Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013. Decizia nr. 131/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 131/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-04-2014 în dosarul nr. 1252/105/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
DECIZIA NR.131
Ședința publică din data de 25 aprilie 2014,
Președinte: - G. D.
Grefier: - M. M.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a fost reprezentat de procuror M. I..
Pe rol fiind soluționarea contestației formulată de către condamnata M. D., fiica lui natural și V., născută la 04.07.1963, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor, C.N.P._, împotriva sentinței penale nr.200/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în baza art. 23 din Legea 255/2013, art. 6 C.penal, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de condamnata M. D., și în baza art.274 alin.2 C.pr.penală a fost obligată condamnata la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 50 lei. La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatoarea-condamnată M. D. în stare de deținere, asistat de apărător desemnat din oficiu, E. M. (delegație pentru asistență judiciară obligatorie nr._/2014).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
În conformitate cu dispozițiile art.356 Cod proc. penală s-a dat posibilitatea apărătorului să ia legătura cu contestatoarea-condamnată M. D., aflată în stare deținere, după care învederează că nu și-a angajat apărător ales și este de acord cu apărătorul desemnat din oficiu, nu are cereri sau excepții de invocat.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat.
Curtea ia act de declarațiile părților, în sensul că nu sunt excepții de invocat și nici cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea contestației.
Avocat E. M. având cuvântul pentru contestatoarea condamnată M. D., susține că potrivit art.6 din Noul Cod penal, contestatoarea a fost condamnată, în principal, la pedeapsa de 6 ani și 4 luni pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.323 alin.1 și 2 Cod penal din 1969 care își găsește corespondent în infracțiunea prev. de art.367 din Noul cod penal, text de lege care prevede o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 5 ani închisoare. Contestatoarea a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani, care nu depășește maximul din Noul Cod penal.
Referitor la infracțiunea prev. de art.12 din Legea 678/2001, care în prezent este incriminată în art.210 Noul cod penal, prevede o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani, iar pedeapsa aplicată contestatoarei de 6 ani închisoare nu depășește maximul.
Având în vedere aceste prevedere, solicită ca instanța să aprecieze cu privire la admisibilitatea contestației.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea contestației formulate de condamnata M. D. ca nefondată, apreciind că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile leale în materie, inclusiv cele ce s-au statuat prin hotărârea pronunțată de ÎCCJ la data de 14 aprilie 2014.
Contestatoarea condamnată M. D. având personal ultimul cuvânt, declară că lasă la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța și solicită reducerea cuantumului pedepsei.
CURTEA:
Asupra contestației penale de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr.200/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în baza art. 23 din Legea 255/2013, art. 6 C.penal, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de condamnata M. D., fiica lui natural și V., născută la 04.07.1963, în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor, C.N.P._ și în baza art.274 alin.2 C.pr.penală a fost obligată condamnata la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 50 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea sub numărul_, condamnata M. D., a solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să dispună aplicarea legii penale mai favorabile.
În vederea soluționării cauzei s-a depus la dosar copia M.E.P.I. nr. 7/MF/2011 emis de Tribunalul Argeș.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 3MF/09.03.2010 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 2333/09.06.2011 a I.C.C.J s-a dispus condamnarea inculpatei M. D., în baza art. 323 alin. 1,2, C.penal, la 3 ani închisoare și în baza art. 12 alin.1,2 lit. a din Legea 678/2001 cu aplic. art. 13 C.penal, art. 41 alin. 2 C.penal, la 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a,b,e C.penal. În baza art. 33 lit. a, 34 lit. b, 35 C.penal, s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a,b,e C.penal.
În baza sentinței menționate a fost emis M.E.P.I. nr. 7MF/2010 din 10.06.2011.
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.
A reținut tribunalul că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 Noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, legea de punere în aplicare a codului penal, pedeapsa aplicată pentru a infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a cestei legi.
Prin urmare, s-a constatat că, în aplicarea acestor dispoziții, instanța este ținută să verifice doar dacă pedeapsa aplicată în concret printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru o anumită infracțiune, depășește limita maximă a pedepsei prevăzute de legea nouă pentru acea infracțiune.
În realizarea acestui demers, instanța de fond a avut în vedere definiția noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege, care potrivit dispozițiilor art. 187 C.penal reprezintă pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Prin urmare, nu pot fi avute în vedere instituții precum tentativa, circumstanțele atenuante sau agravante, reducerea pedepsei în cazul judecății potrivit art. 3201 Cod procedură penală, sau alte cauze de majorare sau reducere a pedepsei.
Instanța de fond a mai constatat că, spre deosebire de art.5 din Noul Cod penal, care în reglementarea aplicării legii penale în situații în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre de condamnare, și care face vorbire de aplicarea legii mai favorabile, ceea ce implică o analiză a tuturor instituțiilor privind răspunderea penală, art. 6 obligă instanța să compare numai pedeapsa prevăzută de legea nouă cu pedeapsa definitiv aplicată, restul dispozițiilor sentinței de condamnare, de exemplu tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni sau al stării de recidivă, fiind intrate în puterea lucrului judecat. Singura derogare deci de la aplicarea principiului puterii lucrului judecat privește doar reducerea pedepsei aplicate, până la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea comisă.
Aplicând principiile enunțate la cauza de față, instanța de fond a constata că în privința infracțiunii prev. de art. 323 alin. 1,2 C.penal, acesteia îi corespunde infracțiunea prevăzută de art. 367 C.penal, pedepsită cu închisoarea de la 1 al 5 ani, dar pedeapsa aplicată în concret condamnatei, de 3 ani închisoare, nu depășește acest maxim.
În privința infracțiunii de trafic de majori, prev. de art. 12 alin.1,2 lit. a din Legea 678/2001 în prezent aceasta se regăsește în dispozițiile art. 210 C.penal, pedepsită cu închisoarea de la 3 al 10 ani, deci nici în acest caz pedeapsa efectiv aplicată condamnatei, de 6 ani închisoare, nu depășește acest maxim.
Cum nici pedeapsa complementară aplicată nu depășește durata de 5 ani, durata maximă pentru care poate fi dispusă potrivit noilor reglementări, instanța de fond a constatat că în privința condamnatei nu sunt incidente prevederile art. 6 C.penal, urmând astfel că respingă ca neîntemeiată contestația formulată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat contestație condamnata M. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege în vederea aplicării legii penale mai favorabile în privința sa.
S-a solicitat admiterea contestației, desființarea soluției atacate și pe fond aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin reducerea pedepselor potrivit limitelor de pedeapsă prevăzute de noua lege care este mai favorabilă.
Curtea, examinând sentința contestată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept constată că prezenta contestație nu este fondată după cum se va arăta în continuare:
Condamnata contestatoare se află în executarea pedepsei rezultante principale de 6 ani închisoare aplicată că prin sentința penală nr. 3MF/09.03.2010 a Tribunalului Argeș, definitivă prin decizia penală nr. 2333/09.06.2011 a I.C.C.J, prin care aceasta a fost condamnată după cum urmează: în baza art. 323 alin. 1,2, C.penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare și în baza art. 12 alin.1,2 lit. a din Legea 678/2001 cu aplic. art. 13 C.penal, art. 41 alin. 2 C.penal, la pedeapsa de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a,b,e C.penal.
În baza art. 33 lit. a, 34 lit. b, 35 C.penal, s-a dispus ca sus numita să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a,b,e C.penal.
Într-adevăr, potrivit art. 6 alin. 1 C.penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
În mod judicios instanța de fond a observat însă, că, potrivit art.4 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, s-a stabilit că pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre rămasă definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, dar care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.
Pe cale de consecință instanța de fond a observat în mod corect că disp. art.187 Cod penal reglementează noțiunea de pedeapsă prevăzută de lege, stabilind că prin aceasta se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
În mod similar aceeași dispoziție legală se regăsea și în Codul penal din 1969, în conținutul art.141/1, care prevedea de asemenea că în această noțiune de pedeapsă prevăzută de lege nu se iau în considerare cauzele de reducere ori de majorare a pedepsei.
Instanța de fond a realizat o corectă comparare a infracțiunilor prevăzute în vechea și noua lege penală, pentru a observa condițiile de aplicare ale legii penale mai favorabile sens în care a remarcat în mod corect că in privința uneia din infracțiunile componente al concursului infracțional pentru care condamnata a fost sancționată în mod definitiv și anume în privința infracțiunii de trafic de majori, prev. de art. 12 alin.1,2 lit. a din Legea 678/2001, în prezent aceasta se regăsește în dispozițiile art. 210 C.penal, fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 al 10 ani, deci nici în acest caz pedeapsa efectiv aplicată condamnatei, de 6 ani închisoare, nu depășește acest maxim.
În privința celei de a doua infracțiuni componentă a concursului infracțional, anume a infracțiunii prev. de art. 323 alin. 1,2 C.penal, chiar dacă sunt discuții în privința înglobării acesteia în infracțiunea prevăzută de art. 367 C.penal, pedepsită cu închisoarea de la 1 al 5 ani, totuși Curtea reține că, pedeapsa aplicată în concret condamnatei, de 3 ani închisoare, nu depășește acest maxim.
Se constată așadar că pentru niciuna dintre infracțiunile componente ale pluralității infracționale reținute în sarcina contestatoarei, pedeapsa aplicată acesteia prin hotărârea judecătorească definitivă nu depășește maximul prevăzut de dispozițiile legale penale intrate în vigoare la 1 februarie 2014, așa încât nu pot deveni incidente disp. art.6 alin.1 Cod penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor penale definitive, câtă vreme nu este întrunită condiția primordială prevăzute de acest text ca pedeapsa aplicată să depășească maximul special prevăzut de legea nouă, aflându-ne deci în sfera de aplicare a dispozițiilor prevăzute în art.4 din legea de punere în aplicare a Codului penal care stabilesc în mod imperativ imposibilitatea reducerii pedepsei în această situație.
Nici în cazul pedepsei complementare de 4 ani închisoare, interzicerea drepturilor prev. de art.64 alin. 1 lit. a,b,e Cod penal, nu este cazul a se face aplicarea legii penale mai favorabile deoarece durata pedepsei complementare nu depășește maximul de 5 ani prevăzut de legea nouă, astfel cum s-a stabilit în mod corect la primul grad de jurisdicție.
M. mult decât atât, Curtea observă că după data sesizării instanței de control judiciar, s-a pronunțat decizia nr. 1 din 14 aprilie2014 de către ÎCCJ, pe calea sesizării reglementate de art. 475 Cod procedură penală – pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteze unui concurs de infracțiuni.
Instanța supremă a statuat următoarele: „ În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrare în vigoare a Noului Cod penal, pentru ipoteze unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidenta disp. art. 6 Cod penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge in baza legii noi, conform art. 39 Cod penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi”.
Făcând aplicarea acestei decizi obligatorii, potrivit art. 477 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea constată sub un prim aspect, că la prima etapă, cea care privește verificarea incidenței disp. art.6 Cod penal, cu privire la pedepsele individuale se concluzionează că acest text de lege nu este aplicabil, întrucât pedepsele stabilite în concret contestatoarei nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă.
Mai mult decât atât, potrivit acestei decizii, chiar și într-o atare situație, în cazul concursului de infracțiuni, pedeapsa rezultantă se determină conform regulilor prevăzute de art. 39 Cod penal, deci potrivit regulilor prevăzute de legea nouă în materia concursului de infracțiuni, reguli care prevăd aplicabilitatea unui spor de pedeapsă la pedeapsa rezultantă cea mai grea, în cazul pedepselor cu închisoarea, spre deosebire de regulile anterioare prevăzute de art. 34 Cod penal din 1969, care nu instituiau obligativitatea unui spor de pedeapsă.
Așa fiind în baza acestei decizii, rezultă că posibilitatea reducerii pedepsei rezultante în cazul concursului de infracțiuni pentru faptele definitiv judecate, intervine într-o singură ipoteză și anume atunci când, după determinarea pedepsei rezultante conform art. 39 Cod penal, se constată că această pedeapsă rezultantă depășește maximul la care se poate ajunge prin aplicarea sporului obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
În nici un caz această situație nu este incidentă în privința contestatoarei M. D., deoarece pedeapsa rezultantă aplicată acesteia nu depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 Cod penal.
În consecință Curtea constată că la primul grad de jurisdicție s-a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează instituțiile sus menționate, în mod just cererea condamnatei vizând aplicare legii penale mai favorabile fiind respinsă, context în care Curtea va respinge ca nefondată prezenta contestație, conform art.23 alin. 10 din Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.
Văzând și disp. art.275 alin.2 Cod procedură penală rap. la art.274 alin.1 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația formulată de contestatoarea-condamnată M. D., fiica lui N. și V., născută la data de 04 iulie 1963, în prezent deținută în Penitenciarul Târgșor,împotriva sentinței penale nr.200/13.03.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Dispune plata sumei de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului de Avocați Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25.04.2014.
Președinte,
C. G.
Grefier,
M. M.
Red.GC/MM/C.M.
5 ex./15.05.2014.
d.f._, Tribunalul Prahova
j.f. S. A. C.
operator de date cu caracter personal
număr notificare 3113/2006
| ← Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 173/2014. Curtea de... → |
|---|
