Obligaţie de a face. Decizia nr. 936/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 936/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 4111/93/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5058/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 936/2015
Ședința publică de la 23 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Grefier R. N. C.
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant C. N., împotriva sentinței civile nr.1740 din data de 14.05.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII ILFOV, cauza având ca obiect: obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns apelantul-reclamant C. N., prin apărătorul său ales, doamna avocat C. L., lipsind intimata-pârâta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII ILFOV.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 08.10.2014, aceasta formulând întâmpinare la data de 23.10.2014, ce a fost comunicată apelantului la data de 04.11.2014, după care:
Apelantul-reclamant C. N., prin avocat, solicită a se proceda la rectificarea numelui apelantului-reclamant, în sensul că în loc de „N.” cum este înregistrat pe Portalul Curții de Apel București, să se menționeze corect „N.”.
Curtea ia act de cele precizate de reprezentantul părții apelante, sens în care dispune rectificarea numelui apelantului-reclamant, în sensul că: în loc de „N.”, așa cum este în mod greșit înregistrat acesta pe Portalul Curții de Apel București, să se menționeze, în mod corect, „N.” și, nemaifiind de formulat cereri prealabile judecății, excepții de invocat sau probe noi de administrat, Curtea, constatând că apelul este în stare de judecată, acordă cuvântul apelantului-reclamant, prin avocat, în susținerea apelui.
Apelantul-reclamant C. N., prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și motivat, cu consecința casării sentinței pronunțate de Tribunalul Ilfov, iar, pe fondul cauzei, solicită admiterea cererii sale de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Curtea, în raport de dispozițiile art. 394 din Codul de procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține apelul în pronunțare.
CURTEA ,
Asupra apelului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1740 din data de 14.05.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul C. N. în contradictoriu cu parata C. Județeană de Pensii Ilfov.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că, în ce privește anul 2010, reclamantul este beneficiarul unei indemnizații stabilite în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. 4 din Legea nr. 341/2004, astfel după cum rezultă din Decizia_/26.08.2010 (fila 10 din dosar).
Începând cu luna iulie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 118/2010, indemnizația stabilită în favoarea reclamantului a fost diminuată cu 15%.
Reclamantul apreciază că această diminuare constituie o încălcare a drepturilor sale garantate prin Constituție dar și a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
Invocă în acest sens împrejurarea că pensia aflată în plată (cuantumul acesteia) se constituie într-un drept câștigat și deci diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar.
Tribunalul a reținut însă ca reclamantul face o confuzie între drepturile de pensie, constituite ca urmare a contribuției, pentru o perioadă de timp, la sistemul de asigurări sociale și indemnizația reparatorie prevăzută de Legea 341/2004, care nu are un astfel de caracter contributiv.
D. urmare, contrar celor susținute de reclamant, numai indemnizația odată încasată are caracterul de „bun” în sensul art.1 alin. 1 din Convenție, sumele neîncasate încă constituind „creanțe” iar nu „bunuri”, așa cum pare să sugereze reclamantul.
Astfel, Art. 1 din Protocolul 1 Adițional prevede ca: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Tribunalul a reținut totuși că, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de „bun” în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O . alte drepturi și creanțe, ca de exemplu datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c Slovaciei, par. 52).
Adoptând acceptarea comună a acestui termen (bunuri mobile și imobile) Curtea a considerat de asemenea că termenul bunuri se extinde și la drepturile pe care o persoană le poate dobândi, în special la activele din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie (Mellacher și alții c. Austriei) sau reclamații financiare fondate pe neexecutarea obligațiilor comerciale sau pe necesitatea de a acoperi prejudicii (Raffineries greques Stran & Stratis Andreadis c. Greciei).
Termenul “bunuri” cuprinde și drepturile obținute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială (Vasilopoulou c Greciei, 2002), o creanță a Statului (S.A. Dangeville c. Franței, 2002) etc.
Trebuie cu toate acestea că dreptul în cauză să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intra sub protecția acestui articol.
Problema care trebuie așadar examinată este dacă circumstanțele particulare ale cauzei, privită ca un întreg, conferă reclamantului dreptul la protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (Broniowski v. Poland (dec.) [GC], no._/96, § 98, ECHR 2002-X).
Tribunalul a reținut sub acest aspect că practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Ca așadar statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. Din 8.02.2006, par. 23).
În cauză Vilho Eskelinen și alții Curtea a statuat că nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plata a unui salariu sau a unei pensii într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen and Others, § 94).
Așa stând lucrurile tribunalul a apreciat ca nefondata acțiunea sub acest aspect și o va respinge.
În ce privește anul 2011: tribunalul a reținut ca prin Decizia 22/2013 pronunțată la 18.11.2013 în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit ca „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, stabilește că indemnizațiile lunare reparatorii și indemnizațiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizației aflat în plată în luna octombrie 2010.”
Decizia este obligatorie pentru instanță în temeiul art. 517 alin 4 astfel încât, observând că acest mod de calcul a fost utilizat de parata la determinarea indemnizației cuvenite reclamantului pentru anul 2011, tribunalul a respins acțiunea sub acest aspect ca nefondată.
În ce privește capătul de cerere privind obligarea paratei la restituirea sumelor reținute nejustificat cu titlu de asigurări sociale de sănătate tribunalul a apreciat cererea ca nefondata și a respins-o.
Astfel, potrivit art. 267 alin 1 din Legea 95/2006 „Persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1).”
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8, alin. (5), lit. c) din Legea nr. 293/2011, pentru anul 2012, cota de contribuție pentru asigurările de sănătate pentru celelalte categorii de persoane care au obligația plății contribuției direct sau cu plata din alte surse, se stabilește la 5,5%.
Susținerea reclamantului conform cu care acesta ar fi datorat cota de contribuție de 5,5% la asigurările sociale de sănătate numai pentru suma ce depășește 740 lei nu poate fi primită
Aceasta deoarece, potrivit art. 213 alin 1 lit. c din Legea 95/2006, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2011 sunt exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate „persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraților care au fost înlăturați din justiție pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile bănești acordate de aceste legi.”
Ori reclamantul a beneficiat, în anul 2011, de o indemnizație stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin 4 din Legea 341/2004 iar nu de cea prevăzută de art. 3 alin 1 lit. b pct. 1 din lege, neîncadrându-se de aceea în categoria persoanelor exceptate.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2963 C. fiscal sunt asigurați cu plata contribuției din alte surse pensionarii care realizează venituri din pensii mai mici de 740 lei.
Textul indicat, instituind o excepție, este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât nu poate fi interpretat în sensul dorit de reclamant, neaplicându-se și altor venituri decât cele din pensii
Ori indemnizația stabilită în baza art. 4 alin 4 din Legea 341/2004 nu are natură juridică a pensiei, între cele două existând diferențe notabile, modul de calcul al pensiei având la bază principiul contributivității, ceea ce conferă acestor venituri un regim juridic special.
Așa fiind, solicitarea reclamantului de a-i fi aplicate dispozițiile art. 2963 C.fiscal apare ca nefondata și a fost respinsă.
În ce privește anii 2012 și 2013 tribunalul reține ca plata indemnizației de care a beneficiat reclamantul în temeiul art. 4 alin 4 din Legea 341/2004 a fost sistata începând cu 01.01.2012 în baza legii, respectiv prin . dispozițiilor art. 18 din OUG 80/2010.
Tribunalul a reținut în aceste condiții că nu era necesară emiterea nici unei decizii de sistare a plății de către parata, câtă vreme aceasta sistare nu a intervenit ca urmare a modificării condițiilor ce au fost avute în vedere la data acordării indemnizației, în persoana reclamanților, ci ca urmare a unor dispoziții legale, acțiunea formulată sub acest aspect dovedindu-se, de asemenea, nefondată
În ce privește capătul de cerere referitor la obligarea paratei la plata de daune cominatorii, tribunalul a apreciat acest capăt de cerere ca nefundat, având în vedere caracterul subsidiar al acestuia și soluția deja pronunțată asupra capetelor principale de cerere.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul legal și motivat, apelantul-reclamant C. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând, în drept, dispozițiile art. 468, art. 470, art. 471 și art. 480 Cod proc. civ.
În dezvoltarea motivelor sale de apel, apelantul-reclamant arată că, în fapt, el a formulat acțiune împotriva intimatei-pârâte C. Teritorială de Pensii a Județului Ilfov, prin care a solicitat instanței:
- obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor reținute nelegal din indemnizația reparatorie aferentă lunilor ianuarie - decembrie 2010, în cuantum de 1.818 lei, cu titlu de drepturi cuvenite și neachitate și indexarea acestor sume cu indicele de inflație, pentru fiecare lună până la data plății efective, corespunzător coeficientului de inflație comunicat de autoritatea competentă;
- obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor reținute nelegal din indemnizația reparatorie aferentă anului 2011, în cuantum de 3.780 lei, cu titlu de drepturi cuvenite și neachitate și indexarea acestor sume cu indicele de inflație, pentru fiecare lună până ia data plății efective, corespunzător coeficientului de inflație comunicat de autoritatea competentă;
- obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor reținute nelegal reprezentând indemnizația reparatorie aferentă anului 2012, în cuantum de 27.948 lei, cu titlu de drepturi cuvenite și neachitate și indexarea acestor sume cu indicele de inflație, pentru fiecare lună până la data plății efective, corespunzător coeficientului de inflație comunicat de autoritatea competentă;
- obligarea intimatei-pârâte la plata sumelor reținute nelegal reprezentând indemnizația reparatorie aferentă anului 2013, în cuantum de 29.340 lei, cu titlu de drepturi cuvenite și neachitate și indexarea acestor sume cu indicele de inflație, pentru fiecare lună până la data plății efective, corespunzător coeficientului de inflație comunicat de autoritatea competentă.
- obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de 100 lei pe zi, cu titlu de daune cominatorii, pentru fiecare zi calendaristică, socotită de la data soluționării cauzei și până la efectuarea plății integrale a sumelor datorate.
În motivarea sentinței civile, instanța de fond nu a avut în vedere motivele expuse de reclamant în cererea introductivă, pronunțându-se doar pe anumite aspecte.
Instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că „indemnizația stabilită în baza art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 nu are natură juridică a pensiei" pe motiv că nu este acordată pe „principiul contributivității".
Deși potrivit art. 43 alin. 2 din Legea 341/2004 „(2) Reglementările prevăzute de legislația privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată, modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare și recuperare a sumelor încasate necuvenit, se aplică și indemnizațiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu dispune altfel."
Astfel, suspendarea, încetarea, modificarea etc. a acestei indemnizații poate avea loc numai pentru nerespectarea condițiilor de acordare prevăzute de Legea nr. 341/2004 și/sau în condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 263/2010, iar acest articol al Legii nr. 341/2004 nu a fost modificat și este în vigoare și în prezent.
În prezența cauză apelantul a solicitat instanței să constate că nu a fost emisă nicio decizie prin care Casă de Pensii să aducă la cunoștința apelantului diminuarea/sistarea/suspendarea/modificarea modalității de calcul a indemnizațiilor, fapt ce contravine legislației speciale în vigoare, respectiv Legea nr. 263/2010 și Legea nr. 341/2004, iar cel puțin până la emiterea unor astfel de decizii, refuzul de a ne plăti integral indemnizațiile cuvenite este unul nejustificat.
De asemenea, în mod consecvent în jurisprudența CEDO se subliniază, pe de o parte, că nu se poate face diferențiere între prestațiile sociale contributive și cele necontributive și, pe de altă parte, că legislația care instituie plata unei prestații sociale trebuie considerată ca generând un interes patrimonial ce intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că cererea introductivă referitoare la capetele de cerere privind anii 2012 și 2013 ar fi nefondată, prin simplul fapt al intervenirii O.U.G. nr. 80/2010.
Față de cele de mai sus, apelantul a solicitat admiterea apelului, casarea în totalitate a sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei să admiteți acțiunea așa cum a fost formulată.
Analizând apelul declarat, prin prisma motivelor de apel formulate, cât și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin motivele de apel formulate, apelantul-reclamant susține, în esență, că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond faptul că „indemnizația stabilită în baza art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 nu are natură juridică a pensiei" pe motiv că nu este acordată pe „principiul contributivității.".
În acest sens, susține că, deși potrivit dispozițiilor art. 43 alin. 2 din Legea nr. 341/2004: „(2) Reglementările prevăzute de legislația privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată, modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare și recuperare a sumelor încasate necuvenit, se aplică și indemnizațiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu dispune altfel.". Astfel, suspendarea, încetarea, modificarea etc. a acestei indemnizații poate avea loc numai pentru nerespectarea condițiilor de acordare prevăzute de Legea nr. 341/2004 și/sau în condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 263/2010, iar acest articol al Legii nr. 341/2004 nu a fost modificat și este în vigoare și în prezent.
În prezenta cauză, apelantul a solicitat instanței să constate că nu a fost emisă nicio decizie prin care Casă de Pensii să aducă la cunoștința apelantului diminuarea/sistarea/suspendarea/modificarea modalității de calcul a indemnizațiilor, fapt ce contravine legislației speciale în vigoare, respectiv Legea nr. 263/2010 și Legea nr. 341/2004, iar cel puțin până la emiterea unor astfel de decizii, refuzul de a ne plăti integral indemnizațiile cuvenite este unul nejustificat.
Aceste motive de apel nu sunt fondate și vor fi respinse.
În primul rând, se observă că în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamantul este beneficiarul unei indemnizații stabilite în baza art. 4 alin 4 din Legea 341/2004, astfel după cum rezultă din Decizia_/26.08.2010 (fila 10 dosar fond), din conținutul căreia rezultă fără putință de tăgadă că intimata-pârâtă a menționat în mod expres următoarele: „cuantumul drepturilor cuvenite se diminuează cu 15% conform dispozițiilor Legii nr.118/2010”.
Sub acest aspect, se observă că, intimata-pârâtă a emis o decizie prin care i s-a adus la cunoștință apelantului-reclamant diminuarea drepturilor de pensie, motiv pentru care susținerea apelantului-reclamant apare ca neîntemeiată.
Totodată, Curtea apreciază că prima instanță a procedat în mod corect atunci când a respins acțiunea cu care a fost sesizată deoarece, începând cu luna iulie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 118/2010, indemnizația stabilită în favoarea reclamantului a fost diminuată cu 15%, astfel că, această diminuare nu constituie o încălcare a drepturilor sale garantate prin Constituție dar și a art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
De asemenea, prima instanță în mod corect a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2013 pronunțată la 18.11.2013 în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a stabilit că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, stabilește că indemnizațiile lunare reparatorii și indemnizațiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizației aflat în plată în luna octombrie 2010.”
Ori, atâta timp cât diminuarea drepturilor de pensie s-a realizat în virtutea legii, intimata-pârâtă trebuia să se conformeze acestor dispoziții.
Nu poate fi primită critica apelantului-reclamant prin care consideră că în mod greșit prima instanță a reținut faptul că „indemnizația stabilită în baza art. 4 alin. 4 din Legea 341/2004 nu are natură juridică a pensiei" pe motiv că nu este acordată pe „principiul contributivității", deoarece, așa cum s-a arătat, apelantul-reclamant face confuzie între drepturile de pensie, constituite ca urmare a contribuției, pentru o perioadă de timp, la sistemul de asigurări sociale și indemnizația reparatorie prevăzută de Legea 341/2004, care nu are un astfel de caracter contributiv.
De asemenea, se mai susține că, în mod consecvent în jurisprudența CEDO se subliniază, pe de o parte, că nu se poate face diferențiere între prestațiile sociale contributive și cele necontributive și, pe de altă parte, că legislația care instituie plata unei prestații sociale trebuie considerată ca generând un interes patrimonial ce intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Nici acest raționament nu este întemeiat și va fi respins, deoarece în practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se menționează că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat, iar statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. Din 8.02.2006, par. 23).
În același sens relevantă fiind cauza Vilho Eskelinen și alții în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plată a unui salariu sau a unei pensii într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen and Others, § 94).
Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat și va menține, ca legală și temeinică sentința atacată, apreciind că aceasta a fost pronunțată atât cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății, cât și cu interpretarea și aplicarea corespunzătoare a normelor de drept incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE ,
ÎN NUMELE LEGII ,
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant C. N., CNP_ domiciliat în P., .. 8, jud. Ilfov, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat „C. L.” în București, Calea Călărașilor nr. 309, ., apt. 40, sect. 3, împotriva sentinței civile nr.1740 din data de 14.05.2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII ILFOV, cu sediul în București, .. 17, sect. 2.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 martie 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | |
Grefier, R. N. C. |
R.C. 31 martie 2015
red.:M.P./14.07.2015
dact.: C.C./4 ex./11.06.2015
Jud. fond: A. M. C.
| ← Recalculare pensie. Decizia nr. 674/2015. Curtea de Apel... | Despăgubiri. Decizia nr. 1746/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
