Despăgubire. Decizia nr. 1992/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1992/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 1992/2015
ROMÂNIA
C. DE A. BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIE Nr. 1992/2015
Ședința publică de la 27 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. G.
Judecător A. F.
Judecător A. D. Ș.
Grefier M. L. V.
Pe rol, judecarea cererii de recurs promovată de recurenții: T. E.-V., N. G.-C., Țuca A.-I., S. G., Tarnă (fostă P.) S., V. V. împotriva încheierii de ședință din 01.09.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații: M. Justiției și C. de A. București, cauza având ca obiect: despăgubire - recurs împotriva încheierii din 01.09.2015 de suspendare,15% .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
C., având în vedere lipsa părților la strigarea cauzei, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
C., față de împrejurarea că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă conform prevederilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, în temeiul art. 394 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea de recurs înregistrată pe rolul Curți de apel București la data de 6.10.2015, recurenții T. E. V., N. G. C., Ț. A. I., S. G., T. S. și V. V. au criticat încheierea de ședință din 1.09.2015 prin care Tribunalul București a dispus măsura suspendării judecății în baza art.242 alin.1 Cod proc. civilă pentru neîndeplinirea obligației procesuale privind indicarea domiciliului de către doi dintre reclamanți, și anume de către reclamanta T. E. V. și de către reclamantul V. V..
Asupra recursului, C., potrivit dispozițiilor art.499 Cod proc.civilă, reține următoarele:
Cu privire la argumentul expus în cererea de recurs referitor la necesitatea protejării a datelor cu caracter personal a reclamanților, toți (cu o singură excepție) îndeplinind, la data sesizării Tribunalului București, funcția de judecător, C. reține că nu din această calitate s-au adresat instanței de judecată, ci din calitatea procesuală de reclamanți care solicitau obligarea ordonatorilor de credite la plata unor drepturi derivate din raporturile de serviciu (asimilate raporturilor existente între angajator și angajat în dreptul muncii), context în care nu subzistă legal nicio măsură suplimentară de “protejare” a datelor cu caracter personal, posibilitatea desemnării unei persoane care să primească, pe parcursul judecății, actele de procedură la adresa de corespondență indicată în acest sens neconfundându-se cu obligația de indicare a domiciliului fiecăruia dintre reclamanți, deoarece reprezintă două aspecte reglementate distinct în dispozițiile Codului de procedură, având, prin urmare, și o finalitate diferită.
Protejarea datelor personale ale reclamanților din prezenta cauză se realizează, similar datelor personale ale oricăror altor părți, C. reținând că în acest sens există reglementări specifice în Legea nr.677/2001, în Regulamentul de ordine interioară și de funcționare al instanțelor judecătorești, precum și în Ghidul care stabilește ce date pot fi aduse la cunoștința presei din cauzele civile deduse judecății, cu sublinierea că pe interfața informatică ce permite consultarea cauzelor aflate pe rolul unor instanțe nu sunt redate date cu caracter personal, cum este cazul adreselor de domiciliu a părților.
Pe cale de consecință, recurenții nu aveau, în mod real, față de cine să se protejeze, fiind mai mult decât improbabil ca pârâții_ M. Justiției, C. de A. București sau instanța de fond (în privința judecătorului, asistenților judiciar, grefierului de ședință sau altor grefieri neputându-se “presupune”, în absența unor date concrete, o nerespectare a obligației legale de confidențialitate)_ să comunice unor terți date personale ale acestora.
Astfel, în ceea ce privește obligația indicării adresei de domiciliu, aceasta obligație derivă din modul de formulare al dispozițiilor art.194 alin.1 din Codul de procedură civilă, nereprezentând o “opțiune”, ci un element de identificare absolut necesar în raport de calitatea de parte în proces a reclamanților.
Cu titlu de exemplu (fără ca această ipoteză să fie incidentă, în aplicarea sa concretă, prezentei spețe, fiind expusă exclusiv exemplificativ, pentru ilustrarea scopului pentru care legiuitorul a indicat redarea adresei de domiciliu ca element obligatoriu al unei cereri de chemare în judecată), în ipoteza în care Tribunalul ar aprecia că este cazul impunerii plății unei amenzi judiciare pentru unul dintre reclamanți, iar măsură ar dobândi, pe lângă caracterul executoriu, și un caracter definitiv, urmând a fi comunicată spre executare, ea trebuie comunicată administrației fiscale de la domiciliul celui amendat, iar nu la domiciliul procesual ales.
Domiciliul procesual reprezintă opțiunea exprimată de către parte în sensul de a –i fi comunicate actele de procedură, în procesul în care are calitatea de reclamant sau de pârât, la o altă adresă decât cea de domiciliu, din diverse motive, spre exemplu în cazul existenței unui apărător care, indicând adresa cabinetului său de avocatură ca domiciliu procesual ales a părții pe care o reprezintă, ia cunoștință cu mai multă ușurință despre actele procedurale, decât in ipoteza în care acestea, comunicate fiind părții, ajung în posesia apărătorului în mod mediat și, posibil, cu întârziere.
Și în cazul de față, desemnarea unuia dintre reclamanți ca primitor al actelor de procedură a avut drept scop legitim o mai lesnicioasă gestionare a primirii actelor de procedură, ceea ce nu înseamnă că reclamanții ar fi în vreun fel exceptați de la obligația ce revine fiecăreia dintre părțile dintr-un litigiu de a-și indica adresa de domiciliu.
Referitor la “indicarea normelor de competență materială” în cererea de chemare în judecată, C. reține că acestea nu au fost “indicate” în cererea de chemare în judecată, ci doar a fost redată opinia reclamanților în legătură cu aspectul competenței materiale în această cerere de chemare în judecată, doar judecătorul învestit cu judecata cererii urmând a face aprecieri asupra acestei chestiuni, părțile neputându-i “indica” ceva, ci doar putând să-și expună propriul punct de vedere cu privire la această chestiune prealabilă judecății pe fond a pretențiilor formulate.
De altfel, asupra competenței materiale, litigiul nu pare să comporte vreo problemă deosebită, deoarece, din cuprinsul încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății, Tribunalul nu face vorbire despre o competență materială, ci despre “competența de soluționare a litigiului”, ceea ce conduce, mai degrabă, la ipoteza conform căreia instanța de fond ar putea urmări să verifice, în viitor, în ipoteza reluării judecății, competența teritorială (cu sublinierea că, la termenul de judecată la care s-a dispus suspendarea, nu fusese pusă în discuția părților nicio excepție referitoare la competență), iar nu pe cea materială, context în care indicarea doar a unității teritorial - administrative a Municipiului București nu putea fi considerată suficient de lămuritoare, mai ales în condițiile în care este foarte posibil ca nu toți reclamanții să aibă domiciliul pe raza acestui municipiu.
Referitor la caracterul “preparatoriu” al indicării neincidenței dispozițiilor art.127 din Codul de proc. civilă, în raport de calitatea de judecător a reclamanților (cu sublinierea că unul dintre reclamanți nu mai avea, la data sesizării Tribunalului București, această calitate, fiind pensionar și beneficiar al unei pensii de serviciu), C. reține că, față de dispozițiile Codului de procedură civilă care stabilesc obligațiile oricăror reclamanți cu privire la cuprinsul unei cereri de chemare în judecată, nu putea fi “indicat preparatoriu” nimic prin cererea de chemare în judecată, această sintagmă fiind întâlnită în practică în legătură cu unele măsuri pe care le dispune doar judecătorul (nu și părțile) într-un litigiu.
Este necesar, pentru respectarea dispozițiilor imperative ale Codului de procedură civilă, ca reclamanții, în redactarea cererilor și în susținerea motivelor, să facă, pe cât posibil, abstracție de funcția pe care o îndeplinesc sau au îndeplinit-o, întrucât aceasta nu se poate suprapune sau confunda cu calitatea procesuală de reclamanți pe care o au în prezenta speță, calitate care impune, tuturor părților, aceeași rigoare a respectării dispozițiilor procedurale, precum și a dispozițiilor judecătorului învestit cu judecata pricinii.
Din această perspectivă a incidenței sau nu a dispozițiilor art.127 Cod proc. civilă, este de subliniat că doar Tribunalul va dispune, iar nu și reclamanții care au fost în măsură să își expună un punct de vedere cu privire la această chestiune prin cererea de chemare în judecată, ceea ce nu însemnă că reclamanții sunt scutiți de a indica, în cererea de chemare în judecată pe care au ales să o formuleze împreună, toate datele de identificare menționate în cuprinsul dispozițiilor art.194 lit. a din Codul de proc.civilă.
Referitor la împrejurarea că neindicarea adresei de domiciliul putea fi verificată exclusiv în procedura de regularizare, iar nu și după stabilirea primului termen de judecată, C. observă că nicio dispoziție din Codul de proc. procedură nu stabilește astfel de “decăderi” ale instanței, după epuizarea etapei scrise, din posibilitatea sa de a impune anumite obligații în sarcina părților, respectiv obligații care să aibă legătură cu cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Astfel, ceea ce prezintă recurenții n cererea de recurs nu reprezintă decât propria lor interpretare cu privire la efectul dispozițiilor art.200 din Codul de proc. civilă, în situația în care cererea de chemare în judecată nu este de deplin regularizată în etapa scrisă a procedurii.
Este adevărat că Tribunalul, dacă ar fi lecturat cu atenție petitul cererii de chemare în judecată, încă de la momentul inițierii procedurii scrise, ar fi avut posibilitatea de a pune în vedere reclamanților ceea ce a pus în vedere acestora, ulterior, în timpul judecății, însă o astfel de scăpare, explicabilă în contextul numărului foarte mare de proceduri scrise aflate, în paralel, în derulare, la care se adaugă și activitatea de judecată propriu-zisă, nu poate avea ca efect nerespectarea dispozițiilor imperative înscrise în art.194 lit. a din Codul de proc.civilă, dispozițiile art.411-415 din Codul de proc.civilă nefăcând vorbire despre o limitare a acestei posibilități doar la măsurile sau aspectele care rezultă din procedura judecății judecății, ulterioară etapei procedurii scrise.
O astfel de interpretare ar fi putut fi conferită dispozițiilor art. 200 din Codul de proc.civilă doar în ipoteza în care măsura suspendării dispusă în timpul judecății nu ar fi fost atacabilă potrivit dispozițiilor legale, spre deosebire de obligațiile puse în sarcina părții reclamante în timpul procedurii scrise pentru care legiuitorul prevede posibilitatea formulării cererii de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată.
Însă, cum și împotriva măsurii suspendării legiuitorul a prevăzut o cale de atac în ipoteza judecății în primă instanță, C. apreciază că reclamanții nu au fost vătămați prin instituirea măsurii suspendării, cât timp au putut să o atace (cea ce au și întreprins prin prezentul recurs), astfel cum ar fi putut proceda în cursul etapei regularizării cererii, dacă cererea lor ar fi fost anulată.
În raport de particularitățile prezentei spețe în care subzistă mai mulți reclamanți, dintre care doi nu și-au indicat domiciliul, este posibil ca judecătorul fondului, în etapa de regularizare a cererii, să fi observat acest aspecte, însă să fi ajuns la concluzia potrivit căreia nu ar fi putut dispune măsura anulării cererii, deoarece această măsură drastică i-ar fi privit pe toți reclamanții, nesubzistând posibilitatea disjungerii _ circumscrisă aici interpretării sensului dispozițiilor art.465 din Codul de proc.civilă în care este recunoscută judecătorului, cu caracter general, posibilitatea neatacabilă a dispunerii măsurilor de administrare a justiției_, deoarece ipotetica măsură a disjungerii trebuia pusă în discuția părților, legal citate, ceea ce nu s-ar fi putut realiza în etapa scrisă a procedurii, în care nu fusese încă stabilit primul termen al judecății.
Chiar dacă măsura suspendării i-a afectat pe toți reclamanții, totuși, suspendarea nu a reprezentat o scoatere de pe rol a cauzei (cum s-ar fi întâmplat în cazul anulării cererii de chemare în judecată), ci doar o temporizare a judecății până la momentul la care reclamanții, fie se vor conforma dispozițiilor instanței, fie vor fi citați, din oficiu, în vederea discutării perimări cererii de chemare în judecată.
Recurenții critică modul de aplicare de către Tribunal a dispozițiilor art.131 alin.2 din Codul de proc.civilă, susținând că citarea celor doi reclamanți _ citare cuprinzând obligația de indicare a domiciliului _ cu mențiunea “vagă și imprecisă” a faptului că “aceste aspecte sunt necesare în vederea verificării competenței teritoriale de soluționare a litigiului” nu a fost de natură să permită reclamanților să aducă la cunoștința instanței dispozițiile art.269 alin.3 din Codul muncii care, în ipoteza coparticipării procesuale active, redau un caz particular de extindere a noțiunii de competență teritorială exclusivă pentru toți reclamanții care nu au domiciliul pe raza instanței de judecată, dacă măcar unul dintre reclamanți își are domiciliul pe raza de competență teritorială a respectivei instanțe.
Este de subliniat faptul că reclamanții, atunci când au primit citația cu mențiunea indicării domiciliului pentru doi dintre reclamanți, trebuia să se conformeze acestei solicitări (a se vedea în acest sens dispozițiile art.10 alin.1 din Codul de proc.civilă), indiferent de opinia lor cu privire la utilitatea acestei obligații, pentru că legiuitorul, la momentul edictării dispozițiilor Codului de proc.civilă, nu a avut în vedere obligația părților de a se supune dispozițiilor instanței după cum apreciază acestea util sau nu (eventual, aceste aspecte putând face, în condițiile legii, obiectul unor căi legale de atac), ci ca regulă general valabilă, indiferent de calitatea părților dintr-un litigiu.
În plus, mențiunea _ pe care recurenții o califică drept “imprecisă și vagă”_ potrivit căreia indicarea adresei de domiciliu era necesară în vederea verificării competenței teritoriale de soluționare a litigiului nu este nici vagă, nici imprecisă, dimpotrivă chiar, această mențiune surprinde exact motivul pentru care Tribunalul a stabilit, în aplicarea corectă a dispozițiilor art.131 alin.2 din Codul de proc.civilă, obligația în sarcina părților.
Nimic nu îi împiedica pe recurenții reclamanți să indice adresele de domiciliu, astfel cum le-a fost solicitat, iar, prin același înscris sau prin alt înscris distinct, să își expusă “preparatoriu” propriul punct de vedere (în conformitate cu prevederile art.13 alin.3 din Codul de proc. civilă) față de posibilitatea Tribunalului de a invoca, din oficiu, o excepției a necompetenței teritoriale.
C. reține că susținerile recurenților referitoare la o așa numită coparticipare procesuală activă, rezultată din dispozițiile art.269 alin.3 din Codul muncii, reprezintă o apărare față de ipoteza invocării de către Tribunal a excepției necompetenței teritoriale exclusive, excepție care, până la momentul prezentei judecăți, nu a fost încă invocată și care nu poate face obiectul verificării din partea instanței de control judiciar.
Ceea ce a urmărit să sublinieze C. în considerentele ce preced a fost faptul că reclamanții trebuia să se conformeze dispozițiilor instanței, astfel cum le impun prevederile art.10 alin.1 din Codul de proc.civilă, indiferent de ce anume credeau în legătură cu aceste măsuri, dispozițiile Tribunalului având caracter obligatoriu, iar nu facultativ și, abia apoi, în măsura în care, în cadrul procedurii legal îndeplinite cu părțile (ceea ce nu presupune, în mod obligatoriu, și prezența părților la judecată, dacă acestea au cerut judecarea pricinii și în absența lor), Tribunalul invoca, din oficiu, o excepție a necompetenței teritoriale, să expună în fața Tribunalului apărări cu privire la acest aspect.
Faptul că legiuitorul nu a mai oferit o cale de atac părții în privința căreia se reține necompetența teritorială sau materială nu înseamnă că reclamantul /reclamanții care ar putea fi vizați de o posibilă măsură a declarării necompetenței să ajungă să ocolească această opțiune a legiuitorului prin invocarea unor argumente legate de o eventuală punere în discuție a necompetenței teritoriale (nepusă încă în discuție la momentul suspendării) de către instanța de fond, prin împrejurarea declarării unei căi de atac împotriva unei măsuri care nu a privit în mod direct excepția necompetenței teritoriale, ci a avut în vedere dispunerea măsurii suspendării judecății, ca urmare a neconformării reclamanților dispozițiilor art.194 lit. a din Codul de proc. civilă privitoare la indicarea adresei de domiciliu.
C. observă că, între criticile expuse în cererea de recurs, s-a numărat și aceea potrivit căreia Tribunalul ar fi ignorat dispozițiile art.60 (art. intitulat “regimul juridic al coparticipării procesuale”) Cod proc.civilă, atunci când a aplicat tuturor reclamanților măsura sancțiunii suspendării judecării cauzei, deși doar doi dintre cei șase reclamanți nu se conformaseră dispozițiilor instanței de fond cu privire la indicarea domiciliului, însă, în mod surprinzător, reclamanții nu arată cum ar fi trebuit să procedeze, Tribunalul, în concret, în această situație cu privire la patru dintre cei șase reclamanți, deși, referitor la toate celelalte aspecte la cauzei, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, recurenții arată ce au indicat și solicitat Tribunalului ăn legătură cu cererea lor de chemare în judecată.
În alți termeni, recurenții, deși critică neaplicarea dispozițiilor art.60 alin.1 din Codul de proc. civilă, nu arată și cum ar fi trebuit, strict din punct de vedere procedural (prin indicarea unuia sau a mai multor temeiuri de drept, în afară de prevederile art.60 alin.1 din Codul de proc.civilă), să procedeze Tribunalul cu privire la patru dintre reclamanți, în situația în care ceilalți doi din cei șase reclamanții nu au considerat necesar să se supună dispozițiilor instanței de judecată, excluzând desigur ipoteza în care toți recurenții ar considera că ignorarea unor dispoziții ale instanței poate fi trecută cu vederea, rămânând nesancționată, doar pentru faptul că în speță, ar fi aplicabile _ în opinia recurenților_ dispozițiile art.269 alin.3 din Codul muncii, cu consecința lor procesuală redată în art.60 alin.1 din Codul de proc.civilă, astfel încât atitudinea procesuală necorespunzătoare a unora dintre coparticipanții procesuali să fie protejată, absorbită prin simplul fapt al atitudinii procesuale corecte a altei părți dintre coparticipanții procesuali.
De principiu, coparticiparea procesuală nu a fost reglementată de către legiuitor pentru a permite unei părți dintre reclamanți dau după caz, dintre pârâți să nu se supună dispozițiilor instanței, cu atât mai mult cu cât, dacă se lecturează cu atenție dispozițiile art.60 alin.1 din Codul de proc.civilă, se observă că acesta face vorbire despre faptul că actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudiciu, or, în prezenta cauză, neîndeplinirea unei obligații stabilite în sarcina celor doi recurenți reclamanți nu a reprezentat un act de procedură, ci un refuz de conformare față de obligațiile stabilite în sarcina lor de către instanță.
Actul de procedură presupune exercitarea unei conduite în legătură cu procesul, spre exemplu, cum este cazul solicitării administrări unui anumit mijloc de probă sau al formulării unei cereri de suspendare a judecății.
Refuzul de a se conforma unei obligații stabilite de către instanță nu se încadrează, din motivele mai sus expuse, în ipoteza de la art.60 alin.1 din Codul de proc. civilă referitoare la “actele de procedură, a apărărilor și concluziilor unora dintre părți” pentru că refuzul de conformare la obligațiile stabilite în sarcina unora dintre reclamanți nu este un act de procedură ce presupune o acțiune, un demers concret, după cum, în mod logic, nu poate reprezenta o apărare (aceasta putându-se formula fie în scris fie oral în fața instanței, iar nu “dedusă” din refuzul conformării față de unele obligații stabilite de către instanța de judecată) sau o concluzie (aceasta necesitând, la rându-i, un suport material pe care să fie consemnată).
Așadar, dispozițiile art.60 alin.1 din Codul de proc. civilă nu pun la adăpost coparticipanții procesuali în contextul oricăror conduite a celorlalți coparticipanți procesuali, ci doar când este vorba despre acte de procedură, apărări și concluzii ale respectivilor coparticipanți, ceea ce nu a fost cazul în prezenta speță.
Este adevărat că reclamanții care și-au indicat domiciliul în cererea de chemare, în loc să promoveze prezenta cale de atac, puteau solicita repunerea pe rol a cauzei și, dacă arătau instanței de fond că nu sunt în măsură să indice domiciliile a doi dintre ei, să solicite aplicarea măsurii disjungerii judecării cererii lor de chemare în judecată de judecata cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanții V. V. și T. E. V., în baza art.465 din Codul de proc. civilă.
C. nu poate însă reforma măsura Tribunalului, pentru că nedispunerea măsurii disjungerii nu a fost criticată în motivele de recurs, astfel că își găsește aplicabilitate principiul disponibilității, cu atât mai mult cu cât măsura disjungerii reprezenta o posibilitate pentru instanța de fond, în raport de interpretarea dispozițiilor cu caracter general din art.465 din Codul de proc. civilă (disjungerea, ca atare, nereprezentând o opțiune pentru instanța de judecată prevăzută expres în dispozițiile Codului de proc. civilă, în ipoteza atitudinii necorespunzătoare a unei părți dintre mai mulți reclamanți sau pârâți, cum este cazul prevederii sale ca opțiune pentru instanța de judecată în art.66 alin.2, art.74 alin.4,139 alin.5 și art. 210 din Codul de proc. civilă, ci fiind doar o modalitate practică de continuare a judecății în privința părților diligente, prin interpretarea dispozițiilor generice expuse în art.465 din Codul de proc. civilă), iar nu o obligație, astfel încât și măsura suspendării judecății a fost una legal dispusă, indiferent de numărul reclamanților și de conduita procesuală diferită a acestora.
Având în vedere ansamblul argumentelor ce preced, C., în baza art.498 Cod proc.civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul ca nefondat promovat de recurenții: T. E.-V. CNP_, N. G.-C. CNP_, Țuca A.-I. CNP_, S. G. CNP_, Tarnă (fostă P.) S. CNP_ și V. V. CNP_, toți cu domiciliu procesual ales la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, cu sediul în București, ., ., sector 2 (persoană desemnată pentru primirea actelor de procedură – N. G. C.), împotriva încheierii de ședință din 01.09.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații: M. Justiției cu sediul în București, ., sector 5, C._, cont RO16TREZ23A_X, și C. de A. București cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 5, sector 4.
Definitivă
Pronunțată în ședință publică azi, 27 octombrie 2015.
Președinte Judecător Judecător
R. G. A. F. A. D. Ș.
Grefier
M. L. V.
Red.: A.F./07 decembrie 2015
03.11.2015
Jud. fond: C. A.
M.L.V.10 ex/28.10.2015
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 4003/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4084/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
