Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 339/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 339/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 339/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 339
Ședința publică din data de la 4 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A.-C.
JUDECĂTOR: R. F.-G.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. împotriva sentinței civile nr. 7104 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”, în numele membrilor de sindicat D. G., P. M., M. I., S. F., N. V., T. C.-A., M. I.-V., D. G.-C., S. S. și C. C., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., reprezentată prin consilier juridic C. G. în baza delegației nr. D2/i/600/2015 (fila 66), și intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”, reprezentat prin consilier juridic P. F., în baza delegației depusă la fila 67 dosar.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,
La solicitarea Curții de a preciza scadența lunară de plată a drepturilor salariale în cadrul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., apelanta-pârâtă, prin consilier juridic, arată că drepturile salariale cuvenite salariaților societății de plătesc în două tranșe, respectiv în data de 30 ale lunii se achită avansul, iar în data de 15 ale lunii următoare se plătește lichidarea.
Intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”, prin consilier juridic, confirmă cele susținute de către apelanta-pârâtă, prin consilier juridic.
Nefiind cereri formulate și incidente de soluționat, în temeiul art. 392 din Codul de procedură civilă, Curtea deschide dezbaterile asupra cererii de apel.
Apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., prin consilier juridic, solicită admiterea apelului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul S. L. și Independent „Pacific”.
Intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”, prin consilier juridic, solicită respingerea apelului declarat de S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate.
Curtea, în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, închide dezbaterile.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.03.2013 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._/3/2013, reclamantul S. L. și Independent „Pacific”, în numele membrilor de sindicat indicați în tabelul anexat cererii, a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., solicitând obligarea pârâtei să plătească fiecărui membru de sindicat următoarele drepturi bănești actualizate cu rata inflației de la data nașterii drepturilor la data plății efective: 1) salariul suplimentar pe anul 2010, prevăzut de art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008; 2) diferența dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei, prevăzut de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale încasate în anul 2010; 3) ajutorul material pentru sărbătoarea de P., ajutorul material pentru sărbătoarea de C. și premierea pentru Ziua feroviarilor din anul 2010, în cuantum de câte 700 lei, prevăzute de art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008.
Prin încheierea de ședință din data de 06.05.2014 dată de Tribunalul București, în dosarul nr._/3/2013, s-a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. L. și Independent „Pacific”, în numele membrilor de sindicat D. G., P. M., M. I., S. F., N. V., T. C.-A., M. I.-V., D. G.-C., S. S. și C. C., și s-a format un alt dosar înregistrat sub nr._ .
La data de 11.06.2014, reclamantul S. L. și Independent „Pacific” a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, arătând că pretențiile privind salariul suplimentar, ajutoarele materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua feroviarilor nu sunt solicitate numai pentru anul 2010, ci și pentru anii 2011, 2012 și 2013, aceste drepturi fiind prevăzute și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte. De asemenea, a arătat faptul că diferențele de drepturi salariale raportate la salariul de bază minim brut de 700 lei sunt solicitate și pentru anii 2011, 2012 și 2013, în baza H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013, precum și în temeiul Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Prin sentința civilă nr. 7104 din data de 17.06.2014 pronunțată în dosarul cu nr._, Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.01.2010 – 18.03.2010 ca fiind neîntemeiată; a admis cererea formulată și completată de reclamantul S. L. și Independent „Pacific”, în numele membrilor de sindicat D. G., P. M., M. I., S. F., N. V., T. C.-A., M. I.-V., D. G.-C., S. S. și C. C.; a obligat pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. să plătească membrilor de sindicat reprezentați salariul suplimentar pentru anii 2010, 2011, 2012 și 2013, corespunzător perioadei efectiv lucrate; a obligat pârâta să plătească membrilor de sindicat reprezentați diferența dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale efectiv încasate în anii 2010, 2011, 2012 și 2013, corespunzător perioadei efectiv lucrate; a obligat pârâta să plătească membrilor de sindicat reprezentați drepturile bănești reprezentând ajutor material pentru P., ajutorul material pentru C. și premierea pentru Ziua feroviarilor pentru anii 2010, 2011, 2012 și 2013, corespunzător perioadei efectiv lucrate, sume calculate la nivelul salariului de bază minim brut de 700 lei.
În considerentele acestei hotărâri s-au arătat următoarele:
Excepția dreptului material la acțiune, sub dublul aspect invocat de pârâtă, a fost considerată neîntemeiată. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, întrucât drepturile solicitate au natura juridică a unor drepturi de natură salarială ceea ce înseamnă că regimul juridic aplicabil, sub aspectul prescripției, este cel prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat. Neîntemeiată a fost considerată și susținerea pârâtei, în sensul că pentru pretențiile aferente perioadei 01.01._10 dreptul material la acțiune s-a prescris, deoarece termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, se calculează începând cu data scadenței sumelor solicitate, în condițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar drepturile salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.03.2013 nu se prezintă sub forma unor prestații lunare, ci anuale.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut faptul că între membrii de sindicat în numele cărora a fost formulată acțiunea și pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., succesoare în drepturi a S.C. C.F.R. Gevaro S.A., potrivit deciziei civile nr. 1188 din data de 30.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr._, s-au stabilit raporturi de muncă în anii 2010 - 2013, după cum rezultă din carnetele de muncă depuse în copie la dosar.
Demersul procesual de față are ca finalitate obligarea pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anii 2010 - 2013, corespunzător perioadei efectiv lucrate, precum și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale efectiv încasate în anii 2010 - 2013, corespunzător perioadei efectiv lucrate.
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în vigoare în parte din perioada pentru care se solicită plata drepturilor, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din același act normativ, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. Părțile pot cere renegocierea, iar până la renegocierea drepturilor clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Chiar dacă Legea nr. 130/1996 a fost abrogată prin art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011, Tribunalul a apreciat că acest act normativ are relevanță în cauză în condițiile în care se solicită drepturi și pentru perioada în care a fost în vigoare și, mai mult decât atât, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea V, nr. 3 din 11.02.2008, a fost încheiat conform art. 10 și art. 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul lui.
Or, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel. De asemenea, conform dispozițiilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, republicat, angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, „(1) Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic. (2) Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic”.
Cum, în cauză, nu s-a făcut dovada denunțării înseamnă că acesta s-a prelungit conform prevederii contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă, „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (…) (3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”. Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în art. 38 din același act normativ sunt indicate, imperativ, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În toate normele legale menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat și prin art. 41 alin. (5) din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”. Prin urmare, orice contract colectiv de muncă la nivel inferior se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996.
S-a reținut faptul că nulitatea a privit cuantumul salariului minim brut stabilit pentru clasa de salarizare și anularea acestei anexe atrage folosirea salariului de bază brut stabilit la nivel de ramură. Pe de altă parte se reține faptul că în contractul individual de muncă există mențiuni privind clasa de salarizare și categoria, date suficiente pentru calcularea salariului plecând de la un salariu de bază brut de 700 de lei. În acest sens, acordarea unor sume mai mari de 700 de lei nu exonerează pârâta de obligația de calcul a salariului prin raportare la această sumă întrucât în cauză nu este vorba de acordarea unui salariu minim brut.
Partenerii sociali de la nivelul ramurii de activitate transporturi s-au obligat ca negocierile subsecvente să plece de la salariul de bază minim brut de 700 de lei, prin aplicarea unor coeficienți minimi de ierarhizare stabiliți prin contract. Stabilirea salariului de bază cu încălcarea contractului colectiv de muncă la nivel superior a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. În consecință, prima instanța a făcut aplicarea dispozițiilor legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, anume art. 236 alin. (4) și art. 243 alin. (1) din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii contractului.
Potrivit art. 104 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012-2014, „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Acordarea sumei actualizate în raport cu rata inflației se impune față de principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia creditorul este îndreptățit a pretinde repararea pierderii suferite, riscul devalorizării leului fiind pus în sarcina debitorului.
Au fost avute în vedere și prevederile H.G. nr. 1225/2011 potrivit cărora „începând cu data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră”.
În ceea ce privește celelalte drepturi pretinse în cauză, prima instanță a reținut prevederile art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008: „În afara ajutoarelor la care au dreptul, potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an; - pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare”. Aplicabilitatea acestui contract colectiv de muncă la nivelul pârâtei este indiscutabilă având în vedere dispozițiile art. 127 din contract și anexa 4 în care la poziția 1 este trecută societatea pârâtă.
Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 și-a prelungit valabilitatea până la data de 31.01.2011, prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010.
Potrivit art. 104 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012 – 2014, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații mai pot beneficia de următoarele drepturi salariale: ajutor material cu ocazia sărătorilor de P. și C. și premiere cu ocazia Zilei ceferiștilor.
Or, față de dispozițiile art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2010, prima instanță a considerat că drepturile pretinse se cuvin reclamanților, iar pârâta are obligația de plată. Pentru aceasta a fost înlăturată apărarea pârâtei, în sensul că, deși prin art. 69 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anul 2009 – 2010, înregistrat sub nr. 2450/04.06.2009 s-au recunoscut aceste drepturi, ulterior, prin actul adițional nr. 1811/29.04.2010 la acest contract s-a convenit neaplicarea acestor prevederi pentru anul 2010, urmând a se aplica cu 01.01.2011. Întrucât contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot conține clauze care să stabilească drepturi inferioare celor prevăzute in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar la nivelul de grup de unități din transportul feroviar nu s-a convenit suspendarea acordării ajutoarelor materiale cu ocazia Paștelui și a Crăciunului, a premierii pentru Ziua Feroviarului, societatea pârâta avea obligația să acorde aceste drepturi salariaților săi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. la data de 01.08.2014, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 07.08.2014, în dosarul nr._ .
Prin cererea de apel s-a solicitat admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 7104 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul București și modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii.
O primă critică a apelantei vizează cererea precizatoare depusă la dosar de intimații-reclamanți la termenul de judecată din 17.06.2014, după 4 termene de judecată când părțile au fost legal citate și aveau posibilitatea să pună concluzii pe fond, iar instanța de judecată la cel de al treilea termen de judecată a dispus disjungerea dosarului nr._/3/2013 și formarea dosarului înregistrat sub nr._ . În atare situație, în temeiul prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trebuia să decadă intimații din dreptul de a depune o cerere modificatoare sau, în absența acestei măsuri, trebuia sa dispună amânarea pricinii și comunicarea cererii modificatoare în vederea formulării întâmpinării cu atât mai mult cu cât pretențiile deduse judecății au fost completate prin solicitarea drepturilor salariale și pentru anii 2011 – 2013, pe alte temeiuri de drept.
În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, a arătat apelanta-pârâtă că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, drepturile solicitate având ca obiect salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutorul material pentru P. și C. pentru anul 2010, precum și premierea pentru Ziua feroviarilor din anul 2010 sunt prescriptibile în termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, întrucât au fost solicitate în temeiul art. 30 și art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008.
Deși salariul suplimentar, premierea pentru Ziua feroviarilor și ajutorul material pentru P. și C. sunt drepturi stabilite în bani, acestea nu au natură salarială, în sensul prevăzut de art. 159 și următoarele din Codul muncii, republicat, pentru că nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă contraprestația muncii depuse de angajați (au caracterul unui drept suplimentar decurgând dintr-un contract colectiv de muncă) și nu se plătesc cel puțin o dată pe lună, ci au caracter anual. Drepturile solicitate echivalează cu recompense acordate de angajator în virtutea calității salariaților de a fi feroviari, iar salariul suplimentar se acordă salariaților drept urmare a îndeplinirii de către aceștia, ireproșabil, a obligațiilor de serviciu. Or, dreptul de a acorda o recompensă aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Fiind vorba despre drepturi cu caracter patrimonial ce izvorăsc din clauze ale contractelor colective de muncă ce nu au fost executate întocmai de către angajator, în cauză sunt incidente prevederile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune fiind împlinit la data introducerii acțiunii, 18.03.2013.
În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru plata diferențelor de drepturi salariale, consideră apelanta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (1) lit. c) coroborate cu art. 159 alin. (1) din Codul muncii, republicat, întrucât drepturile aferente perioadei 01.01._10 sunt prescrise.
Referitor la acordarea salariului suplimentar pentru anii 2010 - 2013, solicită apelanta a se avea în vedere faptul că intimații-reclamanți, prin cererea completatoare, au solicitat aceste drepturi în temeiul art. 109 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012-2014, cu toate că în considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță se face trimitere la prevederea de drept la care intimații-reclamanți au înțeles să renunțe prin cererea precizatoare.
Mai mult, este de subliniat faptul că intimații-reclamanți au fost salariații societății C.F.R. Gevaro S.A. până în data de 22.07.2012, fiindu-le aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2692/15.06.2009, prelungit prin actul adițional nr. 1811 din 29.04.2010, precum și Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate C.F.R. Gevaro S.A. pe anul 2011 - 2012, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 1608/28.03.2011. Ca atare, pretenția intimaților-reclamanți de acordare a salariului suplimentar pentru anii 2010 și 2011, în temeiul contractului colectiv de muncă valabil la nivelul societății C.F.R. Călători S.A., trebuiau respinse ca neîntemeiate.
În subsidiar, dacă s-ar considera că pretențiile intimaților-reclamanți se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul societății C.F.R. Gevaro S.A., se arată că în anul 2010, conform actului adițional nr. 1811/29.04.2010, nu se aplicau prevederile art. 33 din contractul colectiv de muncă referitoare la acordarea salariului suplimentar, iar în anul 2011, conform Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate C.F.R. Gevaro S.A. pe anul 2011 – 2012, nu se aplicau prevederile art. 121 alin. (1) referitoare la acordarea salariului suplimentar. Prin urmare, părțile semnatare s-au înțeles ca în anii 2010 și 2011 salariul suplimentar să nu se acorde, motivat și de situația financiară precară a C.F.R. Gevaro S.A.
Or, instanța de fond a admis în mod netemeinic acest capăt de cerere întemeindu-se pe Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011, ceea ce înseamnă că nu poate constitui temei legal pentru acordarea salariului suplimentar pentru anul 2011.
În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar pentru anii 2012 și 2013, consideră că instanța de fond a pronunțat hotărârea în absența unei prevederi contractuale care să oblige societatea C.F.R. Călători S.A. în acest sens. Aceste drepturi au fost suspendate prin acordul părților semnatare ale contractului colectiv de muncă datorită situației economico-financiare precare a societății, astfel că anumite cheltuieli, inclusiv cele cu forța de muncă, trebuiau reduse ținându-se seama de veniturile în scădere.
Se arată, în acest context, faptul că prevederile de drept menționate de intimații-reclamanți în cererea precizatoare sunt citate trunchiat, în art. 109 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2011-2012 se prevede: „Părțile stabilesc că începând cu data înregistrării contractului colectiv de muncă și până la data de 22 martie 2012 prevederile mai jos menționate nu se aplică, urmând ca acestea să se aplice începând cu 23 martie 2012. (1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
De asemenea, în art. 104 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012-2014 se prevede: „Prevederile mai jos menționate se aplică începând cu 27 martie 2014 în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli și prin încheierea unui act adițional la contractul colectiv de muncă. (1) Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Or, în bugetele de venituri și cheltuieli ale societății „C.F.R. Călători” S.A. aferente anilor 2012 și 2013 nu s-au prevăzut sume pentru acordarea salariului suplimentar și nici nu s-a mai încheiat vreun act adițional la contractul colectiv de muncă prin care să se modifice clauza din art. 104.
În concluzie, acordarea salariului suplimentar pentru anii 2012 și 2013 este lipsită de temei legal.
Mai critică apelanta-pârâtă și soluția instanței de fond dată capetelor de cerere referitoare la premierea pentru Ziua feroviarilor și la ajutorul material pentru C. și Paști pentru anii 2010 - 2013, considerând că aceste drepturi au fost acordate fără a exista un temei legal.
Astfel, cu privire la acordarea ajutorului material și a premierii pentru anul 2010, se arată că, raportat la prevederile art. 247 din Codul muncii, în vigoare la data drepturilor solicitate, societatea avea obligația legală să aplice Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității C.F.R. Gevaro S.A., iar nu Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupului de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 la care face referire instanța de fond. În plus, drepturile în discuție nu puteau fi acordate pentru anul 2011 pe acest temei câtă vreme chiar instanța de fond a subliniat faptul că Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupului de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 a fost valabil până la data de 31.01.2011.
De altfel, nici la societatea C.F.R. Gevaro S.A., nici la societatea C.F.R. Călători S.A. aceste drepturi nu se mai acordau, după cum a fost prevăzut prin actul adițional nr. 1811/29.04.2010 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate C.F.R. Gevaro S.A. și prin art. 121 alin. (5) lit. a) și b) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate C.F.R. Gevaro S.A. pe anii 2011-2012.
Pentru anii 2012 și 2013 premierea pentru Ziua feroviarilor și ajutorul material pentru C. și Paști nu s-au acordat ca urmare a prevederilor art. 104 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012-2014.
Cu privire la acordarea diferențelor dintre drepturile salariale prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și drepturile salariale efectiv încasate în anii 2010 - 2013, arată apelanta că hotărârea instanței de fond a fost argumentată pe constatarea nulității anexei 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, adică motive contradictorii în acordarea diferențelor de drepturi salariale pe anii 2010 – 2013 câtă vreme, potrivit art. 73 lit. b) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor colective de muncă, în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, constatarea nulității unor prevederi dintr-un contract colectiv de muncă se poate solicita numai în perioada de valabilitate a acestuia, nu după expirarea lui.
Or, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 a fost denunțat de către Confederația Națională a Patronatului Român și de Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România, după cum rezultă din adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Prin urmare, este lipsită de temei legal acordarea diferențelor salariale începând cu data de 01.01.2011 pe acest temei.
În plus, societatea C.F.R. Gevaro S.A. nu era obligată să aplice Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 deoarece nu este semnatara acestuia, contractul fiind semnat de către Confederația Națională a Patronatului Român și de Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România, ca reprezentanți ai patronatului. Prin urmare, patronatul semnatar al contractului colectiv de muncă este patronatul din transporturile rutiere și nu cel din domeniul feroviar, iar noțiunea de salariu de bază minim brut de 700 lei la nivel de ramură transporturi nu poate fi asimilată cu clasa 1 de salarizare de 600 lei din cadrul C.F.R. Gevaro S.A.
În atare situație, nu se poate susține că au fost încălcate dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, respectiv art. 132 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 cât timp societatea apelantă este parte integrantă din grupul de societăți din sistemul național feroviar și este semnatară a contractului colectiv de muncă încheiat la acest nivel.
Se solicită a se observa faptul că societatea a respectat prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul superior și a acordat salariile legal prevăzute în anexa nr. 1 la contractul colectiv de muncă propriu astfel încât să se încadreze și în limitele bugetului de venituri și cheltuieli aprobat. Pentru stabilirea salariilor de bază negociate ale intimaților-reclamanți nu era obligatorie raportarea la salariul de bază minim brut de 700 lei câtă vreme funcțiile și coeficienții de ierarhizare din cele două contracte colective de muncă nu sunt similare, iar salariile efectiv încasate de aceștia erau net superioare în oricare variantă de comparație.
Mai arată apelanta-pârâtă că, în anii 2012 și 2013, fiind societate comercială pe acțiuni cu unic acționar statul român, i se aplicau și prevederile art. 40 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 286/2010, art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 293/2011, art. 53 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 5/2013, conform cărora „operatorii economici care au înregistrat pierderi în anul precedent sau care primesc subvenții sau transferuri de la bugetul de stat și bugetul local pentru activitatea de exploatare nu pot depăși nivelul cheltuielilor cu salariile realizate în anul precedent”. De asemenea, trebuiau respectate dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 79/2008, conform cărora „fundamentarea cheltuielilor de natură salarială prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii”.
În conformitate cu prevederile art. 236 alin. (4) din Codul muncii, „contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”. Rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și de obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
În fine, se amintește că societatea C.F.R. Gevaro S.A. preluată de C.F.R. Călători S.A. avea o situație precară, înregistrând pierderi la sfârșitul anului 2009 ceea ce a impus restricții bugetare în anii următori.
S-au anexat cererii de apel următoarele înscrisuri: adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social, extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012-2014, extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2011-2012 și extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „C.F.R. Gevaro” S.A. pe anul 2009 – 2010.
La data de 04.09.2014 s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific” prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat. Apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. a răspuns întâmpinării la data de 28.10.2014.
Examinând apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță și rejudecând fondul cauzei în limitele prevăzute de art. 477 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
În analiza criticilor de apel se va avea în vedere, mai întâi, cererea de chemare în judecată și soluțiile dispuse de tribunal asupra acesteia, iar, mai apoi, cererea completatoare formulată de sindicatul reclamant și soluțiile dispuse prin hotărârea atacată.
Astfel, în întâmpinarea formulată de societatea pârâtă în procedura prealabilă desfășurată la prima instanță după înregistrarea cererii de chemare în judecată a fost invocată excepția prescripției dreptului salariaților la acțiunea având ca obiect plata salariului suplimentar pentru anul 2010, a ajutorului material pentru sărbătoarea de P. din anul 2010, a ajutorului material pentru sărbătoarea de C. din anul 2010 și a premierii pentru Ziua feroviarilor din anul 2010 pe temeiul art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat. De asemenea, a fost invocată excepția prescripției dreptului salariaților la acțiunea având ca obiect plata diferenței dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale încasate în perioada 01.01.2010 – 18.03.2010, pe temeiul art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat. Aceste excepții au fost respinse prin sentința pronunțată de prima instanță, dispoziții ce au fost criticate în apel.
Curtea consideră că este neîntemeiată critica apelantei-pârâte pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, în detrimentul dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, republicat, în privința drepturilor reprezentând salariu suplimentar, ajutor material și premiere. Față de acestea este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii republicat, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate (…) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator”.
Ca o primă observație, legea se referă la „drepturi salariale”, iar nu la „salarii”, iar în absența definiției lor sau a enumerării lor în Codul muncii, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani nu se aplică numai salariilor exprimate în bani reprezentând contraprestația lunară a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, cum se prevede la art. 159, și nici la componentele salariului, anume salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, cum se prevede la art. 160. De altfel, pentru ipoteza neplății drepturilor salariale s-a prevăzut un termen de prescripție expres de 3 ani de la data la care erau datorate, la art. 171 din Codul muncii, republicat.
O a doua observație este aceea că, potrivit art. 236 din Codul muncii, în forma anterioară republicării, prin contractul colectiv de muncă încheiat între angajator și salariații dintr-o unitate se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. De asemenea, art. 238 alin. (3) din Codul muncii prevedea că la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Prin urmare, dreptul la salariul cuvenit pentru munca prestată, reglementat la art. 159 și art. 160 din Codul muncii, republicat, are conținutul minimal pe care partenerii sociali din „C.F.R. Gevaro” S.A. l-au completat în contractul colectiv de muncă atât în privința elementelor componente ale salariului (salariul personalului cuprinde salariul de bază, sporuri, adaosuri, premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală), cât și în privința unor ajutoare materiale cuantificabile în bani. Dacă salariul suplimentar se include în noțiunea de salariu prin efectul legii, în privința ajutoarelor materiale și a premierii intervine convenția directă a partenerilor sociali, în sensul că acestea devin drepturi salariale pentru că decurg din executarea raportului de muncă, fiind fără relevanță faptul că nu se acordă lunar, asemeni salariului, ci numai o dată pe an, cu ocazia unor evenimente determinate pentru salariații din domeniul transportului feroviar. În măsura în care sunt cuantificabile în bani, asemeni salariului (care poate la rândul său să fie plătit în natură – art. 166 din Codul muncii, republicat, – deci în bunuri materiale), cu atât mai mult cu cât sunt stabilite cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare din grila pe baza căreia se determină salariile de bază ale personalului, atunci aceste ajutoare materiale și premierea devin adaosuri la salariu, iar nu simple măsuri de protecție socială a salariaților.
Privite astfel, pretențiile deduse judecății în cauză având ca obiect salariul suplimentar pentru anul 2010, ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și de C. din anul 2010, precum și premierea pentru Ziua feroviarilor din anul 2010 reprezintă drepturi salariale supuse termenului de prescripție de 3 ani, termen respectat la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul instanței, 18.03.2013.
Excepția prescripției dreptului la acțiune a fost însă greșit soluționată cât privește capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre drepturile salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei și drepturile salariale încasate în perioada 01.01.2010 – 18.03.2010. Prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, republicat, considerând că drepturile pretinse au scadență anuală. Or, diferențele salariale în cauză reprezintă plata muncii prestate de salariații în numele cărora a fost formulată acțiunea, plată care se face chenzinal, după cum au declarat părțile în fața Curții la termenul de judecată din 04.02.2015, ceea ce înseamnă că drepturile salariale aferente primelor 15 zile din lună se plătesc la data de 30 ale lunii, iar drepturile salariale aferente următoarelor 15 zile din lună se plătesc la data de 15 a lunii următoare. Prin urmare, față de data formulării acțiunii, sunt prescrise drepturile aferente perioadei ianuarie – februarie 2010, scadența acestora din urmă fiind la data de 15.03.2010. În consecință, Curtea va schimba hotărârea pronunțată de prima instanță, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei aferente lunilor ianuarie-februarie 2010.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că sunt fondate numai în parte criticile formulate de apelanta-pârâtă față de soluția dată de prima instanță pretențiilor deduse judecății prin cererea introductivă.
Astfel, într-un prim petit, S. L. și Independent „Pacific” a solicitat obligarea Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. să plătească membrilor de sindicat în numele cărora s-a formulat acțiunea diferența dintre drepturile salariale cuvenite acestora, calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei, corespunzător clasei 1 de salarizare, și drepturile salariale de care au beneficiat aceștia în perioada 01.03._10, perioadă în care erau salariați ai Societății Comerciale de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar „C.F.R. Gevaro” S.A. și de la care au fost preluați de societatea națională pârâtă la data de 22.07.2012.
Or, în anul 2010, în cadrul Societății Comerciale de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar „C.F.R. Gevaro” S.A., având statut de filială a Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., se aplica Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății angajatoare pe anul 2009 - 2010, contract înregistrat la Direcția pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială a Municipiului București cu nr. 2692/15.06.2009 și modificat prin actul adițional înregistrat sub nr. 1811/29.04.2010. În anexa nr. 1 din acest contract modificat prin actul adițional indicat sunt prevăzute clasele de salarizare aplicabile în societate, precum și coeficienții de ierarhizare și salariile de bază brute corespunzătoare fiecăruia, pentru clasa 1 de salarizare, căreia îi corespunde coeficientul de ierarhizare 1,000, fiind prevăzut un salariu de bază brut de 600 lei.
Aspectul litigios în cauză este dat de reglementarea diferită a salariului de bază minim brut cuvenit lucrătorilor din ramura transporturi, cuprinsă în Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/24.01.2008, ceea ce pune problema interpretării celor două contracte cu valoare de lege pentru partenerii sociali și a aplicării lor după regulile instituite de art. 238 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor.
Astfel, la art. 41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 se prevede: „(1) Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați: A. – muncitori (...); B. - personal administrativ (...); C. - personal de specialitate (...); D. - personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este studii superioare (...). (2) Coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a). (3) a) Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta. b) Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă”.
Rezultă, din reglementarea citată, faptul că la nivelul ramurii transporturi pentru anii 2008 – 2010 este instituit un salariu de bază minim brut, diferit de salariul de bază al fiecărei categorii de salariați, clasificați în 4 categorii. Prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la art. 41 alin. (1) din contractul colectiv de muncă citat la salariul de bază minim brut de 700 lei, amintit în art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract, se determină salariul de bază al celor 4 categorii de salariați: 700 lei pentru muncitorii necalificați, 700 lei x 1,5=1.050 lei pentru muncitorii calificați, etc., până la 1.400 lei pentru personalul încadrat pe funcții cu condiție de studii superioare (ingineri).
Cu alte cuvinte, în unitățile în care este aplicabil acest contract colectiv de muncă (S. Comercială de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar „C.F.R. Gevaro” S.A. fiind menționată la poziția 18 din anexa nr. 5) nu se pot stabili salarii de bază sub nivelul rezultat pentru cele 4 categorii de salariați, salariul de bază de 700 lei fiind același cu salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi numai pentru categoria muncitorilor necalificați. Așadar, nivelul minimal al dreptului la salariul de bază stabilit la nivelul ramurii transporturi, nivel care trebuia respectat la încheierea contractului colectiv de muncă la nivelul unității angajatoare, este cel rezultat pentru categoriile profesionale amintite.
Revenind la pretenția dedusă judecății și admisă de prima instanță, dispoziție ce a fost criticată în apel, se observă că sindicatul reclamant a considerat nivel minimal ce trebuia respectat prin negocierea partenerilor sociali de la nivelul unității salariul de bază minim la nivelul ramurii transporturi de 700 lei. Acest raționament ignoră, însă, modul de alcătuire a salariului de bază propriu-zis pentru cele 4 categorii de salariați, arătat anterior, și conduce la compararea doar a unui element pe baza căruia s-a stabilit salariul de bază al membrilor de sindicat în aplicarea anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității angajatoare, anume elementul valoarea coeficientului de ierarhizare 1,000 (de 600 lei), iar nu a salariului de bază rezultat din înmulțirea acestei valori cu coeficientul de ierarhizare corespunzător claselor de salarizare ce sunt aplicabile fiecăruia.
Cu toate acestea, observând jurisprudența constantă a instanței de apel, în sensul de a considera 700 lei drept valoare a coeficientului de ierarhizare 1,000 pentru stabilirea salariilor de bază cuvenite salariaților din unitățile ce desfășoară activități de transport, până la data de 31.12.2010, Curtea va considera legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond, înlăturând susținerile apelantei-pârâte asupra forței obligatorii a convenției colective de muncă încheiate la nivelul unității în care sunt prevăzuți alți coeficienți de ierarhizare și altă valoare a coeficientului de ierarhizare 1,000.
Lipsite de relevanță sunt în cauză și susținerile apelantei-pârâte asupra existenței Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 care ar înlătura de la aplicare Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Ori, raportul dintre cele două convenții este relevat de dispozițiile art. 241 din Codul muncii, în forma în vigoare la data executării contractelor, potrivit cărora „(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți salariații angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel”. Prin urmare, pentru salariații cauzei produc efecte toate contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității, grupului de unități și la nivelul ramurii de activitate, însă acestea nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, conform regulii instituite prin art. 238 alin. (1) din Codul muncii.
De asemenea, nu poate fi reținut argumentul adus de apelanta-pârâtă în susținerea netemeiniciei pretențiilor deduse judecății că salariații nu au solicitat instanței de judecată constatarea nulității absolute a anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității angajatoare, în perioada de valabilitate a acestuia, astfel că nu mai este posibilă înlocuirea acestor clauze cu cele mai favorabile prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii de activitate.
Curtea reține dispozițiile art. 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, în forma în vigoare la data executării contractului, care prevăd: „(1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate. (3) În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. (4) Până la renegocierea drepturilor, cauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.” În ceea ce privește cazurile de nelegalitate a încheierii contractului colectiv de muncă care pot duce la sancțiunea nulității, acestea sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 130/1996, republicată, în sensul că „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. (2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. (3) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. (4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Coroborând aceste prevederi, rezultă că nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă intervine atunci când respectiva clauză conține drepturi la un nivel inferior celui prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Sancțiunea nulității clauzei produce efectele instituite de lege numai în măsura în care partea interesată se adresează instanței de judecată în termenul de prescripție. Lipsa unui astfel de demers și încetarea contractului colectiv de muncă la împlinirea termenului nu atrag, însă, lipsa de temei a cererii de plată a diferențelor de drepturi salariale derivate din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în măsura în care se respectă termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În ceea ce privește drepturile de natură salarială reprezentând salariu suplimentar, ajutoare materiale pentru sărbătorile de P. și de C. și premierea pentru Ziua feroviarilor aferente anului 2010, Curtea consideră fondate criticile apelantei-pârâte, hotărârea pronunțată de prima instanță în aceste limite fiind greșită.
Se observă faptul că aceste pretenții au fost întemeiate în drept de salariații reclamanți pe dispozițiile art. 30 și art. 71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 28.12.2010, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008, apărarea societății pârâte prin întâmpinare fiind în sensul că drepturile erau reglementate prin Contractul colectiv de muncă din unitatea S. Comercială de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar „C.F.R. Gevaro” S.A. pe anul 2009 - 2010, contract înregistrat la Direcția pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială a Municipiului București cu nr. 2692/15.06.2009 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr. 1811/29.04.2010 care a prevăzut și neacordarea drepturilor în discuție în anul 2010.
În esență, prima instanță a statuat în favoarea salariaților, raționamentul juridic fiind construit pe argumente de preferință în aplicare a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul grupului de unități din transportul feroviar față de contractul colectiv de muncă la nivelul unității care conține clauze ce stabilesc drepturi inferioare pentru salariați, ceea ce încalcă dispozițiile art. 132 din Legea nr. 62/2011.
Curtea reține că prevederile art. 33 din Contractul colectiv de muncă din unitatea S. Comercială de Exploatare a Vagoanelor de Dormit, Cușetă, Restaurant și Bar „C.F.R. Gevaro” S.A. pe anul 2009 - 2010, înregistrat la Direcția pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială a Municipiului București cu nr. 2692/15.06.2009, au fost modificate prin actul adițional înregistrat sub nr. 1811/29.04.2010 astfel: „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (…) Aceste prevederi nu se aplică în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011”. De asemenea, au fost modificate prevederile art. 75 din contractul colectiv de muncă astfel: „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia, din fondurile angajatorului, de următoarele: a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau la data acordării ajutorului material sunt în CFS cu durata de un an. În perioada 01.04.2010 – 31.12.2010 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011. b) pentru Ziua ceferiștilor se va acorda o premiere stabilită de Consiliul de administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. În perioada 01.04.2010 – 31.12.2010 aceste prevederi nu se aplică, urmând a se aplica începând cu 1 ianuarie 2011”.
În același timp, la art. 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 se prevede: „(1) Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. (2) Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. (3) Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar. (4) Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație al unităților din cadrul grupului. (5) Sumele constituite și neconsumate pentru plata salariilor suplimentare prevăzute la art. 30 vor fi repartizate salariaților proporțional cu salariul de bază al fiecăruia. Sumele se vor plăti odată cu acordarea salariului suplimentar aferente trimestrului I al anului următor”. La art. 71 din același contract se prevede: „În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (...); - pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare”.
În condițiile în care aceste prevederi erau în vigoare simultan, în anul 2010, se impune lămurirea chestiunii de drept a aplicabilității directe a unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel grupului de unități în condițiile în care la nivelul inferior, la nivelul unității, există contract colectiv de muncă. Ierarhia între acordurile colective aplicabile la nivelul anului 2010 este dată de prevederile art. 238 din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, și de prevederile art. 247 din Codul muncii, potrivit cărora, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Contrar opiniei primei instanțe, Curtea consideră că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se aplică prioritar întrucât beneficiul acordat salariaților sub forma unui salariu suplimentar anual, a unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor religioase de Paști și de C., precum și a unei premieri pentru Ziua feroviarilor din anul 2010 este recunoscut ca atare atât prin negocierea de la nivelul inferior, cât și prin negocierea de la nivelul grupului de unități din transportul feroviar. Cum, însă, aceste drepturi salariale suplimentare se acordă din fondurile angajatorului, primează convenția dintre partenerii sociali din unitate prin care s-a prevăzut neacordarea lor în anul 2010 din cauza lipsei fondurilor necesare plății lor. Or, în lipsa acestor fonduri, este evident că nu pot fi acordate salariaților, cu atât mai mult cu cât sunt beneficii suplimentare față de salariul prevăzut pentru munca prestată și pentru care nu s-ar putea invoca lipsa fondurilor.
Rezultă, așadar, că efectul juridic al convenției partenerilor sociali din C.F.R. Gevaro S.A. de neacordare a drepturilor în discuție, pe rațiuni de lipsă de venituri ale societății angajatoare, este acela al netemeiniciei pretenției salariaților în executarea obligației de plată pretinse societății naționale pârâte. Urmează ca și sub acest aspect hotărârea apelată să fie schimbată.
În ceea ce privește cererea completatoare a acțiunii principale, admisă în tot de prima instanță prin sentința analizată în apelul se față, se constată că prima critică de nelegalitate formulată de societatea apelantă vizează aspecte procedurale, în sensul că la înregistrarea acesteia au fost ignorate dispozițiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind aplicată reclamanților sancțiunea decăderii din dreptul de a completa acțiunea. În plus, cererea completatoare nu a fost comunicată părții pârâte pentru formularea întâmpinării.
Din verificarea actelor de procedură îndeplinite în cauză la judecata de fond, Curtea constată că cererea în discuție a fost depusă la dosar după disjungerea cauzei și acordarea termenului de judecată la 17.06.2014. Cu toate acestea, la termenul fixat pentru judecată, copia cererii a fost comunicată pârâtei prin consilierul juridic care a asigurat reprezentarea și care nu a formulat nicio obiecție asupra neregularității ei. În consecință, în temeiul art. 178 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură civilă, neregularitatea formulării cererii completatoare a acțiunii nu poate fi invocată direct în apel.
Referitor la pretențiile deduse judecății prin această cerere completatoare, Curtea observă că, în esență, a fost modificată perioada pentru care s-au solicitat drepturile salariale prin cererea principală, fiind pretinse și pentru anii 2011, 2012 și 2013. De asemenea, s-au modificat și temeiurile de drept pentru fiecare pretenție, iar temeiuri de fapt nu au fost arătate.
În atare situație, se constată faptul că pentru capătul de cerere având ca obiect diferențele de drepturi salariale raportate la salariul minim de 700 lei, aferente anilor 2011, 2012 și 2013, partea reclamantă a susținut că sunt datorate de societatea pârâtă în temeiul H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 care reglementează salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, precum și a Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010. Instanța de fond a analizat numai ultimul temei de drept, considerându-l aplicabil cauzei, similar efectelor produse pentru anul 2010, câtă vreme contractul colectiv de muncă nu a fost denunțat de niciuna dintre părți, astfel că valabilitatea lui a fost prelungită.
Or, în apel s-a făcut dovada, prin adresa nr. 127/DDS/02.03.2011 eliberată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale – Direcția Dialog Social, că Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, fiind denunțat de o organizație patronală semnatară. Rezultă că, începând cu data de 01.01.2011, sunt aplicabile în privința salariaților reclamanți numai dispozițiile referitoare la salarizare din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității în care erau angajați, C.F.R. Gevaro S.A., iar ulterior preluării în societatea apelantă dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul acestei unități. Prin urmare, pretențiile reprezentând diferențe de drepturi salariale raportate la salariul de bază de 700 lei au fost greșit admise de prima instanță, soluție ce va fi schimbată în apel.
În ceea ce privește drepturile de natură salarială reprezentând salariu suplimentar, ajutoare materiale pentru sărbătorile de P. și de C. și premierea pentru Ziua feroviarilor aferente anilor 2011, 2012 și 2013, Curtea constată că acestea au fost solicitate în temeiul dispozițiilor art. 109 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anul 2011 - 2012, respectiv art. 104 din contractul colectiv de muncă al aceleiași societăți pentru anii 2012 - 2014.
Dincolo de faptul că aceste convenții colective de muncă sunt incidente în salarizarea reclamanților numai de la data de 22.07.2012, ceea ce înseamnă că pentru perioada anterioară pretențiile deduse judecății sunt lipsite de temei legal, nici după data aplicării lor nu pot justifica hotărârea dată de prima instanță. Aceasta deoarece în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A. pe anii 2012 - 2014, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 109/20.04.2012, se prevede la art. 104 primul paragraf: „Prevederile mai jos menționate se aplică începând cu 27 martie 2014 în funcție de aprobarea sumelor necesare cu această destinație prin bugetul de venituri și cheltuieli și prin încheierea unui act adițional la contractul colectiv de muncă”. În alin. (1) din art. 104 se reglementează salariul suplimentar, iar în alin. (4) se reglementează ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. și premierea pentru Ziua feroviarilor. Rezultă, așadar, că drepturile amintite nu sunt datorate de la data de 22.07.2012 până la data de 31.12.2013, fiind convenit de către partenerii sociali a nu fi acordate din lipsa fondurilor necesare plății lor.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va respinge ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei pentru lunile ianuarie-februarie 2010, va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei pentru anii 2011-2013, precum și plata ajutoarelor materiale pentru C., P., Ziua Feroviarului aferente anilor 2010-2013 și salariile suplimentare pentru anii 2010-2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” S.A., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București sub nr. J_, având CF RO11054545, cont IBAN RO15BPOS_ROL01 deschis la B. Post – Sucursala Palat C.F.R. și sediul în municipiul București, .. 38, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 7104 din data de 17.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. și Independent „Pacific”, având C._, cont RO15BPOS_ROL01 deschis la B. Post Palat C.F.R. și sediul în municipiul București, .-3, sectorul 1, în numele membrilor de sindicat D. G., P. M., M. I., S. F., N. V., T. C.-A., M. I.-V., D. G.-C., S. S. și C. C..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că:
Respinge ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul de bază minim de 700 lei, pentru lunile ianuarie-februarie 2010.
Respinge ca fiind neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei pentru anii 2011-2013, plata ajutoarelor materiale pentru C., P., Ziua Feroviarului din anii 2010-2013 și salariile suplimentare pentru anii 2010-2013.
Menține dispozițiile sentinței apelate de obligare a pârâtei la plata diferențelor salariale calculate prin raportare la salariul minim de 700 lei pentru martie-decembrie 2010.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
B. A.-C. R. F.-G.
Grefier,
B. M.
Red./tehn. B.A.C./4 ex./14.01.2016
Tribunalul București
Judecător fond I. E.-T.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 553/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
