Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. Art. 307 C.p.. Decizia nr. 966/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 966/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 07-11-2014 în dosarul nr. 2617/182/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA PENALĂ NR. 966/A/2014
Ședința publică din 07 noiembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I., judecător
JUDECĂTOR: M. B.
GREFIER: L. A. S.
Ministerul Public reprezentat prin V. G. – procuror,
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj
S-au luat spre examinare apelurile declarate de către P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BAIA M. și de către partea vătămată G. C. împotriva sentinței penale nr. 1149 din data de 23 aprilie 2014 a Judecătoriei Baia M., privind pe inculpata S. G. C., trimisă în judecată prin rechizitoriile Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., date în dosar nr. 2772/P/2010 și, respectiv nr. 1725/P/2012, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal.
La apelul nominal efectuat în ședință publică se constată că se prezintă inculpata S. G. C. asistată de apărător P. C. M., din cadrul Baroului Maramureș, cu împuternicire avocațială la dosar ( f. 22 ), lipsă fiind partea vătămată G. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Se constată că s-a depus la dosar o solicitare de judecare a cauzei în lipsă și că părțile nu s-au împăcat.
Raportat la achitarea inculpatei în primă instanță, se aduce la cunoștința acesteia faptul că poate da o declarație în fața instanței de apel și se procedează la ascultarea ei, declarația fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei, după citire și semnare ( f. 38 ).
Reprezentantul Ministerului Public, față de decizia Curții Europene pronunțată în cauza M. contra României, apreciază că se impune, în mod legal, readministrarea tuturor probelor în fața instanței de control judiciar, astfel că solicită citarea tuturor martorilor care au fost indicați în dispozitivul rechizitoriului, într-o primă etapă procesuală.
Apărătorul ales al inculpatei S. C., consideră că a fost lămurită cauza în fața instanței sub toate aspectele ei și că, în consecință, nu este cazul ca în fața instanței de apel să se readministreze toate probele. Astfel, simpla declarare a unui apel împotriva unei hotărâri de achitare nu creează, inclusiv potrivit deciziei anterior evocate, obligația pentru instanță de a readministra toate probele care au fost administrate de către instanța de fond, o astfel de soluție impunându-se doar în situația în care, în raport de probele administrate, s-ar pune problema condamnării inculpatei, dar dacă faptele au fost corect stabilite de către instanța de fond și nu se impune o nouă reinterpretare a lor, apreciază că, în mod evident, doar pentru că s-a declarat apel de către procuror împotriva unei hotărâri de achitare, nu trebuie readministrate lor în fața instanței de apel.
Curtea, deliberând, văzând că în cauză inculpata a dat o declarație, partea vătămată nu s-a prezentat pentru a da declarații și chiar a solicitat judecarea cauzei în lipsă, față de probele care au fost administrate până la acest moment în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească, apreciază că nu se mai impune readministrarea acestora și, nefiind alte cereri de formulat, apreciază apelurile în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea lor.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Baia M. și solicită, în baza art. 421 pct. 2 lit. a din Noul Cod de procedură penală, admiterea apelului declarat de procuror, precum și a apelului declarat de partea vătămată G. C., desființarea sentinței penale nr. 1149 din 23 aprilie 2014 pronunțată de Judecătoria Baia M. în latură penală, pentru soluționarea greșită a acesteia și, în concret, pentru achitarea greșită a inculpatei. Pronunțând o nouă hotărâre să se dispună condamnarea inculpatei S. C. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 307 alin. 2 din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod penal, la pedeapsa amenzii.
De asemenea, solicită și obligarea inculpatei la cheltuieli judiciare față de stat, în primă instanță și stabilirea cheltuielilor judiciare în apel în sarcina statului.
Astfel, susține apelul declarat de către procuror, cu precizarea formulată în ceea ce privește pedeapsa solicitată a fi aplicată inculpatei, respectiv aceea a amenzii, pentru următoarele motive:
Menționează că astfel de relații existente între soți cu privire la un minor ar trebui rezolvate pe cale amiabilă și arată că inculpata a fost trimisă în judecată prin două rechizitorii emise de procurori, pentru săvârșirea infracțiunilor de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 307 alin. 2 din vechiul Cod penal, prima instanță concluzionând că se justifică o soluție de achitare a inculpatei pe temeiul art. 16 lit. b din Noul Cod de procedură penală, cu motivarea că nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului nu se datorează inculpatei, ci exclusiv voinței minorului, iar aceasta nu poate fi pedepsită că nu și-a obligat copilul, constrâns eventual prin forță, să respecte un program de vizită stabilit printr-o hotărâre judecătorească. În realitate, argumentul principal al hotărârii pronunțate de prima instanță anterior redat reprezintă o preluare a apărării inculpatei. În cauză, prin probatoriul testimonial administrat, s-a demonstrat că, în urma unei hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit un anumit program de vizitare favorabil părții vătămate pentru minorul rezultat din căsătoria părților, în vârstă de 7 – 9 ani, la data săvârșirii faptei, persoana vătămată G. C., deși a încercat să își viziteze copilul, a fost împiedicată de către inculpată, sub diferite pretexte, să efectueze vizite și să îl ia pe minor la el. Mai mult, deși a reținut o stare de fapt conformă cu cea prezentată în rechizitoriile emise de procurori, prima instanță a reținut că minorul fie avea un alt program, atunci când persoana vătămată dorea să își ia copilul, fie nu se află acasă, ci la bunici, fie pur și simplu nu dorește să își vadă părintele. În acest sens, consideră că aceste argumente sunt sau au fost simple subterfugii ale inculpatei, pentru că, în concordanță și cu declarația dată astăzi în fața instanței de control judiciar, atitudinea acesteia este una de a încerca împiedicarea persoanei vătămate de a avea legături personale cu minorul rezultat din căsătoria părților. Mai mult, între părți există o relație tensionată, inculpata alimentând-o pe considerentul afirmat astăzi, respectiv acela că persoana vătămată și-ar fi găsit pe altcineva și că o șicanează în legătură cu circulația pe drumurile publice și cu alte fapte sesizate organelor de poliție. Astfel, susține că, indiferent de atitudinea persoanei vătămate, inculpata, care este o persoană cu studii superioare și are îndeplinește și o funcție la primăria din municipiul Baia M., trebuie să respecte o hotărâre judecătorească, respectiv să respecte puterea acesteia, fie ea chiar și civilă, prin care s-a stabilit un anumit program de vizitare pentru minor și în favoarea persoanei vătămate. Astfel, atât timp cât nu a existat nicio atitudine pozitivă din partea inculpatei de a permite persoanei vătămate să își viziteze copilul sau să respecte programul de vizitare al copilului stabilit prin hotărâre judecătorească, nu se poate accepta soluția de achitare adoptată de către prima instanță de judecată. Tocmai refuzul minorului, care este reclamat de către inculpată și de către prima instanță de judecată drept argument al soluției de achitare, trebuie considerat ca un reflex al atitudinii mamei față de persoana vătămată. Mai mult, probatoriul testimonial administrat în cauză formează convingerea asupra vinovăției inculpatei, una sub forma intenției directe și nu eventuale și, într-un anumit fel, sancțiunea care se impune este aceea a amenzii, ea fiind prevăzută de lege alternativ cu pedeapsa închisorii.
În ceea ce privește legea penală mai favorabilă susține că, în mod evident, legea veche este mai favorabilă pentru simplul considerent că noile dispozițiile, respectiv art. 379 alin. 2 din Noul Cod penal nu mai prevăd posibilitatea împăcării părților. Astfel, în cazul infracțiunii în discuție, limitele de amendă sunt cuprinse, conform art. 63 alin. 3 teza I din vechiul Cod penal, între 300 de lei și 15 000 lei.
Apărătorul ales al inculpatei S. C., având cuvântul, apreciază că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și că motivele de apel invocate de procuror și persoana vătămată sunt nefondate. În consecință, în baza art. 421 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală, solicită respingerea ca nefondate a apelurilor declarate în cauză.
De asemenea, solicită și obligarea persoanei vătămate la plata cheltuielilor judiciare către inculpată, constând în onorariu de avocat, sens în care depune la dosar copii ale chitanțelor.
În esență, solicită a se reține că prin sentința Judecătoriei Baia M., definitivă prin decizia pronunțată în apel de către tribunal, s-a stabilit ca persoana vătămată G. C. să aibă dreptul de a vizita minorul, respectiv de a-l prelua și duce la domiciliul său în al doilea week-end din fiecare lună. Interpretând în mod abuziv prevederile acestei sentințe judecătorești, persoana vătămată a susținut în permanență că prin aceasta s-a stabilit posibilitatea de a prelua minorul de la domiciliul inculpatei în două week-end-uri din fiecare lună și, în consecință, în plângerile penale formulate a indicat ca și date a comiterii faptelor nu numai primul week-end din lună, ci și date care se refereau la cel de-la doilea week-end din fiecare lună. Astfel, dacă se confruntă programul stabilit de către instanță cu programul invocat de persoana vătămată, se constată că, din toate datele indicate de către aceasta, se încadrează în programul de vizitare aprobat de instanța de fond doar trei dintre ele, respectiv datele de 14.05.2011, 11.02.2012 și 14.04.2012, celelalte date reclamate de către persoana vătămată situându-se în afara programului, motiv pentru care, chiar dacă nu se examinează condițiile sau motivele pentru care nu a avut loc întâlnirea dintre tată și minor și vizitarea minorului de către tată, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. În acest sens, arată că cele trei zile în care persoana vătămată nu a putut vizita minorul sunt distanțate în timp ori, una din cerințele esențiale ale infracțiunii este caracterul ei repetat, ceea ce presupune acțiuni sistematice, cu caracter de continuitate, de împiedicare a vizitării minorului de către celălalt părinte. Astfel de fapte nu s-au întâmplat în cauză, iar faptul că persoana vătămată avea dreptul de a vizita minorul doar într-un singur week-end din lună, respectiv în al doilea week-end din lună rezultă în mod expres din decizia pronunțată în cauză de către Tribunalul Maramureș, dar această împrejurare a fost reținută și menționată în mod expres chiar și în cele două rechizitorii prin care inculpata a fost trimisă în judecată. În acest sens, greșeala organului de urmărire penală a fost neconfruntarea și neverificarea dacă datele reclamate de către persoana vătămată se încadrează sau nu în programul stabilit de instanță, acceptând cu ușurință toate susținerile persoanei vătămate, care este ofițer de poliție, condiții în care s-a ajuns la trimiterea în judecată a inculpatei.
Raportat la invocarea în motivele de apel ale Parchetului ca argument de vinovăție a inculpatei a faptului că aceasta nu a invocat în fața organului de urmărire penală, respectiv a lucrătorului de poliție împrejurarea că, potrivit sentinței, programul de vizitare era doar o dată pe lună, respectiv în al doilea week-end din lună arată că, în conformitate și cu declarația dată astăzi, inculpata a invocat acest lucru, dar s-a refuzat consemnarea lui, apreciindu-se că susținerile sunt nejustificate și că sentința este corect interpretată de către persoana vătămată.
De asemenea, s-a mai susținut că inculpata nu s-ar fi apărat în acest mod în fața instanței decât la ultimul termen de judecată, susținere care nu corespunde adevărului, făcându-se referire despre programul de vizitare în cursul cercetării judecătorești și de către părinții inculpatei, care au relatat că acest drept exista doar o dată pe lună, respectiv în cel de-al doilea week-end, similar cu mențiunile minorului și ale martorei audiate în cauză, O. C. L..
Mai mult, în motivele de apel s-a mai invocat și împrejurarea că premisele comiterii faptei sau refuzării vizitelor tatălui ar fi fost create de inculpată, sens în care susține că în cauză nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpata ar fi desfășurat anumite acțiuni subversive prin care să îl îndepărteze pe minor de tatăl său, ci dimpotrivă, chiar minorul a afirmat în fața instanței că are legături armonioase cu ambii părinți, că îi place să se întâlnească cu tatăl său, dar apropierea nu exclude faptul că acesta putea refuza uneori întâlnirile, fiind cunoscut că acest fapt nu echivalează cu o respingere.
Totodată, susține că toate afirmațiile persoanei vătămate trebuie privite cu multă circumspecție, pentru că, din probele administrate în cauză rezultă că ele nu sunt reale, sens în care oferă cu titlu de exemplu faptul că aceasta a reclamat că în data de 11 februarie 2012 nu ar fi putut să îl viziteze pe minor. În realitate, conform actelor dosarului, în ziua respectivă minorul a avut organizată o acțiune de schi împreună cu toată clasa, anunțându-l cu o săptămână înainte pe tatăl său că nu se vor putea întâlni. În acest context, apreciază nejustificată lipsa de înțelegere a tatălui minorului, care a reclamant că vinovăția pentru nerealizarea întâlnirii s-ar datora inculpatei.
De asemenea, în data de 17 martie 2013, persoana vătămată a susținut că l-a căutat pe minor la domiciliu, iar inculpata i-ar fi comunicat că nu se poate întâlni cu minorul, pentru că acesta este în parc cu bunica lui, dar în realitate minorul nu a fost căutat, iar acesta nu a discutat cu inculpata, întrucât ea se afla la schi în Ucraina, împreună cu prietenul ei, conform vizei. În mod paradoxal, persoana vătămată a prezentat în fața instanței pe martorul Gârdălean I. F., care i-a confirmat în totalitate afirmațiile, iar ulterior a arătat că nu o cunoaște pe persoana care i-a deschis ușa, dar persoana vătămată i-a comunicat că aceasta este inculpata, aspect imposibil obiectiv.
Fără a releva toate amănuntele menționate în motivele scrise apel, solicită ca la evaluarea întregului material probator din cauză să se aibă în vedere Recomandarea nr. 874/1979 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei potrivit căreia „copii nu trebuie să fie considerați proprietatea părinților ci trebuie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”, precum și prevederile art. 31 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului.
Consultând practica judiciară și literatura de specialitate, se constată că a ține seama de interesul superior al copilului semnifică a ține seama și de dorințele și sentimentele fiecărui copil, de nevoile sale fizice, emoționale și educaționale, precum și de suferințele sale.
În consecință, susține că un părinte trebuie să accepte că uneori copilul dorește să facă altceva și că în momentul respectiv nu vrea să se întâlnească cu el, iar pentru această simplă dorință consideră că nimeni nu trebuie condamnat, fiind de datoria majorilor care îl înconjoară să-i înțeleagă starea și sentimentele și să ia măsuri de intervenție într-un alt mod decât în cadrul unui proces penal.
Pentru considerentele expuse, solicită respingerea apelului declarat în cauză de P. și persoana vătămată, sens în care depune la dosar și concluzii scrise.
Inculpata S. C., având ultimul cuvânt, arată că nu are nimic de spus și solicită menținerea hotărârii primei instanțe, cu mențiunea că din cursul lunii aprilie minorului nu a mai fost căutat de către tatăl său și nici vizitat la școală, acesta fiind în vârstă de 12 ani.
Mai arată că în prezent lucrează la o societate de construcții în municipiul Baia M., în calitate de asistent manager.
CURTEA
Deliberând reține că,
Prin sentința penală nr. 1149 din 23 aprilie 2014, Judecătoria Baia M. în temeiul art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 lit. b Cod procedură penală a achitat pe inculpata S. C. – CNP_, fiica lui G. și A., născută la data de 09.04.1979 în Cluj N., jud. Cluj, cetățean român, studii superioare, șef serviciu monitorizare utilități publice – Primăria municipiului Baia M., divorțată, 1 copil minor, domiciliată în Baia M., ./8, jud. Maramureș, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal din 1969 (art. 379 alin. 2 Noul Cod penal).
În temeiul art. 275 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligată persoana vătămată G. C., la cheltuieli judiciare către stat, în sumă de 1.100 lei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., din 22 februarie 2012 – dos. nr.2772/P/2010, respectiv prin Rechizitoriul din 21.12.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M. – dos. nr. 1725/P/2012, a fost trimisă în judecată inculpata S. C., pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal.
Dosarul nr._/182/2012 al acestei instanțe, ce cuprinde Rechizitoriul din 21.12.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M. – dos. nr. 1725/P/2012, a fost conexat prin încheierea din 15.05.2013, la prezentul dosar.
Inculpata a fost căsătorită cu persoana vătămată G. C. în perioada 2002 – 2009, căsătoria acestora fiind desfăcută prin Sentința civilă nr. 873 din 12.02.2009 a Judecătoriei Baia M., definitivă prin Decizia civilă nr.203/A/15.10.2009 a Tribunalului Maramureș.
Prin sentința civilă sus-arătată s-a dispus încredințarea minorului G. R. A. spre creștere și educare inculpatei și s-a încuviințat persoanei vătămate, G. C., dreptul de a avea legături personale cu minorul, stabilindu-se următorul program de vizitare: în fiecare miercuri de la ora 16:00 la 20:00 cu luarea minorului de către reclamant de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă la ora 20:00, în fiecare al doilea week-end, cu luarea minorului de la grădiniță vinerea și însoțirea lui acasă la pârâtă duminica la ora 19:00, o săptămână în vacanța de primăvară, de sărbătorile pascale, o săptămână în vacanța de iarnă, la sărbătorile de iarnă și o lună în vacanța de vară, cu luarea copilului de la domiciliul pârâtei și cu obligația reclamantului de a-l înapoia pe minor la domiciliul pârâtei la sfârșitul fiecărui program de vizitare.
Prin Decizia civilă nr. 203/A din 15.10.2009 a Tribunalului Maramureș, definitivă și irevocabilă la data de 23.02.2010, s-a admis, în parte, apelul declarat de inculpată și s-a schimbat programul de vizitare, respectiv, în loc de vizitare în al doilea week-end din lună cu luarea minorului de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă – duminică la ora 19:00, s-a stabilit ca minorul să fie luat sâmbătă de la ora 9:00 de la domiciliul apelantei și să fie însoțit de intimatul G. C., duminică la ora 19:00 la domiciliul apelantei.
Deși instanța judecătorească a încuviințat ca persoana vătămată să aibă legături personale cu fiul său, R. A., stabilind programul de vizită în modul arătat mai sus, se reține că inculpata în perioada iunie 2010 – mai 2011, respectiv mai 2011 – aprilie 2012, l-a împiedicat, în mod repetat pe tatăl minorului, persoana vătămată G. C. să aibă legături personale cu minorul potrivit celor dispuse de către instanța de judecată.
Astfel, s-a reținut prin Rechizitoriul din 22.02.2012 – dos. nr. 2772/P/2010 că în zilele de miercuri, 16.06.2010 respectiv, 23.06.2010, persoana vătămată G. C., însoțită de martorul G. A., s-au deplasat la domiciliul inculpatei, respectiv în Baia M., pe ./16, în jurul orei 16:30, pentru al lua minorul în vizită, conform programului stabilit de către instanță, însă persoana vătămată nu a reușit să-și exercite dreptul la vizită, inculpata nefiind găsită la domiciliu și neputând fi contactată telefonic.
De asemenea, persoana vătămată a depus la dosar conținutul mesajului primit la data de 23.06.2010 de pe telefonul inculpatei, prin care i se comunică „ A. e în vacanță! Programul tău e în august! Atât. Și Apropo… gata cu miercurea! Că nu mai e la grădiniță!” ( fila 65 dos. urm. pen.).
În dimineața zilei de sâmbătă 30.10.2010, persoana vătămată s-a deplasat la domiciliul inculpatei din Bușag ., unde nu a găsit pe nimeni acasă. Persoana vătămată a încercat să o contracteze telefonic pe inculpată, însă nu a reușit, astfel că, în ziua următoare, respectiv în data de 31.10.2010, aflând că inculpata este plecată din localitate, iar minorul este lăsat în grija bunicilor materni, s-a deplasat în municipiul Cluj N., . bunicilor, pentru a-l lua pe minor conform programului. Bunicii materni au refuzat să-l lase pe minor în vizită la persoana vătămată, precizând că minorul le-a fost încredințat de către inculpată, chiar și după ce organele de poliție a căror intervenție a solicitat-o persoana vătămată s-au deplasat la fața locului și i-au încunoștiințat pe aceștia despre prevederile hotărârii judecătorești, în acest sens depunându-se la dosar procesul-verbal încheiat de organele de poliție din cadrul Poliției municipiului Cluj N. (fila 51 dos. urm. pen.), precum și declarația martorului S. G..
În dimineața zilei de sâmbătă, în data de 14.05.2011, persoana vătămată, G. C., s-a deplasat la domiciliul inculpatei, respectiv în Baia M., ./8, împreună cu martorul V. V.. Inculpata i-a spus persoanei vătămate că nu are ce căuta la domiciliul ei, iar la solicitarea persoanei vătămate l-a strigat pe minor și l-a întrebat dacă vrea să meargă la tatăl său, iar minorul a răspuns că nu, după care inculpata a închis ușa, nedând posibilitatea persoanei vătămate să discute cu minorul.
În dimineața zilei de sâmbătă, în data de 28.05.2011, persoana vătămată, împreună cu martorul V. V. s-a deplasat la locuința inculpatei respectiv în Baia M., pe ./8, pentru a-și exercita dreptul la vizită, însă nu i-a deschis nimeni ușa, iar inculpata nu a putut fi contactată telefonic. În același sens a declarat și martorul V. V., care a însoțit-o pe persoana vătămată.
S-a mai reținut că, din declarația persoanei vătămate, coroborată cu declarația martorului V. V. rezultă că nici în cursul lunilor februarie și martie 2011 persoana vătămată nu și-a putut exercita dreptul la vizită stabilit de către instanță, inculpata procedând, de aceeași manieră la momentul când persoana vătămată se prezenta la domiciliul său, respectiv îl întreba pe minor care se afla în interiorul locuinței dacă dorește să meargă la vizită la tatăl său, iar minorul răspundea negativ din interiorul locuinței, inculpata nedându-i posibilitatea persoanei vătămate de a vorbi cu minorul.
De asemenea, din declarațiile persoanei vătămate a rezultat că, în mod repetat, inculpata l-a împiedicat că aibă legături personale cu minorul, că aceasta nu respectă programul de vizită stabilit de către instanța judecătorească și că, sporadic, are acordul inculpatei de a-l lua pe minor în vizită, precizând că, în ultimii doi ani au fost și perioade de 6 luni când inculpata a refuzat să-i dea acordul de a lua minorul, situație în care a fost nevoit să se deplaseze la școala unde învață minorul pentru a-l vedea pe acesta în timpul pauzelor dintre orele de curs, când stabilea cu minorul să se întâlnească în week-end, lucru care nu se putea materializa datorită refuzului inculpatei.
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., din 21 noiembrie 2012 – dos. nr.1725/P/2012, a fost trimisă în judecată inculpata S. C., pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal, reținându-se că în perioada mai 2011 - aprilie 2012 a împiedicat, în mod repetat, pe tatăl minorului, persoana vătămată G. C. să aibă legături personale cu minorul potrivit celor dispuse de către instanța de judecată.
Astfel, s-a arătat că în data de 07.05.2011, persoana vătămată, însoțită de martorul G. A. s-a deplasat la domiciliul inculpatei, pentru a-și exercita dreptul la vizită stabilit de către instanță.
La locuința inculpatei se afla mama acesteia, martora S. A., iar la minor se afla, în vizită, o colegă.
Minorul i-a spus, inițial, persoanei vătămate că va veni mai târziu în vizită, după care, la remarca bunicii sale că „fetița stă până târziu", minorul i-a comunicat persoanei vătămate că nu mai merge la el, astfel că, persoana vătămată nu și-a putut exercita dreptul la vizită.
În data de 28.01.2012, ora 900, într-o zi de sâmbătă, având program de vizită la minorul G. Ăndrei-R., persoana vătămată însoțită de martorul P. Ș.-N. s-a deplasat pe . A/8 din localitatea Baia M., la locuința inculpatei. Persoana vătămată a sunat la soneria locuinței inculpatei, însă aceasta nu a deschis ușa, cu toate că de la ușă se auzea că funcționează televizorul în interior, iar autoturismul inculpatei era parcat în fața imobilului acesteia.
Persoana vătămată, totodată, a sunat-o pe inculpată pe telefonul mobil, pentru a clarifica situația, însă aceasta nu a răspuns, iar ulterior și-a închis telefonul.
În data de 09.02.2012, într-o zi de joi, persoana vătămată însoțită de martorul G. I.-F. a mers la școala pe care o frecventează minorul G. A.-R., ocazie cu care l-a întrebat pe acesta dacă în data de 11.02.2012, când avea stabilit program de vizită, dorește să vină în vizită. Minorul a fost de acord, aspect auzit și de martorul G. I.-F..
Astfel, în data de 11.02.2012, sâmbătă, la ora 900, persoana vătămată împreună cu martorul G. I.-F. s-au deplasat la locuința inculpatei, pentru a-l lua pe minor, conform programului de vizită.
Persoana vătămată a sunat la ușa imobilului, însă inculpata nu a deschis ușa și nici nu i-a răspuns la telefonul mobil, împiedicându-l, din nou, pe tatăl minorului să-și exercite dreptul la vizită.
Tot în data de 11.02.2012, în jurul orei 1000, persoana vătămată a revenit la domiciliul inculpatei însoțit de martorul V. V.. După ce persoana vătămată a sunat la ușă, a deschis inculpata care le-a spus pe un ton răspicat celor doi că nu au ce sa caute în acel loc deoarece este proprietate privată. Persoana vătămată i-a explicat inculpatei că are fixat program de vizită a minorului și că l-a căutat anterior la școală, iar acesta a fost de acord să meargă în acel week-end la el.
Inculpata i-a răspuns persoanei vătămate că minorul nu dorește să meargă la el în vizită, după care l-a strigat pe minorul G. A.-R., căruia i-a adresat întrebarea: „așa-i că nu vrei să mergi la taică-tău?, iar minorul a răspuns că nu pleacă. După aceasta, inculpata s-a adresat martorului V. V., spunându-i că ea îl lasă pe minor, însă minorul nu dorește să meargă la tatăl său. Persoana vătămată a rugat-o pe inculpată să o lase să discute puțin cu minorul, aceasta, însă, a refuzat, după care a intrat cu minorul în cameră și a închis ușa.
În data de 25.02.2012, la ora 900, într-o zi de sâmbătă, persoana vătămată, însoțită de martorul P. Ș.-N., având program de vizitare a minorului s-a prezentat la locuința inculpatei pentru a-și lua copilul, însă și de această dată inculpata nu a deschis ușa și nici nu a răspuns la apelul făcut de partea vătămată pe telefonul mobil.
În data de 17.03.2012, la ora 900, într-o zi de sâmbătă, persoana vătămată împreună cu martorul G. I.-F. s-au deplasat la domiciliul inculpatei, pentru ca persoana vătămată să ia minorul în baza programului de vizită. Cu acea ocazie, inculpata i-a comunicat persoanei vătămate că minorul este plecat la plimbare în parc cu mama ei, respectiv martora S. A., sugerându-i persoanei vătămate să vină peste două săptămâni când are din nou program de vizită și să-l ia atunci pe minor la el, după care a închis ușa fără altă explicație.
În data de 31.03.2012, la ora 900, persoana vătămată, însoțită tot de martorul G. I.-F. s-a deplasat acasă la inculpată, pentru a-l lua pe minor în vizită, însă inculpata nu i-a deschis ușa persoanei vătămate și nici pe telefonul mobil nu a reușit s-o contacteze pe inculpată.
La data de 14.04.2012, la ora 900, într-o zi de sâmbătă, persoana vătămată G. C., împreună cu martorul V. V. au mers la domiciliul inculpatei pentru a-l lua pe minor pentru o perioadă de o săptămână, deoarece era în vacanță, iar persoana vătămată avea stabilit acest drept prin hotărârea judecătorească. Inculpata a deschis ușa și i-a spus persoanei vătămate că minorul nu dorește să meargă la el în vizită, mai mult nu l-a lăsat pe acesta să-i înmâneze copilului un cadou pe care i-l cumpărase.
Cu ocazia audierilor, inculpata nu a recunoscut învinuirea reținută în sarcina ei, motivând că minorul este cel care decide când dorește să-și viziteze tatăl, uneori minorul refuzând să-și însoțească tatăl și că ea nu intervine în relația dintre tată și copil, dar nu îi îngrădește persoanei vătămate, dreptul la vizită al minorului.
Minorul, cu ocazia audierii în faza de urmărire penală, a declarat că dorește să meargă în vizită la tatăl său, pentru că este distractiv, îi face plăcere să povestească și să se joace cu el, iar atunci când se întoarce de la tatăl său, mama este foarte bucuroasă.
În faza de cercetare judecătorească, în camera de consiliu, la termenul din 26 iulie 2012, minorul a fost audiat, ocazie cu care și-a manifestat atașamentul față de ambii părinți: ” Mă simt foarte bine cu mama pe care o iubesc foarte mult (…), ”am fost la tata acasă și am stat 2 zile, tot weekendul (…) și m-am bucurat că suntem împreună” ( fila 29 dos.inst.).
La termenul din 09.04.2014, minorul a făcut unele precizări, însă cu privire la perioade ulterioare celei cercetate în prezentul dosar, (respectiv din iulie 2012, până în prezent), însă mențiunea a fost că: ” Niciodată mama nu mi-a interzis să mă duc la tata în weekendul în care trebuia să vină după mine.”
Este evident că pentru minor, tatăl și mama, sunt figuri importante de atașament care au rol decisiv în dezvoltarea emoțională și socială a acestuia, atât timp cât calitatea interacțiunilor lor va condiționa calitatea relațiilor sociale.
De aceea, în situația familiilor care se destramă prin divorț, interesul superior al copiilor, în general, este legat de posibilitatea de a putea accesa cvasinelimitat pe ambii părinți pentru a putea dezvolta relații echilibrate și armonioase cu aceștia.
Plecând de la aceste premize, văzând și Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care precizează ca un prim principiu: "copiii nu trebuie sa mai fie considerați proprietatea părinților ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi ”, precum și dispozițiile art. 307 alin. 2 Cod penal din 1969, instanța va analiza acțiunile inculpatei în raport de hotărârea judecătorească ce stabilește măsurile privind încredințarea minorului.
Astfel, atât în reglementarea anterioară (Codul penal din 1969), cât și în Noul Cod penal, infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, este definită ca fiind fapta persoanei, căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.
Potrivit dispoziției Sentinței civile nr. 873 din 12.02.2009 a Judecătoriei Baia M., minorul G. R. A. a fost încredințat spre creștere și educare inculpatei, încuviințându-se persoanei vătămate Giga C. dreptul de a avea legături personale cu fiul său, stabilindu-se și programul de vizitare al minorului, respectiv:
- ” în fiecare miercuri de la ora 16 la ora 20 cu luarea minorului de către reclamant de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă la ora 20;
- în fiecare al doilea weekend cu luarea minorului de la grădiniță vinerea și însoțirea lui acasă la pârâtă duminica la ora 19,
- o săptămână în vacanța de primăvară, de sărbătorile pascale, o săptămână în vacanța de iarnă și o lună în vacanța de vară, cu luarea minorului din domiciliul pârâtei și obligația reclamantului de a-l înapoia pe minor în domiciliul pârâtei la sfârșitul fiecărui program de vizitare.”
În motivarea apelului, inculpata a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul reducerii programului de vizitare a minorului de către persoana vătămată, astfel:
- de două ori pe lună, sâmbăta de dimineață de la ora 9 până la ora 19, cu luarea minorului de la inculpată și însoțirea lui acasă seara,
- două săptămâni în cadrul vacanței de vară – lunile iulie sau august, care să coincidă cu perioada concediului de odihnă al persoanei vătămate.
Ulterior, ca urmare a înțelegerii părților, consemnată în considerentele Deciziei civile nr.203/A/15.10.2009 a Tribunalului Maramureș, dar și în dispozitivul acestei decizii, s-a stabilit în mod definitiv și irevocabil că :” în loc de vizitare în al doilea weekend din lună cu luarea minorului de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă duminică la ora 19, se va stabili ca minorul să fie luat sâmbătă de la ora 9 de la domiciliul apelantei și să fie însoțit de intimatul G. C., duminică la ora 19 la domiciliul apelantei”.
În consecință, persoana vătămată G. C., avea stabilit dreptul de vizitare a minorului, cu luarea acestuia acasă, în al doilea weekend din lună, de sâmbătă de la ora 9, până duminică la ora 19.
Cu toate acestea, în perioada reclamată de persoana vătămată (iunie 2010 – aprilie 2012), în sensul că inculpata l-ar fi împiedicat în mod repetat să aibă legături personale cu minorul și verificând calendarul din perioada anilor 2010 – 2012, doar în trei situații, datele reclamate, corespund cu programul stabilit de instanță, respectiv: 14 - 15 mai 2011, 11-12 februarie 2012 și 14 - 15 aprilie 2012, în celelalte situații, vizitele se situau în afara programului stabilit, astfel că inculpatei nu-i poate fi imputată vreo atitudine culpabilă.
Chiar și în cele trei situații când persoana vătămată avea stabilit program cu minorul, faptul că acesta nu s-a concretizat, nu se datorează unor demersuri sau acțiuni ale inculpatei de a interzice sau restrânge legăturile personale dintre tată și fiu, ci s-a datorat exclusiv voinței minorului, pentru că avea un alt program.
Deși inculpata, a insistat ca minorul să respecte programul pentru a nu-i crea greutăți, minorul a refuzat să se întâlnească cu tatăl său.
Relevante în acest sens sunt declarațiile martorului O. C. L. ( filele 67 și 111dos. inst.), care arată că în primăvara anului 2011 se afla acasă la inculpată când a venit tatăl minorului după el și minorul plângea spunând că nu vrea să meargă la tatăl său, deoarece vroia să facă altceva acasă. Continuă martorul: ” A asistat de mai multe ori la astfel de scene când minorul nu vroia să meargă, deși inculpata îi explica că trebuie să meargă și la tatăl său.” ”Niciodată nu am auzit-o pe inculpată să îl oprească pe minor să meargă la tată, de cele mai multe ori am auzit-o încurajându-l să meargă să-l viziteze pe tată.”
În același sens au declarat și martorii: S. A. T. L. G., D. M. S., P. D. (filele109-110, 112, 132, 133 dos. inst.).
Chiar și martorul V. V., care l-a însoțit de câteva ori pe persoana vătămată la domiciliul inculpatei, arată că:” nu a constatat în cele câteva situații în care am însoțit pe partea vătămată la domiciliul inculpatei, acte sau manifestări ale inculpatei din care să rezulte refuzul acesteia de a-l lăsa pe minor în vizită la partea vătămată, ci doar manifestarea expresă a voinței copilului, care nu vroia să meargă la tată.”( fila 42 dos. inst.).
Dincolo de declarațiile martorilor audiați, care uneori pot părea subiective, este de remarcat rezultatul examinării psihologice a minorului și recomandările cuprinse în raportul psihologic efectuat de psihologul Gabiela P. cu competență în psihologie clinică (filele 116 – 117 dos. inst.):
Examinarea psihologică a pus în evidență următoarele aspecte:
” Status de atașament securizat în raport cu mama,
Prezența la copil a reprezentărilor de agresivitate manifestă a tatălui în raport cu mama, incidente desfășurate în fața copilului,
Indicatori de anxietate la copil în fața posibilelor schimbări în programul de viață,
Indicatori de anxietate marcată la copil pentru reprezentarea pierderii mamei sau separării de mamă,
Tematica conflictualității legată de timpul de încredințare prin rigiditatea vizitelor impuse la date fixe și durate fixe, determină la copil un prejudiciu emoțional”.
Recomandările raportului psihologic au evidențiat faptul că încredințarea minorului părinților trebuie să se facă în raport cu nevoile copilului și cu programul lui de viață, cu mențiunea că programul vizitelor impus de un program temporal normat, aduce prejudicii grave dezvoltării armonioase unui copil, astfel că se impune organizarea programului de vizite flexibil în raport cu temporalitatea subiectivă a copilului și în acordul celor doi părinți.
Aceste aspecte nu fac decât să întărească concluzia că, în cele trei situații identificate, de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, acestea nu se datorează inculpatei, ci exclusiv voinței minorului, iar inculpata nu poate fi pedepsită că nu și-a obligat copilul (constrâns eventual prin forță), să respecte un program de vizită stabilit printr-o sentință judecătorească.
Evident, că nici minorului nu-i poate fi imputată neînțelegerea unor consecințe pentru nerespectarea anumitor norme legale. La această vârstă activează moralitatea constrângerii: copiilor le vine greu să înțeleagă de ce și cum trebuie adaptat comportamentul anumitor reguli și situații.
Cum din probele administrate în cauză, nu a rezultat că inculpata s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, demersul persoanei vătămate de a formula mai multe plângeri penale împotriva inculpatei, nu poate fi privit decât cu multă circumspecție, în condițiile în care unele afirmațiile s-au dovedit că nu corespund adevărului.
O dovadă în acest sens, este împrejurarea relatată de persoana vătămată și susținută de martorul Gârdălean I. F. (fila 113 verso dos. inst.), cu privire la data de 17.03.2012, când aceștia susțin că au mers la domiciliul inculpatei, care i-a deschis ușa persoanei vătămate și i-a comunicat că minorul este în parc cu bunica sa, respectiv cu mama inculpatei.
Or, situația s-a dovedit a fi alta, respectiv inculpata nici nu se afla la domiciliu, fiind plecată din țară (în perioada 15.03.2012 – 20.03.2012), astfel cum rezultă din copia pașaportului depusă la dosar ( fila 115 dos. inst.).
Întrucât din probele administrate nu s-a dovedit că inculpata, în mod repetat, ar fi împiedicat-o pe persoana vătămată să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite prin hotărârea judecătorească, ba dimpotrivă, s-a dovedit că inculpata de mai multe ori i-a permis minorului să se întâlnească cu tatăl său în afara programului și chiar în vacanța de vară a anului 2011, i-a permis minorului să rămână la tatăl său peste program 2 săptămâni, constată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 Cod penal din 1969, motiv pentru care în temeiul art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 lit. b Cod procedură penală, instanța a dispus achitarea inculpatei.
În temeiul art. 275 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligată persoana vătămată G. C., la cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel partea vătămată G. C. și P. de pe lângă Judecătoria Baia M..
P. de pe lângă Judecătoria Baia M. a solicitat desființarea hotărârii atacate și judecând să se dispună condamnarea inculpatei S. C. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută de art. 307 alin. 2 din vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 din Noul Cod penal, la pedeapsa amenzii.
În motivarea apelului, parchetul a invocat netemeinicia hotărârii instanței de fond susținând că soluția achitării inculpatei este rezultatul unei greșite interpretări a materialului probator administrat în cauză. În primul rând, interpretând greșit dispozitivul hotărârii civile prin care s-a dispus asupra programului de vizitare a minorului, instanța de fond a identificat doar trei situații(date) în care persoana vătămată ar fi avut dreptul să solicite dreptul la vizită, deși folosind sintagma „în fiecare al doilea week-end” nu a avut în vedere numai al doilea week-end din fiecare lună, respectiv o dată pe lună, ci fiecare al doilea week-end cu raportare la cel anterior în care s-a realizat vizita, deci de două ori pe lună.
În cauză, prin probatoriul testimonial administrat, s-a demonstrat că, în urma hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit programul de vizitare în favoarea părții vătămate pentru minorul rezultat din căsătoria părților, în vârstă de 7 – 9 ani, la data săvârșirii faptei, persoana vătămată G. C., deși a încercat să își viziteze copilul, a fost împiedicată de către inculpată, sub diferite pretexte, să efectueze vizite și să îl ia pe minor la el. Deși a reținut o stare de fapt conformă cu cea prezentată în rechizitoriile emise de procurori, prima instanță a reținut că minorul fie avea un alt program, atunci când persoana vătămată dorea să își ia copilul, fie nu se află acasă, ci la bunici, fie pur și simplu nu dorește să își vadă părintele. În acest sens, consideră că aceste argumente sunt sau au fost simple subterfugii ale inculpatei, pentru că, în concordanță și cu declarația dată în fața instanței de control judiciar, atitudinea acesteia este una de a încerca împiedicarea persoanei vătămate de a avea legături personale cu minorul rezultat din căsătoria părților. Tocmai refuzul minorului, care este reclamat de către inculpată și de către prima instanță de judecată drept argument al soluției de achitare, trebuie considerat ca un reflex al atitudinii mamei față de persoana vătămată.
Astfel, inculpata, în situațiile în care persoana vătămată urma să-și exercite dreptul de a prelua minorul, stabilea un program de așa natură încât să-l determine pe acesta, să refuze vizita tatălui, preferând compania colegilor sau prietenilor invitați. Așa cum în general la vârsta de 7-9 ani, un copil nu-și poate stabili un program în afara voinței părinților, nu se poate susține că G. R. A. își făcea singur programul.
Partea vătămată G. C. a solicitat de asemenea desființarea hotărârii atacate și judecând, condamnarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului arătând în motivarea apelului că din probele administrate în cauză a rezultat faptul că în nenumărate zile în care avea dreptul potrivit hotărârii judecătorești să își viziteze copilul a fost îngrădit de către inculpată să-și exercite acest drept.
Analizând actele și lucrările dosarului, probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească, curtea reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 873 din 12.02.2009 a Judecătoriei Baia M. s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre partea vătămată G. C. și inculpata S. C. și încredințarea minorului G. R. A. spre creștere și educare inculpatei și s-a încuviințat persoanei vătămate, G. C., dreptul de a avea legături personale cu minorul, stabilindu-se următorul program de vizitare: în fiecare miercuri de la ora 16:00 la 20:00 cu luarea minorului de către reclamant de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă la ora 20:00, în fiecare al doilea week-end, cu luarea minorului de la grădiniță vinerea și însoțirea lui acasă la pârâtă duminica la ora 19:00, o săptămână în vacanța de primăvară, de sărbătorile pascale, o săptămână în vacanța de iarnă, la sărbătorile de iarnă și o lună în vacanța de vară, cu luarea copilului de la domiciliul pârâtei și cu obligația reclamantului de a-l înapoia pe minor la domiciliul pârâtei la sfârșitul fiecărui program de vizitare.
Prin Decizia civilă nr. 203/A din 15.10.2009 a Tribunalului Maramureș, definitivă și irevocabilă la data de 23.02.2010, s-a admis, în parte, apelul declarat de inculpată și s-a schimbat programul de vizitare, respectiv, în loc de vizitare în al doilea week-end din lună cu luarea minorului de la grădiniță și însoțirea lui acasă la pârâtă – duminică la ora 19:00, s-a stabilit ca minorul să fie luat sâmbătă de la ora 9:00 de la domiciliul apelantei și să fie însoțit de intimatul G. C., duminică la ora 19:00 la domiciliul apelantei.
Față de dispozițiile cuprinse în hotărârile judecătorești mai sus menționate, în mod corect instanța de fond a apreciat că programul de vizitare include luarea minorului de la domiciliul inculpatei în fiecare al doilea week-end din lunăîntr-o zi de sâmbătă, la ora 9,00 cu obligația părții vătămate de a-l înapoia duminică la ora 19,00 și că, în raport de această interpretare, dintre perioadele reclamate de partea vătămată ca fiind cele în care a fost împiedicat să-și vadă minorul, singurele care coincid cu programul stabilit se situează în intervalul 14-15 mai 2011, 11-12 februarie 2012 și 14-15 aprilie 2012.
Potrivit alin.2 art.307 C.pen. din 1969 (art.379 Noul Cod penal )infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului constă în fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu cele din faza de cercetare judecătorească, nu a rezultat că inculpata, în mod repetat, a avut o atitudine de împiedicare a părții vătămate de a avea legături personale cu minorul încredințat spre creștere și educare, la datele amintite intervenind anumite situații de imposibilitate obiectivă ca tatăl să îl poată lua acasă pe fiul său, determinate de un anumit program al acestuia sau de disponibilitatea sa. În același timp, imposibilitatea părții vătămate de a avea legături cu minorul a prezentat un caracter izolat, intervalul scurs între prima dată de vizită nerealizată și celelalte două fiind de aproximativ un an, nefiind dovedit astfel nici caracterul sistematic de împiedicare.
Este real că părintele căruia i s-a încredințat copilul trebuie să creeze toate condițiile necesare pentru ca acesta să aibă legături personale și cu celalalt părinte, însă la stabilirea unor relații armonioase ambii părinți sunt datori să contribuie și aceasta doar în interesul minorului, lăsând deoparte toate resentimentele pe care aceștia le au unul față de celalalt.
Cum în cursul judecării apelului nu s-au solicitat alte probe care să ducă la o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanța de fond, iar din evaluarea tuturor actelor și lucrărilor dosarului curtea reține că interpretarea acestora a fost corectă, iar față de cele menționate mai sus, urmează a constata că soluția de achitare este legală și temeinică, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.307 alin.2 C.pen. din 1969, pentru care inculpata S. C. a fost trimisă în judecată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen. apelurile declarate de partea vătămată G. C. si P. de pe lângă Judecătoria Baia M. urmează a fi respinse ca neîntemeiate.
Văzând și disp. art.275 alin.2 și 3 C.pr.pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E CI D E
Respinge ca nefondate apelurile declarate de partea vătămată G. C. si P. de pe lângă Judecătoria Baia M. împotriva sentintei penale nr. 1149 din 23 aprilie 2014 a Judecătoriei Baia M..
Obligă apelantul G. C. să plătească inculpatei S. C. suma de 5500 lei cheltuieli judiciare.
Obligă pe apelantul G. C. sa plăteasca în favoarea statului suma de 500 lei cheltuieli judiciare.
Definitiva.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 7 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER
C. ILIEȘMARIA B. L. A. S.
red.C.I./A.C.
3 ex. – 25.11.2014
jud.fond.M. S.
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 964/2014.... | Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Încheierea nr.... → |
|---|
