Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3982/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3982/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 3982/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizie Nr.3982/2015
Ședința publică de la 27 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. G.
Judecător L. U.
Grefier M. L. VLĂDILA
Pe rol soluționarea cererii de apel promovat de apelanții: C. C., Fărâmiță C., N. D., N. I. și O. Ș., împotriva sentinței civile nr.165/15.04.2015, pronunțată de Tribunalul G.-Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Comună C. M. prin Primar, având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 26.10.2015 apelanții au depus o cerere de judecare în lipsă prin serviciul registratură, totodată, în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 14.09.2015, după care:
Curtea, având în vedere lipsa părților la strigarea cauzei, în raport de prevederile art.104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, față de împrejurarea că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă conform prevederilor art.411 alin.1 pct. 2 Cod procedură civilă, în temeiul art.394 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului dedus judecății, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. la data de 06.01.2015 sub nr._ reclamanții N. I., O. Ș., Fărâmița C., C. C. și N. D. au chemat în judecată pârâta Comună C. M. prin Primar, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și plătite anterior lunii iulie anul 2010 și salariile plătite efectiv începând cu luna iulie 2010 și până la data la care nivelul drepturilor salariale au ajuns la nivelul drepturilor salariale primite anterior lunii iulie 2010.
De asemenea, solicită reclamanții plata drepturile susmenționate actualizate cu rata inflației începând cu data scadentei dreptului și pană la data plății efective a drepturilor salariale datorate.
Prin sentința civilă nr.165/15.04.2015, pronunțată de Tribunalul G.-Secția Civilă, în dosarul nr._, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanții N. I., O. Ș., Fărâmița C., C. C., N. D., în contradictoriu cu pârâta . Primar.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de salariați în cadrul Primăriei Comunei C. M., instituție publică și au fost plătiți din fondurile publice în condițiile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice și ale O.U.G. nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal în sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, având astfel statutul de personal bugetar contractual. Făcând parte din această categorie de personal, reclamanții au intrat sub incidența dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial nr.441/30 iunie 2010 și intrată în vigoare potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.24/2000, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%. Sub aspectul legalității măsurii diminuării drepturilor salariale ale reclamanților prin prisma criticilor formulate de aceștia, respectiv modificarea unuia dintre elementele esențiale ale contractului individual de muncă, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.162 alin.3 din Codul muncii rezultă că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Sub acest aspect trebuie reținut că pentru personalul plătit din fondurile publice raporturile de muncă inclusiv salarizarea stau mult mai pregnant sub semnul legalității spre deosebire de angajații din mediul privat ale căror raporturi de muncă sunt guvernate de contractul individual de muncă încheiat între angajat și angajator și în care salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective potrivit art.162 alin.1 din Codul muncii.
De altfel, în acest sens trebuie să amintim și dispozițiile art.17 alin.(5) din Codul muncii potrivit cărora orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.3 în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege.
Iată de ce, critica formulată de reclamanți cu privire la modificarea unuia din elementele esențiale ale contractului de muncă, respectiv salariul, determinat de o reglementare legală nu poate fi primită atâta timp cât salarizarea personalului plătit din fondurile publice se face prin lege și cât orice modificare a contractului individual de muncă determinată de o dispoziție legală face parte de drept din acel contract. De asemenea, cu privire la constituționalitatea Legii nr.118/2010 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Deciziile nr.872 și 874 din 25 iunie 2010, reținând că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art.41 din Constituție și că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, ca drept constituțional, măsură ce se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Analizând condițiile în care a fost adoptată Legea 118/2010, prin prisma dispozițiilor art.53 din Constituție, Curtea Constituțională a statuat asupra constituționalității acestei legi concluzionând că restrângerea menționată este justificată, fiind întrunite cerințele expres prevăzute de textul constituțional respectiv, necesitatea acestei măsuri fiind determinată de motivele expres prevăzute de textul de lege, proporționalitatea ei cu situația care a determinat-o, aplicarea măsurii în mod nediscriminatoriu și fără să aducă atingere existenței dreptului sau a libertății protejate de Constituție.
În concret, Curtea Constituțională a reținut că situația de criză economico - financiară mondială reprezintă în continuare o amenințare la adresa stabilității economice a țării și, deci, implicit la adresa securității naționale, iar una dintre măsurile care se impun pentru combaterea acestei amenințări de către guvern o reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor sau soldelor cu 25%.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizației sau soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare și reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
În cazul reclamanților, se poate observa, din perspectiva celor arătate până aici, că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de Legea 118/2010 nu este dreptul la salariu al reclamanților, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu 25%, ceea ce din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. nu este o încălcare a Convenției și art.1 al primului Protocol.
În esență, măsura diminuării s-a luat în baza unei legi (Legea 18/2010), scopul de interes general fiind acela al realizării stabilității economice a țării și, implicit, a securității naționale prin reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în reducerea cheltuielilor cu salariile.
Având în vedere toate cele ce preced, se poate conchide că în cauză s-a demonstrat că măsura diminuării salariului cu 25% nu încalcă condițiile reglementate atât de legislația internă cât și cea reglementată de art.1 din Protocolul 1 la Convenție, situație în raport de care dispozițiile legale privind această diminuare urmează a fi avute în vedere de instanță și aplicate în speță și, în consecință, cererea reclamanților a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamanții N. I., O. Ș., Fărâmița C., C. C., N. D..
În motivarea apelului, apelanții au apreciat că cererea este întemeiată raportat la prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și la cele are art.1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de țara noastră prin Legea nr.30/1994, dispoziții ce privesc protecția proprietății.
Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului", „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să fă că aplicarea celor din reglementarea internaționala mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În ai doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 și nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, ca Legea nr.l 18/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedica instanțele de judecata să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Curtea Constituționala este, potrivit dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituționala are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Prin urmare, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispoziții internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. În cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practică anterioară, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost Încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanța reprezintă un „bun" în sensul art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranța legitimă" de a îl vedea concretizat (cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr.41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Navi era S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.21 și § 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr._/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza S. împotriva României, publicată în M. Of. nr.1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. împotriva Romanici, publicată în M. Of. nr.396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza M. și alții împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza S. P. împotriva României, publicată în M. Of. nr.770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și P. împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială „Masinexportimport Industrial Group" împotriva României, publicată în M. Of. nr.682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.600 din 30 august. 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza D. împotriva României - cererea nr._/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva României - cererea nr._/05; etc). Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Murcsanu împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Așadar, salariul la care apelanții invederează că au dreptul în baza dispozițiilor depuse la dosar, reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenție.
Pe de altă parte, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plată salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă este convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociata și liber consimțita, sunt prevăzute în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art.17 alin.2 coroborat cu art.3 din același articol.
Un terț față de acest contract individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul parților semnatare. Statul, terț raportat la contractul individual de muncă, încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de munca stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă, de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte clin ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.
Reducerea salariului nostru cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerința ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a două fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.
Ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Ingerința este proporționala cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația naționala. În această privință, Curtea a statuat deja că, fără plată unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în Împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr.25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr.31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).
În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația să financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, citata anterior, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plată unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțiala, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele spetei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanța excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționata și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar ”cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr.1/2010 privind unele măsuri, de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%". A.. (2) al aceluiași articol reglementează situația în care, din aplicarea prevederilor alin.(1) ar rezulta o valoare mai mică decât valoarea salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată, caz în care suma care se acordă este de 600 lei.
Această lege, mai exact dispozițiile art.1-8 și cele ale art. 10-17 au fost declarate constituționale prin deciziile Curții Constituționale nr.872 și 874 din 25 iunie 2010.
Curtea, analizând aplicabilitatea în cauză a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.) reține că salariul apelanților-reclamanți reprezintă un „bun" în sensul art.1 alin. 1 din Primul protocol, iar reducerea salariului acestora cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie - decembrie 2010) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent semnifică o ingerință in dreptul de proprietate al apelanților asupra bunului in cauză, ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor.
Cât privește privarea de proprietate, Curtea reține că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege - condiție îndeplinită în cauză, prin dispozițiile Legii nr. 118/2010, ingerința in dreptul de proprietate trebuie să urmărească un scop legitim, de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică - condiție, de asemenea îndeplinită, așa după cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 și, nu in ultimul rând, ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.
Prin măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010, de diminuare a salariului apelanților, s-a păstrat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu poate conduce la încălcarea art.1 al Protocolului nr.1.
Potrivit art.1 alin.(2) din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale „Dispozițiile alin. 1 din Primul protocol nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor".
Și Curtea invocă în prezenta speță jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cauza Lelas contra Croației (20.05.2010), Curtea a statuat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului.
În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007), în care reclamanții au susținut că au dreptul la o alocație bănească suplimentară care fusese abrogată, Curtea a reținut că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretenția poate fi considerată „bun" dacă este suficient de determinată și fundamentată din punct de vedere legal în dreptul intern.
Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (8 noiembrie 2005), Curtea a considerat că „este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației”.
Rezultă deci, că o astfel de ingerință nu are caracterul unei „privări de proprietate" in sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
În cauza Wieczorek contra Poloniei (8 decembrie 2009) sau Mellacher contra Austriei (19 decembrie 1989), Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
În alte cauze, în materie de pensie și alte beneficii de asigurări sociale Curtea Europeana a Drepturilor Omului a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului acestora, de 43%, 38%, 66%, etc.(Jankovic c. Croației - 12 octombrie 2000, Callejas c. Spaniei - 18 iunie 2002).
În cauza Hasani vs. Croația(30.09.2010) și Stec contra Marii Britanii din 12.04.2006 Curtea a precizat că ultimele două condiții prevăzute la art.1 din protocolul adițional, respectiv: limitarea proprietății se poate face doar prin lege și doar în anumite condiții expres prevăzute de legislație, iar statul are dreptul de a controla și de a reglementa folosirea proprietății în acord cu interesul general, se referă, de fapt, la posibile limitări de dreptului de proprietate care trebuie interpretate în lumina primului principiu, acela că proprietarul are dreptul de a se bucura de bunul său și, de a-și exercita prerogativele asupra bunului, fără nicio interferență din partea altor persoane ale statului.
Limitarea proprietății trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim și sa se facă prin mijloace proporționale cu scopul respectiv. Principiul proporționalității presupune existența unui echilibru just între scopul vizat și mijloacele folosite, acest echilibru neexistand dacă persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă. Analizând principiul proporționalității, Curtea a trebuit să ia în considerare marja de apreciere a statului, iar noțiunea de interes public să fie interpretată în mod extensiv, decizia de a adopta legi referitoare la drepturi de asigurări sociale trebuind în mod obligatoriu să se bazeze pe motive economice sau sociale.
În cauza de față, diminuarea cuantumului salariului, ca un corolar al dreptul de muncă, cu 25% este prevăzută prin Legea nr.118/2010 și s-a impus în baza art.53 din Constituție pentru reducerea cheltuielilor bugetare. Deci, reducerea salariului apelanților-reclamanți cu un procent de 25% pe o perioadă determinată nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci, doar o restrângere temporară a drepturilor de natura salarială. Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeană o lasă statelor în stabilirea propriilor politici, această marjă putând fi mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat măsura de restrângere a salariului, Curtea constată că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit, de asemenea există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Mai mult, restrângerea exercițiului dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura fiind luată până la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afectează substanța dreptului constituțional protejat.
Dacă se are în vedere și procentul pentru care a operat diminuarea salariului, de 25% pentru un interval de 6 luni, se poate concluziona că există un echilibru just între scopul vizat și mijloacele folosite, iar apelanților-reclamanți nu le-a fost impusă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă, cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolului nr.1 Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Concluzionand asupra cauzei civile deduse judecatii si retinand argumentele de fapt si de drept expuse in cele ce preced, in temeiul dispozitiilor art.480 alin.(1) din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul promovat de apelanții-reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanții: C. C., Fărâmiță C., N. D., N. I. și O. Ș., reprezentați de avocat A. P., cu sediul în G., ., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr.165/15.04.2015, pronunțată de Tribunalul G.-Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Comună C. M. prin Primar, cu sediul în .. G..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2015.
PreședinteJudecător
R. GlodeanuLucia U.
Grefier
M. L. V.
Red.: R.G./09.12.2015
Dact.: A.C./8ex.
09.11.2015
Jud. fond: G. T.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4003/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
