Înşelăciunea. Art.244 NCP. Decizia nr. 717/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 717/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 17645/197/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 717/Ap. DOSAR NR._
Ședința publică din data de 11 decembrie 2014
Instanța constituită din:
-Completul de judecată CAJ4:
Președinte - M. Ș. - judecător
Judecător - S. F.
- Grefier- A. O.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public - procuror Lucreția T. - din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de P. DE PE L. JUDECĂTORIA B. împotriva sentinței penale nr. 1180 din data de 12 mai 2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile asupra cauzei s-au efectuat în conformitate cu prevederile art. 369 Cod procedură penală, respectiv prin înregistrarea pe suport audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 27 noiembrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 4 decembrie 2014, apoi, pentru aceleași motive, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 11 decembrie 2014, când
CURTEA,
Asupra apelului penal de față,
Constată că prin sentința penală nr. 1180/12.05.2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._ , în baza art.16 alin.1 lit.f Noul Cod de procedură penală raportat la art.122 lit.d și art.124 Cod penal din 1968, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpata D. A., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 Noul Cod penal cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1968) 4 acte materiale). În baza art.397 Noul Cod de procedură penală raportat la art.25 alin.5 Noul Cod de procedură penală, a lasat nesoluționată acțiunea civilă promovată în cadrul procesului penal de partea civilă ..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin rechizitoriul întocmit la data de 03.07.2013 de P. de pe lângă Tribunalul B. s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei D. A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „înșelăciune”, faptă prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 și 4 din Codul Penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 cod penal (4 acte materiale).
În actul de sesizare s-a reținut următoarea situație de fapt: la data de 22.09.2004, . a concesionat în beneficiul . B. o creanță în sumă de 1._ lei ROL fiind semnat contractul de cesiune nr._.09.2004, cesiunea fiind acceptată și de debitorul principal .. Întrucât . B. nu avea ca și obiect de activitate comercializarea de produse petroliere, asociații acestei societăți au decis să cesioneze creanța către . Drobeta Turnu Severin, societate care se ocupa cu comercializarea de produse petroliere. Astfel, în data de 08.10.2004 a fost încheiat contractul de cesiune nr. 219/08.10.2004 prin care . B., reprezentată de director comercial A. Ș. cesiona creanța în cuantum de 1._ iei ROL către . reprezentată de D. A.. La punctul 2 al acestui contract se stipulează că . acceptă creanța de la . în scopul încasării acestei creanțe prin ridicarea de produse petroliere de la RAFO SA Onești și efectuarea plății către societatea din B.. Cesiunea a fost acceptată de . data de 15.10.2004. În data de 08.10.2004 a fost semnat și contractul de cesiune nr. 220/08.10.2004 prin care părțile stabilesc modul de plată a creanței de către . către . B.. Astfel, se stabilește că la aprobarea cesiunii se va plăti 25% din valoare, 50% din valoare se va plăti la 30 de zile de la data aprobării cesiunii și 25% din valoare la 60 de zile de la data aprobării cesiunii. De asemenea, se stabilește și modul de plată, CEC-uri la termen oare se vor preda către . la încheierea contractului. Cu ocazia încheierii contractului și respectând dispozițiile acestuia, învinuita D. A. a emis și completat un număr de trei file cec după cum urmează: fila cec . 307 nr._, în valoare de_ lei ROL, pe care s-a completat ca și dată a emiterii 01.11.2004; fila cec . 307 nr._, în valoare de_ lei ROL, pe care s-a completat ca și dată a emiterii 12.11.2004; fila cec . 307 nr._, în valoare de_ lei ROL, pe care s-a completat ca și dată a emiterii 12.12.2004. La data de 01.11.2004, respectând înțelegerea avută, reprezentantul . B. a introdus la plată prima filă cec, constatând că este refuzată la plată din cauză de lipsă totală de disponibil, cec emis de un trăgător aflat în interdicție bancară, cec aparținând unui set de instrumente retras din circulație. În aceste condiții, reprezentanții . au luat legătura cu învinuita, solicitând explicații. Aceasta s-a deplasat la B. și, în data de 22.11.2004 a fost încheiat un nou contract de cesiune prin care . se angaja să plătească suma de bani datorată, lei ROL urmând a fi plătiți cu ordin de plată până la data de 30.11.2004 iar suma de_ lei ROL urmând a fi plătiți cu ordin de plată până la data de 12.12.2004. în aceeași dată, învinuita a emis un bilet la ordin, ca și mijloc de plată, în valoare de 1._ lei cu data scadenței la 30.11.2004. în momentul introducerii la plată, acest bilet la ordin a fost refuzat din lipsă totală de disponibil în cazul prezentării la plată la termen.
În această situație, reprezentanții părții vătămate au încercat să ia din nou legătura cu învinuita pentru a recupera suma de bani, dar aceasta era din ce în ce mai greu de contactat. La data de 20.06.2005, învinuita a predat reprezentanților . o filă cec . 303 nr._ emisă de . Curțișoara în favoarea . și girată în favoarea . dar, în momentul introducerii la plată, fila cec a fost refuzată pe motiv de cec declarat pierdut. La data de 27.07.2005, învinuita s-a întâlnit în B. cu reprezentanții părții vătămate întocmind un înscris de mână în care se angaja din nou să plătească suma de bani restantă. Nici acest angajament nu a fost respectat. Văzând că toate eforturile făcute pentru a-și recupera sumele de bani datorate au eșuat, reprezentanții . B. au formulat în data de 26.04.2006 plângere penală.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a constată că inculpata D. A. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 4 din vechiul Cod penal, sancționată cu o pedeapsă cuprinsă între 3 ani și 15 ani închisoare, infracțiune pentru care, Noul Cod penal prevede o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 5 ani închisoare, potrivit art. 244 alin. (1) și (2).Constatând că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) termenul general de prescripție a răspunderii penale este același, atât conform dispozițiilor art. 122 alin. 1 lit. d) din vechiul Cod penal, cât și potrivit prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal - respectiv 5 ani, instanța, având în vedere decizia nr.2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial din 30.04.2014 observă că legea mai favorabilă sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de înșelăciune este legea nouă, iar din punctul de vedere al termenului special de prescripție a răspunderii penale legea mai favorabilă este legea veche, care prevede un termen mai scurt în conținutul art. 124 din vechiul Cod penal (termenul de prescripție specială este compus din termenul de prescripție la care se adaugă încă jumătate- dată fiind și decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 a Curții Constituționale) comparativ cu termenul de prescripție specială a răspunderii penale prevăzut de art. 155 alin. (4) din Codul penal (termenul de prescripție specială este compus din termenul de prescripție la care se adaugă încă o dată) .În speța de față termenul de prescripție a răspunderii penale de 7 ani și 6 luni a început să curgă la data săvârșirii faptei 20.06.2005( dată la care infracțiunea continuată s-a epuizat) și s-a împlinit la data de 20.12.2013. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul legal, la data de 23 mai 2014, P. de pe lângă Judecătoria B..
În motivele de apel formulate în scris s-a criticat faptul că sentința este nelegală față de soluția de încetare a procesului penal față de inculpata D. A., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale. În motivarea apelului se arată că la data de 20.05.2014 a intrat în vigoare decizia nr. 265/05.05.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 20.05.2006, prin care Curtea Constituțională a decis că art. 5 din noul Cod penal nu trebuie interpretat în sensul combinării dispozițiilor din legi penale succesive în vederea aplicării legii penale mai favorabile, deoarece o astfel de interpretare ar fi neconstituțională. Totodată, odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, au încetat efectele Deciziei nr. 2/2014 a instanței supreme, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. 4 din Constituția României și cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală. Se arată că la acest moment nu apare legală o soluție contrară deciziei Curții Constituționale, care este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, decizie care exclude aplicarea unor legi diferite, în considerarea celei mai favorabile soluții pentru o persoană trimisă în judecată.
Se mai arată că activitatea infracțională a inculpatei s-a epuizat la data de 20.06.2005, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii penale. Potrivit Codului penal din 1969, infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 și 4 era sancționată cu închisoarea de 3 la 15 ani, ceea ce însemna că termenul de prescripție a răspunderii penale era cel prevăzut de art. 122 alin. 1 lit. b, respectiv de 10 ani și termenul de prescripție specială ar fi fost de 15 ani, potrivit art. 124 din Codul penal din 1969 (anterior modificării intervenite prin Legea nr. 63/2012). P. urmare, se arată că termenul de prescripție specială s-ar împlini la data de 20.06.2020, potrivit dispozițiilor vechiului cod penal. În raport cu noul Cod penal, se observă că infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. 1, 2 și 4 este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 1 an l 5 ani închisoarea, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție a răspunderii penale este cel prevăzut de art. 156 alin. 1 lit. d, respectiv 5 ani. Pe cale de consecință, termenul de prescripție specială ar fi de 10 ani, potrivit art. 156 alin. 4 din noul Cod penal, care s-ar împlini la data de 20.06.2015. astfel că se arată că odată cu . deciziei Curții Constituționale anterior menționate nu se mai poate reține incidența cazului de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, conform nici uneia dintre cele două reglementări.
În apel nu au fost administrate probe.
Examinând cauza potrivit art. 420 din Codul de procedură penală, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, se constată că apelul formulat este fondat pentru următoarele considerente :
Instanța de fond, în momentul în care a pronunțat sentința penală nr. 1180/12.05.2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, prin care a constatat că legea mai favorabilă sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de înșelăciune este legea nouă, iar din punctul de vedere al termenului special de prescripție a răspunderii penale legea mai favorabilă este legea veche, care prevede un termen mai scurt în conținutul art. 124 din vechiul Cod penal (termenul de prescripție specială este compus din termenul de prescripție la care se adaugă încă jumătate - dată fiind și decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 a Curții Constituționale) a avut în vedere dispozițiile deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial din 30.04.2014, prin care s-a stabilit că în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei. În cuprinsul acestei decizii se arăta că în situația concretă, în care noul Cod penal prevede limite de pedeapsă și un mod de calcul al termenelor de prescripție diferit de vechiul Cod penal, într-o primă etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituției autonome a prescripției răspunderii penale, situație ce va presupune observarea în cuprinsul aceleiași legi a tuturor dispozițiilor incidente (durata termenului de prescripție, întreruperea și suspendarea cursului prescripției). Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat la acel moment că acest punct de vedere era majoritar în doctrină și era justificat de imposibilitatea aplicării criteriului evaluării globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automată a termenului de prescripție prevăzut de legea determinată ca fiind mai favorabilă prin prisma limitelor pedepsei principale.
Ulterior pronunțării sentinței penale atacate a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 din Codul penal, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În cuprinsul acestei decizii se menționează în mod expres că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare, că în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale, rațiuni care subzistă și în ce privește consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunțate în temeiul art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, deoarece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului, o reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.". Se reafirmă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, "De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". În jurisprudența sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. Se menționează că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, instanțele judecătorești trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, "aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terția, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze". P. urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituționalitate. Totodată, Curtea a observat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstituționale. Curtea a constatat că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 477^1 din Codul de procedură penală.
De asemenea, prin Decizia nr. 21/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 829 din_, s-a stabilit că dispozițiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripției răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracțiunilor săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale. În motivarea acestei decizii se arată că cerința privind constanța jurisprudenței nu a fost îndeplinită în materia determinării și aplicării legii penale mai blânde de către instanțele naționale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 și interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituții autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituții de drept penal. În aceste condiții nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudențe constante nici în ce privește aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripției penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanței supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituția a dispozițiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare și general obligatorie.
În aceste condiții, instanța de apel trebuie să se conformeze deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, care este obligatorie, precum și deciziei nr. 21/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dezlegarea dată chestiunii de drept fiind obligatorie pentru instanțe de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
În speță, comparând dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale noului Cod penal în ceea ce privește termenul de prescripție specială, așa cum era reglementat în trecut în cuprinsul art. 124 și respectiv art. 155 în prezent, se constată că legea penală mai favorabilă este legea nouă, în raport de încadrarea juridică stabilită de către instanța de fond, respectiv art. 244 alin. 1 și 2 din noul Cod penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de la unu la 5 ani. Deci termenul de prescripție specială prevăzut de art. 155 alin. 4 raportat la art. 154 lit. d din noul Cod penale este de 10 ani. Acest termen curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni în cazul infracțiunii continuate, conform art. 154 alin. 2 din Codul penal, în speță de la 20.06.2005, termenul de 10 ani nefiind deci împlinit nici în prezent în fața instanței de apel.
Se constată că instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre prin care să stabilească dacă fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpată și nici o soluție de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. a-d, ci o soluție de încetare deoarece a intervenit prescripția care a înlăturat răspunderea penală, iar inculpata D. A. nu a cerut continuarea procesului penal în baza art. 18 din noul Cod penal.
Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, intitulat „Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală”, „1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
În speță nu ar fi respectat articolul 2 din Protocolul 7, enumerat mai sus, în condițiile în care chiar instanța de apel ar proceda la declararea vinovăției inculpatei D. A. pentru prima dată în apel, printr-o hotărâre definitivă, fără ca persoana declarată vinovată să mai poată formula o cale de atac ordinară și fără ca o altă instanță superioară să examineze vinovăția sa.
Conform articolului 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
P. Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.
În aceste condiții, deși printre cazurile prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, când se dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, nu se regăsește situația de față, instanța de apel acordă efect direct și supremație dispozițiilor CEDO, respectiv dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, aplicând dispozițiile articolului 20 din Constituție și în consecință, coroborat cu dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, va admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria B. împotriva sentinței penale nr. 1180/12.05.2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o va desființa și va dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria B..
Pentru aceste motive,
În numele legii
Decide:
Admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria B. împotriva sentinței penale nr. 1180/12.05.2014 a Judecătoriei B., pronunțată în dosarul nr._, pe care o desființează și dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria B..
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 11 decembrie 2014.
Președinte, Judecător,
M. Ș. S. F.
GREFIER,
A. O.
Red. M.Ș./17.12. 2014
Tehnoredact. A.O./18.12.2014/6 ex.
Jud. fond L. B.
| ← Înlocuire măsură preventivă. Art.242 NCPP. Decizia nr.... | Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi... → |
|---|
