Constatare nulitate act. Sentința nr. 4289/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4289/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 13897/215/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 42/2013
Ședința publică de la 04 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D.
Judecător V. V.
Judecător C. I. C.
Grefier A. F.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta pârâă . BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 4289/21.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant B. I. O.,
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns pentru recurenta pârâtă . BUCUREȘTI avocat O. Vina D. și intimat reclamant - B. I. O. reprezentat de avocat A. L. S..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocat O. Vina D.,pentru recurent pârât, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând în acest sens note de ședință și practică judiciară,din care un exemplar se comunică intimatului reclamant prin reprezentant convențional.
Avocat A. L. S.,pentru intimat reclamant, nu solicită termen în vederea observării.
Instanța de recurs încuviințează proba cu acte solicitată de recurentă și nemaifiind alte cereri de formulat, constatând cauza în stare de judecată s-a acordat cuvântul părților prezente asupra recursului formulat.
Avocat O. Vina D. pentru recurenta pârâtă,solicită admiterea recursului,casarea cu rejudecare a sentinței ,arătând că ,în mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de neparcurgerea proceduri prealabile prev.de art 720/1 Cod procedură civilă,a aplicat greșit dispozițiile Legii 193/2000 fără a analiza în ce măsură dispozițiile acesteia sunt sau nu aplicabile litigiului,cu cheltuieli de judecată, depunând în acest sens acte doveditoare.
Avocat A. L. S. pentru intimatul reclamant,solicită respingerea recursului,menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond conform întâmpinării depuse la dosar,cu cheltuieli de judecată, depunând în acest sens acte doveditoare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față deliberând asupra recursului constată următoarele
Prin cererea formulata la data de 11.05.2011, reclamantul B. I. O. a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea clauzelor abuzive prevăzute la pct.3.5 din condițiile generale și pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.07.2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.195 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat de la data încheierii convenției și până la data depunerii cererii de chemare în judecată (iulie 2008-aprilie 2011).
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a incheiat cu parata S.C. V. ROMÂNIA S.A Convenția de credit nr._/09.07.2008, prin care au imprumutat suma de 44.200 CHF.
In aceasta Convenție de credit, la art.5 lit.a din condițiile speciale, s-a prevăzut un comision de risc de 0,22%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Reclamantul a apreciat ca aceasta clauza are un caracter abuziv, dat fiind faptul că nu a fost negociată direct cu consumatorul, contractul fiind redactat în mod standard pentru toți clienții băncii.
A mai aratat reclamantul ca este creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor intrucat in vederea acoperirii tuturor riscurilor bancii, a fost incheiat un contract de garantie ipotecara, precum si o polita de asigurare a imobilului adus drept garantie.
In plus, s-a mai aratat ca, astfel cum sunt formulate, clauzele oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a interpreta orice situație ca pe un risc și de a percepe un comision de risc, iar pct.3.4 din convenție definește comisionul de aranjament în mod identic cu comisionul de risc, fapt ce creează confuzie în rândul consumatorilor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1, 4, 6 și 14 din Legea nr.193/2000, art.5, 948 alin.4 și 966 din Codul civil, pct.3.5 din condițiile generale și pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.07.2008.
In scop probator, reclamantul a depus la dosar înscrisuri reprezentate de conventia de credit, plan de rambursare credit, polița de asigurare complexă a locuințelor, convocare la conciliere directa, răspuns la convocare.
Prin întâmpinare, pârâta . a invocat, pe cale de exceptie, necompetența materială a Judecătoriei C., susținând, în esență, că natura litigiului este comercială întrucât contractul de credit încheiat între un comerciant și un necomerciant este o faptă de comerț unilaterală sau mixtă, iar întregul raport juridic ce se referă la acest act este supus legii comerciale, potrivit art.56 Cod comercial. De asemenea, a susținut pârâta, având în vedere că reclamantul solicită nulitatea parțială a contractului de credit, valoarea litigiului trebuie raportată la valoarea contractului a cărui anulare se cere, valoare în cuantum de 44.200 CHF, care depășește plafonul de 100.000 lei prevăzut de art.2 pct.1 lit.a Cod procedură cvilă, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului D..
A mai invocat pârâta excepția inadmisibilității cererii pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art.7201 Cod procedură civilă, susținând că, deși litigiul este comercial și evaluabil în bani, reclamantul nu a convocat niciodată pârâta pentru soluționarea litigiului prin conciliere directă, având în vedere și faptul că în convocare trebuie precizate aceleași date ca și în cazul cererii de chemare în judecată însăși, respectiv obiectul cererii, valoarea acestuia, modul de calcul al aceste valori și indicarea înscrisurilor corespunzătoare în acest sens.
De asemenea, a invocat inadmisibilitatea acțiunii în constatare față de posibilitatea reclamantului de a cere realizarea dreptului, susținând: cu privire la primul capăt de cerere - că reclamantul are la dispoziție o acțiune în declararea nulității clauzelor pretins abuzive; cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere - că nu există nulități de drept, ci instanța trebuie să verifice existența sau inexistența unei cauze de nulitate, iar dacă se impune, să pronunțe nulitatea, cererea prin care se solicită declararea nulității absolute a unui act juridic fiind o cerere în realizare, iar nu o cerere în constatare întemeiată pe dispozițiile art.111 Cod procedură civilă; cu privire la cererea accesorie privind restituirea prestațiilor – că se impune respingerea ca lipsită de obiect, ca și o consecință a respingerii ca inadmisibil a celui de-al doilea capăt de cerere.
Pârâta a invocat și nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa determinării obiectului, solicitând, în subsidiar, admiterea cererii de obligare a reclamantului să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată. A susținut, în prealabil, că reclamantul solicită restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor abuzive, fără a preciza modul de calcul și înscrisurile corespunzătoare, pentru ca instanța să poată verifica susținerile reclamantului. De asemenea, a susținut pârâta, deși în petitul cererii de chemare în judecată reclamantul solicită numai constatarea caracterului abuziv al clauzelor indicate, constatarea nulității acestora și restituirea sumelor, în considerentele cererii solicită și invocă argumente ce țin de executarea contractului, astfel încât se impune ca reclamantul să-și precizeze exact obiectul cererii pentru a da posibilitatea judecătorului să pronunțe o hotărâre valabilă, iar pârâtei să-și pregătească apărarea, în virtutea principiului egalității de arme. A mai susținut pârâta că, întrucât capătul II al cererii de chemare în judecată nu indică criteriile folosite în determinarea valorii sumei solicitate, se impune declararea nulității cererii în temeiul art.133 Cod procedură civilă, în principal și în subsidiar, în teremeiul art.105 din același cod, întrucât în lipsa acestei precizări pârâta se află în imposibilitatea exercitării dreptului efectiv la apărare, iar prejudiciul procesual nu poate fi înlăturat prin altă modalitate.
Pe fondul cauzei, pârâta a susținut, în esență, că rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit, care nu pot fi supuse controlului unui eventual caracter abuziv, potrivit art.4 din Legea 193/2000 care a transpus în dreptul intern art.4 din Directiva_ /CEE.
De asemenea, a susținut pârâta, caracterul preformulat nu este echivalent cu superioritate sau lipsă de negociere, singura consecință pe care Legea nr.193/2000 o atribuie caracterului preformulat al anumitor clauze fiind instituirea unei prezumții relative referitoare la lipsa de negociere,dar care are în vedere exclusiv acele contracte în care nu există nicio clauză pe care consumatorul să o poată negocia. Or, în speță, a susținut pârâta, majoritatea clauzelor pe care reclamantul le consideră abuzive se regăsesc în condițiile speciale, care au fost negociate și stabilite de comun accord între părți, astfel încât nu poate fi opusă băncii nenegocierea condițiilor generale, care consacră doar vocația băncii de a percepe anumite comisioane sau rata dobânzii, nu și dreptul efectiv.
Pârâta a susținut că clauzele invocate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, ținându-se seama și de obligația băncii de a pune, de îndată, la dipoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge la 25 de ani, de faptul că banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor, precum și de riscul contractual.
De asemenea, a susținut pârâta, clauzele nu sunt contrare bunei-credințe întrucât ambele părți au prevăzut posibilitatea băncii de a modifica dobânda și de a verifica și interpreta noțiunea de schimbări semnificative, eventual solicitând arbitrajul instanței de judecată.
Cu privire la clauza prevăzută la art.5 din condițiile speciale ale convenției de credit, pârâta a arătat în esență, în primul rând, că comisionul de risc face parte din prețul contractului de credit și nu poate face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, iar în subsidiar, că a fost negociat și nu creează un dezechilibru semnificativ contrar bunei-credințe. A susținut pârâta că dovada negocierii o reprezintă art.3 din contract conform căruia modul de calcul și scadența/scadențele plății comisionului de risc se stabilesc în condițiile speciale, condiții ce au fost negociate, iar obligația băncii de a informa clientul se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat și nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la intervenția în activitatea sa comercială. De asemenea, pârâta a susținut că clauza referitoare la comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestațiile părților, ea fiind exclusiv un cost de administrare a creditului ceea ce reprezintă, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe Legii nr.193/2000 care implementează Directiva nr.93/13/CEE și principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE.
Pârâta a depus la dosarul cauzei, odată cu întâmpinarea, o cerere prin care a solicitat instanței să înainteze CJUE întrebările preliminare detaliate în anexa 2 a cererii, referitoare la interpretarea dispozițiilor dreptului comunitar și să dispună, în temeiul art.2 alin.2 și 8 din Legea nr.340/2009, suspendarea cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate.
În motivarea acestei cereri, pârâta a susținut în esență că, întrucât a invocat în susținerea apărărilor sale faptul că nu poate fi supusă controlului caracterului abuziv o clauză care se referă la obiectul propriu-zis al contractului, potrivit art.4 din Legea nr.193/2000 care transpune art.4 din Directiva nr.93/13/CEE, se impune ca instanța să solicite interpretarea CJUE a noțiunilor de obiect al contractului și raport calitate-preț și a posibilității instanței naționale de a mai proceda la analizarea presupusului caracter abuziv al unor clauze care se referă la determinarea elementelor componente ale D..
În dovedirea apărărilor formulate, pârâta a depus extrase din doctrina și practica judiciară.
Prin cererea depusă la termenul din 12 octombrie 2011, pârâta a invocat, din nou, excepția inadmisibilității acțiunii pentru neefectuarea de către reclamant a procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzute de art.7201 Cod procedură civilă, susținând, în esență, suplimentar față de aspectele deja arătate prin întâmpinare, că reclamantul nu a făcut dovada că a convocat pârâta la conciliere, stabilind o dată certă pentru o întâlnire între părți, comunicând pretențiile, temeiul lor legal și actele doveditoare, nedepunând în aces sens, anexat cererii de chemare în judecată procesul-verbal despre rezultatul concilierii și nici dovada că de la data primirii convocării au trecut 30 de zile.
Prin încheierea de ședință din 12 octombrie 2011, instanța a respins excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei C. și inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea art.7201 Cod procedură civilă, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în ceea ce priveste exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei C., instanta a reținut, în esență, că litigiul dedus judecatii are fara indoiala un caracter patrimonial urmarind protejarea unui drept real, fara legatura cu drepturile legate indisolubil de persoana titularului. Natura patrimoniala a dreptului determina natura litigiului, Inalta Curte retinand ca a sustine ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile in bani insemana a sustine o contradictie juridica.
In ceea ce priveste valoarea litigiului, instanta a retinut ca, prin cererea principala, reclamantul a solicitat constatarea nulitatii absolute partiale a conventiei de credit, respectiv, a clauzelor prevazute de art.3 pct.5 și art. 5 lit.a, apreciate de reclamant ca fiind abuzive, precum si restituirea sumelor incasate de catre parata cu titlul de comision de risc, in cuantum de 3195 CHF.
Nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
In consecinta, instanta nefiind investita cu analizarea intregului contract de credit, a apreciat că nu se poate raporta la valoarea integrala a acestuia, ci doar la valoarea ce reprezinta c/valoarea clauzelor a caror nulitate se invoca.
In speta, c/valoarea sumelor ce urmeaza a fi achitate cu titlul de comision de risc, pe intreaga durata de creditare, este de_ CHF. Avand in vedere paritatea leu – franc elvetian, la data introducerii actiunii (1 CHF = 3,2 lei), rezulta ca valoarea comisionului de risc este de 5453,12 lei, inferioara pragului de 100.000 lei.
Cum valoarea acestora nu depaseste suma de 100.000 lei, instanta a apreciat că judecatoria este competenta a solutiona cauza.
In temeiul art.17 Cod proc.Civ., judecatoriei ii revine competenta de a solutiona si capetele de cerere accesorii, referitoare la constatarea nulitatii clauzelor prevazute la art. 8.1 lit.c si art. 10.2 din conventia de credit. In acest sens, instanta a retinut ca determinarea competentei materiale de solutionare a cauzei se face in raport de cererea principala, cererile accesorii si incidentale urmand a fi solutionate de aceasta instanta.
În ceea ce priveste inadmisibilitatea actiunii ca urmare a neindeplinirii procedurii prealabile de conciliere, prevazuta de art. 7201 C., instanta a constatat ca la dosarul cauzei (f 27-34) se regaseste dovada efectuarii acestei proceduri, reiesind fara dubiu ca reclamantii au incercat, anterior promovarii prezentei cereri, solutionarea litigiului pe cale amiabila.
Instantele de judecata trebuie sa faca o interpretare teleologica, logica si realista a prevederilor art. 7201 C., pentru ca acestea sa-si indeplineasca scopul avut in vedere de catre legiuitor, fara insa a ingreuna in mod excesiv si nejustificat actiunile reclamantului pentru realizarea drepturilor sale.
Instanta a retinut totodata si faptul ca, in ceea ce priveste conditiile de indeplinire a procedurii prealabile, instanta suprema a statuat ca „ratiunea concilierii prealabile este aceea de a simplifica si degreva judecatile avand ca obiect pretentii de natura baneasca ce pot fi solutionate pe cale amiabila .. Aceasta ratiune este practic realizata si atunci cand incercarea de conciliere a reclamantei cu cealalta parte a avut loc in cadrul unei alte proceduri, cum este cea a somatiei de plata, sau cand procedura concilierii directe a fost indeplinita dupa introducerea cererii de chemare in judecata, deoarece esential este ca partile, prin vointa lor, exprimata neechivoc, sa staruie pentru a solutiona litigiul” – ICCJ, Sectia Comerciala, decizia 3184/2004.
In speță, astfel dupa cum reiese din corespondenta purtata intre reclamnt si parata, aceasta din urma a avut cunostinta de pretentiile si pozitia juridica a reclamantului, neputandu-se retine de catre instanta neindeplinirea conditiilor prevazute de art. 7201 C..
La termenul de judecată din 23 noiembrie 2011, pârâta a depus o cerere de suspendare a judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii de către CJUE, cu privire la întrebările preliminare trimise de Tribunalul Comercial Cluj în cadrul dosarului nr._, susținând, în esență, că problema de drept suspusă judecății în prezenta cauză este similară celei puse în dosarul Tribunalului Comercial Cluj astfel încât, având în vedere că hotărârile preliminare sunt obligatorii pentru toate instanțele din UE, nu numai pentru instanța de trimitere, se impune suspendarea judecării cauzei de față, în temeiul art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE.
În dovedirea cererii, pârâta a depus un set de înscrisuri.
Prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2011, instanța a respins cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, observând întrebările pe care Tribunalul Comercial Cluj le-a adresat CJUE prin raportare la incidenta lor in prezenta cauza, instanța a reținut că instanța națională este dispensată de obligația de sesizare a Curții în situația în care chestiunea pusă în discuție este aceeași cu una care a făcut deja obiectul unei hotărâri cu titlu preliminar.
S-a mai avut în vedere că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevede că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
S-a constatat, astfel, că însuși textul directivei recunoaște, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul în funcție de care se determină existența acestei posibilități fiind caracterul inteligibil sau nu al modului în care sunt exprimate aceste clauze. Or, față de această posibilitate de apreciere recunoscută chiar de către directivă instanței naționale, instanta a aprecit că răspunsul Curții la prima dintre întrebările formulate nu poate influența soluționarea litigiului.
De asemenea, referitor la a doua întrebare formulată de către pârâtă, instanta a apreciat că aceasta nu este pertinentă, câtă vreme art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13 nu face vreo referire la problema pusă în discuție (posibilitatea statului membru de a nu ține cont de norma națională de transpunere).
A mai avut în vedere instanța că prin Hotărârea din data de 03.06.2010, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că:
1. Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
2. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE și articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare națională care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că deja Curtea a pronunțat o hotărâre cu titlu preliminar privind aceeași chestiune, reprezintă un motiv care înlătură obligativitatea instanței naționale de sesizare a Curții.
De altfel, statul român și-a îndeplinit obligația de transpunere a Directivei 93/13/CEE, directivă de minimă armonizare, revenind instanțelor naționale obligația aplicării normelor naționale de transpunere ce preiau textul directivei.
În ceea ce privește cea de-a treia întrebare, instanta a apreciat că, pe de o parte, o directivă nu beneficiază de efect direct orizontal și, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct înaintea normelor naționale și nu pot înlătura de la aplicare o normă națională, o eventuală transpunere defectuoasă îndreptățind instanțele naționale să procedeze doar la o interpretare a normelor naționale în lumina prevederilor directivei.
Pe de altă parte, a reținut instanța, în cauză însă nu poate fi vorba nici măcar de o transpunere defectuoasă, art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 corespunzând art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE și prevederile sale urmând a fi avute în vedere la soluționarea cauzei.
În consecință, instanta a retinut că un eventual răspuns la prima întrebare nu este util cauzei, la cea de-a doua întrebare CJUE deja a răspuns, iar cea de-a treia întrebare este chiar inadmisibilă, practica instanței comunitare fiind constantă în a aprecia asupra inadmisibilității efectului direct orizontal al unei directive.
Potrivit art. 244 pct.1 C., „instanta poate suspenda judecata cand dezlegarea pricinii atarna in totul sau in parte de existenta sau neexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecati” .
In consecinta, avand in vedere cele mai-sus aratate, instanta a apreciat ca pronuntarea unei hotarari preliminare de catre CJUE cu privire la întrebările preliminare formulate de către pârâtă in dosarul_ al Tribunalului Comercial Cluj nu influenteaza solutionarea prezentului litigiu, nefiind astfel intrunite conditiile prevazute de art. 244 pct.1 C..
La termenul din 18 ianuarie 2012, reclamantul a depus o precizare scrisă, prin care a arătat că solicită restituirea sumei de 3.195 CHF, reprezentând comisionul de risc plătit de la data încheierii convenției și până la data cererii de chemare în judecată ( iulie 2008 – aprilie 2011), sumă ce a rezultat din însumarea comisioanelor de risc plătite lunar, potrivit extrasului de cont anexat cererii.
La același termen, pârâta a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepție pe care instanța a respins-o ca neîntemeiată, prin încheierea de ședință de la aceeași dată, având în vedere că cererea de chemare în judecată este scutită de taxă judiciară de timbru conform art.15 lit.j din Legea nr.146/1997, cu ultimele modificări.
Prin încheierea de ședință din 15 februarie 2012, instanța a respins cererea pârâtei de înaintare a întrebărilor preliminare și de suspendare a judecării cauzei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 267 din TFUE, în partea relevanta în prezenta procedura, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competenta sa se pronunte, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor si cu privire la validitatea si interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. In cazul în care o asemenea chestiune se invoca în fata unei instante dintr-un stat membru, aceasta instanta poate, în cazul în care apreciaza ca o decizie în aceasta privinta îi este necesara pentru a pronunta o hotarare, sa ceara Curții sa se pronunte cu privire la aceasta chestiune.In cazul în care o asemenea chestiune se invoca într-o cauza pendinte în fata unei instante nationale ale carei decizii nu sunt supuse vreunei cãi de atac în dreptul intern, aceasta instanta este obligata sa sesizeze Curtea.
Obiectul prezentei acțiuni vizeaza pretinsul caracter abuziv al clauzelor inserate la pct. 5 lit.a din Condițiile speciale și 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit_/09.07.2008 privind comisionul de risc.
Motivul precizat în cererea formulata de pârâtă pentru a sesiza CJUE, pentru a raspunde la cele doua intrebari, il constituie jurisprudenta instantelor naționale care, potrivit aprecierii intimatei, analizand caracterul pretins abuziv al clauzelor referitoare la majorarea dobanzilor de catre banci, încalca prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive, prevederi care transpun prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 si care exclud clauzele referitoare la obiectul si prețul contractului, de la controlul caracterului abuziv.
Din analiza întrebarilor formulate si a motivelor expuse de pârâtă, instanța a reținut că, în esenta, pârâta doreste sa afle raspunsul Curții cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene si cu jurisprudenta Curții de de Justiție a Uniunii Europene a jurisprudentei instantelor nationale care verifica în cadrul procedurilor judiciare caracterul pretins abuziv al unei clauze care potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, este exclusa din sfera de control judiciar.
Din considerentele de fapt si de drept expuse mai sus, din care rezulta clar ca în speta rãmâne la latitudinea instantei sã sesizeze sau nu Curtea, în masura în care ar aprecia ca raspunsurile la întrebarile intimatei i-ar fi necesare pentru a pronunta hotararea si având în vedere faptul ca prin Hotararea din 3 iunie 2010, data în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare initiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) si prin Ordonanta din 16 noiembrie 2010, data în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare initiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, Curtea si-a expus deja în mod clar pozitia fata de orice posibile probleme aparute cu privire la interpretarea art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, instanța a respins cererea de sesizare a Curtii și, pe cale de consecință și cererea de suspendare formulată de pârâtă.
Apreciind că sunt legale, pertinente, concludente și utile cauzei, în temeiul art.167 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat părților probele cu înscrisuri.
În ceea ce privește proba cu interogatoriul reclamantului, solicitată de către pârâtă pentru a dovedi caracterul negociat al convențeii de credit analizate, instanța a respins-o ca nefiind utilă cauzei, în condițiile în care, chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamantul invocă faptul că nu a avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, convenția fiind redactată în mod standard pentru toți clenții băncii, astfel încât nu se mai impunea administrarea unei probe care să dovedească ceea ce reclamantul déjà afirmase prin cererea de chemare în judecată, respectiv că nu a fost negociată convenția dintre părți.
Analizând cu prioritate, potrivit art.137 alin.1 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare față de posibilitatea reclamantului de a cere realizarea dreptului, instanța constată că este neîntemeiată întrucât, în primul rând, reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, iar în al doilea rând, reclamantul nu are posibilitatea de a cere realizarea dreptului său deoarece acțiunea în anularea clauzelor abuzive, dedusă judecății, este ea însăși o cerere în realizare, având în vedere că, așa cum însăși pârâta motivează, nu există nulități de drept, ci instanța verifică existența sau inexistența unei cauze de nulitate, iar dacă se impune, pronunță nulitatea sau, după caz, anularea, în funcție de tipul nulității incidente, respectiv absolută sau relativă. Ca atare, nefiind inadmisibilă acțiunea în anularea clauzelor abuzive, nu se justifică nici respingerea cererii accesorii privind restituirea prestațiilor, ca lipsită de obiect.
În ceea ce privește excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa determinării obiectului, instanța constată că este neîntemeiată câtă vreme reclamantul și-a preciza acțiunea, prin cererea stată la fila 219 din dosar, arătând că solicită restituirea sumei de 3.195 CHF, reprezentând comisionul de risc plătit de la data încheierii convenției și până la data cererii de chemare în judecată ( iulie 2008 – aprilie 2011), sumă ce a rezultat din însumarea comisioanelor de risc plătite lunar, potrivit extrasului de cont anexat cererii.
Prin sentința nr. 4289/21.03.2012 pronunțată în dosar nr._ Judecătoria C. a respins excepția inadmisibilității acțiunii în constatare față de posibilitatea reclamantului de a solicita realizarea dreptului și excepția nulității cererii pentru lipsa determinării obiectului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. I. –O., în contradictoriu cu pârâta ., București, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevazute la art.5 lit.a din condițiile speciale și 3.5 din condițiile generale ale Conventiei de credit nr._/09.07.2008 și a obligat parata sa restituie reclamantului suma de 3.195 CHF, reprezentand comisionul de risc încasat de la data încheierii convenției și până la data depunerii cererii de chemare în judecată (iulie 2008-aprilie 2011) și să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că între pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. București, în calitate de Bancă și reclamantul B. I. O., în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr._/09.07.2008, în care, la art.3.5 din condițiile generale, s-a prevăzut că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale, iar la art.5 lit.a din condițiile speciale, s-a prevăzut în sarcina reclamantului împrumutat obligația de a achita un comision de risc de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A., are calitatea de comerciant, iar împrumutații au calitatea de consumatori.
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 menționate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Referitor la clauzele privind comisionul de risc de la art.3.5 din secțiunea „condiții generale” și art.5 lit.a, din secțiunea”condiții speciale” din convenția de credit încheiata între reclamant și pârâta, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, instanta retine ca nu s-a facut dovada negocierii directe intre banca si consumator.
In acest sens, art. 4 din Legea 193/2000 prevede ca „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
In speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamant si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
Totodata, instanta retine si faptul ca, in vederea acoperirii riscurilor bancii, imprumutul acordat de banca a fost garantat prin incheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a carui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat.
Clauza analizata este abuziva si pentru faptul ca nu se prevede destinatia finala a sumelor incasate pe parcursul derularii conventiei de credit.
Reprezentand o garantie instituita in vederea acoperirii unor riscuri, in conventie se impunea a fi prevazuta restituirea acestei garantii la incheierea contractului, in situatia in care riscul asigurat nu s-a produs pana la finalul contractului.
Totodata, instanta constata ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatilor, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
Ca atare, aceaste clauze contractuale, care nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind de natura a crea, in detrimentul acestuia, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apar ca fiind clauze abuzive.
Sanctiunea prevazuta de lege, in cazul inserarii de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.
In acest sens, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
Nulitatea absoluta este sanctiunea ce intervine in situatia incheierii actelor juridice cu incalcarea dispozitiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).
Nu poate fi reținută de către instanță apărarea pârâtei conform căreia comisionul de risc este un element al prețului contractului de credit și, potrivit art.4 din Directiva_ /CEE, aprecierea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului.
Aceasta întrucât, potrivit aceluiași text de lege, aprecierea caracterului abuziv nu poate privi justețea prețului doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Ca atare, este obligatoriu ca ambele parti sa cunoasca clar, fara echivoc, noțiunea de comision de risc, pe care însă nici pârâta nu reușește să o explice pe deplin.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici apărarea pârâtei conform căreia majoritatea clauzelor pe care reclamantul le consideră abuzive se regăsesc în condițiile speciale, care au fost negociate și stabilite de comun accord între părți, astfel încât nu poate fi opusă băncii nenegocierea condițiilor generale, care consacră doar vocația băncii de a percepe anumite comisioane sau rata dobânzii, nu și dreptul efectiv.
Aceasta întrucât, pe de o parte, așa cum recunoaște însăși pârâta clauza de la pct.3.5 a cărei anulare o cere reclamantul ca fiind abuzivă, fiind prevăzută la condițiile generale, nu a fost negociată cu împrumutatul, iar în ceea ce privește clauza prevăzută la art.5 lit.a din condițiile speciale, așa cum s-a arătat anterior, nu s-a făcut dovada că ar fi fost negociată cu împrumutatul, această împrejurare fiind suficientă prin ea însăși să atragă nulitatea clauzei ca fiind abuzivă, caracterul preformulat al convenției fiind un indiciu în plus al lipsei de negociere.
Nu este întemeiată nici apărarea pârâtei referitoare la împrejurarea că, pentru caracterizarea dezechilibrului trebuie analizate toate drepturile și obligațiile părților, inclusiv obligația băncii de a pune, de îndată, la dipoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge la 25 de ani, de faptul că banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor, precum și de riscul contractual.
Aceasta întrucât, singura obligație ce revine băncii din convenție este aceea de a pune, de îndată, la dipoziția consumatorului suma de 44.200 CHF, ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 luni, în vreme ce reclamantul are obligația sa suporte toate riscurile, acestea trebuind, in mod obligatoriu, sa fie suportate de ambele parti, in caz contrar fiind creat un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor contractuale.
Împrejurarea că banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor, în primul rând, nu reprezintă o obligație pe care părțile să o fi stabilit în sarcina pârâtei, conform convenției, iar în al doilea rând, prin însăși natura sa de instituție de credit la care apelează persoanele interesate pentru obținerea unui împrumut, banca trebuie să dețină lichidități în acest sens. Împrejurarea că pârâta nu deține efectiv lichidități nu poate fi imputată împrumutaților, care ar putea, în cunoștință de cauză, să se adreseze direct băncilor mai importante, care dețin astfel de lichidități, pentru a evita suportarea costurilor impuse de un intermediar, cum este pârâta în speță.
Nici apărarea conform căreia clauzele nu sunt contrare bunei-credințe întrucât ambele părți au prevăzut posibilitatea băncii de a modifica dobânda și de a verifica și interpreta noțiunea de schimbări semnificative, nu este întemeiată, tocmai datorită faptului că acest lucuru nu a fost stabilit de ambele părți, ci în mod unilateral de către pârâtă, prin redactarea contractului de adeziune, ale căror condiții nu au fost negociate cu pârâtul, ci doar acesta a semnat convenția, astfel cum a fost prestabilită de către pârâtă.
În ceea ce privește celelalte apărări formulate de pârâtă referitor strict la art.5 lit.a din convenție, instanța apreciază că a răspuns déjà, având în vedere că apărările respective nu fac decât să reia ceea ce pârâta expusese anterior referitor la faptul că comisionul de risc face parte din prețul contractului de credit și nu poate face obiectul analizei eventualului caracter abuziv, că a fost negociat și că nu creează un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credințe.
Ca atare, pentru considerentele expuse, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanta a constatat nulitatea absoluta a clauzelor prevăzute de art.3.5 din condițiile generale și art. 5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.07.2008.
Referitor la cererea privind restituirea sumelor incasate de banca parata cu titlul de comision de risc, instanta reține ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale, efectul constatarii nulitatii absolute fiind reprezentat de restituirea prestatiilor efectuate in baza acestor clauze.
Astfel, avand in vedere modul de solutionare a petitului referitor la valabilitatea clauzelor prevazute de art.3.5 și art. 5 lit.a din conventie, se impune admiterea cererii accesorii privind restituirea sumelor de bani incasate de catre parata in temeiul acestei clauze, respectiv a sumei de 3.195 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat de la data încheierii convenției și până la data depunerii cererii de chemare în judecată (iulie 2008 – aprilie 2011).
In consecinta, pentru considerentele expuse, instanta a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art.3.5 din condițiile generale și art. 5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.07.2008, și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de3.195 CHF, reprezentând comisionul de risc încasat de la data încheierii convenției și până la data depunerii cererii de chemare în judecată (iulie 2008 – aprilie 2011).
Împotriva sentinței nr. 4289/2012 a declarat recurs pârâta ., solicitând admiterea recursului,casarea cu trimiterea spre rejudecare la aceiași instanță de fond,sentinței ,a solicitat administrarea probelor,cerere ce a fost respinsă de instanța de fond.
În prima critică adusă sentinței atacate ,recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale, iar în cea de a doua critică este nemulțumită de soluția de respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în raport de neparcurgerea proceduri prealabile prev.de art 720/1 Cod procedură civilă.
În celelalte critici ,recurenta arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii 193/2000 fără a analiza în ce măsură dispozițiile acesteia sunt sau nu aplicabile litigiului,faptul că a respins în mod greșit cererea de înaintarea întrebărilor preliminare către CJUE.
In ceea ce privește excepția de necompetenta materiala se arata ca obiectul litigiului îl constituie anularea parțială a contractelor de credit nr._/09.07.2008, natura litigiului fiind comerciala.
Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a C., cererile al căror obiect este de peste 100.000 lei sunt de competenta tribunalului, iar in cauza atât valoarea contractului, cat si valoarea clauzei a cărei anulare se solicita este superioara sumei de 100.000 lei.
Conform Deciziei nr. 32 din 09 iunie 2008 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție,in recursul in interesul legii cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a si b, art. 282/1 alin. 1 Cod procedura civila, s-a decis ca aceste texte de lege se interpretează in sensul ca,in vederea determinării competentei materiale de soluționare in prima instanță si in căile de atac,sunt evaluabile in bani litigiile civile si comerciale având ca obiect constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent daca este formulat petitul accesoriu privind stabilirea situației anterioare.
Cum in cauza s-a solicitat constatarea nulității parțiale a contractelor de credit a căror valoare este de peste 100.000 lei, rezulta ca litigiul este de competenta Tribunalului D..
S-a arătat că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat excepția de inadmisibilitate a cererii pentru neparcurgerea procedurii concilierii directe prealabile prev. de art. 720 ind.1 C.pr.civ., apreciind în mod eronat că notificările depuse la bancă privind refuzul de a semna actul adițional la convenția de credit fac dovada încercării soluționării litigiului pe cale amiabilă. A arătat că recurenta nu a fost convocată la concilierea directă înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, în modalitatea prevăzută de dispozițiile art. 720 indice 1 C.pr.civ. Îndeplinirea pur formală a procedurii concilierii prealabile, fără nici un fel de intenție de a soluționa amiabil un diferend, semnifică neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile, dat fiind rațiunea reglementării acesteia.
Referitor la aceasta excepție recurenta arata ca nu a fost convocata la concilierea directa înaintea introducerii cererii de chemare in judecata, in modalitatea prevăzută de disp. art. 720 ind. 1 C.pr.civ.
Îndeplinirea pur formala a procedurii concilierii prealabile, fără nici un fel de intenție de a soluționa amiabil un diferend, semnifica neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile, dat fiind rațiunea reglementarii acesteia.
Se mai arata ca instanța a încălcat principiul rolului activ al judecătorului întrucât, fără a administra probe in dosar, a constatat ca reclamanții au calitatea de consumatori.
Un alt motiv de recurs privește faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept intern și european relevante în judecarea corectă a speței, referitoare la faptul că toate costurile unui credit sunt incluse în D., acesta reprezentând prețul serviciului prestat de bancă; s-a susținut că instanțele de fond au obligația de a nu aplica prevederile dreptului național contrare directivei, iar traducerea art. 4 alin2 al Directivei 93/13/CEE în legislația românească este una nefericită, iar instanța de fond ar fi trebuit să se prevaleze de textul directivei europene și să o aplice în consecință; astfel, din analiza art 4 alin2. din Directivă se deduce faptul că prețul unui serviciu, așa cum este comisionul perceput de bancă, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, fiind de notorietate că întru –un contract de credit prețul este constituit din dobândă și comisioane, toate incluse în cuantumul dobânzii anuale efective, iar, pe de altă parte, convenția de credit semnată constituie legea părților.
Recurenta a susținut că instanța de fond a respins solicitarea pe care a formulat-o, de a-i obliga pe reclamanți să facă dovada calității de consumator.
A arătat că trebuia admisă cererea de înaintare a întrebărilor preliminare, soluția din cauză fiind dependentă de interpretarea dispozițiilor comunitare.
A mai susținut că nu sunt abuzive clauzele indicate de reclamant,respectiv clauza contractuală ce reglementează dreptul recurentei de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea 193/2000, astfel că clauza reglementată la art. 5 din convenția de Credit a fost negociată, aceasta nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților,iar ca și alte comisioane și comisionul de risc este un element al prețului băncii.
În drept au fost invocate Directiva 93/13 /CEE și dispozițiile Legii nr. 193/2000.
La data de 24 septembrie 2012, intimatul reclamant B. I. O. a formulat întâmpinare,solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.
În motivare, intimatul reclamant, arată că în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale întrucât cererea vizează nulitatea absolută parțială a contractului,iar nu a întregul contract. De asemenea, referitor la excepția inadmisibilității acțiuni ca urmare a neîndepliniri parcurgerii proceduri prealabile de conciliere, prev. de art. 720/1 Cod procedură civilă,arată că instanța de fond în mod corect a respins excepția, întrucât a făcut dovada cu adresele nr. 4515/2010 și 201/2011 că a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă însă recurenta a ignorat solicitarea.
Referitor la cererea de înaintare a întrebărilor preliminare către CJUE,instanța de fond a avut în vedere Hotărârea din 03 iunie 2010.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și având în vedere dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., tribunalul reține că acesta este nefondat.
Judecătoria C. era competentă cu soluționarea cauzei, întrucât valoarea comisionului de risc datorat pe întreaga perioadă de rambursare a creditului (_ CHF) este inferioară sumei de_ lei care ar fi atras competența tribunalului, conform art. 2 alin. 1 lit. a), coroborat cu art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. În determinarea valorii patrimoniale a litigiului, trebuie avută în vedere valoarea prestației pe care clauza a cărei anulare se cere, o produce pe durata întregului contract, nu valoarea întregului contract,astfel este corectă soluția instanței de fond de respingere a excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. în soluționarea cauzei și nu poate fi primită critica recurentei cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cererii ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720 ind. 1 C.pr.civ., tribunalul constată că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestei excepții, pe care corect a respins-o.
În acest sens ,tribunalul constată că procedura concilierii se impune a fi efectuată și în litigiile care au ca obiect constatarea unor clauze ca fiind abuzive.
Dacă în procedura reglementată de Legea nr. 193/2000 (procedură ce presupune formularea unei plângeri la oficiile pentru protecția consumatorului, încheierea procesului verbal de contravenție, sesizarea instanței) nu este necesară plângerea prealabilă, în procedura de drept comun (art. 14 din lege), devin incidente dispozițiile Codului de procedură civilă, inclusiv cele referitoare la procedura prealabilă.
Conform disp. art. 720 ind. 1 C.pr.civ., în litigiile comerciale evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului cu cealaltă parte, prin conciliere directă. Rezultă astfel că realizarea procedurii concilierii directe are un caracter obligatoriu și prealabil.
În cauză, reclamantul și-a îndeplinit această obligație, la data de 31.08.2010 înregistrând la sucursala din C. a societății pârâte adresa nr. 4514 prin care a arătat că nu este de acord cu plata comisionului risc propus de bancă și a solicitat restituirea comisionului de risc,iar la data de 31.01.2011 s-a înregistrat adresa nr. 201,pentru ca la adresa nr.4514 ,banca să îi trimită reclamantului un punct de vedere. În atare situație,tribunalul constată că instanța de fond corect a reținut faptul că anterior formulării cererii de chemare în judecată (11.05.2011 ) reclamantul a încercat soluționarea amiabilă a litigiului și pârâta nu și-a arătat disponibilitatea rezolvării diferendului, astfel că nu poate invoca vreo vătămare.
De asemenea, tribunalul mai constată că în este corectă și amplu motivată soluția instanței de fond privind respingerea cererii recurentei pârâte de înaintarea întrebărilor preliminare către CJUE,motivare pe care instanța de control judiciar și-o însușește,motiv pentru care nu primită nici această critică a recurentei.
Tribunalul constată că starea de fapt a fost corect stabilită și legea a fost corect aplicată. instanța de fond,dând dovadă de rol activ prin examinarea existenței unor clauze abuzive în contractul părților.
În speță, tribunalul nu constată existența unor motive de recurs ordine publică, pe care le-ar putea analiza din oficiu, iar criticile invocate de recurentă nu pot avea ca efect modificarea sau casarea hotărârii.
Instanța de fond în cuprinsul sentinței recurate realizează o completă prezentare a situației de fapt, cât și o analiză elaborată a cererii reclamantului și apărare a pârâtei, iar statuarea primei instanțe în sensul că art.5 lit.a),din condițiile speciale și art.3.5 din condițile generale la convenția de credit ,este una corectă ,acesta fiind rezultatul aprecierii în ansamblu a întregului material probatoriu administrat în cauză.
Astfel, în a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denunțate de către reclamant instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de către art. 4 din Legea 193/200, concluzionând în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt că respectivele clauze au avut un caracter preformulat și nu au fost negociate cu reclamanții nu a constituit temeiul constatării lor ca abuzive, aceasta rezultând din disproporția între drepturile și obligațiile părților pe care l-au generat.
În aceste condiții, tribunalul consideră că faptul constatării caracterului abuziv al clauzelor invocate de către intimații reclamanți nu a fost determinate de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiză detaliată și concretă, raportată la efectele contratului de credit încheiat între părți, iar nu generică, a acestui caracter.
Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanță în condițiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 – „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Se observă astfel că nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la exprimarea în mod clar și inteligibil a respectivelor clauze.
Criticile formulate în raport de anularea clauzei având ca obiect comisionul de risc sunt neîntemeiate, tribunalul constatând că acesta nu este definit în Condițiile generale ale contractului astfel că nici intimatul reclamant la momentul încheierii contractului și nici instanța nu poate aprecia asupra legalității perceperii acestor comisioane, cât timp motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției, ci aceasta este doar justificată (ulterior încheierii contractului, prin apărările formulate în litigiu) prin durata mare a creditului acordat și eventualele modificări ce ar putea surveni pe parcursul derulării acestuia, modificări ținând de factori externi, iar nu de manifestări de voință concordante ale părților contractante.
În ceea ce privește cuantumul sumei la a cărei restituire a fost obligată recurenta, se constată că acest cuantum a fost corect determinat de instanța de fond, ținându-se seama de sumele plătite cu acest titlu ,așa cum rezultă din planul de rambursare credit aflat la dosarul de fond, și avându-se în vedere cursul de schimb valutar din ziua depunerii cererii de chemare în judecată.
Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu în care întinderea sau chiar existența obligației pentru una sau pentru ambele părți nu se cunoaște în momentul încheierii contractului. D. în contractele aleatorii există șanse de câștig/pierdere pentru părțile contractante, fiecare parte urmărește să realizeze un câștig și să evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar și când obligațiile debitorului nu sunt îndeplinite, un contract comutativ, întinderea obligațiilor părților fiind determinată la data încheierii acestuia. În aceste condiții, în speță este nejustificată stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", creditoarea fiind îndreptățită să solicite garanții pentru rambursarea împrumutului și să refuze încheierea contractului dacă acestea sunt insuficiente.
Pe de altă parte, perceperea unei sume (comision de risc) de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestație, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză
Prin urmare, tribunalul apreciază că sunt nefondate criticile referitoare la greșita aplicare a legii, instanța de fond realizând o corectă stabilire a dispoziției aplicabile - art.4 Legea 193/2000 și o corectă interpretare a conținutului acesteia.
În consecință, apreciind drept nefondate criticile invocate de către recurentă, în raport de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
Cum recurenta este în culpă procesuală,în baza art.274 c.p.civ ,o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă . BUCUREȘTI, cu sediul în București ., . 10 sector 2, împotriva sentinței nr. 4289/21.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant B. I. O., domiciliat în C., .. 4, .. 1, .
Obligă recurenta la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 04 Februarie 2013
Președinte, L. D. | Judecător, V. V. | Judecător, C. I. C. |
Grefier, A. F. |
Red.,jud.L.D.
Tehn.red./A.F. 06 Februarie 2013
Red.jud.fond.C.C.
| ← Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... | Pretenţii. Decizia nr. 227/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
