Despăgubire. Decizia nr. 3820/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3820/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 3820/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A P. CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIE Nr. 3820/2015
Ședința publică de la 20 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D. Ș.
Judecător A. F.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea apelului formulat de pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE împotriva sentinței civile nr. 4644/08.05.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul S. P. UNITATEA SALARIAȚILOR TV, în numele și pentru membri de sindicat D. T., D. M., D. R. A. M., D. R., E. I. G., F. M. I., G. F. A., G. S. A., G. A., G. A., având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimații reclamanți G. F.-A. și G. S.-D., prin apărător ales – avocat Ș. Naubauer, conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/14.09.2015, care se depune la dosar, lipsind apelanta și intimatul-reclamant S. P. UNITATEA SALARIAȚILOR TV.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelanta a solicitata judecata în lipsă, precum și că aceasta a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise, înregistrate de serviciul registratură al instanței la data de 04.08.2015, respectiv 15.10.2015, după care:
Intimații-reclamanți G. F.-A. și G. S.-D., prin apărător ales, solicită în temeiul art. 204 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă, rectificarea numelor părților pe care le reprezintă, respectiv G. F.-A. în loc de G. F. Adria și G. S.-D. în loc de G. S. A., urmând a depune până la sfârșitul ședinței copii ale actelor de identitate.
Curtea ia act de solicitarea reprezentantului convențional al intimaților-reclamanți G. F.-A. și G. S.-D., urmând a dispune în consecință după efectuarea cuvenitelor verificări și depunerea copiilor actelor de identitate ale acestor părți.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea în raport de prevederile art. 392 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Intimații-reclamanți având cuvântul prin apărător ales, arată că prevederile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 41/2004 nu este aplicabil, precizând că acțiunea a fost întemeiată pre dispozițiile art. 102 din CCM, textul invocat de apelantă referindu-se la o altă ipoteză. De asemenea, arată că nu este incidentă în cauză nici condiționarea plății drepturilor în raport de posibilitățile financiare ale apelantei-pârâte. Cu privire la susținerea referitoare la negocierea calendarului de acordare a drepturilor, arată că prin raportare la art. 101 alin. 1 lit. (d) din CC aplicabil, angajatorul avea obligația de a face plățile până la data de 07.04.2011, precizând că nu incumba salariaților obligația de a elabora un calendar de negocieri privind plățile. În ceea ce privește susținerea privind acordarea sporului pentru acoperirea indicelui de inflație, consideră că acesta nu poate fi reținut pentru înlăturarea obligației din CCM. Arată că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea, în raport de prevederile art. 394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față reține:
Prin sentința civilă nr.4644/08.05.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, a fost admisă în parte acțiunea privind pe reclamantul S. pentru Unitatea Salariaților TV, în numele și pentru membrii D. T., D. M., D. R. A., D. R., E. I. G., F. M. I., G. F. A., G. S. A., G. A., G. A., în contradictoriu cu pârâta S. R. de Televiziune și a fost obligată pârâta la majorarea salariului de bază al reclamanților, începând cu data de 07.04.2012, cu indicii prețurilor de consum, aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 și la plata diferențelor salariale, rezultate în urma majorărilor salariilor de bază, începând cu data de 07.04.2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
P. a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea dedusă judecății reclamanții, având calitatea de salariați ai paratei, solicită obligarea pârâtei la majorarea salariului de bază cu indicii de creștere a prețurilor de consum, comunicați de către Institutul Național de S., raportați la salariul de bază, aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 și plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariului de bază, invocând ca temei al acestor pretenții Contractul Colectiv de Muncă pentru 2008-2009 și actul adițional încheiat la acesta și Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2010-2010 la nivel de unitate.
Prin Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2008-2009 (înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr.3574/11.06.2008), art.102 alin.1 lit.d, părțile contractante au convenit pentru perioada de valabilitate a acestui CCM „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S, se va realiza în baza unui calendar negociat între partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia dintre părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 01.05.2009”.
Prevederile contractului colectiv de muncă încheiat pentru anii 2008-2009 au fost prelungite pentru o perioadă de un an prin actul adițional nr.2 înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr.2192/12.05.2009.
Prin actul adițional nr.3 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2008-2009, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr.3102/09.07.2009, textul art.102 alin.1 lit.d din contractul colectiv a fost modificat astfel: „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între partenerii sociali. În ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia dintre părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurile de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2010".
S-a mai reținut că prin art.102 (1) lit.d din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2010-2012, înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale a Municipiului București sub nr.1573/07.04.2010, părțile au convenit „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., începând cu anul 2008, se va realiza în baza unor negocieri trimestriale între Partenerii sociali. Sumele aferente indicilor anuali de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a prezentului CCM".
Această prevedere este inserată, în ambele Contracte Colective de muncă, la Capitolul IV pct.1 intitulat „Salariile și majorările salariale”.
Contractul colectiv de muncă pentru anii 2010-2012 a fost înregistrat la data de 07.04.2010, fiind valabil pentru o perioadă de 24 de luni de la data înregistrării (art.2 (1)), efectele sale încetând la data de 07.04.2012.
Potrivit dispozițiilor art.229 din Codul muncii 1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. 2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați. (3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere. (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Din dispozițiile codului muncii, art.229 (243 anterior republicării) și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți. Contractul colectiv de muncă reprezintă un acord de voință și în același timp, un izvor de drept, o normă convențională, negociată, impunându-se părților contractului individual întocmai ca și legea;
Totodată, potrivit prevederilor înscrise în art.40 alin.2 litera c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților „toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Prin apărarea formulată în cauză pârâta susține că neplata acestor drepturi se datorează faptului că, această prevedere era supusă unei condiții suspensive, fiind condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, care nu au permis respectarea obligației sale de compensare a salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
Tribunalul nu a reținut această apărare având în vedere că, contrar susținerilor pârâtei, din prevederile clauzelor contractelor colective de muncă, enunțate mai sus, rezultă fără echivoc că dreptul pretins de reclamanți este reglementat în mod imperativ de aceste prevederi, existența lui nefiind afectată de vreo condiție, cum ar fi starea financiară a angajatorului. Astfel, negocierea a fost prevăzută numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care această negociere nu s-ar fi desfășurat, situația este imputabilă deopotrivă patronatului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate. Aceasta în condițiile în care, pe de o parte, pentru acordarea lui a fost stabilit un termen cert, maxim - data încetării contractului colectiv - care a expirat fără ca obligația să fie îndeplinită, pe de altă parte, cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de INS, pentru perioadele de referință, începând cu anul 2008.
Tribunalul a considerat că prin dispozițiile înscrise la lit.a-c ale art.102 alin.1 din contractele colective de muncă aferente perioadei 2008-2012 părțile au prevăzut și posibilitatea efectuării unor majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în conformitate cu prevederile art.98 din CCM (lit.c), în raport de posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare (lit.a), cuantumul aferent majorării fondului de salarii urmând a se negocia cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit.a (lit.b).
Ori, interpretând sistematic aceste clauze, rezultă în mod evident că au fost stabilite două categorii de drepturi, majorările salariale reglementate de art.102 alin.1 lit.a-c, condiționate și negociabile și compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, reglementată de art.102 alin.1 lit.d, necondiționat, în cuantum determinabil și fără a exista vreo prevedere referitoare la negociere, cu excepția „calendarului” acordării, dar cu fixarea unor termene maxime certe.
Invocarea de către pârâtă a prevederilor art.36 alin.2 din Legea nr.41/1994 republicată nu poate fi primită, pârâta neputând invoca în susținerea apărării sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale, pentru a beneficia de exonerarea de la plata drepturilor negociate, căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de lipsa posibilităților financiare pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natură salarială cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusă unei condiții suspensive din partea angajatorului cu consecința neacordării acestora când angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art.161 (anterior 156) din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.
Pe de altă parte, art.12 din Legea nr.130/1999, prevede că prin Contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale, însă negocierea, prin Contractul colectiv de muncă, a drepturilor pretinse nu este de natură a încălca dispozițiile legale citate, câtă vreme nu s-a stabilit printr-o prevedere legală acordarea și cuantumul unor atare drepturi într-un alt mod, iar faptul că în cazul unităților în care statul este acționar majoritar, cum este și pârâta, fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern, este o chestiune distinctă de ceea ce a format obiectul reglementării în art.12 din Legea nr.130/1999.
În acest context, în condițiile în care dreptul reclamanților la plata sumelor cuvenite nu este afectat de vreo cauză de ineficacitate, nu este afectat nici dreptul acestora la acordarea sumelor cu acest titlu, reclamanții fiind îndreptățiți la acordarea acestora.
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă, atâta vreme cât acordarea acestora nu este condiționată în mod expres prin clauzele acestor contracte.
Tribunalul a mai reținut că prin această clauză, pârâta și-a asumat în mod clar și concret obligația compensării salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere al prețurilor de consum fără a fi condiționată de o împrejurare viitoare cum se susține în mod repetat prin apărarea formulată de pârâtă.
Întrucât art.229 (anterior 243) din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la plata către salariații reclamanți a drepturilor pretinse, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului.
Apărarea pârâtei în sensul că „în perioada 2008 - 2011 și trimestrul I din anul 2012 a fost realizată majorarea salariilor de bază ale tuturor salariaților în conformitate cu dispozițiile de contractele colective de munca succesive prin corelarea salariului minim brut pe țara prevăzut de HG nr. 871 din 2014, cu salariul minim din S. Romană de Televiziune care are un plus de 40% până în 2013 și de 30%, 2013, ceea ce vădește ca în fapt salariile acestora au fost indexate și achitate ca atare și că în datele de 1.12.2008, 01.09.2009/01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 și la 01.01.2014 pârâta a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate având în vedere că art.162 Codul Muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal și nicidecum nivelul de salarizare” nu a fost reținută având în vedere că sursă și motivul acestei majorări invocate de societate nu se află în indexarea salariului în intervalul considerat, prin raportare la creșterea prețurilor la bunurile de consum față de situația anului 2008. Prin alin.2 al art.102 din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012 pârâta a prevăzut în mod distinct obligația de a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTV, astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta S. R. de Televiziune.
În motivarea apelului, apelanta a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și astfel profund netemeinica pentru că s-a rezumat la a aprecia scos din context doar o parte a art.102 din CCM încheiate succesiv și a lăsat nevalorificat procesual orice limitare care era instituită fie prin lege fie chiar prin însăși contractele colective în cauză.
În temeiul art.224 raportat la art.247 C.proc. Civ. Coroborat cu art.268, alin.1, lit.e din Codul Muncii și în considerarea Deciziei nr.20 din 18.11.2013, pronunțate în soluționarea Recursului în Interesul Legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, invocă excepția prescripției dreptului de a mai pretinde plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor pentru perioada 2008 februarie 2014 în baza Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, întrucât în speța obiectul cauzei este reprezentat în mod în mod neechivoc reprezentat de executarea unor clauze a unui contract colectiv de muncă.
Prin urmare, textul art.268, alin.1, lit.e din Codul Muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
Se impune astfel să se facă o distincție de raționament în sensul că obiectul cererii deduse judecații, respectiv plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, reprezintă în sine un drept bănesc și nu un drept salarial. P. că drepturile salariale sunt reglementate prin contractul individual de muncă, iar plata solicitată, nefiind reglementat prin contractul individual de muncă, este în sine un drept decurgând dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, în speța contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Deși în mod superficial exista tendința de a se considera că orice primă sau alt beneficiu prevăzut în contractele colective de muncă ca fiind drepturi salariale, acestea sunt în fapt drepturi bănești care nu decurg din contractul individual de munca ci din contractul colectiv de muncă, sens în care intervine în mod logic raționamentul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei.
în concordanță cu art.159 din Codul Muncii (republicat) salariul ca și drept material concret - contraprestație a muncii, se regăsește reglementat numai în acest gen de contracte în speța contractele individuale de muncă, iar în contractele colective de muncă se regăsesc prevăzute doar drepturi bănești care adaugă la salariu și nicidecum acestea nu îl compun.
Este adevărat că art.160 din Codul Muncii republicat, abordând noțiunea de componentă a salariului, face referire la „alte adaosuri" însă, atâta timp cât salariul se reglementează în contractul individual de muncă și nu în contractul colectiv de muncă, devine evident că acele alte adaosuri, avute în vedere de art.160 din Codul Muncii republicat trebuie să se regăsească tot în cuprinsul contractului individual de muncă.
Or, atâta timp cât în cuprinsul contractelor individuale de muncă, în forma uzita la nivelul apelantei nu se prevede ca salarizarea se compune și din plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, prevăzut exclusiv în CCM la nivel de unitate, rezultă că termenul de prescripție este cel de 6 luni, fiind în prezența unei clauze a unui contract colectiv de muncă și nu a unui drept salarial reglementat exclusiv prin contractul individual de muncă.
În acest sens invocă art.2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care definește ce anume reglementează acesta, respectiv clauze constitutive de drepturi (...) în speța bănești, și nicidecum drepturi salariale ca în contractul individual de muncă.
O dovadă mai mult decât evidentă că prescripția de 3 ani se aplică drepturilor decurgând din contractele individuale de muncă, altele decât salariul și ca prescripția de 6 luni este incidența drepturilor care decurg din contractele colective de muncă, este chiar textul art.171, alin.1 din Codul Muncii republicat, unde se prevede ca dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Ceea ce înțelegem din acest text, în raportare cu cel de la art.268, alin.1, lit.e, este că dacă în contractul individual de muncă se prevede pe lângă salariu, orice alt drept (cum ar fi plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor) atunci prescripția este evident de 3 ani, fiind incidența lit.c a art.268, însă dacă dreptul care nu se cuprinde în elementul salariu, ori nu se găsește în contractul individual, atunci în mod de netăgăduit acesta tine de o clauză a unui contract colectiv de muncă și astfel este afectat de prescripția specială de 6 luni.
Pe fondul cauzei, apelanta susține că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, în raport de prevederile din CCM-urile incheiate succesaiv la nivel de unitate aplicabile in intervalul de referință.
Așadar, în art.102 din CCM pentru 2008 - 2009, prelungit prin actul adiționai nr.2 și pentru anul 2010, raportat la prevederile art.36 din Legea nr.41/1994 republicata, se prevede ca pentru perioada de valabilitate se pot efectua majorări salariale în raport de posibilitățile financiare, că valoarea majorării se negociază și că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.
Pe de altă parte, din interpretarea acestui text {art.102 CCM) pe care de altfel reclamantul își întemeiază rezultă că se instituie o . condiții suspensive în raport de care să fie acordată plata și anume:
d) negocierii calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv;
e) să existe posibilitatea financiară de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;
f) să fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.
Pe de altă parte, prin actul adițional nr.3 încheiat la CCM 2008 - 2009 prelungit și în 2010 s-a prevăzut posibilitatea compensării doar în baza unui calendar negociat și nu prestabilit și că în măsura în care se va fi și negociat plățile să se facă până cei mai târziu în 01.05.2010.
Și sub acest aspect se observa că "legea parților" prevede ca plata este condiționata de negociere, de un termen limită și nu în cele din urmă de existența posibilității financiare atâta timp cât prin acest act adițional s-a reformulat doar lit.d a art.102 iar lit.a a rămas în vigoare.
Respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de muncă, în CCM 2010 - 2012, art.102 menține raționamentul juridic convențional al compensării cu indicii de inflație și anume acela al posibilității financiare, negocierii calendarului de creștere și al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de munca asupra elementului salariu.
Conchizând cererea reclamanților de indexare este nefondata pentru că nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord între partenerii socialei, pentru că nu au existat posibilități financiare și nu în ultimul rând pentru că potrivit art.41 coroborat cu art.162 din Codul Muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părților și doar pe baza unei negocieri individuale, pentru că în contractul colectiv invocat se creează doar premisa acestei indexări și ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.
Mai mult decât atât, salarizarea în cadrul societății este cuantificată din salariul minim pe economie, la care se adaugă un procent de 40% până în anul 2012, valoare rezultată la care se aplică și indicele de salarizare din grila de salarizare parte integrantă din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate și astfel rezulta salariul de bază.
În art.102, alin.1, lit.d din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 și în cele ulterioare, se prevede că angajatorul va compensa salariul de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de Institutul Național de S., în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar în contractele colective ulterioare aceasta prevedere este reluată la art.102, alin.1, lit.d.
Mai mult decât atât, însăși modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, este în măsura să acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS, pentru că acest salariu minim este cel la care se aplică indicii de salarizare aferenți funcției.
Pe de altă parte, reținând ca în contractul colectiv se instituie și o condiție în raport de care se negociază periodic salariul individual avându-se în vedere indicii de inflație, din verificarea textelor celor două clauze de care se prevalează reclamantul, rezultă că plata acestei compensări este condiționata de posibilitățile financiare ale societății în ceea ce privește suportarea plații unor adaosuri salariale și de existența negocierilor periodice.
În altă ordine de idei, atâta timp cât aplicarea acestei clauze este pusă sub două condiții suspensive, pe de o parte fiind condiționata de posibilitățile financiare și pe de altă parte depinzând de o negociere periodică, deci de un factor volitiv, rezulta că în situația în care societatea are pierderi financiare în perioada de referința clauza pe care se motivează acest demers judiciar este inaplicabila, cu atât mai mult cu cât nu au existat negocieri.
Pe de altă parte, alegațiile reclamantului, în sensul că subscrisa nu s-a conformat unei așa zise obligații necondiționate, nu pot primi relevanta procesuală în contextul în care textele din contractele colective de munca aplicabile prevăd o situație de fapt diferită de optică adoptată prin motivarea acestui petit.
O altă argumentație a netemeiniciei acțiunii deduse judecații rezida și din textul art.41 din Codul muncii, care prevede ca modificarea elementelor esențiale (cum este și salariul) se poate realiza numai cu acordul parților, motiv pentru care atâta timp cât în acest caz nu suntem în prezența neplății unor drepturi salariale născute și actuale, instanța de judecată nu se poate substitui voinței niciuneia dintre părți în sensul de a modifica un element al contractului de muncă.
Mai mult decât atât, plecând de la textul art.229 din Codul Muncii, potrivit cu care Contractul Colectiv de Munca este legea parților semnatare, prin interpretarea textelor privind compensarea salariilor cu indicele prețurilor de consum în funcție de posibilitățile angajatorului și în baza negocierilor periodice, rezulta că instanța de judecata va trebui să verifice atât dacă angajatorul a avut sau nu această posibilitate și, dacă a avut-o, dacă cu rea credința sau nu a aplicat o asemenea clauză, cât și dacă au existat negocieri și, după caz, care a fost rezultatul acestora.
Din perspectiva dreptului civil, drept comun în ceea ce privesc efectele actului juridic civil, condiția suspensivă este acea stare/situație de a cărei îndeplinire depinde nașterea unui efect juridic al unui act juridic existent juridic.
Astfel, acest tip de condiție suspenda efectele clauzei actului juridic până la momentul realizării sale, respectiv existenta posibilității de plată, pentru că în caz contrar acea parte a actului juridic nu produce efecte, respectiv este suspendat, până la îndeplinirea condiției sub care s-a născut.
Chiar dacă această obligație de compensare a creșterilor prețurilor de consum (indicele de inflație) nu ar fi fost condiționata de posibilitățile financiare ale Societății Romane de Televiziune, la art.102 din contractul colectiv se prevede ca majorările salariale se negociază individual, de unde putem deduce că majorarea salariala în caz de negociere nu trebuia să fie mai mică decât indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S..
Astfel, în raport de prima abordare, legată de existența condiției suspensive sub care se afla clauza pe baza căreia s-a demarat prezentul demers judiciar, începând cu anul 2006 S. Romană de Televiziune a înregistrat în mod continuu pierderi financiare care au ajuns în anul 2012 la peste 170 milioane de euro, sens în care este evident că nu au existat posibilități de a se asigura și compensarea solicitată, dincolo de împrejurarea că nu au existat negocierile condiție, tocmai în contextul în care salariul minim pe S. Romană de Televiziune a fost cu 40% mai mare decât salariul minim pe economie care este în sine obligatoriu de drept.
În raport de cea de a doua abordare legată de negocierea eventualelor majorări cu o valoare minimă egală cu indicele inflației calculat în raport de prețurile de consum, pentru munca prestată în condițiile prevăzute în contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea acestuia, iar orice modificare se va face doar cu acordul părților.
Așadar, cum societatea are un salariu minim stabilit în raport de indicele de inflație pentru că acesta se raportează la salariul minim brut pe țara la care se adaugă 40%, instanța nu se poate substitui voinței pârtii de a contracta și astfel să stabilească un alt nivel salarial ori o majorare salariala peste acest nivel care în mod evident acoperă inflația.
În sprijinul și în dovedirea acestei poziții procesuale vine chiar prevederea de la art.102, alin.1, lit.a din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 prelungit și anul 2010 și respectiv la același art.102, alin.1, lit.a din Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2010 - 2012 încheiate la nivel de unitate, texte în care se stabilește că nivelul salariilor va fi negociat bianual în mod individual.
Dincolo de împrejurarea ca majorările salariale cauzate de deprecierea puterii de cumpărare au fost acoperite prin majorări salariale colective și individuale, nu au existat negocieri salariale periodice, așa cum instituie ca și condiție contractul colectiv de muncă.
P. aceste argumente solicită respingerea cererii privind obligarea subscrisei la majorarea salariului de bază, pentru perioada 2008 - 2011 și primul trimestru al anului 2012, cu echivalentul indicilor prețurilor de consum, ca fiind nefondată.
În concret, la nivelul Societății Romane de Televiziune, începând cu anul 2008 până în 01.01.2011, a fost realizată introducerea indicelui de inflație anual în salariul de bază și totodată a fost consemnat salariul astfel majorat în carnetele de munca ale salariaților și inclusiv al reclamantului.
Ulterior datei de 01.01.2011 carnetele de munca ale tuturor salariaților societății au fost închise odată cu abrogarea Decretului nr.92 din 1976 și acestea au fost transmise către Casa Naționala de Pensii și Asigurări Sociale.
P. perioada 2011 - 2012 modificarea salariului de bază prin includerea indicilor de creștere a prețurilor de consum a fost operată în aplicația REVISAL astfel cum impunea HG nr.500 din 2011, privind registrul general de evidenta al salariaților.
în perioada 2008 - 2011 și trimestrul I din anul 2012 a fost realizată majorarea salariilor de bază ale tuturor salariaților în conformitate cu dispozițiile de contractele colective de munca succesive prin corelarea salariului minim brut pe țara prevăzut de HG nr.871 din 2014, cu salariul minim din S. Romană de Televiziune care are un plus de 40% până în 2013 și de 30% din 2013, ceea ce vădește ca în fapt salariile acestora au fost indexate și achitate ca atare.
Nu în ultimul rând ,în datele de 01.12.2008, 01.09.2009, 01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 și la 01.01.2014 apelanta a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate având în vedere că art.162 Codul Muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal și nicidecum nivelul de salarizare individual care evident este ținut de voința concordanță a părților și firesc și de existența posibilității financiare de susținere a acestui efort de creștere condiționata și nu obligatorie.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea cererii de apel ca nefondată.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, intimatul susține că instanța de fond a soluționat în mod legal și temeinic excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, iar nu cele din lit.e ale aceluiași articol; conform art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii, când obiectul conflictului individual de muncă vizează plata unor drepturi salariale neacordate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune (în concret pentru cauza de față, dreptul la acțiune s-a născut la data de 07.04.2012, când a încetat aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune pentru anii 2010 - 2012).
Referitor la soluționarea în fond a cauzei, precizează că instanța de fond a reținut în motivarea soluției că angajatorul nu se poate prevala de propria culpă - de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale - pentru a se exonera de plata acestor drepturi.
A recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, respectiv după nașterea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate, invocând scuza lipsei posibilităților financiare, ar însemna acceptarea unei negocieri pur formale, cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.
Din perspectiva acestor considerente, motivul arătat mai sus, reiterat de către angajator ca motiv de apel, nu poate fi reținut. În realitate, acordarea dreptului prevăzut de art.102 alin.1 lit.d din contractele colective de muncă încheiate succesiv în intervalul 2008-2012 nu este condiționată de existența unui anumit nivel de „posibilități financiare", la care ar face referire art.36 alin.2 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Cu privire la incidența acestui text, este întemeiat considerentul primei Instanțe, care a reținut că angajatorul nu poate să invoce propria culpă de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plată drepturilor, deoarece a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza lipsei posibilităților financiare pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale, cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii veniturilor salariale.
Subliniază și că textul legal invocat vizează o altă ipoteză decât cea stabilită prin art.102 alin.1 lit.d) din contractele colective încheiate succesiv pentru intervalul 2008 -2012; norma contractuală are ca obiect individualizat obligația Societății Române de Televiziune de majorare a salariului de bază cu indicii de creștere a prețurilor de consum, comunicați de către Institutul Național de S.".
De asemenea angajatorul nu a procedat la anularea clauzelor contractuale pe care în acțiunea de față le invocă drept ilegale.
Mai mult, textul invocat de către apelantă nici nu vizează cheltuieli de personal. Formularea art.41 alin.1 din Legea nr.41/1994 este următoarea: „Prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune pentru acoperirea unor cheltuieli de dezvoltare, pentru achiziționarea de echipamente și piese de schimb radio și televiziune, materiale consumabile necesare desfășurării activității specifice, precum și, integral, fondurile necesare pentru utilizarea stațiilor de emisie, a radioreleelor și a circuitelor video și fonice, datorate agenților economici din sistemul comunicațiilor; pentru asigurarea pazei, ca obiectiv de interes național; pentru achitarea cotizațiilor cuvenite organizațiilor guvernamentale internaționale."" Iar alin.2 dispune: „Celelalte cheltuieli se acoperă din veniturilor proprii”.
Apelanta susține că exigibilitatea dreptului ce face obiectul cauzei ar fi condiționată suspensiv de o . împrejurări:
- negocierea calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv;
- existența posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;
- realizarea negocierilor individuale de modificare a contractelor individuale de muncă asupra salariului.
Susține intimatul că atunci când părțile contractului colectiv au convenit acordarea unui drept salariaților condiționat de anumite împrejurări, au prevăzut acest lucru în mod expres; spre exemplu, conform art.102 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă stabilește că „se pot efectua majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare".
O astfel de condiționare expresă a fost stabilită pentru compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum doar prin contractul colectiv de muncă încheiat pentru anii 2012-2013, dar care nu face obiectul acestei cauze.
Referirea la negocierea calendarului de acordare a compensației, Instanța de fond a reținut în mod judicios că aceasta a fost prevăzută numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care această negociere nu s-a desfășurat, situația este imputabilă angajatorului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate. Aceasta în condițiile în care, pe de-o parte, pentru acordarea dreptului a fost stabilit un termen maxim cert (data încetării efectelor contractului colectiv de muncă), termen depășit fară că angajatorul să-și îndeplinească obligația, iar pe de altă parte cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de către Institutul Național de S., pentru perioadele de referință, începând cu 2008.
În concluzie, în intervalul 2008-2012, dreptul menționat a fost stabilit fără a exista condiționări, el fiind un drept pur și simplu.
Referirea apelantei la împrejurarea că salarizarea în cadrul angajatorului „este cuantificată din salariul minim pe economie, la care se adaugă un procent de 40% până în anul 2012, valoare rezultată la care se aplică și indicele de salarizare din grila de salarizare parte integrantă din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate și astfel rezultă salariul de bază" nu are nicio relevantă în soluționarea cauzei.
Compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum presupune raportarea la nivelul salariului de bază, astfel cum acesta a fost stabilit conform prevederilor legale și clauzelor contractuale convenite de către părți.
Împrejurarea că în intervalul 2008 - 2012 angajatorul a procedat la corelarea nivelului salariului minim brut pe țară cu salariul minim din cadrul Societății Române de Televiziune nu poate constitui un motiv de neacordare a dreptului stabilit prin contractul colectiv de muncă constând în compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
Nu se poate reține că prin admiterea acțiunii s-ar încălca dispozițiile art.41 din Codul muncii, referitoare la modificarea elementelor esențiale ale contractului individual de muncă.
În realitate, premisa manifestării litigiului ce face obiectul prezentei cauze rezidă în neplata de către angajator a unui drept născut și actual, în refuzul angajatorului de a-și executa o obligație pe care și-a asumat-o necondiționat prin contractul colectiv de muncă.
Cererea apelantei de suspendare a executării provizorii a sentinței de fond apelate, formulată în cuprinsul cererii de apel, a fost respinsă de către Curte prin încheierea de sedință din data de 21 07 2015 .
În etapa procesuală a apelului nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele dosarului in temeiul dispozitiilor art. 470-471 N.C.p.c. prin prisma criticilor din cuprinsul cererii de apel, Curtea apreciază apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
A invocat apelanta in fața instanței de fond și a reiterat in cuprinsul cererii de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune in termen de 6 luni, nu in termen de 3 ani cum a apreciat tribunalul, în raport cu faptul că drepturile ce fac obiectul acțiunii sunt prevăzute in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate .
Curtea reține că nu pot fi primite susținerile apelantei în sensul incidenței art. 268 lit. e din Codul Muncii, deoarece pretențiile reclamanților reprezentați de S. pentru Unitatea Salariaților TV se referă la plata unor diferențe de drepturi salariale, datorate în baza negocierii colective, distincția făcută de apelantă între drepturile bănești și cele salariale fiind formală, exclusiv pro causa .
Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de diferențe salariale datorate ca urmare a neaplicării dispozițiilor art. 102 alin. (1) lit. d), care prevede „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S. Această compensare ar fi determinat, în condițiile creșterii indicelui menționat, o majorare a salariului, motiv pentru care pretențiile reclamanților se referă la drepturi salariale, în limitele stabilite de art. 159 și 160 din Codul Muncii. Nu se poate reține nici faptul că drepturile salariale ar fi doar cele stabilite exclusiv prin contractului individual de muncă, deoarece Codul muncii prevede existența unor clauze referitoare la salarizare atât în convențiile colective, cât și în lege, în acest ultim caz doar pentru anumite categorii de salariați. De altfel, chiar art.229 Codul muncii, prevede că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc inclusiv clauze referitoare la salarizare.
Pretențiile intimaților-reclamanți derivă din calitatea acestora de salariați în baza raporturilor juridice de muncă stabilite prin încheierea contractului individual de muncă. Din acest contract rezultă dreptul salariatului și obligația angajatorului la plata salariului. În privința modului de calcul al salariului, tot în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părți, salariații au toate drepturile rezultate din lege, convențiile colective de muncă aplicabile și din contractele individuale de muncă, potrivit art.37 și art.39 Codul muncii.
Potrivit art.159 Codul muncii, salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă. Deci, izvorul dreptului și obligației corelative referitoare la plata salariului este în primul rând contractul individual de muncă, dar salariații au și drepturi stabilite prin negocierile colective aplicabile.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pretențiile intimaților-reclamanți au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, fiind datorate în executarea unui raport de muncă si in considerarea calității acestuia de salariat al apelantei-parate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din exclusiv din contractul individual de muncă, cu excluderea drepturilor salariale stabilite în baza convențiilor colective.
Termenul de prescripție aplicabil este deci cel de 3 ani de la data nașterii dreptului prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, colectiv ori lege), textul art. 268 alin. 1 lit. e) rămânând aplicabil pentru drepturi și obligații rezultate din alte condiții de exercitare a dreptului la muncă stipulate în contractele colective decât din drepturi și obligații salariale. Termenul de prescripție de 6 luni este prevăzut pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
Cum cererea reclamanților a fost înregistrată la instanța de fond în data de 22.10.2014, înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acestora pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, Curtea reține că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.
Curtea constată astfel că în mod întemeiat prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și nu cele ale art. 268, lit. e) din Codul Muncii.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor incidente în cauză.
Cererea intimaților reclamanți angajati ai apelantei se întemeiază pe contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pe anii 2008-2012, în care prin art. 102 alin. 1 lit. d, au stabilit obligația angajatorului la compensarea salariului de bază al intimaților angajați cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de INS, începând cu anul 2008. Textul prevedea realizarea acestei operațiuni în baza unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, precum și acordarea sumelor aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum, într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a convențiilor colective, și anume 01.05.2009, 01.05.2010, 07.04.2012.
Contrar susținerilor apelantei-pârâte, din prevederile anterior arătate rezultă fără echivoc că dreptul pretins de intimații-reclamanți este reglementat în mod imperativ de contractul colectiv de muncă aplicabil perioadei de referință în cauză, existența lui nefiind afectată de vreo condiție, cum ar fi starea financiară a angajatorului.
Frecvența trimestrială a negocierilor la care face trimitere apelanta, susținând că reprezentintă o condiție a acordării compensărilor, este prevăzută in contractul colectiv de muncă numai pentru stabilirea modalității de executare în concret a obligațiilor, iar în măsura în care acestea nu s-ar fi desfășurat, situația este imputabilă și angajatorului, însă existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului nu sunt afectate.
Susține apelanta în mod neîntemeiat că nu există un acord de voință al părților cu privire la acordarea acestei compensări salariale, pentru că s-ar fi stabilit necesitatea unor negocieri ulterioare. În realitate acordul de voință al părților cu privire la acordarea compensării salariale in modalitatea prevăzută de art. 102 lit. d din CCM a avut loc la momentul semnării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate .
Curtea subliniază că pentru acordarea drepturilor angajaților prin contractul colectiv de muncă a fost stabilit un termen cert, maxim - data încetării contractului colectiv -, care a expirat fără ca obligația să fie îndeplinită, iar pe de altă parte cuantumul diferențelor datorate este pe deplin determinabil, pe baza indicilor de creștere a prețurilor de consum comunicați de INS, pentru perioadele de referință, începând cu anul 2008.
Curtea constată că prima instanță a realizat o corectă interpretare a prevederilor contractului colectiv de muncă din perioada de referință, inclusiv în ceea ce privește înlăturarea apărărilor pârâtei în sensul condiționării obligației stabilite prin art. 102 alin. 1 lit. d de posibilitățile financiare ale instituției.
Astfel, prin dispozițiile art. 102 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă aplicabil pe 2008-2009, precum și 2010-2012, părțile au convenit, conform prevederilor de la lit. d, compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, necondiționat, negocierea prevăzută vizând exclusiv „calendarul” acordării acestora.
Prin dispozițiile înscrise la lit. a-c ale art. 102 alin. 1 părțile au prevăzut și posibilitatea efectuării unor majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în conformitate cu prevederile art. 98 din CCM (lit. c), în raport de posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare (lit. a), cuantumul aferent majorării fondului de salarii urmând a se negocia cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit. a (lit. b).
Or, interpretând logic, gramatical și sistematic aceste clauze, rezultă în mod evident că au fost stabilite două categorii de drepturi, majorările salariale reglementate de art. 102 alin. 1 lit. a-c, condiționate și negociabile, precum și compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, reglementată de art. 102 alin. 1 lit. d, necondiționat, în cuantum determinabil și fără a exista vreo prevedere referitoare la negociere, cu excepția „calendarului” acordării, dar cu fixarea unor termene maxime certe.
Apelanta încearcă în mod neîntemeiat să extindă condiționarea acordării drepturilor prevăzute la art. 102 alin. 1 lit. a-c din CCM și la dreptul prevăzut in mod necondiționat la art. 102 alin. 1 lit. d din același contract colectiv de muncă. Atâta timp cât nu mai exte prevăzută in art. 102 lit. d din acest contract vreo condiție pentru compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de INS, nu există nici un temei legal sau contractual pentru a institui vreo condiționare.
Curtea subliniază că lipsa fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor rezultând din contractul colectiv de muncă nu justifică neacordarea lor, deoarece existența dreptului este certă și nu a fost condiționată în vreun fel de crearea fondurilor pentru plata lor. În mod evident, atâta timp cât drepturile respective au fost negociate de părți și inserate in cuprinsul contractului colectiv de muncă, care are putere de lege, ele trebuie acordate, bugetele unităților angajatoare urmând să fie constituite astfel încât să fie posibilă plata acestor drepturi .
Plata drepturilor bănești nu poate fi supusă unei condiții suspensive din partea angajatorului cu consecința neacordării acestora când angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul astfel încât să fie în măsura să respecte prevederile art. 161 (anterior 156) din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plății drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora. Ar fi o clauză pur potestativă din partea debitorului, clauză lovită de nulitate potrivit dispozițiilor civile .
Existența sau inexistența resurselor financiare bugetare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunosterii drepturilor salariale prevazute în Contractul Colectiv de Munca, atâta vreme cât acordarea acestora nu este condiționată în mod expres prin clauzele acestor contracte.
Nu are relevanță din acest punct de vedere nici modalitatea legală de adoptare a bugetului societății angajatoare .
Întrucât art. 229 (anterior 243) din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Curtea constată că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractelor Colective de Muncă la acordarea către salariații reclamanți a drepturilor pretinse , întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ iar în caz de neexecutare a obligației culpa aparține angajatorului.
Prin urmare în temeiul dispozițiilor legale și contractuale anterior citate, in mod întemeiat instanța de fond a obligat angajatorul la plata respectivelor drepturi .
În plus, referitor la apărările apelantei raportate la dispozițiile art. 36 alin. 2 din Legea 41/1994, Curtea constată că angajatorul a negociat ulterior cu salariații acordarea unor drepturi prin contractele colective de muncă, în privința celor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d neexistând o condiționare în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar convenția colectivă are efecte obligatorii.
În condițiile în care salariații intimați nu sunt personal bugetar în sensul art.138 din Legea nr.62/2011, iar, pe de altă parte, Legea nr.41/1994 nu stabilește cuantumul și drepturile salariale ale intimaților, și nu există nici o altă prevedere legală referitoare la stabilirea drepturilor salariale în perioada de referință, nu se poate reține că acordarea drepturilor prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. d din CCM ar contraveni legii.
Nu pot fi avute în vedere nici susținerile apelantei privind creșterea salariilor intimaților angajați în măsura corespunzătoare acoperirii compensației pretinse, prin raportare la valoarea salariului minim brut pe economie, având în vedere că sursa și motivul acestei majorări invocate de societate nu se află în indexarea salariului în intervalul considerat, prin raportare la creșterea prețurilor la bunurile de consum față de situația anului 2008.
În fapt printr-o clauză distinctă, cuprinsă în alin. 2 al art. 102 din CCM la nivelul SRTV pentru anii 2008-2009 și 2010-2012, angajatorul și-a asumat și obligația de a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTV, astfel încât întotdeauna aceasta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată.
Prin urmare ne aflăm în prezenta a două obligații distincte asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și indeplinirea uneia dintre obligații nu are efecte cu privire la cea de-a doua . Împrejurarea că în intervalul 2008 - 2012 angajatorul a procedat la corelarea nivelului salariului minim brut pe țară cu salariul minim din cadrul Societății Române de Televiziune nu poate constitui un motiv de neacordare a dreptului stabilit prin contractul colectiv de muncă constând în compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.
Nu se poate reține că prin admiterea acțiunii s-ar încălca dispozițiile art.41 din Codul muncii, referitoare la modificarea elementelor esențiale ale contractului individual de muncă, atâta timp cât acordarea unei compensații ce ar determina majorarea cuantumului salariului s-a stabilit prin contract colectiv de muncă încheiat între partenerii contractuali-angajați și angajator, deci reflectă voința liberă a acestora.
P. considerentele arătate, Curtea, reținând că instanța de fond a pronunțat în cauză o soluție legală și temeinică, în baza art.480 C.pr.civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâta S. R. DE TELEVIZIUNE, cu sediul în București, sector 1, Calea Dorobanților nr. 191, având CUI RO8468440, împotriva sentinței civile nr. 4644/08.05.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul S. P. UNITATEA SALARIAȚILOR TV, în numele și pentru membri de sindicat D. T., D. M., D. R. A. M., D. R., E. I. G., F. M. I., G. A., G. A., cu domiciliul procesual ales la avocat U. A. – București, sector 5, . nr. 12 și reclamanții G. F.-A. și G. S.-D., cu domiciliul procesual ales în București, .. 94, sector 2, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Octombrie 2015.
Președinte, A. D. Ș. | Judecător, A. F. | |
Grefier, Ș. T. |
Red.A.D.Ș./19 noiembrie 2015
Ș.T./C.A/ /6ex.
Jud. fond: M. L. R.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4978/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
