Obligaţie de a face. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 419/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 419/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 419
Ședința publică din data de la 4 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A.-C.
JUDECĂTOR: R. F.-G.
JUDECĂTOR: G. M.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. împotriva sentinței civile nr. 1893 din data de 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico – Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat Gottschling G.-I., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. reprezentată de consilier juridic R. D., în baza delegației nr.D2/k/360/2014 (fila 64) și intimatul-reclamant S. P. Tehnico – Economic din Transportul Feroviar „FEROM” reprezentat de avocat B. E., cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr._ din data de 25.08.2014 (fila 21).
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții faptul că la data de 22.01.2015 recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a depus la dosar copii certificate pentru conformitate cu originalul a contractelor colective de muncă încheiate la nivelul unității „C.F.R. Călători” S.A., aplicabile pentru perioada în litigiu. De asemenea, se mai arată că s-a atașat dosarul nr._/3/2012 al Tribunalului București din care a fost disjuns prezenta cauză.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico – Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, prin avocat, depune la dosar, în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul, un extras din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, precum și adresele nr.282/10.02.2009 și 632/19.02.2009 eliberate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București prin care se atenționa societatea recurentă cu privire la nerespectarea salariului minim prevăzut de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Precizează că aceste înscrisuri sunt cunoscute părții recurente întrucât i-au fost comunicate.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, confirmă cele susținute de avocatul ales la intimatului-reclamant.
Nemaifiind cereri formulate, Curtea declară cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată. De asemenea, solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2009 – 07.11.2009, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.11.2012. Cu privire la obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată, arată că onorariul solicitat de avocatul ales al părții intimatei-reclamante este foarte mare față de faptul că prezenta cauză a fost disjunsă din dosarul inițial format.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico – Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, prin avocat, solicită respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” S.A. ca fiind nefondat și menținerea sentinței civile atacate, având în vedere faptul că societatea angajatoare nu a avut în vedere la stabilirea salariului de bază lunar prevederile art. 41 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, contract aplicabil societății care este menționată la poziția 1 din anexa 5 care cuprinde unitățile în care se aplică contractul. Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, consideră că este nedovedit întrucât în faza procesuală a fondului nu s-a perceput un onorariu de avocat pentru fiecare dosar, astfel încât cuantumul total al acestui onorariu nu a fost 6.000 lei, cum susține recurenta. Solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca fiind nefondată, având în vedere că diferențele de drepturi salariale aferente lunii octombrie 2009 urmau a fi plătite până în data de 15.11.2009, motiv pentru care apreciază că acțiunea a fost formulată în termenul legal de prescripție. Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. Depune la dosar concluzii scrise.
Curtea declară închise dezbaterile, potrivit dispozițiilor art. 150 din Codul de procedură civilă, și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08.11.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2012, reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrilor de sindicat indicați în tabelul anexat cererii, a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., solicitând să fie obligată pârâta să plătească membrilor de sindicat diferența dintre drepturile salariale cuvenite, calculate în funcție de clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției ocupate de fiecare, raportate la salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale încasate în perioada octombrie 2009 - decembrie 2011, să fie obligată pârâta să actualizeze diferențele de drepturi salariale cu rata inflației de la data plății efective și să plătească dobânda legală aferentă, precum și cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de ședință din data de 08.01.2014 dată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2012, s-a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat Gottschling G.-I., și s-a format un alt dosar înregistrat sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1893 din data de 19.02.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat Gottschling G.-I.; a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. să plătească reclamantei diferența dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.10.2009 – 31.12.2011, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței până la data introducerii acțiunii și cu rata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii până la data plății efective; a respins restul pretențiilor ca fiind neîntemeiate.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat faptul că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, conform cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Cum drepturile solicitate de sindicat au natura juridică a unor drepturi de natură salarială, sub aspectul prescripției, li se aplică regimul juridic prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, conform căruia cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. În consecință, a fost înlăturată susținerea pârâtei din întâmpinare că pentru pretențiile din octombrie 2009 nașterea dreptului a intervenit la 31.10.2009, fiind prescris la data înregistrării cererii, 08.11.2012, având în vedere faptul că termenul de prescripție de 3 ani se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate, după rezultă din prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește fondul cauzei, din înscrisurile administrate în cauză, Tribunalul a reținut faptul că membra de sindicat Gottschling G.-I. a fost salariata pârâtei în perioada 01.10.2009 – 31.12.2011.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a susținut că Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 nu este aplicabil cauzei, fiind incidente cele încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități din transportul feroviar. În consecință, trebuie determinat dacă, în aceste condiții, pârâta poate fi obligată să plătească diferențele de drepturi salariale solicitate.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor salariale, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Prin urmare, față de aceste prevederi, apărarea pârâtei nu prezintă relevanță. Chiar dacă Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin dispozițiile art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011, Tribunalul a apreciat că reglementările ei sunt incidente în cauză în condițiile în care se solicită drepturi și din perioada în care a fost în vigoare și, mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea V nr. 3 din 11.02.2008 a fost încheiat, conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul lui.
În cauză, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: (...) c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”. De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, republicat, „Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: (...) c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă”.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, acesta se aplică cu începere de la 01.01.2008 până la 31.12.2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate producând efecte pe an calendaristic. Conform alin. (2) din aceeași prevedere contractuală, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
În cauză nu s-a făcut dovada denunțării ceea ce înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (…) (3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”. Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în art. 38 din același act normativ sunt indicate, imperativ, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat și prin art. 41 alin. (5) din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”. Prin urmare, orice contract colectiv de muncă la nivel inferior se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996.
S-a reținut faptul că nulitatea a privit cuantumul salariului minim brut stabilit pentru clasa de salarizare și anularea acestei anexe atrage folosirea salariului de bază brut stabilit la nivel de ramură. Pe de altă parte, în contractul individual de muncă există mențiuni privind clasa de salarizare și categoria, date suficiente pentru calcularea salariului plecând de la un salariu de bază brut de 700 de lei. În acest sens, acordarea unor sume mai mari de 700 de lei nu exonerează pârâta de obligația de calcul a salariului prin raportare la această sumă întrucât în cauză nu este vorba de acordarea unui salariu minim brut.
Partenerii sociali de la nivelul ramurii de activitate transporturi s-au obligat ca negocierile subsecvente să plece de la salariul de bază minim brut de 700 de lei, prin aplicarea unor coeficienți minimi de ierarhizare stabiliți prin contract. Stabilirea salariului de bază cu încălcarea contractului colectiv de muncă la nivel superior a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. În consecință, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, anume art. 236 alin. (4) și art. 243 alin. (1) din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii contractului.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite salariatei Gottschling G.-I. în perioada 01.10._11, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței până la data introducerii cererii de chemare in judecată la care se adăugă și dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere (data introducerii cererii de chemare în judecată) până la data plății efective. Actualizarea sumei cu rata inflației se impune față de principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizării monedei fiind pus în sarcina debitorului. Plata dobânzii legale se impune, de asemenea, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă, însă numai de la data formulării cererii de chemare în judecată, pentru perioada anterioară cererea fiind respinsă.
Având in vedere că sindicatul reclamant nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cauză, prima instanță a respins această solicitare ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. la data de 14.05.2014, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 11.09.2014, în dosarul nr._ .
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a solicitat să fie admis recursul și să fie modificată în tot sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind nefondată.
În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile bănești aferente perioadei 01.10._09, consideră recurenta că sentința civilă nr. 1898 din data de 19.02.2014 a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat. Astfel, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 08.11.2012, iar intimatul-reclamant a pretins acordarea drepturilor bănești pentru perioada 01.10._09, drepturi prescrise față de prevederile art. 2501 alin. (1) coroborate cu art. 2517 și art. 2552 din Codul civil.
Față de solicitarea recurentei de a califica acțiunea sindicatului ca fiind o acțiune în constatarea nulității anexei nr.1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul „C.F.R. Călători” S.A. raportat la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea principiului negocierii contractului de muncă reglementat de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, dar și cu aplicarea greșită a prevederilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat.
Reiterează faptul că, deși sindicatul reclamant a solicitat acordarea diferenței de drepturi salariale rezultate din calculul drepturilor pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, prevăzut de art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, în realitate s-a solicitat constatarea nulității anexei nr. 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul „C.F.R. Călători” S.A. pentru anul 2009-2010 (valabil pentru perioada 04.06._11), în ceea ce privește nivelul clasei 1 din salarizare, și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile din art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Or, în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (l) lit. d) din Codul muncii, republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale care se află la dosarul cauzei. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul „C.F.R. Călători” S.A. pentru anul 2009-2010 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2572/04.06.2009 și s-a aplicat în perioada 04.06._11. Rezultă că cererea sindicatului ar fi fost întemeiată dacă se solicita constatarea nulității clasei 1 de salarizare din anexa nr. 1 la contractul colectiv de muncă încheiat pe durata valabilității acestuia. La data introducerii acțiunii, 08.11.2012, Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 era expirat.
De altfel, chiar în situația în care se constată nulitatea anexei nr. 1, față de dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, negocierea se făcea tot de către părțile semnatare.
Mai critică recurenta-pârâtă sentința pronunțată de instanța de fond și cât privește concluzia că nu s-a făcut dovada denunțării Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și aprecierea că a fost prelungit în condițiile prevăzute de art. 4 alin. 2) din contract. Însă, a fost ignorată adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale în care se precizează că „Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român și respectiv Alianța Sindicatelor Transportatorilor din Romania, părți semnatare ale contractului. În consecință, contractul mai sus menționat este expirat din data de 31.12.2010”. S-a pronunțat în acest fel o sentință lipsită de temei legal.
Ca atare, după data de 31.12.2010, acest contract colectiv de muncă nu a mai produs efecte juridice, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 130/1996, salariatei i se aplică prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2009 - 2010, respectiv contractul colectiv de muncă pe anii 2011 - 2012.
O altă critică de nelegalitate a sentinței civile pronunțate de instanța de fond vizează încălcarea prevederilor art. 247 din Codul muncii, a principiului negocierii contractelor colective de muncă și a principiului voinței părților semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 247 din Codul muncii, în forma în vigoare până la abrogarea prin Legea nr. 40/2011, începând cu 30.04.2011, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu exista încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul muncii dispun că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.
Or, la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a existat Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 1708 din 21.04.2010. În anexa nr. 1 la contract nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 570 lei brut, iar prin actul adițional din 21.04.2010 nivelul clasei 1 de salarizare a fost modificat la 600 lei brut. Prin urmare, părțile au înțeles, de comun acord, că pentru anul 2010 să stabilească un alt salariu de bază minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, iar instanța de judecată era ținută să analizeze cererea de chemare în judecată prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor.
Mai mult, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 sunt în deplină concordanță cu prevederile contractului de muncă încheiat la nivel imediat superior, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008 a cărui valabilitate a fost prelungită până în 2010 prin Actul adițional nr. 370/20.06.2008. În anexa nr. l la acest contract s-a prevăzut, pentru perioada 01.01._08, nivelul clasei 1 de salarizare la 450 de lei brut, iar după modificarea anexei prin actul adițional nr. 370/20.06.2008, pentru perioada 01.07._11, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 lei brut.
Rezultă că salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al salariatei reclamante respectă atât prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cât și prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Ultima critică de nelegalitate a sentinței recurată vizează obligarea societății să actualizeze sumele cu rata inflației până la data plății efective și să plătească dobânda legală. Consideră că este neîntemeiată această obligație deoarece plata dobânzii legale, în cazul în care suma de bani ar fi actualizată, ar fi excesivă, conducând la o dublă reparație câtă vreme prejudiciul suferit de reclamant se acoperă fie din dobânda legală, fie din diferența rezultată din actualizarea sumelor solicitate.
Mai mult, un eventual cumul al dobânzii legale cu inflația ar fi fost admisibil în perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, când inexistența unei rate legale a dobânzii ar fi putut lăsa loc arbitrariului, însă, în prezent, nu mai pot fi găsite argumente întrucât, în principiu, dobânda legală cuprinde și rața inflației, deci și despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plătii.
Intimatul-reclamant S. P. Tehnico - Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat Gottschling G.-I. nu a formulat întâmpinare față de cererea de recurs.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va analiza criticile de nelegalitate formulate în cauză urmând a verifica dacă hotărârea este lipsită de temei legal, dacă pronunțarea ei s-a făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
O primă critică de nelegalitate formulată de societatea recurentă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond vizează greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile salariale aferente perioadei 01.10._09, nelegalitate derivată din aplicarea greșită a prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat.
Curtea constată că, potrivit normei juridice invocate, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data nașterii dreptului la acțiune. Or, pentru diferențe de drepturi salariale dreptul salariatului la acțiune se naște la data scadenței lunare a acestora, scadență care este în data de 15 a lunii următoare. În consecință, drepturile salariale aferente lunii octombrie 2009 sunt scadente la data de 15.11.2009, iar cele aferente lunii noiembrie 2009 sunt scadente în 15.12.2009, termene respectate de partea reclamantă la data formulării acțiunii. În consecință, excepția analizată a fost corect respinsă de tribunal.
În ceea ce privește fondul cauzei, este de reținut faptul că sindicatul reclamant a învestit instanța de judecată cu un conflict de muncă având ca obiect obligarea angajatorului la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și drepturile salariale efectiv plătite membrei de sindicat reprezentată pentru perioada 01.10._11. Motivele de fapt ale pretenției deduse judecății au fost nerespectarea acestor drepturi salariale în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului și, implicit, în contractul individual de muncă.
Curtea reține faptul că S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a încheiat cu sindicatele reprezentative din unitate Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2572/04.06.2009 care prevede la art. 7: „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1”. Rezultă din anexă că la nivelul unității salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare al clasei 1 de salarizare a fost negociat la 570 lei, valabil de la data de 01.10.2009, de când se pretind drepturi în cauză, până la data de 21.04.2010 când a fost modificat la 600 lei prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708/21.04.2010 la contractul colectiv de muncă. Această ultimă valoare a salariului de bază s-a aplicat până la data de 31.01.2011 când a încetat valabilitatea contractului colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pe anul 2011 – 2012 a fost înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 43/24.03.2011.
În același timp, însă, în art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevedea: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Așadar, problema de drept ridicată este aceea a elementului salariu de bază din alcătuirea salariilor lunare ale membrei de sindicat pentru perioada analizată.
Soluția primei instanțe de a dispune plata drepturilor salariale cuvenite membrei de sindicat, calculate prin aplicarea salariului de bază de 700 lei la coeficientul de ierarhizare al funcției ocupate de aceasta, a fost criticată în recurs de societatea națională angajatoare pentru nerespectarea legii, atât sub aspectul calificării obiectului pretenției deduse judecății și, implicit, al prescripției, cât și al incidenței unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în sensul art. 247 din Codul muncii, în forma anterioară republicării. În acest fel, se susține că un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate se aplică numai dacă nu este încheiat contract colectiv de muncă la nivelul unității.
Curtea va înlătura aceste considerații întrucât obiectul cauzei a fost stabilit de sindicatul reclamant prin cererea de chemare în judecată, instanța fiind învestită cu o acțiune în pretenții derivate din raportul de muncă stabilit între salariatul reprezentat de sindicat și societatea angajatoare. O astfel de acțiune nu poate fi calificată drept acțiune în constatarea nulității contractului colectiv de muncă față de care să fie aplicabil termenul de prescripție prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, întrucât ar însemna să se ignore principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Cu toate acestea, nulitatea clauzelor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, cu nerespectarea limitelor minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate, poate fi analizată pe cale incidentală în cauză, fiind invocată drept motiv de fapt și de drept al pretenției deduse judecății de către partea reclamantă în acțiunea introductivă.
Astfel, art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în forma în vigoare la data executării contractului, prevede: „(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. (4) Până la renegocierea drepturilor, cauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.” În ceea ce privește cazurile de nelegalitate a încheierii contractului colectiv de muncă care pot duce la sancțiunea nulității, acestea sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. (4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Coroborând aceste prevederi, rezultă că nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă intervine atunci când respectiva clauză conține drepturi la un nivel inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Or, prima instanță a făcut aplicarea acestor norme de drept, constatând că în Contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., înregistrat la data de 04.06.2009, s-a prevăzut o valoare a coeficientului 1,000 de ierarhizare de 570 lei, inferior salariului de bază minim brut de 700 lei prevăzut de art. 41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, obligând societatea angajatoare să plătească salariale diferențe de drepturi salariale până la nivelul minimal aplicabil pe perioada de valabilitate a reglementării de la nivelul ramurii de activitate.
În analiza temeiniciei acestei soluții trebuie plecat de la reglementarea diferită a salariului de bază minim cuvenit lucrătorilor din ramura transporturi, cuprinsă în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/24.01.2008, ceea ce pune problema interpretării celor două contracte cu valoare de lege pentru părțile contractante și a aplicării lor după regulile instituite de art. 238 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor.
Astfel, la art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevede: „(1) Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A. – muncitori (...); B. - personal administrativ (...); C. - personal de specialitate (...); D. - personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este studii superioare (...). (2) Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a). (3) a) Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă”.
Rezultă, din reglementarea citată, faptul că la nivelul ramurii transporturi pentru anii 2008 – 2010 este instituit un salariu de bază minim brut, diferit de salariul de bază al fiecărei categorii de salariați, clasificați în 4 categorii. Prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la art. 41 alin. (1) din contractul colectiv de muncă citat la salariul de bază minim brut de 700 lei, amintit în art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract, se determină salariul de bază al celor 4 categorii de salariați: 700 lei pentru muncitorii necalificați, 700 lei x 1,5=1.050 lei pentru muncitorii calificați, etc., până la 1.400 lei pentru personalul încadrat pe funcții cu condiție de studii superioare (ingineri).
Cu alte cuvinte, în unitățile în care este aplicabil acest contract colectiv de muncă (S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. fiind menționată la poziția 1 din anexa nr. 5) nu se pot stabilii salarii de bază sub nivelul rezultat pentru cele 4 categorii de salariați, salariul de bază de 700 lei fiind același cu salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi numai pentru categoria muncitorilor necalificați. Așadar, nivelul minimal al dreptului la salariul de bază stabilit la nivelul ramurii transporturi, nivel care trebuia respectat la încheierea contractului colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, este cel rezultat pentru categoriile profesionale amintite.
Revenind la pretenția dedusă judecății și admisă de prima instanță, dispoziție ce a fost criticată în recurs, se observă că intimata-reclamantă a considerat nivel minimal ce trebuia respectat prin negocierea partenerilor sociali de la nivelul unității salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi de 700 lei. Acest raționament ignoră, însă, modul de alcătuire al salariului de bază propriu-zis pentru cele 4 categorii de salariați, arătat anterior, și conduce la compararea doar a unui element pe baza căruia s-a stabilit salariul de bază al membrei de sindicat în aplicarea anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității, anume elementul valoarea coeficientului de ierarhizare 1,000 (de 570 lei, respectiv 600 lei), iar nu a salariului de bază rezultat din înmulțirea acestei valori cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare ce-i este aplicabilă.
Cu toate acestea, observând jurisprudența constantă a instanței de recurs, în sensul de a considera 700 lei drept valoare a coeficientului de ierarhizare 1,000 pentru stabilirea salariilor de bază cuvenite salariaților din unitățile ce desfășoară activități de transport, până la data de 31.12.2010, Curtea va considera legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond, înlăturând susținerile recurentei-pârâte asupra forței obligatorii a convenției colective de muncă încheiate la nivelul unității în care sunt prevăzuți alți coeficienți de ierarhizare și alte valori alte coeficientului de ierarhizare 1,000.
Lipsite de relevanță sunt în cauză și susținerile recurentei-pârâte asupra existenței Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 care ar înlătura de la aplicare Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Ori, raportul dintre cele două convenții este relevat de dispozițiile art. 241 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor, potrivit cărora „(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți salariații angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”. Prin urmare, pentru salariații angajatorului recurent produc efecte toate contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității, grupului de unității și la nivelul ramurii de activitate, însă acestea nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, conform regulii instituite prin art. 238 alin. (1) din Codul muncii.
În consecință, motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă în aceste limite este nefondat.
Fondat este, însă, motivul de recurs vizând greșita admitere a pretențiilor cu același titlu aferente perioadei 01.01.2011 – 31.12.2011, lipsind temeiul de drept care să susțină dispoziția primei instanțe în aceste limite.
Curtea observă, astfel, că la dosarul cauzei se găsește adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social prin care se comunică directorului general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. faptul că din data de 31.12.2010 Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este expirat, urmare denunțării făcute de Confederația Națională a Patronatului Român.
Întrucât în acțiunea în pretenții formulată de salariați împotriva Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. comunicarea amintită anterior are deplină valoare probatorie, rezultă că, ulterior datei de 31.12.2010, nu subzistă drept temei al vreunei pretenții bănești a salariaților Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la pretențiile incidentale constând în actualizarea debitului cu rata inflației și plata dobânzii legale la acesta de la data scadenței până la data plății efective, Curtea consideră că este nefondat. În esență, partea recurentă a susținut că dobânda legală nu poate fi cumulată cu actualizarea debitului cu rata inflației pentru că s-ar ajunge la o dublă reparare a aceluiași prejudiciu.
Observând soluția primei instanțe de a obliga angajatorul să actualizeze debitul cu rata inflației de la data scadenței până la data introducerii acțiunii și cu rata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, Curtea constată că, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în forma în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile bănești, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, prejudiciul încercat de salariata reclamantă prin neplata salariului de bază în cuantumul legal datorat a fost reparat de instanță prin obligarea societății pârâte să plătească sumele de bani corespunzătoare pentru perioada în litigiu. Capătul de cerere accesoriu trebuie soluționat respectând principiul afirmat de legiuitor, adică principiul răspunderii civile contractuale care își are izvorul în cauza de față în contractul individual de muncă.
În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, se datorează celui păgubit atât executarea obligației de a da suma de bani, cât și dobânda legală, conform art. 1088 din Codul civil din 1864. Potrivit acestui din urmă text de lege, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut de a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât în ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Prin urmare, dobânda legală este datorată numai din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, pe această dată debitorul fiind considerat pus în întârziere. Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe este corectă și legală.
Alta este situația juridică pentru perioada cuprinsă între data scadenței lunare a obligației de plată a salariului de bază și data punerii debitorului în întârziere, adică data formulării cererii de chemare în judecată. Pentru această perioadă, salariatul poate solicita doar acoperirea prejudiciului suferit prin devalorizare monetară pentru că numai în acest fel se asigură creditorului echivalentul cantității de monedă la zi de care ar fi beneficiat dacă salariul ar fi fost plătit la scadența lunară. Acest echivalent al cantității de monedă este asigurat prin actualizarea sumei datorate cu rata inflației.
În concluzie, pe temeiurile arătate, recurenta-pârâtă nu datorează salariatei reclamante diferențele de drepturi salariale actualizate cu rata inflației după data formulării cererii, în condițiile art. 104 din Codul de procedură civilă, acțiunea fiind trimisă prin poștă cu scrisoare recomnadată la data de 06.11.2012, sens în care hotărârea primei instanțe este corectă și va fi menținută.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata diferențelor de drepturi salariale ulterioare datei de 01.01.2011 ca fiind neîntemeiată.
Urmare soluției admiterii recursului, partea recurentă nu se găsește în culpă procesuală astfel că, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, nu poate fi obligată să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată, cum a solicitat acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. împotriva sentinței civile nr. 1893 din data de 19.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. P. Tehnico – Economic din Transportul Feroviar „FEROM”, în numele membrei de sindicat Gottschling G.-I..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata diferențelor de drepturi salariale ulterioare datei de 01.01.2011.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 februarie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
B. A.-C. R. F.-G. G. M.
Grefier,
B. M.
Red./tehn. B.A.C./18.01.2016
Tehn. D.A.M./2 ex./13.02.2015
Tribunalul București
Judecător fond: D. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 339/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 537/2015.... → |
|---|
