Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1061/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1061/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 3282/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1342/2015)
DECIZIE Nr. 1061/2015
Ședința publică de la 23 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D. B.
Judecător M. P.
Judecător D. G. E.
Grefier R. N. C.
Pe rol soluționarea cererii de revizuire formulate de revizuenta C. A. împotriva deciziei civile nr. 6059/10.10.2011 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. J. DE PENSII TELEORMAN, având ca obiect: contestație decizie de pensionare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că revizuenta, prin cererea precizatoare formulată în data de 26.01.2015 în dosarul_ al Tribunalului Teleorman, a solicitat judecata pricinii în lipsă, după care:
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecata pricinii în lipsă, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare pe admisibilitatea cererii de revizuire.
CURTEA ,
Deliberând asupra cererii de revizuire, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.6059 din data de 10.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ (2422/2011), s-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII TELEORMAN împotriva sentinței civile nr.380 din data de 27.01.2011 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. A.; s-a modificat în tot sentința atacată în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În considerente, s-a reținut că reclamanta a fost beneficiara a unei pensii de serviciu acordată în temeiul art.68 alin. 1 din Legea nr.567/2004, drepturile de pensie fiindu-i stabilite prin decizia nr._ din 2 decembrie 2008, într-un cuantum de 2716 lei.
Prin Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor, s-a reglementat recalcularea pensiilor speciale în conformitate cu procedura prevăzută în Legea nr. 19/2000, având la baza principiul contributivității.
Prin decizia nr._ din 31 august 2010, drepturile de pensie au fost recalculate în conformitate cu prevederile Legii nr.119/2010, H.G. nr.737/2010, cuantumul stabilit intimatei reclamante fiind de 1026 lei.
S-a invocat în motivarea cererii de chemare în judecata și în soluția primei instanțe faptul ca Legea nr. 119/2010 încalcă prevederile art. 15 din Constituție, care consacra principiul neretroactivității.
Curtea Constituționala a procedat la o astfel de analiză, în cuprinsul deciziilor nr. 871 și 873 din 25 iunie 2010, statuând ca Legea nr. 119/2010 nu contravine prevederilor constituționale ale art. 15 alin. 2 privind neretroactivitatea legii.
Astfel, prin decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecția de neconstituționalitate care viza viitoarea Lege nr.119/2010, a statuat că "pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, art.85 alin.(1) din Legea nr.303/2004 sau art.1801 din Legea nr.19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plătește de la bugetul de stat (a se vedea Legea nr.164/2001). De altfel, Decizia Curții Constituționale nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensație parțială menționată de Curte, pentru că diferențierea existentă între o pensie specială și una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
Acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
În acest sens, trebuie observat că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».
Conformându-se dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, s-a considerat că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Curtea a observat că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
O lege retroactivează atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de ., au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. De exemplu, în cazul de față, Legea nr. 119/2010 ar fi fost retroactivă dacă ar fi avut drept consecință reducerea pensiei reclamantei pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. Este exemplul Legii nr. 119/2010 prin care legiuitorul a înțeles reglementeze situații juridice în curs de a-și produce efectele (primirea lunară a pensiei), adică unor facta pendentia.
În acest sens, s-a constatat că „anularea” pensiei de serviciu a operat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, cuantumul pensiei a suferit modificări ulterior acestui moment - de la 01.09.2010 -, nefiind astfel afectat cuantumul pensiei primit anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru a se putea reține că legea s-a aplicat retroactiv în cazul reclamantei.
Ca efect al aplicării Legii nr. 119/2010, reclamanta a suferit o diminuare a cuantumului pensiei începând cu data de 01.09.2010, deci în perioada ulterioară intrării în vigoare a acesteia, iar nu anterior.
Se pune problema de a ști dacă un judecător se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce CC a declarat deja ca legea este constituțională. În practică, asemenea probleme se pot ivi, spre exemplu, atunci când standardul fixat de Curtea Constituțională este mai mic decât cel fixat de CEDO astfel încât, deși legea este declarată constituțională, ea poate totuși, în circumstanțe particulare, să încalce Convenția.
Exista o diferență fundamentală între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene. Dacă Curtea Constituțională, conform propriei jurisprudențe, verifica doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO, în principiu, nu verifica compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunța cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt. Or, judecătorul intern trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției. Acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale spetei, nu în general și în abstract. În concluzie, chiar dacă Curtea Constituționala s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedica instanța de judecata să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
Întrucât Constituția României consacră și garantează principiul neretroactivității legii civile (art. 15 alin. 2), iar protecția constituțională a acestor drepturi este la nivelul normelor internaționale în domeniul drepturilor omului, Curtea consideră că standardul fixat de Curtea Constituționala este la același nivel cu cel fixat de CEDO, astfel ca statuările din cuprinsul deciziilor nr. 871 și 873 din 25 iunie 2010 își păstrează pe deplin aplicabilitatea.
În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că prin aplicarea Legii nr. 119/2010, la cazul său concret, s-a realizat o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenție, Curtea reține următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele: o primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; o a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”; cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general: dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern. În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Andrejeva contra Letoniei; Cauza Muller contra Austriei; Cauza Gaygusuz contra Austriei; Cauza Buchen contra Cehiei).
Reclamanta a fost titularul dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, drept prevăzut atât în Legea nr. 567/2004 - pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 -, cât și în art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 - pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010.
În litigiul de față nu se poate califica „bunul” reclamantei ca fiind dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 2716 lei, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, începând cu data de 01.09.2010 dreptul reclamantei recurente de a primi o pensie de 2716 lei nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, acest cuantum având ca fundament legal din acest moment Legea nr. 119/2010.
Prin urmare, Curtea nu poate califica bunul reclamantei ca fiind „dreptul de a primi suma de 2716 lei cu titlu de pensie” atât timp cât în cauza de față se analizează protecția „bunului” reclamantei după data de 01.09.2010, perioadă pentru care cuantumul prevăzut în legea internă este de 1026 lei, stabilit potrivit Legii nr. 119/2010.
În acest sens, Curtea Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele: „totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.
Un alt argument în sensul celor arătate mai sus derivă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1, 7 și 90 din Legea nr. 19/2000. astfel, pensia este o formă de prestație de asigurări sociale plătită lunar [art.7 alin.(2) și art.90 alin.(1) din Legea nr.19/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentă și indisolubil legată de calitatea de pensionar, obținută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.19/2000, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită, în condițiile legii menționate, prin sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.
Așadar, Statul garantează dreptul la asigurare socială, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție.
„Teoria drepturilor câștigate” nu-și găsește aplicarea în cauza de față și nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că „bunul” a cărui protecție o solicită reclamanta intimata în cauza de față este dreptul de a primi și după data de 01.09.2010 un cuantum al pensiei de 2716 lei brut.
Această teorie a apărut în doctrină în încercarea de a explica conceptul de retroactivitate a legii, făcându-se distincție între drepturi câștigate și simplele expectative (a se vedea, spre exemplu, T. I., Tratat de drept civil, vol. I, pag. 79-131).
În prezent însă, teoria drepturilor câștigate nu-și găsește o reglementare constituțională și nici nu este legiferată cu titlu de principiu în vreun act normativ, doctrina juridică românească abandonând aceste teorii și folosind alte criterii pentru explicarea conceptului de retroactivitate și acțiune a legii în timp.
În acest sens, pentru explicarea modului de acțiune a legii în timp s-au folosit alte concepte, și anume: facta praeterita, facta pendentia și facta futura.
S-a afirmat astfel că o lege retroactivează atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de ., au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. De exemplu, în cazul de față, Legea nr. 119/2010 ar fi fost retroactivă dacă ar fi avut drept consecință reducerea cuantumului pensiei reclamantului pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor juridice în curs de formare, executare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare – facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura.
Anumite dispoziții legale au fost interpretate de o anumită parte a doctrinei și a jurisprudenței ca fiind o aplicație a teoriei drepturilor câștigate, interpretare care se îndepărtează însă total de rațiunea care a stat la baza apariției acestei teorii și care are la bază confuzia dintre principiul neretroactivității legii și dreptul puterii legiuitoare de a adopta norme prin care poate naște, modifica sau stinge raporturi juridice.
Astfel, s-a apreciat că prin art. 180 alin. 7 din Legea nr. 19/2000 legiuitorul a recunoscut implicit efectele principiului teoriei drepturilor câștigate, stabilind că dacă în urma recalculării pensiilor potrivit criteriilor prevăzute în această lege va rezulta un cuantum mai mic decât cel stabilit pe baza legislației anterioare, se păstrează în plată cuantumul avantajos.
Chiar Curtea Constituțională oferă explicații diferite ale teoriei drepturilor câștigate, prin decizia nr. 872/25.06.2010 apreciind că legiuitorul nu ar putea diminua, nici măcar temporar, cuantumul pensiei stabilit potrivit principiului contributivității deoarece acesta se constituie „într-un drept câștigat”, însă prin decizia nr. 873/25.06.2010 stabilind că în conceptul de "drepturi câștigate" pot intra doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
În realitate, nu există nicio rațiune pentru care, în abordarea conceptului de „teorie a drepturilor câștigate”, trebuie să se abandoneze rațiunea care a stat la baza apariției acestei teorii, și anume, necesitatea de a găsi o explicație privitoare la modul în care acționează principiul retroactivității legii, iar nu necesitatea de a identifica limitele în cadrul cărora legiuitorul poate adopta anumite soluții legislative.
A accepta și da efecte unei „teorii a drepturilor câștigate”, deși aceasta nu este consacrată ca atare nici în Constituție, nici în vreun alt act normativ, nu este stabilit, explicat și însușit în mod unitar sensul acesteia, în prezent, în doctrina juridică sau în jurisprudență, nu poate reprezenta altceva decât o depășire a limitelor puterii judecătorești, stabilite prin art. 124 și art. 126 din Constituția României.
Mai mult, o astfel de teorie, înțeleasă în sensul celor invocate de reclamantă (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se diminuează cuantumul pensiei) ar depăși cu mult protecția oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, organele de aplicare ale Convenției reținând în mod constant dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ce au ca efect diminuarea cuantumului prestațiilor sociale aflate în plată, singura cenzură permisă instanței naționale sau Curții Europene fiind aceea de a verifica respectarea anumitor cerințe: diminuarea să fie prevăzută de lege, să nu afecteze substanța dreptului, să se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privința scopului urmărit și a mijloacelor folosite.
Așadar, niciodată Curtea Europeană nu a reținut că statele nu ar putea diminua cuantumul pensiilor, chiar și cu o sumă infimă (de exemplu, 1 leu) . Dacă s-ar îmbrățișa „teoria drepturilor câștigate” atunci diminuarea cuantumului pensiei nu s-ar putea face niciodată, nici cu cea mai infimă sumă (de exemplu, 1 ban).
În aceste circumstanțe, apare cu atât mai evidentă lipsa de aplicabilitate și rațiunea de a îmbrățișa această teorie în domeniul limitelor pe care puterea legiuitoare le are de a adopta soluții legislative, pentru situații juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii– facta pendentia, teoria drepturilor câștigate neputând fi utilizată decât pe tărâmul domeniului juridic din care a luat naștere, și anume, ca o explicație a principiului neretroactivității legii.
În măsura în care CEDO, sesizata fiind cu o cerere în care se invoca încălcarea dreptului de proprietate ca urmare a diminuării, prin lege, a cuantumului pensiei, va intra în analiza de proporționalitate a ingerinței, iar testul aplicat este cel din jurisprudența anterioara în aceasta materie.
O prima subliniere este aceea ca o astfel de ingerința nu este de tipul “privării de proprietate”. În consecința, lipsa despăgubirii pentru ingerința nu conduce automat la incalcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Cu alte cuvinte, ingerința nu se analizează prin prisma celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cea care prevede ca „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica”, ci prin prisma primei fraze din primul alineat, care consacra acea regula generala privind dreptul la respectarea bunurilor și care implica, din partea statelor, o obligație corelativa generala negativa, de abținere de la încălcarea acestui drept.
Având în vedere ca nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret, în ce măsura persoana a fost lipsita în totalitate de mijloace de subzistenta (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau daca măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, par. 39).
Statul se bucura de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, iar autoritățile judiciare naționale sunt mai bine plasate în aprecierea caracterului suficient sau insuficient al mijloacelor de subzistenta, prin raportare atât la indicatori de tipul salariului mediu sau minim pe economie, cat și la nivelul veniturilor altor categorii de pensionari.
S-a constatat că, în urma recalculării, pensia reclamantei intimate este în cuantum de 1026 lei, situându-se peste nivelul pensiei medii la nivel de tara, în cuantum de aproximativ 700 lei și cu mult peste nivelul pensiei minime de 350 lei, stabilita pentru anul 2011 prin art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Dacă raportăm pensia recurentului la nivelul salariilor persoanelor în activitate, constatăm că salariul mediu brut pe economie stabilit pentru anul 2011 este de 2716 lei, conform art. 15 din Legea nr. 287/2010, ceea ce înseamnă un salariu mediu net de aproximativ 1.414 lei, iar salariul minim brut pe tara pentru anul 2011 a fost fixat la 670 lei, prin art. 1 din H.G. nr. 1193/2010. în consecința, nu se poate considera că nivelul pensiei recurentului reclamant, astfel cum a fost recalculat, l-ar lipsi de mijloacele de subzistenta. Astfel, în cauza Callejas contra Spaniei, s-a considerat că reducerea cu 66% a pensiei principale nu se constituie o încălcare a dreptului de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei, 1972, a subliniat faptul că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție garantează drepturile patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurări sociale, "acest text nu poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum".
A mai susținut recurentul ca Guvernul avea la îndemână numeroase alte variante de a surmonta dificultățile economice, precum impozitarea tuturor pensiilor, însă a ales să afecteze doar câteva categorii de pensionari, de o maniera extrem de radicală.
Curtea de la Strasbourg a statuat în sensul că nu este rolul sau de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autoritarilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, par. 53). Daca o astfel de analiza nu este îngăduita Curții Europene a Drepturilor Omului, care examinează și coerența sistemului legislativ al unui stat, cu atât mai mult instanța de judecată națională nu are dreptul să cenzureze dispozițiile unui act normativ edictat de alta putere constituită în stat, fiind ținută să respecte principiul constituțional al separației puterilor.
Trebuie avută în vedere și marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în aceasta materie. Această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 14 din CEDO, care consacră interdicția discriminării, instanța de recurs a reținut că noua lege a pensiilor în forma în care a fost adoptată, a afectat toate pensiile de serviciu stabilite prin legi speciale, tocmai pentru eliminarea gravelor inechități din sistem, existând un decalaj uriaș între cea mai mică pensie și cea mai mare pensie plătită de stat, generată de apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o . privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale.
Din analiza cuprinsului noii legi de pensionare se observă că, în realitate, categoria profesională a reclamantei nu a fost supusă unui regim diferențiat față de alte categorii socio-profesionale, legiuitorul alegând să abroge toate categoriile de pensii speciale, fără nici o distincție, și să le supună unui regim de stabilire și calculare unitar aplicabil tuturor celorlalți beneficiari ai sistemului de asigurări sociale de stat.
Pretinsa discriminare față de categoria socio-profesională a magistraților, ale căror pensii de serviciu au fost păstrate, nu a fost reținută. Menținerea acestora de către legiuitor a fost determinată de Curtea Constituționala, care prin decizia nr.873/2010, a analizat statutul judecătorilor și procurorilor, reglementat la nivel constituțional și infraconstituțional, relevând și exigentele actuale cu privire la drepturile magistraților, cuprinse în documentele internaționale și a apreciat că independența justiției include securitatea financiară a magistraților, care presupune și asigurarea unei garanții sociale, cum este pensia de serviciu.
De asemenea, nu s-a putut constata existența vreunei discriminări, și pentru faptul că cele două categorii socio-profesionale nu se afla în situații comparabile. Or, discriminarea are ca situație premisă tratarea în mod diferit a unor persoane aflate în situații comparabile.
Împotriva acestei decizii, intimata reclamantă C. A. a formulat cerere de revizuire, la data de 18.11.2014, cererea fiind inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, ulterior, ca urmare a declinării competenței, a fost înregistrată pe rolul Secției a VII-a Civile și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București, la data de 27.02.2015, sub nr._ .
În motivare, s-a arătat că la data de 02.12.2008 a fost emisă de C. Județeană de Pensii Teleorman decizia de pensionare nr._, fiindu-i stabilită pensia de serviciu în conformitate cu prevederile Legii nr.567/2004.
Urmare a apariției Legii nr.119/2010, act normativ care a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010, pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, stabilite în baza legislației anterioare, respectiv Legea nr.567/2004 au devenit pensii în înțelesul Legii nr.19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.
Ulterior apariției acestui act normativ, pârâta a procedat la emiterea deciziei nr._/31.08.2010 prin care reclamanta a fost înscrisă în categoria pensionarilor pentru limită de vârstă, cu drepturi stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr.19/2000, începând cu data de 1 septembrie 2010. Împotriva acestei decizii a formulat contestație, prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei și restabilirea situației anterioare emiterii deciziei contestate, cu plata drepturilor bănești cuvenite, invocând în principal încălcarea prevederilor art.15 din Constituția României cât și prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta contestație a făcut obiectul dosarului nr._, iar instanța, prin sentința civilă nr.6059 din 10 octombrie 2011, a admis acțiunea, anulând decizia nr._/31.08.2010 emisă de C. Județeană de Pensii Teleorman și, pe cale de consecință, s-a menținut decizia nr._/02.12.2009, cu obligarea pârâtei să plătească reclamantei diferența dintre pensia stabilită prin decizia nr._/02.12.2008 și pensia stabilită prin decizia nr._/31.08.2010 până la repunerea în plata a deciziei nr._/02.12.2008, reținând, în esență, că prin recalcularea pensiei de serviciu în baza Legii nr.119/2010 s-au încălcat dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și în aplicarea dispozițiilor art.41 din Convenție și că reclamanta este îndreptățită să i se plătească în continuare pensia de serviciu în cuantumul determinat prin decizia nr._/02.12.2008.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C. Județeană de Pensii Teleorman, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.6059/10 octombrie 2011, a admis recursul, a modificat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând în esență că transformarea pensei speciale în pensie în sistemul public, efectuată în temeiul Legii nr.119/2010, nu a încălcat prevederile art.15 din Constituție, iar prin legea susmenționată privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor s-a reglementat recalcularea pensiilor speciale în conformitate cu procedura prevăzută în Legea nr.19/2000, având la bază principiul contributivității.
Însă se precizează că atât la data soluționării cauzei în prima instanță cât și în recurs, pe rolul Curții de Apel București există dosarul nr._/2/2010, având ca obiect anularea H.G. 737/2010, privind metodologia de recalculare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, stabilită prin Legea nr.567/2004, precum și suspendarea executării acestei hotărâri până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii.
Prin sentința civilă nr.4660/5 iulie 2011 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr._/2/2010 a fost admisă acțiunea și, pe cale de consecință, s-a anulat H.G. nr.737/2010 în ceea ce privește metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 și s-a dispus suspendarea executării până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Guvernul României, Ministerul Muncii Familiei, Protecție Sociale și Persoanelor Vârstnice și C. Națională de Pensii Publice, iar la data de 21.1 0.2014, prin decizia nr.3912, ICCJ a admis excepția perimării recursurilor și a constatat perimate recursurile declarate de parații Guvernul României, Ministerul Muncii Familiei, Protecție Sociale și Persoanelor Vârstnice și C. Națională de Pensii Publice împotriva sentinței civile nr.4660 din 5 iulie 2011, astfel că această sentință a rămas irevocabilă.
Din considerentele sentinței civile pronunțată de Curtea de Apel București rezultă că la pronunțarea acestei sentințe Curtea de Apel București a reținut că dreptul de pensie de serviciu derogatoriu de la regimul public de pensii e recunoscut în statele Uniunii Europene, iar eliminarea acestui drept constituie o ingerință a statului, întrucât justificarea prin considerente de ordin public-politica socială, respectiv pe situația de criză economică și financiară la care se face referire în expunerea de motive a legii, ar fi putut justifica doar adoptarea de măsuri ce ar fi avut ca efect limitarea într-un cuantum și într-un interval de timp rezonabil a drepturilor recunoscute de lege, dar nu suprimarea acestora.
Prin aceeași sentință instanța a reținut că pensia de serviciu privită în cele două componente ale sale, partea contributivă și cea compensatorie, constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, precum și faptul că dreptul la pensia de serviciu a fost recunoscut prin Legea nr.567/2004, act normativ care nu cuprinde nici o dispoziție din care s-ar putea trage concluzia că acordarea acestui drept este determinată de împrejurări speciale și temporare, că ar reprezenta un beneficiu bănesc cu caracter stimulativ, care depinde de fondurile disponibile ale statului sau de alte elemente variabile.
Prin urmare, reținând că din modul de reglementare nu rezultă că dreptul la pensia de serviciu este un drept acordat în aplicarea principiului solidarității sociale, instanța a concluzionat că elementele de bază ale dreptului la pensia specială, substanța dreptului, nu pot fi înlăturate decât în condițiile unanim acceptate în aplicarea principiului protecției societății, acest bun implicând în mod necesar și așteptarea legitimă a executării în viitor, lunar a obligației corelative dreptului recunoscut.
În raport de cele expuse, revizuenta a considerat că hotărârea judecătorească reprezentată de sentința civilă nr.4660 din 5 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.3912/21.10.2014 a ICCJ, ce a intervenit după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr.1692/8 iunie 2012, a cărei revizuire se solicită prin prezenta cauză, îndeplinește condițiile impuse de art.322 pct.5 Cod procedură civilă și art.509 pct.5 Cod procedură civilă pentru a fi considerată act nou, ce poate fi invocat în prezenta cerere de revizuire.
Astfel, s-a apreciat că sentință civilă nr.4660 din 5 iulie 2011 a Curții de Apel București nu putea fi prezentată instanței cu ocazia soluționării cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Teleorman, întrucât, revizuenta nu putea să determine pronunțarea acesteia la o dată anterioară pronunțării sentinței civile nr.380/2011, pentru a fi în măsură să o poată invoca în cauză.
Prin urmare, chiar dacă, cu privire la hotărârea în discuție, s-ar reține că aceasta este un înscris emis ulterior, respectiv după judecarea litigiului în fond, și nu ar întruni cerințele prevăzute de art.322 pct.5 Cod Procedura Civilă, totuși față de împrejurarea că situația de fapt reținută prin sentința civilă nr.4660/5 iulie 2011 a Curții de Apel București nu a fost examinată și nici avută în vedere de Tribunalul Teleorman la soluționarea cauzei, este evident că hotărârea Curții de Apel București îndeplinește valențele juridice ale unui înscris nou.
Pe de altă parte, este de observat că prin hotărârea Curții de Apel București s-a anulat H.G. nr.737/2010 în ce privește metodologia de recalculare a pensiilor de serviciu prevăzute la art.1 lit.c) din Legea nr.119/2010, care a constituit temeiul de emitere a deciziei de pensionare nr._/31.08.2010.
În această situație, revizuenta a considerat că, în ipoteza în care această hotărâre a Curții de Apel București ar fi fost cunoscută de instanță cu ocazia judecării cauzei, ar fi fost de natură să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată.
Așadar, în condițiile în care motivele expuse în considerentele hotărârii Curții de Apel București nu au fost analizate cu ocazia judecării fondului, această hotărâre constituie un înscris doveditor în sensul prevederilor art.322 pct.5 Cod procedură civilă (vechiul cod) și din art.509 pct.5 Cod procedură civilă (noul cod).
Concluzionând că în categoria înscrisurilor noi poate fi inclusă și hotărârea judecătorească constând în sentința civilă nr.4660 din 5 iulie 2011 a Curții de Apel București, întrucât cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea H.G. 737/2010 a fost promovată anterior soluționării definitive a cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Tribunalului Teleorman, a solicitat revizuenta admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a sentinței civile nr.380/27.01.2011 a Tribunalului Teleorman, în sensul anularii deciziilor de pensionare nr._/31.08.2010, restabilirea situației anterioare în sensul menținerii în plata a deciziei de pensionare nr._/02.12.2008, cu plata drepturilor bănești cuvenite pe perioada 1 septembrie 2010 - 1 august 2011.
În dovedirea cererii, arată că a depus următoarele acte:
- Sentința civilă nr.380/27.01.2011 a Tribunalului Teleorman Decizia civilă nr.6059/10.10.2011 a Curții de Apel București;
- Sentința civilă nr.4660/5 iulie 2011 a Curții de Apel București, pronunțată în dos.nr._/2/2010;
- Certificatul nr._/2/2010 din 23.10.2014, emis de ICCJ Certificatul nr. 7142/2.2010 al Curții de Apel București;
- Încheierea de rectificare eroare materiale din dor.nr._ al Curții de Apel București decizia de pensionare nr._ din 31.08.2010;
- Decizia de pensionare nr._ din 02.12.2008.
Prin cererea depusă la data de 21 ianuarie 2015 revizuenta a precizat că cererea formulată vizează, de fapt, decizia nr. 6059/10.10.2011 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, de prevederile art. 322 și urm. C.pr.civ. și de aspectele puse în discuția părților, Curtea reține următoarele:
Motivul de revizuire pe care prezenta cerere a fost întemeiată este cel prevăzut de art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cu care revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Revizuenta a susținut existența unui înscris nou, cererea încadrându-se în prima ipoteza a art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.
Înscrisul nou invocat de revizuentă este sentința civilă nr.4660 din 5 iulie 2011 a Curții de Apel București, pronunțată în dos.nr._/2/2010, irevocabilă prin decizia civilă nr.3912/21.10.2014 a ICCJ, prin care s-a dispus anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 737/2010 în e privește metodologia de calcul a pensiilor de serviciu prevăzute de art. 1 lit.c) din Legea nr. 119/2010 (pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea).
Curtea constată că această hotărâre judecătorească nu poate fi considerată înscris nou doveditor pentru a fi aplicabile prevederile art. 322 pct. 5 teza I Cod procedură civilă.
Una dintre condițiile aplicării acestui caz de revizuire este acela ca înscrisul nou să fie determinat, în sensul că soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată dacă s-ar fi cunoscut actul în cauză, respectiv, în situația revizuentei, ar fi fost admisă cererea și s-ar fi dispus anularea deciziei nr._/31.08.2010 prin care pensia de serviciu stabilită în baza Legii nr. 567/2004 a fost transformată în pensie în sistemul public conform Legii nr. 119/2010.
Din decizia civilă nr. 6059/10.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, a cărei revizuire se pretinde în prezenta cauză, se observă că motivele ce au stat la baza admiterii recursului, modificării hotărârii primei instanțe și respingerii cererii de chemare în judecată formulate de revizuentă nu au legătură cu existența ori inexistența Hotărârii de Guvern nr. 737/2010.
Curtea de Apel București a analizat cererea dedusă judecății, concluzionând că nu este întemeiată, din perspectiva dreptului de proprietate, privit și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a principiului drepturilor câștigate, a jurisprudenței Curții Constituționale, raportate la Legea nr. 119/2010 prin care s-a dispus transformarea naturii juridice a pensiei revizuentei, iar nu raportat la Hotărârea de Guvern nr. nr. 737/2010, act normativ subsecvent legii prin care s-a stabilit doar metodologia de calcul și a cărei anulare nu a condus, și nici nu putea să conducă, la lipsirea de efecte a Legii nr. 119/2010, care nu a fost abrogată și nici modificată.
În consecință, sentința civilă nr.4660 din 5 iulie 2011 a Curții de Apel București nu este de natură să conducă la o altă soluție.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 326 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I Cod procedură civilă pe care revizuenta și-a întemeiat cererea și care constituie cerințe de admisibilitate, având în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce nu poate fi declarată decât în situații expres stabilite prin lege, urmând să respingă cererea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta C. A. împotriva deciziei civile nr. 6059/10.10.2011 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. JUDEȚEANĂ DE PENSII TELEORMAN, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 Martie 2015.
Președinte, E. D. B. | Judecător, M. P. | Judecător, D. G. E. |
Grefier, R. N. C. |
Red.E.D.G./31.03.2015.
Tehn.: V.N./2 ex./27.03.2015
Jud.fond: M.N.
Jud. recurs: N.R. I.; D.A.C.; D.G.E.
| ← Recalculare pensie. Decizia nr. 145/2015. Curtea de Apel... | Recalculare pensie. Decizia nr. 727/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
