Cerere de deschidere a procedurii insolventei formulată faţă de garantul debitorului care nu si-a achitat datoria faţă de bancă. Admitere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 7741 din 10 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 848 din 27.05.2014 pronunţată în dosarul nr. .../2012 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes a cererii de intervenţie formulată de Banca Comercială Română-SA.
S-a admis ca fiind întemeiată contestaţia formulată de debitoare T.
SRL.
S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de creditoare A.B.R.
SA.
S-au admis ca fiind întemeiate cererile de intervenţie formulate de intervenientele BCR-SA şi AJFP-BN, în interesul debitoarei;
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În baza prev. art. 137 Cod proc. civ., tribunalul a analizat în prealabil excepţia lipsei de interes a cererii de intervenţie în interesul debitoarei formulată de intervenienta BCR SA excepţie pe care instanţa a respins-o ca neîntemeiată.
Această excepţie ar fi fost fondată dacă cererea de intervenţie accesorie ar fi fost formulată în interesul creditoarei deoarece în această situaţie intervenienta avea dreptul să solicite înscrierea în tabelul creanţelor după deschiderea procedurii insolvenţei.
Însă în speţă intervenienta în calitate de creditor ipotecar al debitoarei a solicitat respingerea cererii introductive apreciind că creanţa sa poate fi mai bine îndestulată prin continuarea activităţii economice normale a debitoarei decât prin intrarea acesteia în insolvenţă.
Această raţiune a stat la baza formulării cererii de intervenţie în interesul debitoarei şi de către intervenienta Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, intervenientă împotriva căreia creditoarea nu a invocat însă excepţia lipsei de interes.
Referitor la fondul cauzei instanţa a reţinut că în data de 20.08.2008 a fost încheiat contractul de credit nr. 11/2008 între A.B.R. SA în calitate de creditor pe de o parte şi societatea R. SRL în calitate de garant pe de altă parte.
În baza contractului de credit, prin Anexa 1 la contract, banca a acordat facilitate de credit în sumă de 4.639.500 euro debitoarei SC R. SRL.
Creditul a fost utilizat în totalitate. Ca urmare a nerambursării creditului acordat în baza contractului de facilitate menţionat SC R. SRL datora băncii la data de 12.02.2014 suma de 4.909.356,89 euro credit nerambursat, 166.298,25 euro dobânzi neachitate, 441.739,37 euro dobânzi penalizatoare şi 8619,35 euro şi 4027,30 lei reprezentând alte datorii neachitate, astfel cum rezultă din fişa de cont nr. 429/12.02.2004 (f. 326).
Prin actul adiţional la contractul nr. 11/1/14 din data de 29.02.2012 s-a prevăzut că rambursarea se va efectua în 76 de rate lunare egale cu suma de 53.349,1 euro la finalul fiecărei luni,începând cu data de
30.04.2012 (f. 127).
Datorită faptului că după încheierea acestui act adiţional societatea împrumutată nu a achitat nicio rată banca a procedat la declararea exigibilităţii anticipate a creditului şi la începerea executării silite aşa cum rezultă din notificarea nr. 957/9.10.2012 (f. 330).
De asemenea banca a procedat şi la notificarea garanţiilor fidejusorilor din contract în ceea ce priveşte declararea exigibilităţii anticipate a creditului şi iniţierea executării silite după care a introdus prezenta acţiune în instanţă.
Referitor la creanţa în litigiu instanţa a constatat că această sumă derivă din împrumutul contractat cu creditoarea A.B.R. SA de o altă societate comercială şi anume R. SRL şi nu de către pârâta SC T. SA.
Pentru suma din acţiunea introductivă pârâta nu are calitatea de debitor principal ci numai de codebitor, de garant cu un bilet la ordin în alb şi cu ipotecă pe patru terenuri situate în raza mun. Bistriţa (f. 87-90).
În vederea recuperării aceleiaşi sume s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei care a contractat împrumutul SC R. SRL prin sentinţa civilă nr. 847/2014 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. .../112/2012.
Ca urmare există posibilitatea ca creditoare să-şi îndestuleze creanţa în cadrul procedurii insolvenţei deschise împotriva debitoarei SC R. SRL, situaţie în care A.B. SA nu ar mai avea calitatea de creditoare cerută de Legea nr. 85/2006 şi faţă de pârâta SC T. SA.
În consecinţă instanţa a apreciat că pentru aceeaşi sumă nu se impune deschiderea procedurii insolvenţei şi faţă de cel deal doilea agent economic, această societate putând fi executată silit pe calea dreptului comun cu privire la biletul la ordin şi la imobilele ipotecate pentru partea de datorie nerecuperată în cadrul procedurii insolvenţei deschise împotriva debitoarei SC R. SRL.
Având în vedere aspectele reţinute instanţa a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de disp. art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 deoarece creditoarea A.B.R. SA nu deţine împotriva debitoarei SC T. SA o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Pentru considerentele menţionate instanţa în baza prev. art. 33 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 a respins excepţia, a admis contestaţia şi cererile de intervenţie accesorii şi a respins ca neîntemeiată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea A.B.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea in intregime a sentinţei civile nr.848/2014 din data de 27.05.2014 în sensul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de T. SRL şi desemnarea în calitate de practician în insolvenţă a C.I.T. SPRL.
În motivarea recursului creditoarea a arătat următoarele:
Apreciază ca hotărârea instanţei nu este legala întrucât potrivit art.3 din legea nr.85/2006 prin creditor îndreptăţit sa solicite deschiderea procedurii insolventei se intelege creditorul a cărui creanţa împotriva patrimoniului debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile.
Îndeplinirea condiţiilor legale pentru deschiderea procedurii insolventei
Solicită a se observa ca in lumina dispoziţiilor art. 3 punctul 6 din Legea 85/2006 prin „creditor îndreptăţit sa solicite deschiderea procedurii insolventei se intelege creditorul a cărui creanţa impotriva patrimoniului debitoarei este certa, lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile. (...)”.
Faţă de toate aspectele relevate în susţinerea cererii introductive rezultă cu certitudine că Banca este creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolventei, astfel cum acesta este definit de Legea 85/2006 privind procedura insolventei, deţine împotriva debitoarei o creanţă certă lichidă si exigibilă, scadentă de mai bine de 90 de zile şi care depăşeşte valoarea prag prevăzută de Lege.
Totodată rezultă în mod neechivoc că debitoarea se află în incapacitate de plată, fiind în stare de insolvenţă .
Din cele menţionate mai sus reies in mod indubitabil cele 3 condiţii prevăzute de legiuitor care sunt îndeplinite in mod cumulativ in vederea dispunerii deschiderii procedurii de insolventa prevăzute de Legea nr. 85/2006:
► existenta unei creanţe certe, lichide si exigibile;
► incetarea plaţilor fata de creditoare de cel puţin 90 de zile;
► cuantumul minim al creanţei sa fie de 45.000 lei;
1. Creanţa recurentei este certa, lichida si exigibila astfel cum
reiese din cele menţionate la punctul I;
2. Creanţa este superioara valorii prag de 45.000 LEI;
3. Starea de insolventa a debitorului este prezumata de lege prin neachitarea de mai bine de 90 zile a acesteia.
Deşi debitorul său, T. SRL a fost somat în repetate rânduri să achite creanţa către banca, nici până în prezent nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată.
Faţă de împrejurarea că de la data scadenţei debitului datorat au trecut mai mult de 90 zile şi având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea 85/2006, insolventa debitorului său, T. SRL este prezumata ca fiind vădită.
De asemenea, recurenta are calitatea de creditor îndreptăţit prevăzută de art. 3 pct. 6 din L 85/2006, pentru a putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei debitorului T. SRL Astfel, are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar valoarea creanţei depăşeşte pragul minim de 45.000 lei.
Fata de cele menţionate mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea in intregime a sentinţei civile nr.848/2014 din data de
27.05.2014 în sensul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de T. SRL şi desemnarea în calitate de practician în insolvenţă a C.I.T. SPRL.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
Prin cererea introductivă formulată de creditoarea A.B.R. SA, s-a solicitat deschiderea procedurii generale a insolvenţei debitoarei T. SRL Bistriţa şi înscrierea sa în tabelul creanţelor debitoarei cu suma de
4.547.754,79 euro şi l60 lei, compusă din: 4.309.676,l7 euro credit nerambursat, suma de 238.078,62 euro dobânzi şi dobânzi penalizatoare şi suma de 40 lei reprez.extras carte funciară emis de OCPI Bistriţa, cu cheltuieli de judecată.
În susţinere, s-a relevat că, în data de 20.08.2008, a fost incheiat contractul de credit nr.11, intre A.B.R. SA in calitate de creditor, pe de o parte si societatea R. SRL in calitate de împrumutat si garant real, pe de alta parte.
In baza Contractului de Credit nr. 11/20.08.2008, prin Anexa nr.1 la Contractul de credit nr. 11/20.08.2008- respectiv Contractul de facilitate de credit la termen nr.11/1 din 20.08.2008, Banca a acordat o facilitate de credit in suma iniţiala de 4.639.500 EUR, debitoarei SC R. SRL. Creditul a fost utilizat in totalitate.
Pentru garantarea creditelor acordate de către Banca societăţii R. SRL, prin actul adiţional nr.1/28.10.2011 societatea T. SRL s-a obligat alături de imprumutatul principal, în calitate de codebitor şi garant real, să ramburseze creditul acordat societăţii R. SRL (f. 17 şi urm., dosar fond).
Conform Actului adiţional nr.11/1/14 din data de 29.02.2012, s-a prevăzut ca rambursarea creditului se va efectua in 76 rate lunare egale in suma de 53.349,10 EUR la finalul fiecărei luni, începând cu data de
30.04.2012 .
Creditoarea a relevat că nici imprumutatul şi nici garanţii acestuia nu si-au respectat aceasta obligaţie de plata, aceştia neachitand nicio rata ulterior încheierii acestui act adiţional.
În aceste condiţii, s-a susţinut că banca a procedat la declararea exigibilităţii anticipate a intregului credit, fapt comunicat atat debitoarei cat si garanţilor acesteia prin notificarea nr.957/09.10.2012. Totodată, s-a
procedat la începerea executării silite împotriva societăţii debitoare si a
garanţilor acesteia, fără a se reuşi însă recuperarea creanţei.
În cererea de recurs creditoarea relevă că, la data de 13.02.2014 debitoarea SC T. SRL figurează in evidentele sale cu o datorie in suma totala de 4.909.356,89 EUR si 3877.70 LEI compusă din :
• 4.292.699,92 EUR reprezintă credit nerambursat;
• 166.298,25 EUR reprezintă dobânzi neachitate;
• 441.739,37 EUR reprezintă dobânzi penalizatoare;
• 8.619,35 EUR si 3.877,70 LEI reprezintă alte datorii neachitate,
asa cum rezulta din fisa de cont nr.453/13.02.2014.
S-a mai indicat în cererea de deschidere a procedurii că societatea debitoare a fost notificata cu privire la întârzierile la plata prin notificările nr. 1925/16.05.2011 si nr. 1777/04.05.2011.
Instanţa de fond a respins cererea de deschidere a procedurii insolventei motivat de faptul ca pentru sumele urmărite s-a deschis procedura insolventei împotriva societăţii R. SRL, respectiv a debitorului principal. Instanţa a apreciat ca, creditoarea A.B.R. SA poate sa-si îndestuleze creanţa de la SC R. SRL. Pentru suma din acţiunea introductivă pârâta nu are calitatea de debitor principal ci numai de codebitor, de garant cu un bilet la ordin în alb şi cu ipotecă pe patru terenuri situate în raza mun. Bistriţa (f. 87-90, dosar fond).
Aceste statuări sunt criticate prin recursul declarat de creditoare, care a indicat, în esenţă, că sunt îndeplinite toate cerinţele pentru a se putea dispune deschiderea procedurii, faţă de împrejurarea că de la data scadenţei debitului datorat au trecut mai mult de 90 zile şi având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea 85/2006, insolvenţa debitorului său, T. SRL, fiind prezumată ca fiind vădită.
Curtea va achiesa acestor critici, constatând că modul în care au fost interpretate de către tribunal clauzele contractuale care o vizau pe debitoare este eronat.
Astfel, nu este corectă reţinerea conform căreia debitoarea nu ar avea decât calitatea de garant real, în limitele precizate de către judecătorul sindic, o astfel de apreciere făcând abstracţie de conţinutul actului adiţional nr.1/28.10.2011, conform căruia societatea T. SRL s-a obligat, alături de imprumutatul principal, în calitate de codebitor şi garant real, să ramburseze creditul acordat societăţii R. SRL (f. 17 şi urm., dosar fond).
O primă observaţie necesară în acest context este aceea că acest act juridic a fost încheiat la 28.10.2011, respectiv după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, astfel încât regimul acestuia trebuie raportat la prevederile cuprinse în acest act normativ, poziţia debitoarei în legătură cu această chestiune fiind corectă.
Regimul juridic al solidarităţii în Noul cod civil este reglementat prin prev. art. 1443 şi urm., conform cărora:
ART. 1.443 “ Solidaritatea dintre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.”
ART. 1.445 “Izvoarele solidarităţii
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.”
ART. 1.446
“Prezumţie de solidaritate
Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
În ceea ce priveşte efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, art. 1447 stipulează că:
“Drepturile creditorului
(1) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.
(2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.”
Plecând de la aceste premise, Curtea reţine că în cauză sunt aplicabile prev. art. 1446 Cod civil, solidaritatea dintre debitorul principal şi codebitor fiind prezumată, iar prezumţia nu a fost înlăturată, în contextual în care întreaga corespondenţă dintre creditoare şi debitoare, ulterioară încheierii actului adiţional, atestă că se face referire în mod constant la calitatea de codebitor a T. SA şi nu se indică în niciun moment că obligaţia asumată este divizibilă.
Conform jurisprudenţei, acest articol reprezintă o reiterare a normei şi principiilor instituite prin art. 42 din Codul comercial, în prezent abrogat, el aplicându-se în situaţia în care obligaţiile au fost contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, ipoteză prezentă în speţă, prin raportare la situaţia juridică a debitorului principal şi a codebitorului, fiind vorba despre două societăţi.
Soluţia diametral opusă faţă de situaţia în care raporturile astfel constituite intră în sfera celorlalte obligaţiilor civile, în cazul cărora regula generală este a divizibilităţii obligaţiilor, este justificată de necesitatea protejării creditului, conferind creditorului o garanţei eficace a executării obligaţiei.
Astfel, existenţa mai multor debitori în astfel de situaţii conferă creditorului dreptul de a urmări pe oricare dintre codebitori, iar în caz de insolvabilitate a unuia dintre ei, executarea obligaţiei poate fi realizată urmărirea celorlalţi.
În acest sens, prev. art. 1447, anterior citate, sunt extrem de clare, în sensul în care demersul creditoarei este unul legitim şi admisibil, susţinerile conform cărora debitoarea nu poate invoca beneficiul de diviziune sau discuţiune fiind întemeiate.
În plus, Curtea constată că obligaţiile codebitorului, în sensul în care el se angajează solidar şi indivizibil, alături de debitorul principal, sunt indicate în cuprinsul art. 30 din Secţiunea VI a contractului de credit nr. 11/2008, iar în actul adiţional din 28.10.2011 se menţionează că restul clauzelor din contract, care nu au fost completare şi modificate, rămân valabile. Această menţiune este cuprinsă, de altfel, în toate actele adiţionale semnate ulterior acestei date.
Or, cum întreaga motivare a sentinţei recurate se axează în jurul ideii conform căreia debitoarea este îndreptăţită să ceară ca creditoarea să se îndrepte, în primul rând, împotriva debitorului principal, este evident că se impune ca recursul să fie admis, iar în considerarea prev. art. 8 şi 12 din LPI, precum şi a celor statuate prin decizia ÎCCJ nr. 5/2011, hotărârea tribunalului va fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea deschiderii procedurii.
Pentru a statua astfel, Curtea a luat în considerare împrejurarea că contractul de credit şi actele sale adiţionale constituie titluri executorii, în acord cu prev. art. 120 din OUG nr. 99/2006, susţinerile debitoarei conform cărora acest caracter vizează doar ratele constând în capital, iar nu şi dobânzile şi penalităţile, nefiind susţinute prin nici un argument pertinent.
Oricum, şi în privinţa acestor sume devin aplicabile prev. art. 379 alin. 4 C.pr.civ. de la 1865, ele fiind determinabile în baza unor clauze contractuale asumate de către debitoare.
Ca atare, sunt neavenite apărările debitoarei referitoare la inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, care, de altfel, nici nu au fost reiterate în recurs.
Aşa fiind, Curtea se rezumă la a constata că creanţa invocată de recurentă izvorăşte din titluri executorii şi are o valoare este mai mare decât valoarea prag.
Din această perspectivă, nu au fost contestate susţinerile creditoarei conform cărora, în baza Actului adiţional nr.11/1/14 din data de 29.02.2012, s-a prevăzut ca rambursarea se va efectua in 76 rate lunare egale in suma de 53.349,10 EUR la fnalul fiecărei luni, începând cu data de
30.04.2012 şi că ulterior acestui moment nu au mai fost efectuate plăţi.
Ca atare, la data depunerii cererii, 19.11.2012, creanţa invocată este evident că avea o valoare mai mare decât minimul prevăzut de lege, fiind suficient ca o singură rată să fie scadentă şi neachitată, pentru ca prezumţia de insolvabilitate să se activeze.
În plus, conform înscrisurilor depuse la filele 8-9 din dosarul de fond rezultă că debitoarea a fost notificată la 23.01.2012, cu privire la conţinutul adresei emise de bancă la 19.01.2012, aducându-i-se astfel la cunoştinţă că la acel moment, suma datorată în baza contractului credit era de
125.438,79 Euro, cuantum care nu a fost contestat.
Aşa fiind, Curtea este dispensată de analiza susţinerilor contradictorii ale părţilor referitoare la împrejurarea că suma totală indicată de creditoare în cerere nu este una real datorată, în contextul în care au intervenit modificări cu privire la suma împrumutată, au existat rambursări, iar creditul nu a fost declarat scadent anticipat, întrucât cele relevate anterior sunt suficiente, prin ele însele, în vederea dovedirii atât a existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, cât şi a stării de insolvenţă.
Toate aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în acest stadiu procesual, deoarece consideraţiile de mai sus sunt de natură să fundamenteze o soluţie referitoare la temeinicia cererii introductive, celelalte chestiuni litigioase învederate la fond de către debitoare urmând a fi soluţionate la momentul la care administratorul judiciar va efectua verificarea declaraţiilor de creanţă depuse în procedură, debitoarea având şi posibilitatea formulării unei contestaţii, inclusiv în ceea ce priveşte rangul înscrierii creditoarei în tabel.
Cu alte cuvinte, sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei nu se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte cuantumul creanţei invocate de către creditorul care a formulat cerere introductivă, obiectul analizei făcute cu acest prilej limitându-se la existenţa stării de insolvenţă, care, în fapt, nici nu a fost contestată de către debitoare, apărările invocate referindu-se doar la faptul că reclamanta nu are calitatea de creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii, şi a unei creanţe certe, lichide şi exigibile mai mari decât valoarea prag, condiţii îndeplinite în speţă.
În esenţă, recurenta are calitatea de creditor îndreptăţit prevăzută de art. 3 pct. 6 din L 85/2006, pentru a putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei debitorului T. SRL. Astfel, are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile, iar valoarea creanţei depăşeşte pragul minim de
45.000 lei.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de recurs se va pronunţa conform dispozitivului, iar în rejudecare, soluţia dată se va referi şi la situaţia intervenienţilor accesorii.
Totodată, raportat la conţinutul înscrisului depus la fond de către debitoare şi intitulat „contestaţie”, judecătorul sindic va analiza în ce măsură debitoarea a înţeles să conteste, în mod real, starea de insolvenţă, în contextul în care în practică s-a realizat distincţia existentă între contestaţie, al cărei unic obiectiv este contestarea stării de insolvenţă şi întâmpinare, prin care se pot invoca apărări legate de caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei invocate în cererea introductivă şi de valoarea prag.
| ← Insolventă. Intrare în faliment. Caracter inoportun. | Societate in nume colectiv. Insolvenţă → |
|---|
