Pretentii. Decizia nr. 2132/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2132/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 30881/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 5962/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.2132
Ședința publică de la 04.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- D. A. T.
JUDECĂTOR - I. A. C.
GREFIER – I. L. B.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul-pârât M. P. D. împotriva sentinței civile nr.2705 din data de 07.03. 2014, pronunțată de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. de S. în Construcții, cauza având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 28.05.2015, fiind consemnate separat în încheierea de ședință de la acel moment, care face parte integrantă din prezenta, data la care Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04.06.2015, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra apelului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2705 din data de 07.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul I. de S. în Construcții în contradictoriu cu pârâtul M. P. D.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 160 lei reprezentând contravaloare prejudiciu în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței la data introducerii acțiunii, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii până la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Pârâtul a fost angajatul reclamantei în baza contractului de muncă nr.149/18.06.2007 în funcția de inspector de specialitate.
La data de 5.04.2012 i-au încetat raporturilor de muncă cu pârâta ca urmare a reorganizării instituției.
În calitate de salariat a semnat atât fișa postului cât și contractul individual de muncă prin care îi erau stabilite atribuțiile de serviciu.
Reclamanta invocă încălcarea art. 19 alin. (1) lit. i) din Regulamentul Intern al I.S.C, angajații I.S.C. sunt obligați să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a instituției publice, să evite producerea oricărui prejudiciu și să acționeze în orice situații ca un bun proprietar și art. 19 alin. (1) Iit. j) din Regulamentul Intern al I.S.C, personalul angajat al I.S.C. are obligația să folosească timpul de lucru, precum și bunurile aparținând instituției publice numai în scopul desfășurării activității de serviciu aferente funcției deținute.
Conform art.39 alin. 2 lit. b Codul Muncii angajatul este obligat să respecte disciplina muncii adică să respecte toate procedurile, și reglementările interne aplicabile postului.
Conform datelor din dosarul cauzei pârâtul în perioada decembrie 2011 - ianuarie 2012 a folosit telefonul mobil de serviciu, depășind plafonul aferent abonamentului de serviciu de telefonie mobilă, debitul însumând suma de 160 lei.
Potrivit Art. 254 alin 1 din Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderi civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor.
Pentru a se angaja răspunderea materială a angajatului este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) calitatea de salariat a reclamantului la momentul producerii pagubei, condiție îndeplinită în speță.
b) fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătura cu munca sa.
Potrivit Regulamentului de ordine interioară pârâtul avea ca obligație să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a instituției publice, să evite producerea oricărui prejudiciu și să acționeze în orice situații ca un bun proprietar și să folosească bunurile aparținând instituției publice numai în scopul desfășurării activității de serviciu aferente funcției deținute.
Contrar acestor obligații reclamantul a folosit telefonul de serviciu peste plafonul de minute permis de abonament determinând prejudicierea reclamantei cu suma pe care aceasta a achitat-o prestatorului de servicii de telefonie mobilă aferentă convorbirilor peste plafonul permis de abonament.
c) prejudiciul
Prejudiciu în cuantum de 160 lei reprezentă suma pe care pârâta a achitat-o în perioada decembrie 2011 - ianuarie 2012 prestatorului de servicii de telefonie mobilă aferentă convorbirilor peste plafonul permis de abonament.
d) raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul cauzat
Prejudiciul suferit de reclamanta este consecința neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor de serviciu de către pârâtul reclamant care a pus reclamanta în situația de a plăti servicii pe care nu ar fi trebuit să le datoreze.
e) vinovăția
Pârâtul avea obligația să evite producerea oricărui prejudiciu angajatorului ori cu bună știință a acționat în contradicție cu interesele acestuia.
De altfel, pârâtul a recunoscut prejudiciul și a încercat să-l repare printr-o plată efectuată prin intermediul Băncii Raiffeisen dar, deși există la dosar un ordin de plată emis prin intermediul acestei bănci, din extrasul bancar depus de către reclamant pentru contul său pentru ziua de 13.08 și ziua de 14.08.2012 nu există suma din ordinul de plată al pârâtului ca fiind intrată în contul reclamantului ori reclamantul nu poate solicita direct băncii să-i vireze această sumă ci doar pârâtul o poate face în calitatea sa de persoană care a mandatat banca să-i efectueze o anumită operațiune bancară.
Reclamantului nu i se poate opune faptul că suma datorată ar fi fost plătită atâta vreme cât nu există certitudinea că acea sumă a intrat în contul său motiv pentru care instanța nu poate considera că pârâtul ar fi acoperit prejudiciul până la momentul pronunțării ci doar că a avut intenția de a-i repara, chiar dacă neacoperirea prejudiciului până la acest moment se poate datora terțului mandatar reprezentat de bancă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal pârâtul M. P. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, apelantul a aratat ca între parti au existat raporturi de muncă, potrivit contractului individual de muncă nr. 149/18.06.2007, cu modificările și completările ulterioare, până Ia data de 05.04.2012, când au încetat în baza Deciziei inspectorului general nr. 324/2012, urmare a reorganizării și restructurării instituției.
În calitate de salariat al Inspectoratului de S. în Construcții, respectiv inspector de specialitate, salariatul apelant a beneficiat de telefon mobil de serviciu, cu minute incluse în abonament. În perioada decembrie 2011 - ianuarie 2012, a reieșit că acesta a folosit telefonul mobil de serviciu, depășind plafonul aferent abonamentului de servicii de telefonie mobilă, debitul însumând suma de 160 Iei.
În cauza de față, ținând seama de abonamentul folosit de apelant în calitate de salariat (cu minute incluse și alte opțiuni), suma de 160 Iei, reprezentând debite telefonie mobilă, a fost calculată pe baza depășirilor înregistrate potrivit facturilor aferente lunilor decembrie 2011 și Ianuarie 2012, astfel cum au fost emise de prestatorul de servicii de telefonie mobilă. În acest sens sunt adresa Direcției Economie, Achiziții Publice și Administrativă - Biroul Administrativ nr. 2830/30.01.2013, precum și extrasele din facturile fiscal nr. VDF_/27.12.2011 (96,47 LEI fără TVA) și nr. VDF107J_/27.01.2012 (32,03 LEI fără TVA).
În conformitate cu prevederile art. 256 alin. (2) din Codul muncii, republicat, dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să suporte contravaloarea lor.
Aceasta este situația de fapt, pe care, de altfel, salariatul apelant nu a negat-o niciun moment. În schimb, debitul respectiv a fost acoperit printr-o plată efectuată de către acesta, plată făcută prin intermediul unui virament bancar. În acest sens, a depus ca probatoriu la instanța de fond copia unui ordin de plată care reprezintă instrumentul de plată pentru plata susmenționată. Respectivul ordin de plată a fost plasat prin intermediul Băncii Raiffeisen.
Consideră că Sentința civilă nr. 2705/07.03.2014 este netemeinică și nelegală deoarece instanța de fond și-a încălcat îndatoririle prevăzute de lege.
Astfel, aceasta nu a contestat existența ordinului de plată. De altfel, acesta nu a fost contestat nici de către intimatul-reclamant. De asemenea, intimatul-reclamant nu a contestat sau infirmat nici vreunul din elementele esențiale ale acestuia, cum ar fi contul bancar sau denumirea beneficiarului. Cu toate acestea, instanța constată că "deși există la dosar un ordin de plată emis prin intermediul acestei bănci (Raiffeisen - n.n.), din extrasul bancar depus de către reclamant pentru contul său pentru ziua de 13.08 și ziua de 14.08.2012 nu există suma din ordinul de plată al pârâtului ca fiind intrată în contul reclamantului ori reclamantul nu poate solicita direct băncii să-i vireze această sumă ci doar pârâtul o poate face în calitatea sa de persoană care a mandatat banca să-i efectueze o anumită operațiune bancară."
De asemenea, tot instanța de fond a reținut că: „Reclamantului nu i se poate opune faptul că suma datorată ar fi fost plătită atâta vreme cât nu există certitudinea că acea sumă a intrat în contul său motiv pentru care instanța nu poate considera că pârâtul ar fi acoperit prejudiciul până la momentul pronunțării ci doar că a avut intenția de a-l repara, chiar dacă neacoperirea prejudiciului până la acest moment se poate datora terțului mandatar reprezentat de bancă."
Astfel, se opinează că aceste considerente ale instanței de fond sunt cele care dau netemeinicia și nelegalitatea soluției avute în vedere, prin încălcarea prevederilor legale. Astfel, instanța de fond admite ca deopotrivă valabile două probe care, cel puțin așa cum sunt administrate, se exclud reciproc. Una dintre probe, administrată de către apelant este un ordin de plată care, în conformitate cu art. 5 pct. 23 din OUG 113/2009 reprezintă "orice instrucțiune dată de plătitor sau de beneficiarul plății către prestatorul său de servicii de plată prin care se solicită executarea unei operațiuni de plată". Astfel, în jurisprudență, este unanim admisă ca probă a plății o astfel de dovadă. Pe de altă parte, instanța reține și extrasul de cont al intimatului-reclamant în care, pentru ziua respectivă și pentru a doua zi, nu conține respectiva plată.
Într-o atare situație, se consideră că instanța de fond trebuia să facă aplicarea art. 382 alin. (2) Cod de procedură civilă care prevede că: "De asemenea, în condițiile arătate la alin. (1), instanța se va pronunța cu privire la cererea de a se admite noi martori sau alte probe ce se dovedesc necesare și care nu puteau fi prevăzute pentru a fi solicitate potrivit art. 237 alin. (2) pct. 7.", precum și a normei la care acesta face trimitere, respectiv art. 237 alin. (2) pct. (7) Cod procedură civilă, care prevede că: "va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii;". Aplicarea acestor dispoziții legale instanța trebuia să o facă în virtutea rolului pe care legea i-l trasează, respectiv art. 22 alin. (2), care dispune că: „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."
În speță, instanța de fond, pe de-o parte, a admis deopotrivă două probe care se exclud reciproc, iar pe de altă parte nici nu a dispus administrarea unor noi probe care să lămurească situația de fapt, nici nu a admis cererea de probatorii provenind chiar de la intimatul-reclamant prin care acesta solicita emiterea unei adrese către instituția de credit respectivă care să clarifice soarta plății efectuate.
În consecință, solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii introductive de instanță, cu obligarea intimatului-reclamant la suportarea tuturor cheltuielilor prilejuite de judecarea prezentei cauze.
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea, reține următoarele:
Având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului astfel cum acestea sunt stabilite de prevederile art.477 al.1 C.pr.civ., se constată că susținerile apelantului sunt nefondate, prima instanță pronunțând o hotărâre legală și temeinică.
In cauza, apelantul nu a negat existenta debitului principal in cuantum de 160 lei ce face obiectul cauzei, sustinand numai achitarea integrala a acestuia potrivit ordinului de plata emis de Raiffeisen Bank la data de 13.08.2012 (fila 82 dosar fond).
Curtea retine insa ca sustinerile apelantului privind stingerea debitului principal de 160 lei nu pot fi retinute, din probatoriul administrat atat in fata primei instante, cat si in faza apelului, inclusiv din extrasele de cont depuse la dosar de catre intimata – reclamanta neputandu-se retinere stingerea acestuia, suma de 160 lei neintrand in conturile intimatei-reclamante.
Desi apelantul a incercat efectuarea platii prin virament bancar, potrivit ordinului de plata depus la dosar, suma de 160 lei nu a intrat in contul intimatei creditoare, astfel ca in cauza nu se poate retine stingerea debitului principal prin plata.
Prin apelul formulat s-a criticat solutia primei instante prin raportare la prevederile art.5 pct.23 din OUG nr.113/2009 invocate de apelant, potrivit carora ordinul de plată este definit ca „ orice instrucțiune dată de plătitor sau de beneficiarul plății către prestatorul său de servicii de plată prin care se solicită executarea unei operațiuni de plată”.
Textul de lege invocat de catre apelant nu face insa decat sa ofere o definitia legala a ordinului de plata, neavand vreo alta consecinta juridica in speta.
Curtea are in vedere ca, potrivit prevederilor art.1504 din Noul C.civil, „Daca plata se face prin virament bancar, ordinul de plata semnat de debitor si vizat de banca platitoare prezuma efectuarea platii, pana la proba contrarie. Debitorul are oricand dreptul sa solicite bancii creditorului o confirmare, in scris, a efectuarii platii prin virament. Aceasta confirmare face dovada platii.”
Asa cum si mai sus s-a aratat, desi apelantul a depus la dosar ordinul de plata din data de 13.08.2012, din probatoriul administrat rezulta proba contrara, respectiv faptul ca intimata creditoare nu a incasat suma datorata, contul acesteia nefiind creditat cu suma de 160 lei, astfel ca nu se poate retine stingerea obligatiei debitului prin plata.
Curtea nu poate retine nici criticile apelantului formulate raportat la interpretarea probatoriului administrat de catre prima instanta, neputandu-se retine ca ordinul de plata si extrasul de cont administrate de prima instanta se exclud reciproc, astfel cum sustine apelantul. Desi institutia bancara in cauza a emis apelantului ordinul de plata invocat, din anumite motive suma depusa de catre cel din urma nu a intrat in contul intimatei creditoare. Situatia creata nu ii poate fi imputata insa acesteia din urma, urmand a fi reglata in raporturile dintre apelant si institutia bancara, in conditiile OUG nr.113/2009, problema ce excede insa prezentului litigiu.
In consecinta, Curtea retine ca in mod corect prima instanta a retinut ca in cauza nu se poate constata stingerea prin plata a debitului de 160 lei, recunoscut de altfel de catre reclamant, astfel cum anterior s-a aratat.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul-pârât M. P. D., cu domiciliul în București, .. 6, ., ., sector 4, și cu domiciliul procesual ales la sediul C.. Av. S. A., cu sediul în București, ..185, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.2705/07.03. 2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. de S. în Construcții, cu sediul în București, ., sector 5 și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, . nr. 23, sector 3, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. T. I. A. C.
GREFIER
I. L. B.
Red.: T.D.A.
Dact.: N.V.
4 ex./08.06.2015
Jud. fond: M. A.
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 1584/2015.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1605/2015.... → |
|---|
