Despăgubire. Decizia nr. 824/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 824/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2015 în dosarul nr. 27051/3/2013

ROMÂNIA

DOSAR NR._ (8085/2014)

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.824

Ședința publică de la 13.03.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE- M. V. D.

JUDECĂTOR - N. R. I.

GREFIER - E. D. C.

Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SAîmpotriva sentinței civile nr.7806/17.07.2014, pronunțate de Tribunalul București-Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata FEDERAȚIA S. RAMURI VAGOANE.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Curtea constată închisă etapa cercetării judecătorești, declară deschise dezbaterile și având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de apel de față,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. - Secția Civilă sub nr._ la data de 25.02.2013, reclamanta FEDERAȚIA S. RAMURII VAGOANE (FSRV) a solicitat în contradictoriu cu pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA „CFR MARFA” S.A. (SNTFM CFR MARFA SA), ca prin hotararea ce se va pronunța să se dispună obligarea paratei să plateasca salariaților membri de sindicat din tabelul anexa la prezenta acțiune,salariul la valoarea salariului de baza minim brut de 700 lei, stabilit la nivelul Ramurii Transporturi (valabil de la 01.01.2008), pentru perioada 22.02.2010-pana la 31.12.2010, să fie obligată parata sa plateasca salariaților membri de sindicat din tabelele anexa la prezenta acțiune diferența dintre drepturile salariale de care au beneficiat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 600 lei pentru anul 2010 si drepturile salariale de care trebuiau sa beneficieze, calculate pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei, pentru perioada 22.02._13, în conformitate cu legislația muncii si cu Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi valabil pentru anii 2008-2010; să fie obligată parata la plata de daune interese constând in actualizarea sumelor datorate cu rata inflației, plus dobanda legala la data plații efective.

Prin sentința civilă nr.7806/17.07.2014 Tribunalul București-Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția lipsei calității procesual active a Federației S. Ramurii Vagoane București, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Federației S. Ramurii Vagoane București în calitate de reprezentant legal al membrilor săi de sindicat menționați în tabelul anexă la acțiune, salariați ai pârâtei și a obligat pe pârâta S. NAȚIONALĂ TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” SA la plata către membrii de sindicat în numele cărora a fost introdusă acțiunea a diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art.41 alin.(3) din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 01.10._10, proporțional cu perioada efectiv lucrată, actualizate cu indicele de inflație de la scadență până la data introducerii acțiunii (28.10.2012), la care se va adăuga dobânda legală, calculată începând cu data de 29.10.2012; a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin acțiune înregistrată la data de 25.02.2013 reclamanta FEDERAȚIA S. RAMURII VAGOANE, în numele și pentru membrii săi de sindicat a chemat în judecată pe pârâta SNTFM „CFR MARFĂ” SA, solicitând obligarea pârâtei sa plateasca pentru fiecare membru de sindicat anterior mentionat diferentele dintre drepturile salariale corespunzator salariului de incadrare avut, calculat prin raportare la salariul de baza minim brut de 600 lei corespunzator clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare si drepturile salariale de care ar fi trebuit sa beneficieze raportat la salariul minim brut de 700 lei corespunzator clasei 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzator si sporurile aferente, conform Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, pentru perioada 10.2009 – 31.12.2010; obligarea paratei la plata de daune interese, constand in actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație la care se adauga dobanda legala, de la data nasterii dreptului la actiune la data platii efective; cu cheltuieli de judecată.

Analizand cu prioritate exceptia lipsei calității procesual active a Federației S. Ramurii Vagoane București, invocata de catre parata, instanta de fond a înlăturat susținerile paratei si a respins exceptia ca neintemeiata.

În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, avand in vedere ca pretențiile reclamanților au ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, astfel încât cauza pretențiilor formulate este răspunderea contractuală. Sumele respective sunt solicitate în baza contractelor individuale de muncă ale fiecărui salariat și în baza convenției colective.

Potrivit art.155 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Pretențiile reclamanților sunt aferente anilor 2009-2010, motiv pentru care în cauză sunt aplicabile și dispozițiile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010.

În temeiul art. 41 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel Național, adaosurile la salariul de bază sunt: a) Adaosul de acord; b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate . minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar si cumulat; c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților si instituțiilor.

Drepturile cu privire la care s-a invocat excepția prescripției extinctive sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă.

În raport de dispozițiile art.283 alin.1 lit. c) Codul muncii, în redactarea anterioară republicării, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Nu au fost primite susținerile paratei în sensul că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 283 alin.1 lit. e) Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune în considerarea faptului că modul de calcul al drepturilor salariale și dreptul la plata primelor și bonusurilor este prevăzut în contractul colectiv de muncă.

Pretențiile reclamanților au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați ai pârâtei, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Această soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile în raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.

Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art.283 alin.1 lit. e Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Cum cererea reclamanților a fost formulata la data de 28.10.2012 (data postei), înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani raportat la datele la care s-a născut dreptul la acțiune al acestora pentru acordarea drepturilor ce fac obiectul acțiunii, instanta de fond a reținut că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanta de fond a reținut ca membrii de sindicat in numele carora a fost introdusa de catre reclamanta prezenta actiune au fost angajați ai societății pârâte în perioada ce face obiectul cererii, așa cum rezultă din inscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că "Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".

Din Contractul nr. 722/24.01.2008, Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, publicat în Monitorul Oficial partea V, nr. 3 din 11.02.2008, reiese că părțile contractante sunt reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.356/10.07.2001 a patronatelor, respectiv Confederația Națională a Patronatului Român - C.N.P.R, Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România - U.N.T.R.R. și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe, constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003 cu privire la sindicate, cu modificările ulterioare, nominalizate în acest contract colectiv de muncă.

Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, sustinandu-se in esenta ca drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unitati si la nivel de unitate, iar raporturile dintre parti cu privire la conditiile de munca si de salarizare sunt stabilite in urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de munca la nivel de unitate. Astfel, parata a avut in vedere un salariu de baza brut corespunzator coeficientului de ierarhizare 1 de 570 lei, respectiv 600 lei si nu de 700 lei, astfel cum se prevedea in Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.

Insa clauzele contractuale enunțate mai sus, cuprinse in contractul colectiv de munca la nivel de ramura, nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010: "(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Astfel, s-a reținut ca, potrivit art. 241 alin.1 lit. c) din Codul muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării și art.11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996, sub imperiul căreia s-a încheiat, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură produce efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.

În cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc și se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor legii.

Din coroborarea dispozițiilor legale invocate, instanta de fond a constatat că, în cazul contractelor colective de muncă încheiate nivel de grup de unități și la nivelul ramurilor de activitate, clauzele negociate sunt aplicabile doar în unitățile expres prevăzute în cadrul acestor contracte.

În aceste condiții, dispozițiile art. 239 Codul muncii, care reprezintă dreptul comun în raport cu legea specială, respectiv Legea nr. 130/1996, dispoziții aplicabile, trebuie interpretate în sensul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurilor de activitate produc efecte pentru toți salariații din unitățile în care se aplică clauzele negociate, expres prevăzute în contract, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate.

În mod constant, atât doctrina, cât și jurisprudența au apreciat că efectele contractelor colective de muncă la nivel de ramură de activitate se produc pentru toți salariații, indiferent de afiliere, încadrați la angajatorii la care se referă aceste contracte, unitățile trebuind să fie expres menționate în contract ca fiindu-le aplicabil.

Potrivit art.3 alin.1 din Contractului înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, clauzele respectivului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.

Potrivit art. 123 din aceeași convenție, contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează: 1. în toate unitățile nominalizate în anexa nr. 5; 2. în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996.

Din anexa 5 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la MMFES sub nr. 722/03/24.01.2008, instanta de fond a constatat că parata se regăsește printre unitățile expres menționate în care se aplică, potrivit art. 123, prevederile respectivei convenții.

Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de ramură. Astfel, potrivit art. 113 alin. 3, drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim. În același sens sunt și prevederile art. 114, conform cărora drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin contractul colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia. Pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere acest contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial.

Aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.

Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art. 24 din Legea nr. 130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Pe de o parte, obiectul acțiunii nu îl constituie constatarea nulității clauzei contractului la nivel de unitate repudiat, pentru a fi pertinente susținerile paratei. Pe de altă parte, în spiritul reglementării este că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.

În privința efectelor clauzelor mai favorabile din convenția colectivă la nivel superior este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art. 8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.

Mai mult, potrivit Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, prevederile respectivului contract se vor adapta prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse sau ale căror clauze nu se regăsesc incluse.

Nu au fost reținute susținerile paratei în sensul în care clauzele negociate în afara limitelor legii nu pot produce niciun efect, deoarece prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, se referă la salariații instituțiilor bugetare și la drepturile care dispun de reglementare legală, ipoteza nefiind îndeplinită în speță nici din punct de vedere al sferei destinatarilor, nici al caracterului dreptului reclamat, care nu face obiectul vreunei reglementări prin lege, aceasta nefiind de altfel indicată.

Pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe convenția părților încheiată la nivel de ramură, iar posibilitățile de plată ale debitorului nu înlătură răspunderea pentru îndeplinirea obligațiilor ce-i revin potrivit contractelor la care este parte și potrivit legii.

Instanta de fond a înlăturat și susținerile paratei în sensul că reclamantii au beneficiat de sporuri mai mari decat diferenta drepturilor salariale calculate in functie de salariul minim de 700 lei. Sub acest aspect, s-a constatat că reclamanții au invocat faptul că drepturile lor salariale nu au fost calculate potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, în sensul calculării acestora pe baza unui salariu de bază minim brut de 700 lei, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură Transporturi pe perioada 2008 - 2010.

Drepturile salariale lunare ale reclamanților nu trebuie confundate cu salariul de bază, deoarece la acesta se adaugă toate celelalte sporuri, adaosuri ori îndemnizații prevăzute de lege, convențiile colective aplicabile sau contractele individuale de muncă.

De altfel aceasta este și formularea art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe perioada 2008 - 2010, potrivit căruia „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, și negociat pentru un program complet de lucru de 170 h medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri, ori îndemnizații incluse în acesta”.

Or, faptul că reclamanții au avut, așa cum susține parata, drepturi salariale mai mari de 700 lei nu determină netemeinicia pretențiilor formulate, deoarece respectivele salarii nu au fost calculate plecând de la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, ci de la un salariu minim de 570 lei potrivit convenției colective la nivel de unitate, aspect recunoscut de pârâtă prin întâmpinare, adăugându-se coeficienții de clasă de salarizare și toate celelalte sporuri și adaosuri.

In consecinta, vazand motivele de fapt si de drept anterior expuse, instanta de fond a obligat parata la plata catre membrii de sindicat in numele carora a fost introdusa actiunea a diferentelor dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art.41 al.3 din CCM la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 si drepturile salariale efectiv platite, pentru perioada 1 octombrie 2009 – 31 decembrie 2010, proportional cu perioada efectiv lucrata.

Sumele vor fi actualizate cu rata inflației, începând cu data scadenței acestora și până la data de 28.10.2012, pentru a fi asigurată recuperarea creanței la valoarea ei reală, ca urmare a procesului de devalorizare a monedei naționale datorate procesului de inflație.

Dacă instanța acordă creditorilor o sumă de bani reactualizată de la data scadenței acesteia, creditorii nu primesc o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit să o primească la data când aceasta ar fi trebuit achitată, pentru că în realitatea economică, faptul devalorizării monedei este prezent, iar consecințele sale nu trebuie suportate de creditorii obligației, deoarece s-ar ajunge în situația în care posibilitatea recuperării sumei la valoarea ei reală ar fi doar ipotetică. În drept, sunt incidente dispozițiile art. 166 alin.4 din Legea nr. 53/2003.

Întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat și plata dobânzilor, în raport de dispozițiile art. 1535 cod civil și de dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar, se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale in materie civila, însă numai începând cu data introducerii acțiunii, conform dispoziției legale anterior menționate, 29.10.2012, până la plata efectivă.

Față de considerentele expuse, instanta de fond a admis in parte actiunea, a obligat parata sa platesca reclamantilor sumele sus-mentionate, actualizate cu indicele de inflație de la scadență până la data introducerii acțiunii (28.10.2012), la care se va adăuga dobânda legală, calculată începând cu data de 29.10.2012.

In ceea ce priveste cererea avand ca obiect obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata, vazand prevederile art.274 C.pr.civ. si faptul ca reclamanta nu a facut in speta dovada efectuarii acestora, a fost respinsa cererea ca neintemeiata.

În termen legal,împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, în temeiul art.480 coroborat cu art.476 NCPC, solicitând modificarea sentinței civile atacate în sensul rejudecării fondului pricinii și respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, totodată, solicită în temeiul art.722-723 Cod procedură civilă restabilirea situației anterioare prin întoarcerea executării, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Instanța se află într-o gravă eroare, derivând din interpretarea greșită a actelor existente la dosarul cauzei cât și a prevederilor legale, astfel:

1. O primă critică adusă sentinței apelate are în vedere faptul că, instanța de fond, în mod greșit a omis atât în practicaua sentinței cât și în dispozitivul sentinței să menționeze numele membrului de sindicat în numele căruia i-a obligat la plata diferențelor, limitându-se doar la menționarea organizației sindicale Federația S. Ramurii Vagoane. Or, acest aspect contravine dispozițiilor art.425 NCPC, pct. a) și c).

Conform art.425 NCPC, pct.a) și c) hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă atât în partea introductivă cât și în dispozitivul hotărârii, datele de indentificare ale părților, soluția pronunțată etc. Aceste mențiuni sunt importante având în vedere faptul că dispozitivul sentinței este pus în executare.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamant în prezenta cauză este H. G., reprezentat de Federația S. Ramurii Vagoane. În speță, organizația sindicală are calitate procesual activă doar prin prisma stabilirii competenței instanței judecătorești, însă titularul dreptului pretins este d-nul H. G. și nu Federația S. Ramurii Vagoane.

Prin urmare, atât în practicaua sentinței cât și în dispozitivul acesteia, instanța de fond, trebuia să menționeze atât titularul dreptului pretins, respectiv d-nul H. G. cât și Federația S. Ramurii Vagoane în calitate de reprezentant.

O altă critică vizează obligarea SNTFM CFR Marfă, de către instanța de fond la plata diferențelor sala riale, pentru perioada 01.10._10.

Invederează apelanta că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul reprezentat de FSRV a solicitat acordarea diferențelor salariale aferente perioadei 22.10._10.

2. Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material și a apreciat în cauză aplicabilitatea termenului general de prescripție de 3 ani fără a avea în vedere faptul că acțiunea se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă.

Instanța de fond trebuia să analizeze în principal izvorul drepturilor solicitate, pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, drepturile salariate au la bază exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

Această interpretare reiese și din prevederile art. 236, alin. 1 din Codul Muncii republicat, și anume: "Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de muncă."

Termenul de salarizare se referă la acele drepturi salariale efectuate în baza muncii depuse (deci a contractului individual de muncă) și pentru care termenul de prescripție este de 3 ani; iar termenul si alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă sunt acele drepturi bănești pentru care temeiul de drept rezidă din raporturile de muncă, dar care sunt prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta din urmă se prescriu în termenul de 6 luni.

Intenția legiuitorului care a prevăzut un termen distinct de prescripție pentru clauzele negociate în contractul colectiv de muncă, față de termenul general de 3 ani, și care este mult mai mic decât în privința drepturilor salariale, deoarece aceste drepturi prevăzute în contractele colective de muncă nu se dau ca și compensație pentru obținerea vreunui profit suplimentar, adus de către salariați, ci efectiv se stabilesc prin negociere.

A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 lit. e din Codul muncii republicat sunt golite de conținut și inaplicabile dacă se admite că termenul de 3 ani ar fl aplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.

Prin urmare, solicită apelanta admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

3. Este criticabil că instanța de fond a admis acțiunea și a obligat SNTFM CFR Marfă la plata diferențelor salaríale, fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 652/M/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B..

În raport de dispozitivul sentinței civile mai sus menționate, SNTFM CFR Marfa nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.

Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.

Prin soluția dată, instanța de fond acordă în fapt reclamantului un salariu mai mic decât au beneficiat, întrucât prin sentința civilă nr. 652/M, pronunțată de Tribunalului B. s-a constatat și nulitatea absolută a coeficienților de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum si formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.

Aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. în realitate reclamantul dorește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.

Prin urmare, nu se pot prelua dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportarea la baza de calcul a salariului minim, fără a lua în calcul și coeficienții prevăzuți de CCM la nivel de ramură transporturi, în condițiile în care SNTFM CFR Marfă nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi.

SNTFM CFR Marfă nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 Iei.

Astfel, nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.

Potrivit art.37 din Codul Muncii republicat „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă", iar în conformitate cu dispozițiile art. 229, alin. 3 la negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere ".

Conform celor expuse, solicită apelanta să se constate că reclamantul a fost plătit conform contractul individual de muncă, beneficiind de un salariu mult mai mare decât cel rezultat din aplicarea dispozițiilor art.41 din CCMRT invocat de reclamant ca temei de drept.

De altfel, fundamentul forței obligatorii a contractului îl reprezintă voința părților, instanța neputând interveni în acordul de voință al părților. Principiul autonomiei de voință a părților presupune că voința contractanților conduce la crearea contractului și la toate efectele rezultate din acesta. ,,Voința este elementul esențial al contractului părțile suportând efectele propriilor voințe". ( G. V., op cit. p.32)

Iar, potrivit art. 30 :"contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete. "

Față de cele arătate este evident că CFR Marfa a calculat și a plătit în mod corect drepturile salariatei, respectând fondul de salarii aferent personalului angajat, fond ce a fost stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern.

4.Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prescripție dreptului material la acțiune invocată în subsidiar.

Prin întâmpinare SNTFM CFR Marfa a înțeles să invoce în subsidiar și intervenția termenului de prescripție de 3 ani pentru perioada 22.02._10, având în vedere data introducerii acțiunii 25.02.2013.

Această apărare a fost reținută și de către instanța de fond prin considerentele sentinței la pag .7 alineatul 4 din sentința apelată.

Față de cele de mai sus, solicită apelanta să se constate că dreptul la acțiune al reclamantului pentru perioada 22.02._10 era stins prin prescripție.

5.In ceea ce privește fondul cauzei arată apelanta următoarele:

Tribunalul B. prin Sentința civilă nr.652/M pronunțată în 08.05.2012, a

constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă ne anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă SA.

ANEXA 1 a CCM la nivel de unitate conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum si formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.

Așa cum au arătat și reclamanții prin cererea formulată, prin CCM la nivel de unitate, art.7, părțile au convenit ca salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1.

Prin ANEXA 1 s-a prevăzut că:„Salariul de baza brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formula:S = Sclasa 1 xK unde:S: salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; Sclasa 1: salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare; K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare. " Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei I, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.

Astfel, nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.

D. fiind că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor ci și pentru trecut, constatăm că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractele individuale de muncă.

În aceste condiții prin punerea în aplicare a prevederilor art. 41, alin. 2 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. 1 se aplică la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41, alin. 3 lit. a).

În CCM Unic la nivel de R. Transporturi se prevede existența unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că cererea reclamanților din prezenta cauză, admisă de instanța de fond, este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi ar însemna ca salariații din cadrul CFR Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți tăcând abstracție de celelalte clauze.

Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfa să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare fiind 2 și se aplică doar pentru funcții ce presupun studii superioare.

Față de cele arătate, învederează apelanta că ANEXA I din CCM la nivel de unitate conținea coeficienți de ierarhizare negociați, iar prin aplicarea la salariul minim brut de 700 lei a coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți de art. 41 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramură transporturi ar rezulta un salariu mai mic decât cel negociat prin contractele individuale de muncă.

De asemenea, învederează apelanta că potrivit art. 24 alin. (3) din Legea 130/1996; în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.

Or, în prezenta cauză organizația sindicală, în calitatea sa de reprezentantă a salariaților, dar și ca parte interesantă privind renegocierea clauzei din contract (coeficienți și salariu de baza minim brut), nu au făcut dovada unei astfel de cereri.

Mai mult, prin art. 37 din Codul Muncii, se dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.

Față de cele arătate, învederează apelanta că în fapt, acțiunea de fată are ca obiect o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil, dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, lipsind temeiul juridic, plus că societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare, fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.

Având în vedere prevederile contractuale invocate, solicită apelanta să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă și celui individual de muncă, au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.

De asemenea, precizează că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât exercițiile financiare în cauză au fost încheiate în pierdere.

CFR Marfa este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-flnanciare și alte dispoziții cu caracter financiar.

În aplicarea acestor prevederi legale,apelantei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.

Acest argument este susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 care dispun imperativ următoarele: "Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. "

Mai mult, prin legea 329/2009 s-au reglementat „măsuri privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora. " (art.l, lit. d)

Potrivit art. 27 din aceeași lege „anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salariată ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum si ale filialelor acestora, denumite in continuare operatori economici." Iar potrivit art. 30 "contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete."

Față de cele arătate este evident că CFR Marfa a calculat și a plătit în mod corect drepturile salariaților, respectând fondul de salarii aferent personalului angajat, fond ce a fost stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern.

În ceea ce privește susținerile reclamantei referitor Ia aplicabilitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior învederează instanței că, „Deși există o legislație unitară, aceeași pe întreg cuprinsul țării, aplicarea acesteia datorită contractului colectiv de muncă, dar și a celui individual, comportă un specific, se creează diferențieri de la o ramură de activitate la alta, de la un grup de angajatori la altul, de la un angajator la altul și uneori în aceeași unitate de la o perioadă la alta, în funcție de situația sa economică"(A. Ț. - Tratat de dreptul muncii -ediția a IV).

Concluzia care se desprinde din cuprinsul articolului mai sus menționat este că prioritate are contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, acesta fiind negociat cu partenerii sociali conform specificului activității din fiecare unitate în parte.

D. în cazul în care în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul Muncii vechi potrivit cărora „în cazul în care la nivel de angajator ... nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. "

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia ".

Mai mult, potrivit art.24 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 (act normativ valabil în perioada de aplicabilitate a CCM la nivel de unitate, respectiv perioada 2009/2010) "Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă", la cererea părții interesate, iar la alin.(3): „în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective".

Or, în cazul de față, reclamanta, fie prin reprezentant, fie individual, nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea CFR Marfa de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au fost aplicabile doar pe perioada de valabilitate a acestuia, conform acordului de voință al părților semnatare.

6. In mod greșit instanța de fond a obligat societatea apelantă și la plata dobânzii legale, întrucât în principiu, dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci și despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței si data platii.Astfel, actualizarea creanței în funcție de rata inflației, nu poate fi cumulată cu dobânda legala atunci cand aceasta include și rata inflației. Altminteri, ar insemna sa se repare de doua ori același prejudiciu.

Pentru cele expuse, solicită apelanta admiterea apelului și pe cale de consecință schimbarea sentinței civile nr.7806/17.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, admiterea excepțiilor și pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată si nefondată.

Având în vedere caracterul executoriu al hotărârii apelate, în temeiul art. 722-723 NCPC solicită apelanta repunerea părților în situația anterioară si întoarcerea executării, având în vedere dispozițiile art.274 Codul Muncii privind caracterul executoriu al hotărârii pronunțate.

Cercetând apelul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:

Critica privind omisiunea menționării membrului de sindicat în persoana căruia se produc efectele hotărârii nu poate fi reținută ca și motiv de nelegalitate a sentinței, în primul rând pentru că această omisiune nu este de natură să atragă nulitatea sentinței, ci eventual, săvârșirea unei erori materiale îndreptabile pe calea art.442 NCPC, în condițiile în care numele membrului de sindicat este fără echivoc determinabil pe baza tabelului anexă la acțiune, indicat anume în cuprinsul ei; în al doilea rând, pentru că, astfel cum a statuat instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii la data de 21 ianuarie 2013, organizațiile sindicale au chiar calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat, perspectivă din care apare suficientă menționarea federației sindicale în calitate de reclamant în sentința atacată.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, în mod corect a apreciat prima instanță incidența art. 283 (actualmente 268) alin.1) lit.c) din Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate. Or, sumele reprezentând diferențe rezultate din utilizarea unei valori mai mari a salariului de bază, sunt indiscutabil drepturi de natură salarială, plătibile în executarea unui raport de muncă și contra muncii prestate, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acesta se află în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru că textul art.283 (268) alin.1 lit.c) nu cere pentru drepturile pentru care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege ori din contractul individual de muncă ori, cu excluderea celui colectiv.

Din interpretarea sistematică a alineatelor textului de referință din Codul muncii, reiese că termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art.283 (268) alin.1 lit.e) din Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv referitoare la condiții de muncă, decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Mai departe, cu privire la calculul efectiv al acestui termen de 3 ani, asupra pretențiilor aferente perioadei 22.02._10, Curtea învederează că ele rămân supuse legii sub imperiul căreia s-a derulat și epuizat raportul juridic din care rezultă, anume Decretului nr.167/1958, nu noului Cod civil, intrat în vigoare după data de 31.12.2010, până la care a subzistat temeiul lor. De altfel, nici acest din urmă act normativ nu furnizează o altă soluție, fiind de principiu și în afara oricărei îndoieli că termenul de prescripție aplicabil unui drept de creanță nu începe să curgă până nu se naște dreptul la acțiune supus acestui mod de stingere, care se situează la data scadenței debitului. Cum drepturile salariale aferente muncii prestate într-o lună se plătesc în luna următoare, rezultă că cele pentru luna februarie 2010 nu puteau fi solicitate (în modalitatea obținerii concursului coercitiv al statului) anterior lunii martie 2010. Prin urmare, obiectul prezentei acțiuni, introduse în februarie_, se plasează integral în interiorul termenului de prescripție de 3 ani de la data scadenței, excepția în discuție fiind nefondată și în mod corect, respinsă.

Pe fondul apelului, se arată că prin CCM la nivel de Ramura Transporturi valabil pe anii 2008-2010, art.41 alin. (3) lit. a), s-a stabilit ca salariul de bază minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, să fie de 700 lei/ron, adică 4,12 lei/oră. Valabilitatea contractului a încetat, conform prevederilor art.4 alin.(1), la data de 31.12.2010. Fiind vorba despre salariul de bază minim brut, ca element fix predeterminat de contractul colectiv de muncă superior, la care toți ceilalți coeficienți ori sporurile recunoscute la nivel de unitate urmează să se aplice, el nu se confundă nici cu drepturile total încasate, nici cu salariul de încadrare efectiv rezultat, mai mare decât valoarea de 700 lei, întrucât această rezultantă este urmarea produsului dintre valoarea de bază utilizată și coeficientul de ierarhizare la care era îndreptățit salariatul, iar totalul de plată, și din cuprinderea sporurilor și altor adaosuri. Or, prezenta cauză nu antamează în niciun fel aceste elemente de salarizare (coeficienți de ierarhizare, sporuri), rămase pe deplin valabile, ci exclusiv salariul de bază minim brut la care, după un algoritm prestabilit, ele urmează să se aplice.

În acest context, sunt nerelevante motivele fundamentate pe anularea Anexei nr.1 la CCM la nivel de unitate pentru anii 2009-2010, prin sentința civilă nr.625/M pronunțată în 08.05.2012 de Tribunalul B., în primul rând pentru că ceea ce a sancționat acea instanță a fost tocmai instituirea unui salariu de bază minim brut pentru clasa I de salarizare inferior valorii de 700 lei. Din această perspectivă, obiectul prezentei acțiuni are drept cauză prevederile contractului colectiv la nivel de ramură, care le înlocuiesc de drept pe cele de la nivel inferior, în caz că sunt mai favorabile, mai mult, în materia relațiilor de muncă, anularea unui act contractual nu produce efectul restituirii prestațiilor (salariale), pe care angajații le-au primit în derularea raportului consfințit prin respectivul contract. Prin urmare, efectul sentinței atacate în speță constă în folosirea, la determinarea venitului cuvenit în perioada de referință, conform algoritmului utilizat, a unei valori de bază minim brute de 700 lei, în locul celei luate în calcul, mai mici.

După cum a argumentat și prima instanță, întrucât a fost convenit la nivel de ramură, potrivit art.11 alin.1 lit.c) din Legea nr.130/1996 sub imperiul căreia s-a încheiat, contractul colectiv de muncă în discuție produce efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitatile din ramura transporturi pentru care a fost negociat. Mai departe, devine incident art. 8 alin.(2) din același act normativ, conform căruia contractele colective de muncă nu pot conține clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior (imediat superior ori mediat de trepte intermediare). Este cazul în speță al contractului colectiv la nivel de unitate (raportat direct la actul de ramură), prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior. Din această perspectivă, precum s-a mai spus, nu pot fi primite în sens contrar motivele privitoare la încadrarea în fapt a reclamanților, cu un salariu superior valorii de 700 lei, căci acesta este rezultatul aplicării coeficientului de ierarhizare la valoarea de bază minim brută, or, în discuție, în speță, este însăși aceasta din urmă, de valorificat într-un cuantum superior, rezultat din contractul aflat la un atare nivel. Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art.24 din Legea nr.130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că până la realizarea acesteia, clauzele a caror nulitate a fost constatata sunt inlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse in lege sau in contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior. Nici o eventuală pretenție a declarării prealabil perioadei pentru care se formulează pretențiile, a nulității contractului încheiat la nivel de unitate, nu poate fi primită, în spiritul reglementării enunțate fiind că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.

Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, contrar aprecierii recurentei, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior. Pe aceleași baze și cu aceleași consecințe funcționează și raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, respectiv la nivel de ramură, în cazul în care angajatorul ar fi parte în ambele, cel de-al doilea aflându-se la nivel superior, în caz de contradicție fiind aplicabil direct și cu prioritate față de primul. În fine, în materia raporturilor de muncă, și legea (în sens larg, referirea purtând în speță la hotărârile de guvern invocate de recurentă) reprezintă un prag minimal pentru drepturile cu privire la care se poate conveni prin acte colective sau individuale.

Rezultă pe baza celor expuse, că este irelevant că salariații unității pârâte au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art.8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.

Nu se poate reține nici interdicția formulată de art.12 alin.(1), de a nu se negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, căci textul se referă la salariații instituțiilor bugetare și la drepturile care dispun de reglementare legală, ipoteza nefiind îndeplinită în speță nici din punct de vedere al sferei destinatarilor, nici al caracterului dreptului reclamat, care nu face obiectul vreunei reglementări prin lege, aceasta nefiind de altfel indicată.

În fine, riscul neîncadrării în fondul de salarii nu poate schimba soluția și nega dreptul, care se sancționează după cum dispune de un temei în lege, contract, etc., necondiționat de posibilitățile de plată ale debitorului, căruia contractul i se aplică, în calitate de unitate aparținând ramurii transporturi, astfel că nu se poate exonera de acordarea lui prin invocarea culpei patronatului de a fi contractat peste posibilitățile de plată, și răspunzând de îndeplinirea obligațiilor ce-i revin cu tot patrimoniul și desigur, numai până la limita lui, ceea ce însă antamează o problemă de executare, nu de temeinicie pe fond a acțiunii.

Apelul nu este fondat nici sub aspectul daunelor-interese, care nu au fost acordate cumulat, pentru aceeași perioadă. Astfel, actualizarea s-a dispus de la data scadenței fiecărei prestații (diferențe) lunare, până la data introducerii acțiunii, pentru acoperirea deprecierii în timp a valorii monedei naționale supuse fenomenului inflaționist, de la care s-a acordat și urmează să se aplice, la aceleași sume, numai dobânda legală.

Pe de o parte, executarea cu întârziere a obligației de plată a drepturilor salariale în cuantumul legal datorat, pentru care culpa angajatorului se prezumă până la proba contrară, a cauzei străine exoneratoare de răspundere, neprodusă în speță, face să diminueze valoarea reală a creanței. De aceea, creanța trebuie reevaluată la momentul plății, temeiul juridic al unei asemenea cereri de chemare în judecată fiind art. 1073 din Codul civil, coroborat cu prevederile art.1082 și 1084 Cod civil în redactarea în vigoare în intervalul derulării raportului juridic litigios, potrivit cu care debitorul este osândit la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării chiar dacă nu este vorba de o rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină. Indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil fenomenului economic specific perioadei de trecere la economia de piață și prin care se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, fiind evident că angajatul a suferit un prejudiciu cert prin devalorizarea leului și scăderea puterii de cumpărare, față de data la care drepturile îi erau datorate. În același sens, jurisprudența constantă a CEDO a statuat că a avut loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, atunci când părțile nu au beneficiat de reactualizarea creanței exigibile, care constituie un „bun” în conformitate cu articolul prevăzut mai sus, raportat la coeficientul de inflație.

Pe de altă parte, cât privește obligația de plată a dobânzii legale, faptul că, convenția colectivă nu prevede anume că drepturile pe care le recunoaște sunt purtătoare de dobânzi, nu înlătură de la aplicare norma generală cuprinsă în art.1088 din Codul civil, în redactarea în vigoare la data încheierii actului invocat ca izvor al pretenției, care este drept comun și pentru materia relațiilor de muncă, aplicabil participanților la raporturi de acest gen ori de câte ori reglementarea specifică nu dispune altfel (înțelegând prin aceasta atât situația în care ar interzice, cât și cea în care ar reglementa special și diferit respectivul domeniu de relații sociale). De asemenea, în lumina deciziei în interesul legii nr.2 pronunțate de instanța supremă la data de 17.02.2014, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, independent de cauza contractuală sau delictuală a acestuia, impune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite-damnum emergens, ce s-ar raporta la măsura actualizării pentru deprecierea monetară în intervalul de referință, precum și a beneficiului de care a fost lipsit-lucrum cessans, reprezentând tocmai daunele-interese moratorii, datorate pentru punerea în imposibilitate de a beneficia de sumele cuvenite, pe perioada întârzierii executării lor, ceea ce prezumă suportarea unei pagube evaluate legal la nivelul dobânzii legale. Chiar în condițiile funcțiilor diferite pe care le îndeplinesc cele două măsuri reparatorii, nu se poate să nu se observe că stabilirea dobânzii legale se face de așa manieră,încât să reflecte și indicele de inflație al prețurilor de consum, prin urmare, este permisă acordarea lor deopotrivă la aceleași sume, dar nu cumulat, pentru a nu suprapune reparațiile în contul aceluiași prejudiciu. Sentința atacată a fost pronunțată în conformitate cu această concepție, anume în sensul că actualizarea se va raporta la data scadenței - la care drepturile erau datorate fără a fi plătite -, ce se va calcula până la data introducerii cererii. De la acest din urmă moment, la aceleași sume se va aplica dobânda legală, conform art.1088, care dispune că aceasta este debit doar din ziua cererii de chemare în judecată, obligația de acordare a diferențelor reclamate în speță nebeneficiind de o normă expresă care să-l pună pe datornic de drept în întârziere la data nașterii ei.

Apelul este însă fondat sub aspectul nerespectării de către instanța fondului a limitelor învestirii, conform art.9(2) NCPC, în sensul că deși a formulat pretenții pentru intervalul 22.02-31.12.2010, prima instanță i le-a acordat pentru perioada 01.10._10, rezultând că se află în afara limitelor obiectului cererii de care dispune reclamantul, perioada 01.10._10. În consecință, în aplicarea art.480(2) din același act normativ, apelul declarat va fi admis și se va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul de a înlătura obligația de plată a pârâtei pentru perioada 01.10._10. Va păstra pentru rest sentința, reținând și că, deși s-a solicitat întoarcerea executării, admisibilă de principiu, cel puțin pentru intervalul tocmai evocat, o dovadă a acestei executări, integrale, a dispozitivului sentinței schimbate în parte, nu s-a făcut.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA –CUI RO_, cu sediul în București, ..38,sector 1, împotriva sentinței civile nr.7806/17.07.2014, pronunțate de Tribunalul București-Secția a VIII-a Conflicte de muncă și Asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata FEDERAȚIA S. RAMURI VAGOANE cu sediul în București, Calea Griviței nr.353, în prezent Halta Grivița nr.1,sector 1 în numele membrului de sindicat H. G..

Schimbă în parte sentința civilă apelată în sensul că înlătură obligația de plată a pârâtei pentru perioada 01.10._10.

Păstrează pentru rest sentința.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 martie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. V. D. N. R. I.

GREFIER

E. D. C.

Red. Jud.NRI/20.04.2015

Dact: Z.G./5 ex/20.03.2015

Jud.fond: R.U.

← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1605/2015....		Obligaţie de a face. Decizia nr. 1698/2015. Curtea de Apel... →

Despăgubire. Decizia nr. 824/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 824/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI