Înşelăciunea. Art.244 NCP. Decizia nr. 437/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 437/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 02-10-2014 în dosarul nr. 3936/197/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR.437/Ap DOSAR NR._
Ședința publică din 2 octombrie 2014
Instanța constituită din:
- Complet de judecată CAJ2:
Președinte – M. D. - judecător
Judecător – R. C. D.
- Grefier – C. G.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror Lucreția T. - din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului formulat de P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA B., împotriva sentinței penale nr. 1275 din data de 20.05.2014, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 18 septembrie 2014 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 2 octombrie 2014, când,
CURTEA
Asupra prezentului apel penal, constată următoarele.
Prin sentința penală nr.1275 din 20 mai 2014 Judecătoria B. a dispus, în baza art. 396 al. 6, raportat la art. 16 al. 1 lit. f Codul de procedură penală cu aplic. art. 122, 124 Cod penal și cu art. 5 al. 1 noul Cod penal încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului M. N. E. cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244 al. 1, 2 noul Cod penal (cu aplicarea art. 5 al. 1 noul Cod penal) ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
În baza art. 25 al. 5 Cod de procedură penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată în cauză de partea civilă C. B..
Pentru a dispune în acest sens, Judecătoria B. a reținut că prin rechizitoriul numărul 3055/P/2013 din data de 17.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B. s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului M. N. E. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 1, 2, 3 Cod penal din 1969.
Prin același act s-a dispus încetarea urmăririi penale față de inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 teza I Cod penal din 1969 și uz de fals prevăzută de art. 291 teza a II-a Cod penal din 1969, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.
În cuprinsul rechizitoriului s-a reținut că la data de 26.08.2005 inculpatul a indus în eroare reprezentanții părții civile C. B. SA prin solicitarea acordării unui credit de nevoi personale în cuantum de 9000 lei și depunerea la dosarul constituit în vederea acordării creditului a adeverinței de salariu nr. 50/24.08.2005 și o copie a carnetului de muncă MMSS nr._, ambele înscrisuri falsificate de numita G. A. B., atestând în mod nereal că inculpatul este angajat al .., manoperă prin care a reușit încheierea contractului nr._/26.08.2005 și primirea creditului solicitat.
Această situație de fapt a fost reținută în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: contract de credit nr._/26.08.2005 și documente aferente acestuia (fila 21-33), adresă ITM B. (fila 48), raport de constatare tehnico-științifică nr._/2011 (fila 49-94), raport de constatare tehnico-științifică nr._/2011 (fila 95-167), relații comunicate de Oficiul Registrului Comerțului (fila 206-219), declarație martor G. A. B. (fila 226-231).
Inculpatul nu a fost audiat în cursul urmăririi penale, nefiind găsit de organele de urmărire penală, și nu s-a prezentat nici în fața instanței pentru prezentarea poziției sale în raport cu învinuirea formulată împotriva sa.
La termenul de judecată din data de 20.05.2014 instanța a pus în discuție, cu caracter prealabil, constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale cu privire la infracțiunea de înșelăciune dedusă judecății.
Analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul incidenței prescripției răspunderii penale, instanța a avut în vedere că, de la data faptei deduse judecății și până la momentul soluționării prezentei, a existat o succesiune de legi penale în timp astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 5 al. 1 noul Cod penal trebuie aplicată legea penală mai favorabilă.
Cu privire la infracțiunea de înșelăciune pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, s-a constatat că în reglementarea din Codul penal din 1969, respectiv art. 215 al. 1, 2, 3, aceasta era sancționată cu închisoarea între 3 și 15 ani. Pe de altă parte, în noul Cod penal fapta se regăsește în art. 244 al. 1, 2, pedeapsa fiind închisoarea între 1 și 5 ani, situație în care, sub aspectul limitelor de pedeapsă, acesta ar constitui lege penală mai favorabilă.
Cu referire la instituția prescripției, instanța a constatat că art. 122 al. 1 lit. b Codul penal din 1969 prevede un termen de prescripție de 10 ani atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar ca nu depășește 15 ani, termen care se regăsește și în art. 154 al. 1 lit. b noul Cod penal. În măsura în care se are în vedere limita de 5 ani închisoare prevăzută în Noul Cod penal, termenul de prescripție este de 5 ani conform art. 122 al. 1 lit. d Codul penal din 1969, respectiv 154 al. 1 lit. d noul Cod penal. Prin urmare, termenele de prescripție sunt identice în viziunea ambelor acte normative.
Ceea ce diferă în cele două reglementări o reprezintă prescripția specială care, conform Codului penal din 1969, presupune depășirea cu încă jumătate a termenului de prescripție, în timp ce în viziunea Noului Cod penal va interveni la depășirea cu încă o dată a termenului prevăzut de lege.
În același timp însă instanța a avut în vedere că prin decizia 2/14.04.2014 ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, situație în care este posibilă individualizarea pedepsei în baza unui text de lege și aplicarea regulilor privind prescripția dintr-un alt text de lege.
În speță, alegând prevederile favorabile inculpatului din legile succesive, instanța a reținut pedeapsa prevăzută de art. 244 al. 1, 2 noul Cod penal, respectiv 5 ani închisoare, calculând termenul de prescripție conform Codului penal din 1969, termenul de prescripție specială fiind în această situație de 5 ani la care se adaugă încă jumătate, rezultând 7 ani și 6 luni.
Raportat la data faptei deduse judecății – 26.08.2005, s-a constatat că termenul de prescripție specială s-a împlinit în 25.02.2013, astfel că a intervenit prescripția răspunderii penale, fiind împiedicată exercitarea în continuare a acțiunii penale.
Este adevărat că de la data la care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat conform celor expuse mai sus, Curtea Constituțională, sesizată cu privire la constituționalitatea art. 5 al. 1 noul Cod penal, a hotărât prin decizia 265/06.05.2014 că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În urma acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a revenit asupra opiniei inițiale, printr-o nouă decizie arătând că legea penală mai favorabilă se aplică în mod global.
Instanța a reținut însă că în perioada 01.02.2014 și până la publicarea motivării deciziei Curții Constituționale – 20.05.2014, au subzistat cele două interpretări diferite cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, opinia majoritară care a fost și consfințită de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind cea a aplicării pe instituții autonome. Această situație trebuie analizată din perspectiva art. 7 CEDO în concepția căruia noțiunea de lege înglobează dreptul de origine atât legislativă cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității...interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică (Contoni c. Franța). Este evident că o situație tranzitorie așa cum există în prezent duce în mod inerent la interpretări diferite în practică. Atâta timp însă cât instanța supremă, în chiar exercitarea atribuțiilor vizând unificarea practicii, a decis cu privire la modalitatea de interpretare a legii în sensul indicat mai sus, o astfel de orientare certă și obligatorie a practicii reprezintă lege în sensul Convenției europene a drepturilor omului care, în situațiile în care este mai favorabilă, trebuie aplicată de instanțe.
Pe cale de consecință, constatând că în cazul de față, aplicând legea penală mai favorabilă conform interpretării oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție, a intervenit prescripția răspunderii penale instanța a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului în baza art. 396 al. 6 raportat la art. 16 al. 1 lit. f Cod procedură penală cu aplicarea art. 122, 124 Cod penal din 1969 și cu art. 5 al. 1 noul Cod penal.
În baza art. 25 al. 5 Cod procedură penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată în cauză de partea civilă C. B..
Împotriva acestei sentințe a formulat apel P. de pe lângă Judecătoria B., criticând-o sub aspect de legalitate, în ceea ce privește aplicarea instituției prescripției răspunderii penale.
În cuprinsul motivelor de apel, Ministerul Public menționează în mod greșit prima instanță a aplicat legea penală mai favorabilă pe instituții autonome și nu în mod global astfel după cum a stabilit Curtea Constituțională prin Decizia nr.265/2014.
Având în vedere considerentele deciziei menționate, în cauză termenul de prescripție al răspunderii penale nu este împlinit și, pe cale de consecință nu se putea dispune încetarea procesului penal față de inculpatul M. N. E..
Analizând hotărârea pronunțată de către Judecătoria B., prin prisma criticilor invocate de către P. de pe lângă Judecătoria B., luând în considerare prevederile Deciziei nr.265/2014 a Curții Constituționale, prevederile art.2 Protocol 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și decizia nr.21/6 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel B. reține următoarele.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. din data de 17 ianuarie 2014 (dosar nr.3055/P/2013) s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului M. N. E. pentru săvârșirea la data de 26 august 2005 a infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1, 2, 3 din Codul penal din 1969.
În raport de data comiterii faptei penale cu care a fost sesizat prima instanță, Curtea reține, aplicând în mod global prevederile legii penale, că în cauză nu este împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale, indiferent de modalitatea de calcul a acestui termen.
Astfel, conform dispozițiilor Codului penal din 1969, luând în considerare limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1, 2, 3, precum și prevederile care reglementează instituția prescripției răspunderii penale (art.122 alin.1 lit.b și art.124) se constată că termenul de prescripție de 15 ani se împlinește abia la data de 26 august 2020.
Dacă s-ar reține noile dispoziții ale Codului penal (în vigoare de la data de 1 februarie 2014), luând în considerare limitele de pedeapsă prevăzute de art.224 alin.1, 2, precum și prevederile art.154 alin.1 lit.d și ale art.155 alin.4, se constată că termenul de prescripție al răspunderii penale de 10 ani se împlinește abia la data de 26 august 2015.
În aceste condiții, Curtea observă că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii penale mai favorabile pe instituții autonome, combinând prevederi din cele două coduri penale (limitele de pedeapsă din noua reglementare, precum și dispozițiile care reglementează prescripția răspunderii penale din Codul penal din 1969), fapt care este în contradicție cu prevederile obligatorii ale Deciziei nr.265/2014 a Curții Constituționale, pe care instanța le-a avut în vedere, totuși, la pronunțarea hotărârii și le-a analizat (astfel după cum rezultă din considerentele sentinței penale).
Curtea de Apel nu-și însușește argumentația primei instanțe în conformitate cu care „în perioada 01.02.2014 și până la publicarea motivării deciziei Curții Constituționale – 20.05.2014, au subzistat cele două interpretări diferite cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, opinia majoritară care a fost și consfințită de ÎCCJ fiind cea a aplicării pe instituții autonome. Această situație trebuie analizată din perspectiva art. 7 CEDO în concepția căruia noțiunea de lege înglobează dreptul de origine atât legislativă cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității...interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică (Contoni c. Franța) (…) Atâta timp însă cât instanța supremă, în chiar exercitarea atribuțiilor vizând unificarea practicii, a decis cu privire la modalitatea de interpretare a legii în sensul indicat mai sus, o astfel de orientare certă și obligatorie a practicii reprezintă lege în sensul Convenției europene a drepturilor omului care, în situațiile în care este mai favorabilă, trebuie aplicată de instanțe”, în condițiile în care chiar Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr.21/6 octombrie 2014 (încă nepublicată), dezlegând această chestiune de drept, a statuat că „dispozițiile art.5 alin.1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr.265/2014 a Curții Constituționale”.
În aceste condiții, este evident faptul că, în cauză, termenul de prescripție al răspunderii penale nu era împlinit, soluția primei instanțe fiind astfel greșită.
Pe de altă parte, raportat la stadiul actual al cauzei, Curtea de Apel constată că după finalizarea procedurii în Camera Preliminară magistratul învestit cu judecarea cauzei nu a administrat alte probe, dezbaterile de la termenul din data de 20 mai 2014 vizând exclusiv aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor privind împlinirea termenului de prescripție.
De altfel, hotărârea suspusă analizei cuprinde considerente numai privitor la împlinirea termenului de prescripție, judecătorul nefăcând referiri la aspecte privitoare la fondul cauzei, la acuzația adusă și la eventuala vinovăție a inculpatului.
Astfel, nefiind dezbătut materialul probatoriu administrat (chiar în situația în care atât reprezentantul Ministerului Public, cât și apărătorul inculpatului nu au avut alte cereri și probe de propus), nefiind formulate concluzii care să vizeze aspecte referitoare la existența sau nu a infracțiunii care a format obiectul cercetării judecătorești și a vinovăției/lipsei de vinovăție a inculpatului în raport de această faptă penală, Curtea de Apel nu poate proceda la suplinirea acestei lipse și să administreze în calea de atac probatoriul, în vederea pronunțării unei hotărâri pe fondul cauzei, întrucât ar încălca în mod evident prevederile ar.2 din Protocolul 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorii din perspectiva art.1 alin.2 din Codul de procedură penală), lipsind inculpatul de posibilitatea exercitării depline a tuturor drepturilor sale procesuale prin promovarea unei eventuale căi de atac care să supună atenției unei alte instanțe aspectele de fond dezbătute în apel.
În aceste condiții, singurul remediu procesual este desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea continuării judecății, având în vedere lipsa totală a unei cercetări judecătorești în care să fie dezbătute în contradictoriu aspecte referitoare la acuzația adusă, precum și cele referitoare la eventuala vinovăție penală a inculpatului.
Având în vedere cele expuse, Curtea de Apel, în temeiul art.421 pct.2 lit.b din Codul de procedură penală și a art.2 Protocol 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, va admite apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria B. împotriva sentinței penale nr.1275 din 20 mai 2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul penal nr._, pe care o va desființa în totalitate și va trimite cauza la Judecătoria B. în vederea continuării judecății.
În baza art.275 alin.3 și art.422 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv onorariul apărătorului desemnat din oficiu, vor rămâne în sarcina acestuia.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
În temeiul art.421 pct.2 lit.b din Codul de procedură penală și a art.2 Protocol 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ADMITE apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria B. împotriva sentinței penale nr.1275 din 20 mai 2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul penal nr._, pe care o desființează în totalitate și trimite cauza la Judecătoria B. în vederea continuării judecății.
În baza art.275 alin.3 și art.422 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv onorariul apărătorului desemnat din oficiu, rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 2 octombrie 2014.
Președinte, Judecător,
M. D. R. C. D.
Grefier,
C. G.
Red. R.C.D.- 10.10.2014
Dact. C.G.-14.10.2014
6 ex
Jud. fond- C. M.
| ← Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 18/2014. Curtea de... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 174/2014.... → |
|---|
