Obligaţie de a face. Decizia nr. 405/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 405/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 974/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 6838/2014)
DECIZIE Nr. 405/2015
Ședința publică de la 03 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. D. Ș.
Judecător N. R. I.
Judecător R. G.
Grefier Ș. T.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-contestator N. G. împotriva sentinței civile nr. 5560/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. NAȚIONALĂ DE PENSII ȘI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE, având ca obiect: contestație privind alte drepturi de asigurări sociale.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul a solicitat prin cererea de recurs judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, precum și că intimata a formulat întâmpinare, înregistrată de serviciul registratură al instanței la data de 26.01.2015, după care:
Curtea, față de lipsa părților la strigarea pricinii, în raport de prevederile art. 104 pct. 13 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă potrivit prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și în raport de prevederile art. 150 Cod procedură civilă, o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5560/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul N. G. în contradictoriu cu parata C. NAȚIONALĂ DE PENSII PUBLICE, ca neîntemeiată.
În considerente instanța a reținut că reclamantul a fost angajat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și înregistrat cu nr. 247 din data de 01 ianuarie 2009, în funcția de muncitor la parata, în cadrul Direcției de Editare Mandate și Statistici - Serviciul Procesare și Expediție Documente. La data de 16 august 2010 a fost notificat prin Adresa nr. 2510 din data de 16 august 2010 emisă de către parata, că, începând cu data de 17 august 2010, contractul de muncă va înceta la expirarea termenului de preaviz de 20 zile lucrătoare, ca urmare a reorganizării paratei.
Prin Ordinul nr. 1018 din data de 21 septembrie 2010 emis de către parata, s-a dispus ca, începând cu data de 22 septembrie 2010 să înceteze contractul de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a reorganizării paratei și desființării postului deținut de reclamant.
În ceea ce privește plata salariilor compensatorii, așa cum a fost solicitat de către reclamant, potrivit art. 17 alin.4 din CCM pe anul 2010, în cazul disponibilizării personalului contractual, i se pot acorda salarii compensatorii conform legislației în vigoare, în limita prevederilor legii bugetare. Instanța a observat că textul de lege enunțat de către acest act normativ este o posibilitate lăsată la aprecierea angajatorului și numai în limitele prevederilor bugetare. Deci pentru a se putea acorda aceste salarii compensatorii solicitate de reclamant, aceste sume trebuie prevăzute în legea bugetară.
Dar prin OG nr.19/2010 prin care a fost rectificat bugetul de stat pe anul 2010, nu au fost alocate astfel de sume pentru plata acestor drepturi salariale, inclusiv la nivel de CNPAS.
În această situație, instanță a considerat că, atâta timp cât prin legea bugetară nu s-au prevăzut aceste sume la cheltuieli, cu titlu de salarii compensatorii la nivel de parata, o astfel de solicitare este neîntemeiată și a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termen legal recurentul-contestator N. G..
În susținerea recursului a arătat că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 indice 1 Cod pr. civilă, instanța putând examina cauza sub toate aspectele.
În opinia recurentului sentința recurata nu este motivată, solicitând să se constate că instanța se mulțumește să citeze o frază din apărarea expusă prin întâmpinare de către parata-intimata.
Apreciază că forma în care instanța de fond a înțeles să motiveze sentința, inserând apărarea paratei pentru a da consistenta sentinței, încalcă dispozițiile art. 21 alin.5 care prevăd în mod clar că sentința trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
Instanta de judecată a interpretat eronat probele din dosarul cauzei, nu a ținut cont de faptul că parata nu a respectat niște dispoziții legale imperative prevăzute de codul muncii, apărându-se cu legea bugetară care nu a prevăzut la cheltuieli salariile compensatorii. Conform dispozițiilor codului muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, iar în speță aceasta nu a dovedit cu înscrisuri că bugetul aferent anului 2010 nu cuprinde plățile compensatorii sau cuantumul plăților compensatorii. Parata nu și-a probat în niciun fel susținerile din întâmpinare nedepunând niciun înscris în apărare și dovedirea celor susținute, iar instanta de fond, fără nicio verificare prealabilă și fără a solicita dovezi, a îmbrățișat poziția acesteia respingând acțiunea deși parata avea obligația probării celor menționate în apărare.
Mai mult decât atât, deși conform Codului muncii și CCM la nivel de unitate parata avea această obligație, de a prevedea în bugetul sau plata salariilor compensatorii aceasta nu s-a conformat eludând legea și astfel drepturile salariatului consfințite prin lege. Totodată, dacă în bugetul pe anul 2010 nu a fost prevăzut, parata intimata avea obligația legală ca în bugetul pe anul 2011 să prevadă plata salariilor compensatorii către toți cei cărora li s-a desființat postul.
A mai solicitat recurentul instanței să constate ca parata nu a efectuat niciun demers în acest sens, nesolicitând în scris includerea plaților salariilor compensatorii în bugetul pe anul următor.
Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași ocazie au fost concediați mai mulți salariați ai unității. În acest sens recurentul a depus acte privind și alte concedieri din aceeași perioadă.
Recurentul a solicitat ca probă, o adresa către parata, prin care aceasta să îi comunice câte posturi au fost desființate în anul 2010 în aceeași perioadă cu al său.
Pentru aceste considerente recurentul solicită instanței să îi admită recursul astfel cum a fost formulat, să modifice în totalitate sentința recurata, iar pe fondul cauzei să admită acțiunea în sensul obligării paratei intimate la plata unui salariu compensatoriu.
Cercetând recursul declarat în limita motivelor formulate, Curtea constată că este nefondat.
În primul rând, hotărârea instanței este suficient motivată pe absența temeiului legal sau contractual, dovedit ca atare, la baza pretențiilor reclamantului. Cât privește însușirea poziției și argumentelor uneia din părți, aceasta nu este interzisă, dimpotrivă, este permisă ca reflex al rolului judecătorului de a soluționa litigiul cu care a fost învestit, dând dreptate uneia din părți și infirmând poziția celeilalte. Chestiunea în speță ridica o problemă de drept, pentru că realitatea care constituie izvorul de fapt al cererii, constând în concedierea reclamantului pentru desființarea postului, nu a făcut obiectul vreunei contestații, spre a necesita stabilire pe baza altor probe și calificare juridică specială.
Or, din punct de vedere al dreptului subiectiv pretins, acesta nu poate exista decât dacă la baza lui stă o lege, un contract, ori un alt act juridic generator de drepturi căruia legea îi recunoaște această aptitudine. În speță însă, tocmai acest temei juridic nu a fost justificat la baza dreptului pretins: reclamantul-recurent nu a indicat, în concret, o dispoziție legală care să oblige pârâta, la momentul concedierii, să-i plătească salarii compensatorii, contractul colectiv de muncă invocat nefiind nici el o bază suficientă, căci creează numai o posibilitate, trimițând, pentru existența și eventuala întindere a dreptului, tot la lege.
Prin urmare, pretenția reclamantului nu este fundamentată în drept (evocarea generică, necircumstanțiată a prevederilor Codului muncii și contractului colectiv de muncă nu satisface cerința), deși această sarcină îi revenea. Astfel, art.272 din Codul muncii care plasează sarcina probei la angajator, cere acestuia să-și dovedească măsurile, faptele, actele, prin depunerea dovezilor de care dispune, până la prima zi de înfățișare, căci salariatul se poate afla într-o postură care să nu-i confere numaidecât acces la ele, dar nu merge până la a pretinde ca angajatorul să probeze în contra oricăror afirmații ale salariatului, sub riscul de a le considera dovedite și mai ales, de a face dovada unor fapte negative, ci, sarcina probei faptului pozitiv contrar, respectiv a dreptului reclamat, rămâne, ca în dreptul comun, la cel care îl afirmă. Astfel, în speță, angajatorul nu este ținut să facă dovada temeiului pretențiilor reclamantului, ci, în condițiile în care se apără – legitim -, prin aceea că nici legile bugetului, nici contractul colectiv de muncă invocat nu le conțin, iar acestea sunt fie acte publice (legea și rectificarea bugetară), fie depuse la dosar (contractul colectiv), plasarea prin art.272, a sarcinii probei la angajator, nu mai creează vreo prezumție în favoarea salariatului, dator să indice temeiul juridic al solicitării sale.
Cum această dovadă, a unui drept rezultat imperativ dintr-o dispoziție a legii ori a contractului de muncă aplicabil nu s-a făcut, în mod legal și temeinic a soluționat Tribunalul cauza prin respingerea cererii, recursul fiind la rândul său, nefondat și de respins, în conformitate cu art.312(1) Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-contestator N. G. împotriva sentinței civile nr.5560/12.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata C. NAȚIONALĂ DE PENSII ȘI ALTE DREPTURI DE ASIGURĂRI SOCIALE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Februarie 2015.
Președinte, A. D. Ș. | Judecător, N. R. I. | Judecător, R. G. |
Grefier, Ș. T. |
Ș.T. 05 Februarie 2015/2ex.
Red.Jud.:INR/04.03.2015
Tehnored.C.C/2ex./06.02.2015
Jud.fond:C. A.
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1014/2015.... | Recalculare pensie. Decizia nr. 959/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
