Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 801/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 801/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2015 în dosarul nr. 773/2/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 839/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR. 801
Ședința publică din data de la 4 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A.-C.
JUDECĂTOR: R. F.-G.
JUDECĂTOR: G. M.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află contestația în anulare formulată de contestatorul B. F. împotriva deciziei civile nr. 4141 din data de 27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2010*, în contradictoriu cu intimata C. de P. a Municipiului București, cauza având ca obiect contestație împotriva deciziei de debit.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatorul B. F. reprezentat prin avocat F. P., cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 06.02.2015 (fila 25), lipsind intimata C. de P. a Municipiului București.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții că s-a comunicat intimatei copia cererii de contestație în anulare și a înscrisurilor anexate acesteia.
Nefiind cereri formulate, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de contestație în anulare.
Contestatorul B. F., prin avocat, solicită admiterea contestației în anulare și, pe cale de consecință, anularea în parte a deciziei civile pronunțate în recurs, în sensul admiterii recursului formulat de contestator și modificării hotărârii pronunțate de instanța de fond.
Se arată că instanța de control judiciar nu a avut în vedere efectele juridice ale certificatului nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 București și ale deciziei nr. 1427/26.02.2004 emisă de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu handicap - Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, comisie care a stabilit fără nici un fel de dubiu că suferă de un handicap accentuat care se încadrează în gradul II. În atare situație, consideră că eroarea în care s-a aflat instanța de recurs la momentul deliberării constă în conținutul adresei eliberate în anul 2007 de C. Națională de P. și alte Drepturi de Asigurări Sociale – Direcția audit Intern și Control în care se precizează, în mod neadevărat, că a fost înscris la pensie pentru limită de vârstă în anul 1999 în baza certificatului de handicap emis în același an prin care a fost încadrat în gradul III de handicap. Or, o astfel de afirmație nu coincide realității întrucât certificatul nr. 1694/03.05.2000 a fost depus la casa locală de pensii în anul 2001 când au fost puse în plată drepturile de pensie ce i se cuveneau.
Curtea constată că cele susținute de contestator, prin avocat, tind spre rejudecarea recursului și pune în vedere acestuia să precizeze care este motivul de recurs neanalizat de instanța de control judiciar.
Contestatorul, prin avocat, arată că motivul de recurs neanalizat de instanța de control judiciar este cel referitor la efectele juridice ale înscrisurilor depuse la dosar prin care a demonstrat că suferă de un handicap ce se încadrează în gradul II și nicidecum în gradul III. Or, instanța de recurs nu a analizat acest aspect, ci a reținut, pe de o parte, că în mod corect instanța de fond a stabilit că se încadrează în gradul III de handicap, iar pe de alta, că drepturile de pensie ce i se cuvin au fost stabilite în baza deciziilor nr. 232/24.02.1969 și nr. 48/13.03.1969. Așa fiind, apreciază că motivul de recurs ce nu a fost analizat de instanța de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu interpretarea greșită a legii.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele:
Pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale a fost înregistrată la data de 03.12.2010, în dosarul nr._/3/2010, contestația formulată de B. F. împotriva deciziei nr._/02.09.2010 emisă de C. de P. a Municipiului București prin care s-a stabilit un debit de 4.281 lei, reprezentând diferență de pensii încasate necuvenit, contestatorul solicitând anularea deciziei.
La data de 20.09.2011, contestatorul a completat acțiunea, în sensul că a solicitat valorificarea gradului II de handicap în calculul pensiei pentru limită de vârstă de care beneficiază în temeiul Legii nr. 57/1992, anularea deciziilor din 02.09.2010 și din 05.05.2011 prin care au fost stabilite debite de plată în sarcina sa, obligarea intimatei să-i restituie sumele reținute în mod abuziv din drepturile de pensie și să-i plătească despăgubiri de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat de reținerea sumelor din pensie.
Prin sentința civilă nr. 3643 din data de 11.04.2013, Tribunalul București a admis în parte contestația formulată de contestatorul B. F. în contradictoriu cu intimata C. de P. a Municipiului București; a anulat decizia nr._/14.12.2009 de revizuire a pensiei emisă în temeiul O.U.G. nr. 4/2005, deciziile nr._/17.12.2009 de revizuire a deciziilor de adăugare stagiu începând cu data de 01.06.2007 și începând cu data de 01.06.2008, decizia nr._/02.09.2010 de stabilire debit și decizia nr._/05.05.2011 de stabilire debit emise de C. Locală de P. Sector 1; a obligat intimata să emită o decizie de pensie în temeiul O.U.G. nr. 4/2005, începând cu data de 01.12.2005, cu luarea în considerare a unui punctaj mediu anual de 1,_ și a unui cuantum al pensiei de 581 lei; a obligat intimata să emită o decizie de pensie în temeiul art. 95 din Legea nr. 19/2000, începând cu data de 01.06.2007, cu luarea în considerare a unui punctaj mediu anual de 2,_ și a unui cuantum al pensiei de 824 lei; a obligat intimata să emită o decizie de pensie în temeiul art. 95 din Legea nr. 19/2000, începând cu data de 01.06.2008, cu luarea în considerare a unui punctaj mediu anual de 2,_ și a unui cuantum al pensiei de 1270 lei; a obligat intimata să plătească contestatorului diferențele de pensie corespunzătoare perioadei 01.12.2005 – 01.11.2011; a obligat intimata să restituie contestatorului diferența de debit de 3.856 lei reținută în baza deciziilor de debit nr._/02.09.2010 și nr._/05.05.2011; a respins în rest contestația ca fiind neîntemeiată; a obligat intimata să plătească contestatorului cheltuieli de judecată de 1.000 lei, reprezentând onorariul expertului.
Prin decizia civilă nr. 4141 din data de 27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2010*, luată cu opinie majoritară, au fost respinse recursurile declarate de recurentul-contestator B. F. și recurenta-intimată C. de P. a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3643 din data de 11.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2010, ca fiind nefondate; a fost respinsă cererea recurentului-contestator privind cheltuielile de judecată ca fiind nefondată.
În considerentele deciziei de recurs s-a arătat că motivele de recurs formulate de intimata C. de P. a Municipiului București împotriva sentinței pronunțate de prima instanță sunt nefondate.
Astfel, față de critica referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, critică ce poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, s-a reținut că deciziile emise de casele locale de pensii sunt supuse cenzurii instanței judecătorești pe calea contestației, potrivit dispozițiilor legale aplicabile litigiului pendinte, respectiv art. 155 lit. d) și h) din Legea nr. 19/2000 și art. 153 lit. d), g) și i) din Legea nr. 263/2010. Posibilitatea atacării cu contestație în fața instanței a modului de stabilire și de plată a pensiilor dă dreptul pensionarului, în lipsa unor dispoziții contrare, de a se plânge de orice aspect de nelegalitate observat și de a solicita, în consecință, restabilirea legalității. Or, plenitudinea de competență a instanței de judecată învestită cu soluționarea contestației implică și obligația acesteia de a stabili modul corect de calcul al pensiei contestatorului, inclusiv prin verificarea elementelor de calcul necesare stabilirii dreptului la pensie.
Prin urmare, nu poate fi primită susținerea că numai casa de pensii are atribuții în stabilirea cuantumului și a punctajului pensiei ori a diferențelor de pensie, fiind evident că instanța de judecată, în cadrul contestației, are atribuția de a aplica în mod corect legislația de asigurări sociale persoanei care formulează contestația. O soluție contrară ar goli de conținut calea de atac a contestației și, în plus, ar reprezenta și o încălcare a dreptului de acces la o instanță, câtă vreme o plângere, cum este cea formulată în cauză, nu ar permite instanței să verifice raționamentul și aplicarea legii de către instituția administrativă emitentă a deciziei contestate, iar destinatarul acestui act nu ar avea posibilitatea concretă de a deduce judecății nemulțumirile sale legate de aplicarea legii în privința sa.
O altă critică privește lipsa de imparțialitate a expertului contabil, însă mijlocul procesual prin care partea poate supune analizei instanței o astfel de critică este cererea de recuzare formulată în baza dispozițiilor art. 204 din Codul de procedură civilă. Fără a recurge la această procedură în fața instanței de fond, intimata nu poate supune această chestiune analizei instanței de recurs.
C. de P. a Municipiului București a mai criticat sentința, în condițiile prevăzute de art. 3041 din Codul de procedură civilă, sub aspectul însușirii de către instanță a concluziilor raportului de expertiză, în sensul valorificării perioadei 01.06._02 menționată doar în adeverința de stagiu, fără a fi consemnată și în carnetul de muncă sau atestată printr-o adeverință eliberată de fostul angajator. Și această critică este nefondată întrucât prima instanță a argumentat opțiunea de valorificare a raportului de expertiză pe baza forței probante a adeverinței privind datele necesare determinării stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual de către asigurat. Argumentul primei instanțe este corect, având la bază dispozițiile art. 36, 37 și 39 din Legea nr. 19/2000. Posibilitatea ca fostul angajator al contestatorului să revină asupra unor perioade declarate inițial, prin intermediul declarațiilor rectificative, este o simplă supoziție a recurentei-intimate, fără suport în situația de fapt existentă în cauză.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-contestator B. F., Curtea a analizat critica acestuia referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, constatând că este nefondată.
Astfel, recurentul-contestator a pretins că din considerentele sentinței atacate nu rezultă care sunt motivele pe baza cărora instanța de fond a respins apărările pe care le-a formulat cu privire la încadrarea în gradul II de handicap. Curtea a observat, însă, că prima instanță a expus amplu situația de fapt constatată în cauză și a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 57/1992, care prevăd ca persoanele handicapate beneficiază, la cerere, de pensie integrală pentru limită de vârstă dacă dovedesc o vechime în muncă, după data dobândirii handicapului, de 25 ani pentru bărbați, în cazul celor încadrabili în gradul III de invaliditate. A mai precizat că, în acest context, modificarea ulterioară a gradului de handicap al contestatorului nu are influență asupra gradului de invaliditate avut la data deschiderii drepturilor de pensie pentru limită de vârstă (iar nu pentru invaliditate), grad care impunea o vechime în muncă de 25 ani pentru bărbați și 20 ani pentru femei, în cazul celor încadrabili în gradul III de invaliditate. De asemenea, a precizat motivele pentru care a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 și pentru care a considerat fără relevanță decizia de încadrare în grad de handicap nr. 1427/26.02.2004. În consecință, instanța de fond a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, iar împrejurarea că argumentele instanței de fond nu susțin poziția procesuală a recurentului-contestator nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.
O altă critică formulată de recurentul-contestator privește încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 57/1992, ceea ce permite încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Și aceasta a fost considerată nefondată. În opinia recurentului-contestator, instanța de fond a ignorat certificatul nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 prin care a dovedit că are gradul II de handicap cu diagnosticul „surdomutitate congenitală turburări de comunicare", emis în conformitate cu dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 102/1999.
Curtea a apreciat, însă, că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 11 din Legea nr. 57/1992, conform cărora „Persoanele handicapate beneficiază, la cerere, de pensie integrală pentru limită de vârstă dacă dovedesc o vechime în muncă, după data dobândirii handicapului, de 15 ani bărbații și de 10 ani femeile, în cazul celor încadrabili în gradul I de invaliditate, de 20 ani pentru bărbați și 15 ani pentru femei, în cazul celor încadrabili în gradul II de invaliditate, de 25 ani pentru bărbați și 20 ani pentru femei, în cazul celor încadrabili în gradul III de invaliditate”. Astfel, drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale recurentului-contestator s-au deschis la data de 01.05.1999, prin decizia nr._/17.05.1999. Anterior pensionării, acesta a fost încadrat în gradul III de invaliditate prin decizia nr. 232/24.02.1969, menținut prin decizia nr. 48/13.03.1969 și prin certificatul nr. 1019/19.03.1999, acesta din urmă nefiind contestat. Or, față de aceste înscrisuri, a fost corect reținută incidența tezei finale din dispozițiile art. 11 din Legea nr. 57/1992, conform cărora vechimea integrală în muncă la data pensionării contestatorului pentru limită de vârstă și în raport de situația sa particulară era de 25 ani.
Pe cale de consecință, au fost corect aplicate și dispozițiile art. 2 din normele metodologice anexă la H.G. nr. 1550/2004, conform cărora „stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislația în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operațiunilor de evaluare".
Contrar susținerilor recurentului, deciziile de încadrare în grad de invaliditate emise ulterior deschiderii drepturilor de pensie (certificatul nr. 3054/21.07.1999, certificatul nr. 1694/03.05.2000, decizia nr. 1427/ 26.02.2004) nu pot avea vreun efect asupra drepturilor de pensie deschise anterior întrucât nu aduc vreo modificare retroactivă a gradului de invaliditate. Se observă, astfel, că în lipsa unei dovezi privind contestarea încadrării acordate prin certificatul nr. 3054/21.07.1999 și având în vedere calitatea emitentului (același medic expert din cadrul Comisiei de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, și nu Comisia de soluționare a contestațiilor), certificatele nr. 3054/21.07.1999 și nr. 1694/03.05.2000 au fost emise în cadrul procedurii de revizuire medicală reglementate de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 3/1977, iar soluțiile date în cadrul acestei proceduri produc efecte numai pentru viitor. De asemenea, O.G. nr. 14/2003, în baza căreia a fost emisă decizia nr. 1427/26.02.2004, nu conține vreo dispoziție care să confere deciziei efecte retroactive, până la un moment anterior pensionării contestatorului pentru limită de vârstă.
S-a mai reținut că respectarea limitelor învestirii realizate prin cererea de chemare în judecată împiedică atât instanța de fond, cât și pe cea de recurs să analizeze apărările recurentului referitoare la cauzele congenitale și caracterul permanent al afecțiunii de care suferă. Prin intermediul acestor critici, recurentul urmărește infirmarea gradului de invaliditate stabilit prin deciziile nr. 232/24.02.1969 și nr. 48/13.03.1969 și prin certificatul nr. 1019/19.03.1999, însă cererea de chemare în judecată nu are ca obiect contestarea acestor decizii.
Au fost considerate nefondate și susținerile recurentului-contestator cu privire la confuzia pe care a făcut-o instanța de fond între pensia de invaliditate și pensia pentru limită de vârstă. Contrar acestora, Tribunalul a reținut în mod corect că prin decizia nr._/17.05.1999 s-au deschis drepturile de pensie pentru limită de vârstă ale contestatorului, iar soluția a fost întemeiată pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 57/1992 care se referă la aceeași categorie de pensie și nu la cea de invaliditate.
Curtea a mai subliniat că punerea ulterioară în plată a pensiei stabilite prin decizia nr._/17.05.1999 vizează numai executarea obligațiilor de asigurări sociale și nu are vreo influență asupra datei deschiderii drepturilor și asupra legislației care guvernează aceste drepturi. De asemenea, erorile de calcul produse la data punerii în plată a drepturilor de pensie nu pot avea ca efect validarea unei incorecte aplicări a dispozițiilor legale incidente, ci, astfel cum s-a reținut prin sentința criticată, aceste erori atrag aplicarea prevederilor art. 187 alin. (1) și (4) din Legea nr. 19/2000.
Nici dispozițiile Legii nr. 448/2006 nu sunt incidente în cauză întrucât nici acest act normativ nu poate produce efecte retroactive, la data pensionării contestatorului sau anterior acestui moment.
Împotriva acestei decizii de recurs a fost formulată contestație în anulare de către contestatorul B. F., înregistrată la data de 06.02.2015 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ .
A solicitat contestatorul B. F. anularea deciziei civile nr. 4141 din data de 27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București pentru motivul prevăzut de art. 318 din codul de procedură civilă întrucât instanța a omis din greșeală să cerceteze motivul de recurs pe care l-a invocat cu privire la efectele juridice ale certificatului nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 102/1999, fiind făcută o confuzie între gradul III de invaliditate constatat prin decizia nr. 232/24.02.1969 și gradul de handicap stabilit prin certificatul menționat. Dacă instanța de recurs nu ar fi omis din greșeală să constate că drepturile ce i se cuvin sunt stabilite în baza certificatului nr. 1694/03.05.2000 și nu a deciziei nr. 32/24.02.1969 s-ar fi dat o soluție de admitere a recursului și de modificare în parte a sentinței civile nr. 3643/11.04.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2010.
A arătat contestatorul că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze motivul de recurs prin care a susținut nelegalitatea sentinței civile nr. 3643/11.04.2013 pronunțată de Tribunalul București, în sensul că nu s-a avut în vedere certificatul nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 prin care a dovedit că are gradul II de handicap cu diagnosticul „surdomutitate congenitală cu tulburări de comunicare”, emis în conformitate cu dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr. 102/1999. Acest handicap auditiv este congenital și permanent, având auzul abolit total și deficiențe grave de vorbire, conform certificatului menționat mai sus, cu valabilitate permanentă, fără revizuire medicală datorită acestor dizabilități. Acest grad de handicap este confirmat și de decizia nr. 1427 din data de 26.02.2004 pe care instanța de recurs nu a avut-o în vedere și nu s-a pronunțat cu privire la acest motiv de recurs prin care a susținut nelegalitatea în parte a sentinței recurate.
Datorită acestei necercetări a motivului de recurs, în mod nelegal și netemeinic, instanța de recurs nu i-a recunoscut drepturile aferente gradului II de handicap stabilit în baza O.U.G. nr. 102/1999. În mod evident, a fost prejudiciat întrucât instanța de recurs a reținut în mod eronat că are gradul III de handicap, stabilit conform Legii nr. 57/1992 care a fost abrogată prin O.U.G. nr. 102/1999, în vigoare la data punerii în plată a pensiei.
De asemenea, instanța de recurs a reținut în mod greșit și eronat faptul că gradul de handicap a fost stabilit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 3/1977. Aceste dispoziții erau abrogate la momentul emiterii certificatul nr. 1694/03.05.2000 și a deciziei nr._/24.09.2001 în baza Legii nr. 19/2000, în vigoare de la data de 01.04.2001, prin care i-a fost pusă pentru prima dată în plată pensia, cu actualizarea drepturilor ce i se cuvin datorită gradului II de handicap. Aceste drepturi de pensie au fost menținute până la data emiterii deciziei de revizuire nr._/14.12.2009 prin care a fost schimbat gradul II de handicap în gradul III de handicap, ce a condus la diminuarea drepturilor și stabilirea nelegală a debitului, decizia de debit fiind anulată de instanța de fond prin sentința recurată.
Mai solicită contestatorul a se avea în vedere și dispozițiile art. 169 din Legea nr. 19/2000, potrivit cărora „(1) Pensia poate fi recalculată prin adăugarea stagiilor de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia. (2) Cererea de recalculare a pensiei urmează aceleași reguli procedurale privind soluționarea și contestarea, prevăzute pentru cererea de pensionare. (3) Pensia recalculată se acordă începând cu luna următoare celei în care s-a depus cererea de recalculare”.
Intimata C. de P. a Municipiului București nu a formulat întâmpinare față de cererea de contestație în anulare.
Cercetând contestația în anulare formulată, Curtea constată că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În esență, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Detaliind motivele de contestație în anulare, contestatorul a arătat că soluția instanței de recurs este nelegală întrucât nu a fost analizat motivul de recurs referitor la efectele juridice produse asupra drepturilor sale de pensie de certificatul nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 102/1999 prin care a fost încadrat în gradul II de handicap, nerevizuibil.
Așadar, contestatorul a invocat teza a II-a a dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură civilă, referitoare la ipoteza în care instanța de recurs a respins recursul pe care l-a declarat împotriva sentinței de fond, însă omițând să cerceteze motivul referitor la gradul II de handicap dovedit cu certificatul emis în anul 2000.
Curtea constată că susținerile contestatorului sunt nefondate întrucât instanța de recurs a pronunțat decizia civilă nr. 4141 din data de 27.06.2014 prin care, cu majoritatea opiniilor judecătorilor din complet, a respins recursul declarat de recurentul-contestator B. F., iar în considerente a arătat argumentele juridice pentru care sentința pronunțată de instanța de fond a fost considerată legală și temeinică. Din aceste considerente, structurate în două părți distincte referitoare la cele două cereri de recurs, rezultă că toate aspectele invocate de recurentul-contestator au fost analizate, inclusiv cele la care se referă în mod expres în calea extraordinară de atac de retractare.
Este de precizat faptul că obiectul principal al pretenției deduse judecății a fost anularea deciziei nr._/02.09.2010 și a deciziei nr._/05.05.2011 emise de C. de P. a Municipiului București prin care s-au stabilit în sarcina contestatorului debite de 4.281 lei, respectiv de 1.740 lei. Aceste debite au provenit, printre altele, din revizuirea pensiei pentru limită de vârstă acordată contestatorului în baza Legii nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate, pensie recalculată, în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 4/2005, prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani, rezultat din încadrarea sa în gradul II de invaliditate. Or, urmare revizuirii deciziei de recalculare a pensiei, cuantumul pensiei a fost stabilit pe baza unui stagiu complet de cotizare de 25 de ani, luat în considerare pentru gradul III de invaliditate certificat în privința contestatorului la data deschiderii drepturilor de pensie, 01.05.1999. Împrejurarea că la data punerii în plată a pensiei, 01.06.2001, gradul III de invaliditate a fost modificat în gradul II de invaliditate, urmare constatării unui handicap accentuat, prin certificatul nr. 1694/03.05.2000 emis de Direcția de Muncă și Protecție Socială Sector 2 în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 102/1999, constituie o situație juridică apreciată de părți drept relevantă în privința stagiului complet de cotizare valorificat în calculul drepturilor de pensie. Or, analiza acestor aspecte a fost făcută de instanța de recurs care a considerat că stagiul complet de cotizare aplicabil contestatorului se determină după regulile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 57/1999, în vigoare la data deschiderii drepturilor de pensie în discuție, iar certificatele ulterioare, inclusiv certificatul nr. 1694/03.05.2000, nu produc efect asupra drepturilor de pensie pentru că nu modifică retroactiv gradul de invaliditate stabilit.
Prin urmare, nu se poate susține că acest motiv de recurs nu a fost analizat de instanța de recurs, ci, din contră, a fost înlăturat pe baza argumentelor deduse din interpretarea normelor de drept incidente în materie.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 318 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge contestația în anulare formulată ce contestatorul B. F. ca fiind nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul B. F. împotriva deciziei civile nr. 4141 din data de 27.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2010*, în contradictoriu cu intimata C. de P. a Municipiului București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 martie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
B. A.-C. R. F.-G. G. M.
Grefier,
B. M.
Red./tehn. B.A.C./29.09.2015
Tehn. D.A.M./2 ex./13.03.2015
Judecători recurs
T. C.-B.
B. A.-P.
I. N.-R.
| ← Recalculare pensie. Decizia nr. 566/2015. Curtea de Apel... | Recalculare pensie. Decizia nr. 674/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
