare nu privează instanța națională de puterea de a aprecia dacă pentru pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei este necesară o decizie a Curții. Mai mult, Curtea a arătat (Hotărârea din data de 27.03.1963, cauza Da C.) că instanța națională este dispensată de obligația de sesizare a Curții în situația în care chestiunea pusă în discuție este aceeași cu una care a făcut deja obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar.

S-a mai avut în vedere că art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

S-a constatat astfel că însuși textul Directivei recunoaște indirect posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcție de care se determină existența acestei posibilități fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze. Or, față de această posibilitate de apreciere recunoscută chiar de către directivă instanței naționale, instanta a apreciat că răspunsul Curții la întrebările formulate nu poate influența soluționarea litigiului, astfel incat a respins cererea de înaintare a întrebărilor preliminare la CJUE si cererea de suspendare a cauzei pana la pronuntarea hotararii preliminare, formulate de pârâtă.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2, art.35 alin.1 si 2, art.36, art.38 alin.1, art.46 alin.2, art.55 alin.3, art.88 alin.1 lit.b si alin.3, art.89 si art.95 alin.1, 2 si 4 din OUG nr.50/2010, analizand-o prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992 republicată, instanta a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor art.146 lit.d din Constitutia Romaniei, instanta de contencios constitutional hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele, ridocate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial.

Conform art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, republicata, Curtea Constitutionala decide asupra exceptiilor ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial, privind neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta in vigoare, care are legatura cu solutionarea cauzei, in orice faza a litigiului si oricare ar fi obiectul acestuia.

Asadar, pentru a fi admisibila exceptia de neconstitutionalitate si pentru ca instanta sa poata sesiza Curtea Consitutionala cu aceasta exceptie, una dintre conditiile cumulative ce trebuie indeplinite este ca exceptia sa vizeze un act normativ in vigoare.

Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.50/2010 a fost aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr.288/2010, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 888 din 30 decembrie 2010. Fiind emisă în temeiul Legii de abilitare nr.72/1994, ordonanța este consecința extinderii, în anumite condiții și limite, a competenței generale a Guvernului de organizare a executării legilor, prevăzută la art.107 alin.(2) din Constituție. De aceea natura juridică a ordonanței nu poate fi diferită de cea a oricărui alt act emis de Guvern în cadrul competenței sale normative. Ca urmare, ordonanța nu este expresia unei puteri legiuitoare ce ar fi fost acordată Guvernului, chiar dacă efectele sale privesc domeniul legii ordinare. Parlamentul nici n-ar putea delega puterea legiuitoare, potrivit art.58 alin.(1) din Constituție, el fiind unica autoritate legiuitoare a țării. Conform art.114 alin.(1) din Constituție, Parlamentul poate adopta numai o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Ordonanța constituie deci un act guvernamental de executare a legii de abilitare. Prin aprobarea însă a ordonanței de către Parlament, cu sau fără modificări, conținutul său normativ devine lege. De aceea, potrivit art.114 alin.(3) și (5) din Constituție, aprobarea se face prin lege și cu procedura de adoptare a legii. În consecință, ca urmare a aprobării, nu coexistă două categorii de acte normative juxtapuse — legea de aprobare și ordonanța — de naturi diferite și cu regimuri juridice diferite, ci un singur act legislativ: legea de aprobare. Așa fiind, după aprobare, reglementarea inițială instituită prin ordonanță devine exclusiv actul legiuitorului, expresia voinței sale. În acest sens sunt și Deciziile Curții Constituționale nr.124/1995 si nr.9/1996.

Ținând seama de aceste consecințe, rezultă că excepția de neconstituționalitate a unei ordonanțe poate fi invocată, în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, numai cât timp ordonanța nu a fost aprobată prin lege. După legiferare, ridicarea unei asemenea excepții este inadmisibilă, întrucât privește un act care, între timp, și-a pierdut forța juridică inițială și specifică, ca urmare a transformării sale în lege.

De aceea, după aprobarea ordonanței prin lege, exclusiv această lege ar putea face obiectul unui control de constituționalitate întrucât, după ., doar dispozițiile sale sunt aplicabile, chiar dacă, pentru economie de mijloace, legiuitorul, sub aspectul tehnicii legislative utilizate, face în mod expres trimitere la ordonanța aprobată.

În cazul de față, excepția de neconstituționalitate privește Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.50/_, insa invocarea excepției a avut loc după publicarea legii de aprobare a ordonanței, nr.288/2010, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 888 din 30 decembrie 2010.

În consecință, constatând că excepția invocată nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, republicată, referitoare la necesitatea ca exceptia sa vizeze un act normativ in vigoare, în temeiul alin.5 al aceluiași text de lege, instanta a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, excepția fiind inadmisibilă.

In ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor, invocată de pârâtă prin intampinare, instanța a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Principiul restabilirii situației anterioare (“restitutio in integrum”) ca efect al nulității unui act juridic este acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

De la acest principiu, există într-adevăr, excepția menținerii, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, însă justificarea acestei excepții constă în imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.

Or, în speță, instanța a constatat că, în situația în care ar fi constatată nulitatea clauzelor contractuale, deși conventiile de credit sunt contracte cu executare succesivă, totuși nu ar fi incidentă excepția de la principiul restabilirii situației anterioare deoarece există posibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare, respectiv tocmai prin restituirea de către pârâtă a sumelor déjà achitate de către reclamanți, ceea ce înseamnă că nu este inadmisibil un astfel de capăt de cerere privind restituirea prestațiilor. Sustinerea paratei conform careia reclamantii nu ar putea restitui echivalentul folosintei sumelor de bani puse la dispozitie in schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc sau la modificarea ratei dobanzii este neintemeiata, cata vreme sumele de bani au fost puse la dispozitia reclamantilor in schimbul dobanzii, iar problema restituirii echivalentului folosintei acestor sumelor se pune doar in situatia in care reclamantii ar fi obligati sa restituie sumele imprumutate, nu in situatia in care paratei i se solicita sa restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc si cele rezultate din majorarea ratei dobanzii.

In ceea ce priveste exceptia lipsei capacitatii procesuale a . - SUCURSALA C., invocata de parata instanta a prorogat pronunțarea asupra acesteia, apreciind ca este necesar ca reclamantii sa depuna înscrisuri din care să rezulte dacă . SUCURSALA C. are organe proprii de conducere și cont bancar distinct de ., avand in vedere dispozitiile art.41 alin.2 Cod procedura civila, conform carora asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

Prin încheierea de ședință din 05 septembrie 2012, instanța a respins ca neîntemeiate atât excepția lipsei capacității procesuale a .-SUCURSALA C., având în vedere că sucursala are organe proprii de conducere, convenția fiind încheiată prin directorul sucursalei, cât și excepția lipsei calității procesuale a aceleiași părți, invocată de pârâtă prin notele scrise state la filele 139-143, având în vedere că convenția de credit a fost încheiată chiar cu sucursala, prin directorul acesteia.

La termenul din 12 septembrie 2012, în vederea lămuririi obiectului litigiului și a câtimii acestuia, în baza rolului activ consacrat de dispozițiile art.129 alin.4 Cod procedură civilă, instanța a pus în vedere reclamanților să indice expres, față de precizarea depusă la filele 143-148 din dosarul cauzei (primul ciclu procesual), din care reieșea că au soluționat cu pârâta, pe cale amiabilă aceste aspecte, dacă mai înțeleg să solicite sau nu anularea clauzelor prevăzute la pct.5lit.a și a celor prevăzute la pct.3 lit.a și d, precum și sumele datorate de majorarea dobânzii, iar în caz afirmativ să indice cuantumul și modalitatea de calcul a acestor sume.

Prin precizarea depusă la data de 11.10.2012, reclamanții au arătat că înțeleg să solicite constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct.3 lit.d și pct.5 lit.a din convențiile de credit nr._ și nr._, anularea acestor clauze, de la data încheierii convențiilor de credit și până la data de 19.11.2010, data la care s-a semnat actul adițional nr.1/19.11.2010 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.826 CHF, încasată sub forma comisionului de risc. De asemenea, au arătat că înțeleg să renunțe la capătul de cerere privind sumele datorate de majorarea dobânzii, solicitând instanței să constate doar caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct.3 lit.d din convențiile de credit ce fac obiectul cauzei.

Detaliind, reclamanții au arătat că prin precizarea depusă la filele 99, 143-148 au adus la cunoștința instanței că s-au înțeles cu pârâta cu privire la eliminarea acestor clauze abuzive pentru viitor, respectiv de la data de 19.11.2010 și până la încetarea convențiilor de credit, dar nu și cu privire la eliminarea acestor clauze pentru trecut, precum și cu privire la restituirea sumei de 10.826 CHF, încasată sub forma comisionului de risc.

Prin notele de ședință din 24 octombrie 2012, pârâta a invocat excepția tardivității cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată, susținând în esență că această cerere este o cerere modificatoare, având în vedere că se formulează un nou capăt de cerere, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu privire la comision de risc și dobândă, iar cererea a fost formulată ulterior luării dosarului în pronunțare, deci ulterior primei zile de înfățișare.

La termenul de judecată din 24 octombrie 2012, instanța a respins excepția tardivității, invocată de către pârâtă prin nota de ședință depusă la dosarul cauzei, ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanții au depus cererea precizatoare la solicitarea instanței de judecată, în vederea lămuririi obiectului litigiului, precum și dispozițiile art. 112 C. coroborate cu art. 129 alin 4 C., aceste din urmă text de lege prevăzând expres că judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care acestea le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor.

Apreciind că sunt legale, pertinente, concludente și utile cauzei, în temeiul art.167 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat părților probele cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin Sentința nr._/31.10.2012 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria C. a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3 lit.d și pct.5 lit.a din convențiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 10.826 CHF, încasată cu titlu de comision de risc, de la data încheierii convențiilor de credit și până la data de 19.11.2010, când s-a semnat actul adițional nr.1/19.11.2010 și să restituie reclamanților suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, achitat în toate ciclurile procesuale.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că între pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. – SUCURSALA C., în calitate de Bancă și reclamantii R. I. D. și R. I. NUȘA C., în calitate de împrumutati, s-au încheiat Conventiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008, în care s-a prevăzut: la art.3 lit.d – faptul că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, rata dobânzii astfel modificată aplicându-se de la data comunicării; la art.5 lit.a - în sarcina reclamantilor împrumutati, obligația de a achita un comision de risc de 0,22% (pentru convenția nr._/31.10.2007) și, respectiv, de 0,26% (pentru convenția nr._/11.06.2008), aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Convențiile de credit reprezintă contracte de credit bancar, ale căror clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. –SUCURSALA C., are calitatea de comerciant, iar împrumutatii R. I. D. și R. I. NUȘA C. au calitatea de consumatori.

Dispozițiile Legii nr. 193/2000 menționate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Referitor la primul petit, privind constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 3 litera d), privind majorarea unilaterala a ratei dobânzii curente, instanta constata încălcarea prevederilor art. 1, alin. 1, 2 și 3, și art. 4 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se reține faptul că aspectele echivoce cuprinse în clauza prevăzută la art. 3 litera d) din Condițiile speciale au caracter abuziv, întrucât nu au fost negociate direct cu consumatorii.

Conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

În alineatul 2 din același articol, se arată ”in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Conform alineatului 3 din același articol ”se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

În cuprinsul Convențiilor de Credit bancar, la punctul 3 din Conditiile Speciale, au fost inserate două clauze contrare, evidențiate la subpunctele a) și d), astfel: o clauză ce prevede o dobândă fixă de 4,25 % p.a. (pentru convenția nr._/31.10.2007) și, respectiv, de 3,99% p.a. (pentru convenția nr._/11.06.2008), înțelegându-se prin aceasta o dobândă fixă pe toată perioada de creditare și o clauză contrară, ce prevede posibilitatea băncii de a revizui cuantumul ratei dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară.

Pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. –SUCURSALA C. nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutatii R. I. D. și R. I. NUȘA C. a clauzei prevăzute la art. 3 litera d) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, simpla semnare a convențiilor de credit de către împrumutati neputând fi interpretată că și-au dat acordul pentru modificarea ratei dobânzii, câtă vreme, contractul are un caracter preformulat și nu a existat posibilitatea efectivă pentru împrumutati să negocieze vreuna dintre clauze, ci doar să le accepte sau să le respingă pe toate, în ., clauza prevazuta la art. 3 lit.d este in totala contradictie cu cea prevazuta la lit.a) a aceluiasi articol, urmand ca, potrivit art. 1 alin.1 din Legea 193/2000, interpretarea sa fie facuta in favoarea reclamantilor.

Clauza prevazuta la art. 3 lit.d din conventie ofera paratei dreptul discretionar de a revizui in mod unilateral rata dobanzii curente, fara o negociere prealabila cu clientii, care urmeaza sa fie doar instiintati.

Instanta apreciaza ca, nefiind prevazute criteriile la care urmeaza a se face raportarea, acestea au un caracter pur subiectiv, putand fi interpretate diferit de catre partile contractante.

Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobanzii in mod unilateral nu este abuziva, cu conditia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat, prevazut in contract si, totodata, cu conditia informarii imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul invocat de parata l-a reprezentat intervenirea unor schimbari semnificative pe piata monetara. Acest „motiv intemeiat” trebuie sa reprezinte o situatie clar descrisa, caracterizata prin previzibilitate, astfel incat consumatorii sa poata anticipa consecintele ce s-ar produce in situatia intervenirii respectivei situatii.

In plus, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui in mod obligatoriu prevazuta in contract si posibilitatea consumatorului de a rezilia de indata contractul.

Ori, in lipsa unei astfel de stipulatii exprese, clauza analizata este abuziva.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța urmează să constate că art. 3 lit. d din Convențiile de credit bancar reprezinta o clauză abuzivă.

Sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.

In acest sens, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.

Nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).

Ca atare, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanta va constata nulitatea absoluta a clauzei abuzive reprezentată de art. 3 lit. d din conventiile bancare intervenite intre parti.

Referitor la clauza de la pct.5-lit.a, privind comisionul de risc din secțiunea”condiții speciale” din convențiile de credit încheiate între reclamanti și pârâta, instanta retine ca nici in privinta acestei clauze nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumator.

In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

In speta, observand conventiile de credit intervenite intre reclamanti si parata, este evident ca aceste conventii cuprind clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatii sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-le impusa de catre banca.

Totodata, instanta retine si faptul ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, imprumutul acordat de banca a fost garantat prin incheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a carui valoare depaseste valoarea creditului acordat.

Clauza analizata este abuziva si pentru faptul ca nu se prevede destinatia finala a sumelor incasate pe parcursul derularii conventiei de credit.

Reprezentand o garantie instituita in vederea acoperirii unor riscuri, in conventie se impunea a fi prevazuta restituirea acestei garantii la incheierea contractelor, in situatia in care riscul asigurat nu s-a produs pana la finalul contractelor.

Totodata, instanta constata ca in conventiile de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatilor, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.

Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva, sanctionata, potrivit legii, cu nulitatea absoluta.

Nu poate fi reținută de către instanță apărarea pârâtei conform căreia comisionul de risc este un element al prețului contractului de credit și, potrivit art.4 din Directiva_ /CEE, apreciarea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului.

Aceasta întrucât, potrivit aceluiași text de lege, aprecierea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Ca atare, este obligatoriu ca ambele parti sa cunoasca clar, fara echivoc, noțiunea de comision de risc, pe care însă nici pârâta nu reușește să o explice pe deplin, arătând că se referă la alte riscuri decât riscul de plată, însă specificând, menționează în realitate riscuri de neexecutare, de urmărire, de depreciere/pieire a garanției, care sunt acoperite prin însăși prevederea unei garanții imobiliare și riscul de neîncasare a valorii asigurării sau orice alte riscuri care ar exista în legătură cu un credit bancar, fiind însă inacceptabil ca o singura parte sa suporte toate riscurile, acestea trebuind, in mod obligatoriu, sa fie suportate de ambele parti, in caz contrar fiind creat un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor contractuale.

Referitor la cererea privind restituirea sumei de 10.826 CHF, incasate de banca parata cu titlul de comision de risc, de la data încheierii convențiilor de credit și până la data de 19.11.2010, când s-a semnat actul adițional nr.1/19.11.2010, instanta a retinut ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, efectul constatarii nulitatii absolute fiind reprezentat de restituirea prestatiilor efectuate in baza acestor clauze.

Astfel, avand in vedere modul de solutionare a petitului referitor la valabilitatea clauzei prevazute de art. 5 lit.a din conventii, se impune admiterea cererii accesorii privind restituirea sumelor de bani incasate de catre parata in temeiul acestei clauze.

In consecinta, instanta va admite acest capăt de cerere și va dispune obligarea paratei sa restituie reclamantilor suma de 10.826 CHF, incasată cu titlul de comision de risc, de la data încheierii convențiilor de credit și până la data de 19.11.2010, când s-a semnat actul adițional nr.1/19.11.2010.

In consecinta, pentru considerentele expuse, instanta va admite cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, va constata nulitatea absolută a clauzelor prevazute la art. 3 lit.d si art. 5 lit.a din Conventiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 si va obliga parata sa restituie reclamantilor suma de 10.826 CHF, incasată cu titlul de comision de risc, de la data încheierii convențiilor de credit și până la data de 19.11.2010, când s-a semnat actul adițional nr.1/19.11.2010.

Împotriva sentinței nr._/2012 a declarat recurs . solicitând admiterea, casarea sentinței atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că instanța de fond trebuia să admită excepțiile invocate, rerspectiv: excepția lipsei capacității procesuale a . Sucursala C. deoarece aceasta nu are personalitate juridică așa cum rezultă din disp. art. 43 alin 1 din Legea nr. 31/1990 fiind o simplă unitate executivă dependentă juridic de societatea mama care poate delega exercițiul drepturilor reprezentanților sucursalelor; excepția lipsei calității procesual pasive a . Sucursala C. deoarece contractele de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 au fost încheiate de . în calitate de bancă, nicidecum de către Sucursala. Reprezentanții V. C. și L. G. Căpățină au acționat ca mandatari ai ., chiar dacă au și calitatea de reprezentanți ai Sucursalei, respectiv Director și administrator de cont; excepția de necompetență materială deoarece litigiul dedus judecății este comercial, astfel că competența de soluționare revine Tribunalului D., ca primă instanță, conform disp. art. 2 pct 1 lit a C.proc.civ. iar valoarea contractelor a căror anulare se cere este de 139.000 CHF, aceasta fiind valoarea ce trebuia luată în considerare, nicidecum valoarea clauzelor. Această valoare depășește plafonul de 100.000 lei prevăzut de art. 2 pct 1 lit a C.proc.civ., astfel că competența aparține Tribunalului D.; excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca urmare a neparcurgerii procedurii de conciliere prealabilă, prin raportare la disp. art.109 și 720 ind 1 C.proc.civ. Prin adresa nr. 4864/21.09.2010 reclamanții nu au indicat care ar fi pretențiile lor, nici valoarea acestora și cu atât mai puțin modul de calcul sau înscrisurile pe care se întemeia pretenția, astfel că Banca a suferit o vătămare a drepturilor sale fiind pusă în situația de a nu putea să își exprime un punct de vedere; excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere referitopr la restituirea prestațiilor deoarece contractele de credit sunt contracte cu execuție succesivă, iar anularea unei clauze dintr-un astfel de contract nu poate produce efecte retroactive. De altfel efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 în art. 13 este modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune – interese. Deoarece partea nu a solicitat desființarea contractului, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl putea da eventualei sancțiuni pe care ar fi găsit-o aplicabilă era modificarea pentru viitor a acestora; excepția tardivității cererii modificatoare, cerere ce a fost depusă ca urmare a repunerii cauzei pe rol după ce fusese luată în pronunțare. Prin cererea din 11.10.2012 reclamanții doresc să investească instanța cu un nou capăt de cerere, constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu privire la comisionul de risc și dobândă, astfel încât această cerere reprezintă în realitate o cerere modificatoare în înțelesul art. 132 C.proc.civ. Cererea depusă în 17.10.2012 este o cerere modificatoare ce a fost formulată ulterior luării dosarului în pronunțare, deci ulterior primei zile de înfățișare, astfel că solicită respingerea ca tardiv formulată, ea fiind făcută în rejudecare după casare.

Pe fondul cauzei a arătat că clauzele indicate de reclamanți nu sunt clauze abuzive. În ceea ce privește clauza referitoare la rata dobânzii, posibilitatea consumatorului de a rezilia contractul de credit este prevăzută în Secțiunea 6 din Contract. Mai mult, în cuprinsul Condițiilor speciale ale convenției de credit este prevăzut la pct. 4 lit c cuantumul comisionului de rambursare anticipată. Prin urmare, reclamanții au și au avut posibilitatea rambursării creditului oricând pe durata derulării convenției de credit, însă în mod paradoxal instanța de fond nu a observat aceste prevederi contractuale. De asemenea instanța și-a bazat motivația pe presupusul caracter nenegociat al clauzei referitoare la data la care se poate ajusta această rată și la condițiile în care aceasta se poate realiza fără a analiza însă și restul condițiilor cerute de Legea nr. 193/2000 pentru determinarea caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 prevede două condiții negative și una pozitivă a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive: să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului; să nu fi fost negociate; să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului. Clauza reglementând posibilitatea Băncii de a justa rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară nu îndeplinește nici una din cele trei condiții sus arătate deoarece a fost negociată cu reclamanții respectiv moneda creditului; perioada de utilizare; perioda de grație, rata dobânzii; modificarea dobânzii fără acordul consumatorului se realizează conform posibilității prevăzute în contract, asumată de părți la semnarea contractului; clauza nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților deoarece prețul este format din dobândă și din comisioane iar pct 1 lit a din Anexa la Legea nr. 193/2000 permite aceste clauze; prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractului. Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit iar art. 4 al Directivei nr. 93/13 / CEE a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alin 2 preluată în art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000.

Clauza contractuală ce reglementează dreptul Băncii de a percepe comisioniul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 deoarece a fost negociată, așa cum rezultă din analiza comparativă a mai multor contracte ce reliefează faptul că acest comision este diferențiat; nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ci este o modalitate de adaptare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților, reprezentând riscul de credit reglementat de art. 3 alin 1 lit g din Normele BNR deoarece este posibil ca garanția imobiliară să nu asigure recuperarea întregii creanțe iar comisionul de risc este parte a prețului contractului.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 1 din protocolul nr. 1 al CEDO și disp. art. 299-316 C.proc.civ.

La dispoziția instanței recursul a fost timbrat cu suma de 1.014 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 3,0 lei.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare dar s-au prezentat la strigarea cauzei prin apărător și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând și concluzii scrise.

Recursul nu este fondat.

Instanța de fond a reținut corect starea de fapt în raport de probațiunea administrată în cauză și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a aplicării corecte a dispozițiilor legale în materie și a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecății.

Astfel, în mod corect instanța a respins excepțiile invocate: exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei C. deoarece valoarea obiectului cauzei nu este dată de valoarea cumulată a celor două contracte – așa cum eronat susține recurenta - ci de valoarea concretă a fiecărei pretenții în parte, respectiv valoarea clauzelor a căror anulare se cere, în cauză inferioară plafonului stabilit de art. 2 pct.1 lit a C.proc.civ.; exceptia lipsei capacitatii procesuale a . - Sucursala C., deoarece conform art. 41 alin 2 C.proc.civ. asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, condiție îndeplinită în cauză, convențiile fiind semnate de conducerea sucursalei; excepția lipsei calității procesuale a . - Sucursala C., având în vedere că convențiile de credit au fost încheiate chiar cu Sucursala, prin conducerea acesteia; exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata ca urmare a neparcurgerii procedurii concilierii prealabile deoarece anterior promovării litigiului, reclamanții au încercat soluționarea amiabilă a litigiului, conform notificării înregistrată la pârâtă sub nr.4764/15.09.2010 (fila 36) care, chiar dacă nu îndeplineste toate condițiile prevăzute de art.720¹ Cod procedură civilă - lipsind o invitație formală, expresă la conciliere - nu poate atrage nulitatea concilierii, atât timp cât pârăta deținea evidențele sumelor pretinse și încasate și nu a dovedit că ar fi suferit vreo vătămare; excepția inadmisibilității capetelor de cerere referitoare la restituirea prestațiilor deoarece restituirea prestațiilor ca urmare a anulării unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă este admisibilă - cu excepția imposibilității obiective de restabilire a situației anterioare, fapt nedovedit în cauză; susținerea că într-o atare situație împrumutații s-ar îmbogăți fără justă cauză este eronată, cel care s-ar îmbogăți în acest fel fiind doar imprumutătorul în cazul în care nu s-ar dispune restituirea. Urmare a anulării clauzei abuzive, convenția se modifică implicit și pentru viitor; excepția tardivității cererii modificatoare, deoarece prin precizarea făcută reclamanții nu au investit instanța cu noi capete de cerere – deci nu au modificat obiectul cererii - ci au explicitat cererea introductivă, la dispoziția instanței, abilitată de art. 129 alin 4 C.proc.civ. în acest sens.

Pe fond, instanța a aplicat disp. art. 4 alin 2 din Legea nr. 193/2000 M conform căreia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, în coroborare cu disp. art. 4 alin 3 teza finală conform căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reglementare care reia disp. art. 3 alin 2 teza finală din Directiva 93/13/CEE.

În cauză recurenta-pârâtă nu a dovedit că a negociat cu intimații-reclamanți vreuna din clauzele stipulate în art. 3 lit.d si art. 5 lit.a din Conventiile de credit nr._/31.10.2007 și nr._/11.06.2008 - contracte standard preformulate - deși sarcina probei îi revenea, așa cum s-a arătat mai sus. Prin urmare aceste clauze, care nu au fost negociate direct cu consumatorul, sunt abuzive deoarece prin ele însăși și coroborate între ele au creat, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, concretizate între altele și prin sumele de bani pretinse în baza lor de intimații – reclamanți și a căror restituire s-a solicitat prin cererea introductivă.

Recurenta - pârâtă interpretează eronat disp. art. 4 alin 2 al Directivei nr. 93/13/CEE având în vedere că în cauza C-484/2008 CJUE a statuat: “Nu se poate deduce în nici un caz din Hotărârea Comisia /Țările de jos ( C. 144/99) că în opinia Curții articolul 4 alin 2 din directivă constituia o dispoziție imperativă și coercitivă, care trebuia transpusă în mod obligatoriu ca atare de către statele membre. Dimpotrivă, Curtea s-a limitat să hotărască în sensul că, în scopul garantării obiectivelor de protecție a consumatorilor urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alin 2 trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la acelea care sunt redactate în mod clar și inteligibil. Din toate cele de mai sus reiese că statele membre nu pot fi împiedicate să mențină și/sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv art. 4 alin 2 din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat”. În respectiva cauză, după ce a reținut că legislația spaniolă permite să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din Directiva 93/13 un nivel de protecție efectivă mai ridicat, Curtea a statuat că: Articolul 4 alineatul (2) și art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redate în mod clar și inteligibil.

Prin urmare susținerile recurentei-pârâte privind inadmisibilitatea controlului jurisdicțional a acelor clauze ce reglementează obiectul principal al contractului de credit, respectiv dobânda, comisionul de risc și toate costurile unui credit, sunt eronate în drept, instanța națională fiind abilitată să le cenzureze în baza art. 8 din Directiva 93/13/CEE și a legislației naționale, așa cum de altfel s-a și procedat de către instanța de fond, fiind lipsit de importanță că odată cu eliminarea comisionului de risc din convenția de credit s-a diminuat și D., atât timp cât eliminarea este consecința anulării respectivei clauze.

Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimatul - reclamant la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.

Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii

contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărind să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractulde credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia.

În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.

Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză.

Astfel, anularea este consecința reținerii caracterului abuziv al acestor clauze de către

instanța judecătorească, abilitată de lege în acest sens: "o protecție eficientă a consumatorului

poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26 din hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea Murciano Quintero, C – 240/98, din 27.06.2000).

În raport de considerentele de mai sus Tribunalul nu reține vreun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii instanței de fond, prin raportare la disp. art. 304 ind 1 și 304 C.proc.civ. invocate generic de recurentă, Sentința nr._/31.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. fiind temeinică și legală, astfel că în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 C.proc.civ recurenta - pârâtă va fi obligată către intimații – reclamanți la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare onorariu avocat conform chitanței nr. 117/15.04.2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă . cu sediul în București, cu sediul ales pt.comunicarea actelor de procedură la SCA N. N. D. Kingston Petersen-..1A, .,Complexul Bucharest Business Park sector 1,împotriva Sentinței nr._/31.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți R. I. D. și R. I. NUȘA C., ambii domiciliați în C., .. D9B, ., ..

Obligă recurenta către intimați la 1500 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2013.

Președinte, R. E. D.	Judecător, C. P.	Judecător, A. G. M.
	Grefier, A. F.

Red.jud.C.P.

Tehn.red./A.F. 24 Aprilie 2013

Red,.jud.fond C.C.

← Pretenţii. Decizia nr. 525/2013. Tribunalul DOLJ		Obligatia de a face. Hotărâre din 15-04-2013, Tribunalul DOLJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 09/2013. Tribunalul DOLJ Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr. 624/2013. Tribunalul DOLJ Pretenţii. Sentința nr. 848/2013. Tribunalul DOLJ Pretenţii. Decizia nr. 525/2013. Tribunalul DOLJ Obligatia de a face. Hotărâre din 15-04-2013, Tribunalul DOLJ Obligatia de a face. Decizia nr. 501/2013. Tribunalul DOLJ Pretenţii. Sentința nr. 10/2013. Tribunalul DOLJ Pretenţii. Decizia nr. 488/2013. Tribunalul DOLJ