Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 537/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 537/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 537/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A P. CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 537
Ședința publică din data de la 11 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: B. A.-C.
JUDECĂTOR: R. F.-G.
JUDECĂTOR: G. M.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Fundația pentru Învățământ împotriva sentinței civile nr. 3627 din data de 25.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. L.-I., cauza având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 04.02.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 11.02.2015 când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31.01.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, reclamantul P. L.-I. a chemat în judecată pe pârâta Fundația pentru Învățământ, solicitând obligarea pârâtei să plătească suma de 81.315 lei, reprezentând drepturile salariale cuvenite pentru perioada 01.01.2012 – 31.01.2013, precum și suma de 6.255 lei, reprezentând compensarea în bani a concediului de muncă neefectuat, sume indexate cu rata inflației la data plății efective a debitului.
La data de 10.05.2013 reclamantul a formulat o precizare a acțiunii în care a arătat că drepturile salariale neplătite de angajator pentru perioada ianuarie 2012 – ianuarie 2013 sunt de 81.315 lei din care 57.031 lei salarii nete, iar 24.284 lei contribuții sociale și impozite. De asemenea, a arătat că pentru concediul de odihnă neefectuat în anul 2012 i se cuvine o compensație de 6.255 lei, iar pentru concediul de odihnă din 2013 o compensație de 510,65 lei.
Prin sentința civilă nr. 5266 din data de 22.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București a admis în parte cererea formulată de reclamantul P. L.-I.; a obligat pârâta Fundația pentru Învățământ să plătească reclamantului suma de 57.031 lei reprezentând salarii nete restante aferente perioadei 01.01.2012 – 31.01.2013, precum și suma de 4.387 lei reprezentând compensația netă pentru concediul de odihnă neefectuat în anul 2012, sume ce se vor actualiza cu rata inflației la data plății efective; a respins în rest cererea ca fiind neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 260 din data de 17.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale au fost respinse excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității recursului ca fiind neîntemeiate; a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundația pentru Învățământ împotriva sentinței civile nr. 5266 din data de 22.05.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ ; a fost casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; s-a dispus întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia, prin obligarea intimatului-reclamant P. L.-I. să restituie recurentei-pârâte suma de 67.292,54 lei.
În rejudecarea cauzei, pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale s-a înregistrat dosarul nr._ la data de 28.02.2014.
Prin sentința civilă nr. 3627 din data de 25.03.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București a admis în parte cererea formulată de reclamantul P. L.-I.; a obligat pârâta Fundația pentru Învățământ să plătească reclamantului suma de 52.644 lei reprezentând salarii nete restante aferente perioadei 01.01._13 (mai puțin luna martie 2012), sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma netă de 417,80 lei reprezentând compensarea în bani a 2 zile din concediile de odihnă aferente anilor 2012 și 2013, proporțional cu perioada efectiv lucrată, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective.
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat faptul că reclamantul a fost salariatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 65/27.06.2011 încheiat pentru perioadă determinată, respectiv 01.07._13, în funcția de consilier juridic. Părțile au negociat un salariu de bază brut de 8.000 lei, respectiv de 200 lei pe oră, pentru o fracțiune de normă de 2 ore/zi, cu obligația de plată a salariului la data de 10 ale lunii următoare, precum și o durată a concediului de odihnă de 21 de zile lucrătoare în raport cu durata muncii. Pe parcursul executării, contractul individual de muncă a suferit modificări convenite de părți prin acte adiționale. Astfel, prin actul adițional nr. 1/01.07.2011 s-a modificat salariul brut de la 8.000 lei la 6.255 lei, respectiv 156,37 lei/oră.
P. că nu i-au fost achitate drepturile cuvenite, reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de muncă începând cu data de 01.02.2013, chiar dacă formal nu și-a dat demisia.
Raportând această situație de fapt la prevederile legale în materie, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte cât privește capătul de cerere având ca obiect plata salariilor aferente perioadei 01.01._13 (data introducerii acțiunii).
Astfel, conform prevederilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, republicat, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, iar potrivit art. 159 alin. (2) din Codul muncii, republicat, „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.
De asemenea, art. 166 din Codul muncii, republicat, prevede: „(1) Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. (2) Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar”. Potrivit art. 168 alin. (1) din Codul muncii, republicat, „Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit”.
S-a constatat, astfel, că pentru înlăturarea faptului negativ invocat de reclamant (că nu a primit salariile solicitate), pârâta avea posibilitatea de a face dovada faptului pozitiv contrar (a faptului că a plătit). Pârâta avea această obligația și în temeiul art. 272 din Codul muncii, republicat, potrivit căruia sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
În cauză, pârâta a prezentat înscrisuri constând în fișe de pontaj și state de plată pentru perioada indicată de reclamant în acțiune, în copii simple, necertificate pentru conformitate cu originalul și contrasemnate de un expert contabil, fără semnătura salariatului care să ateste primirea sumelor, deși există semnături ale altor salariați. În plus, din fișele de pontaj rezultă că în perioada ianuarie 2012 – aprilie 2012 reclamantul a lucrat câte 2 ore/zi, iar din luna mai 2012 până în luna octombrie 2012, acesta, la fel ca și ceilalți angajați, apare pontat cu 0 ore/zi. Salariul aferent lunii martie 2012, în cuantum de 4.387 lei, a fost ridicat personal de reclamant de la casierie prin dispoziția de plată nr. 22/15.04.2012.
P. faptul că legea reglementează expres natura probelor care fac dovada plății salariilor, iar la dosar nu au fost depuse astfel de înscrisuri semnate de partea adversă căreia să-i fie astfel opusă semnătura sau extrase de cont care să facă dovada efectivă a viramentului bancar, tribunalul a considerat că pârâta nu face dovada plății salariilor solicitate. Înscrisurile în copie simplă depuse la dosar de către pârâtă, contestate implicit de reclamant care susține că a lucrat efectiv până la data de 01.02.2013 și că nu a primit salariile cuvenite pentru perioada 01.01._13, au doar valoarea unui început de dovadă scrisă care însă nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. Se naște astfel prezumția de realitate a celor afirmate de reclamant, respectiv că pârâta nu i-a achitat salariile cuvenite pe toată perioada indicată în acțiune.
În consecință, reținând salariul net de 4.387 lei încasat de reclamant pentru luna martie 2012, reținând că algoritmul de calcul prezentat de acesta în precizările scrise este corect, prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantului 52.644 de lei (4.387 lei x 12 luni = 52.644 lei) reprezentând salarii nete restante aferente perioadei 01.01._13 (mai puțin luna martie 2012).
Chiar dacă reclamantul a solicitat suma brută, care include și contribuțiile sociale și impozitul pe care angajatorul trebuie să le rețină și să le vireze bugetelor de stat, conform art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, republicat, pârâta a fost obligată doar la plata sumelor nete deoarece neplata la timp a drepturilor salariale nu îndreptățește salariatul și la plata acestor sume. Obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariat, precum și contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa subzistă și trebuie îndeplinită tot de către angajator.
Indiferent de susținerile pârâtei, care nici nu au fost probate, rămânând la stadiul de simple afirmații, lipsa fondurilor și existența unor creanțe în patrimoniu nu înlătură pentru angajator obligația de achita salariile cuvenite.
În ceea ce privește capătul de cerere de compensare cu 6.765,65 lei a concediului de odihnă neefectuat aferent anilor 2012-2013, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 144 din Codul muncii, republicat, potrivit cărora dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. Conform prevederilor art. 150 din Codul muncii, republicat, „(1) P. perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediu, multiplicată cu numărul de zile de concediu. (3) Indemnizația de concediu de odihnă se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu”.
În consecință, pentru faptul că acest tip de concediu este garantat în fiecare an și este plătit după algoritmul de calcul stabilit de lege, iar în cauză nu s-a probat că a fost efectuat ori efectiv plătit, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu contravaloarea concediului de odihnă neefectuat.
În acest sens, s-a avut în vedere faptul că reclamantul a fost angajat cu fracțiune de normă de 2 ore/zi, iar durata concediului de odihnă a fost prevăzută în contractul individual de muncă la 21 de zile, în raport cu durata muncii (normă întreagă, fracțiune de normă). În atare situație, durata concediului de odihnă cuvenit se raportează la ¼ din durata normală de lucru (2 ore reprezintă ¼ din durata normală de lucru de 8 ore), ceea ce înseamnă că are dreptul la 21/4 = 5,25 zile/an, respectiv 5,25/12 luni = 0,4375 zile/lună. Deoarece s-a reținut că reclamantul a lucrat întreg anul 2012 și 1 lună în anul 2013, acesta are dreptul la 5,25 zile pentru anul 2012 și 0,4375 zile pentru anul 2013. Raportând salariul net/zi al reclamantului, care a fost același în ultimele 13 luni, la nr. de zile de concediu de odihnă cuvenite, tribunalul a reținut că acesta are dreptul la o indemnizație de concediu de 5,6875 zile x 219,35 lei (4.387 lei salariu net/20 zile/lună = 219,35 lei/zi; din actul adițional care stabilește salariul reclamantului începând cu data de 01.07.2011 inclusiv pe oră, rezultă că părțile au avut în vedere 40 ore/lună, câte 2 ore/zi, de unde rezultă o medie de 20 zile lucrătoare/lună) = 1.247,55 lei net. Conform fișelor de pontaj care atestă că reclamantul ar fi lucrat doar până în aprilie 2012, deci 4 luni din cele 12, rezultă că reclamantul ar avea dreptul la 5,25 zile/an/3 = 1,75 zile/an, rotunjite la 2 zile pentru anul 2012.
La solicitarea reclamantului, pentru drepturile bănești restante s-a dispus actualizarea cu rata inflației cu scopul de a asigura creditorului valoarea reală a sumei de bani.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Fundația pentru Învățământ la data de 09.10.2014, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 10.10.2014, în dosarul nr._ .
Prin cererea de recurs s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 3041 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii și reținerea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii ca fiind neîntemeiată.
A arătat recurenta-pârâtă că intimatul-reclamant împreună cu alte șase persoane a făcut parte din proiectul „MAI" - Măiestrie - Aptitudini - Inițiativă, proiect finanțat de Guvernul României și Fondul Social European. Echipa de proiect a fost încadrată cu contrat individual de muncă începând cu data de 01.07.2011, o dată cu primirea sumei de prefinanțare. Salariile au fost plătite în totalitate până în luna aprilie 2012 atât timp cât Fundația pentru Învățământ a avut resurse financiare pentru a suporta salariile nete, impozitele aferente salariului și contribuțiile sociale către bugetul de stat.
Intimatul-reclamant trebuia să respecte Instrucțiunile 43 și 62 ale AMPOSDRU cu referire la rapoartele de activitate, însă începând cu data de 01.05.2012 acesta nu a mai depus nici un raport de activitate care să fie semnat și aprobat de către managerul de proiect, fiind trecut cu 0 ore de muncă în fișele de pontaj.
Din cauza unor grave deficiențe în gestionarea proiectului, în mare măsură acestea datorându-se intimatului-reclamant, a fost sistată finanțarea proiectului atât de Guvernul României, cât și de Fondul Social European. Salariatul intimat se face răspunzător de sistarea finanțării proiectului deoarece, în calitate de jurist al proiectului, a întocmit deficitar mai multe acte. După momentul opririi finanțării proiectului toți membrii proiectului au fost de acord să nu fie pontați până la reluarea finanțării. În acest sens au fost depuse 7 cereri de rambursare a finanțării, cereri care nu au fost onorate de AMPOSDRU.
Împrejurările învederate se pot dovedi nu numai prin administrarea probei cu înscrisuri, ci ar fi fost necesară și administrarea probelor cu martori, anume ceilalți membri ai proiectului, și interogatoriul reclamantului, demersuri probatorii care au fost respinse de către instanța de fond.
Intimatul-reclamant P. L.-I. nu a formulat întâmpinare față de cererea de recurs.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum dispune art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
O primă critică a recurentei-pârâte adusă sentinței pronunțate de instanța de fond vizează probatoriul administrat la rejudecarea fondului cauzei, proba cu înscrisuri fiind deplin lămuritoare în lipsa probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul intimatului-reclamant.
Curtea va înlătura aceste susțineri ca fiind nefondate față de măsurile luate de prima instanță la termenul de judecată din data de 19.03.2014 când a respins proba testimonială solicitată de partea pârâtă ca neconcludentă față de obiectul cauzei și față de neindicarea tezei probatorii și a respins proba cu interogatoriul intimatului-reclamant ca neutilă față de obiectul cauzei și susținerile din cererea de chemare în judecată.
În consecință, cauza a fost judecată în considerarea probei cu înscrisuri încuviințată părților și administrată în primul ciclu procesual, iar recursul va fi analizat pe baza aceleiași probe.
Cât privește fondul cauzei, Curtea observă că obligația neexecutată imputată angajatorului de către salariatul reclamant a fost aceea de plată a salariilor cuvenite începând cu luna ianuarie 2012 până în luna ianuarie 2013, în executarea contractului individual de muncă încheiat de părți și înregistrat în registrul general de evidență a salariaților sub nr. 65/27.06.2011. Prin acest contract încheiat pe durată determinată până la data de 02.08.2013 și modificat prin actul adițional nr. 1/01.07.2011, părțile au convenit prestarea muncii corespunzătoare funcției de consilier juridic pentru o fracțiune de normă de 2 ore/zi cu plata unui salariu de bază brut lunar de 6.255 lei.
Or, plata salariului se dovedește de către angajator, conform art. 168 din Codul muncii, republicat, prin semnarea statelor de plată sau prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății în numerar sau prin virament bancar către salariat. Prin urmare, statele de plată sunt înscrisurile pe care legiuitorul le pretinde angajatorului pentru liberarea de plata salariului sub semnătura salariatului. Statele de plată sunt, însă, documente cu valoare contabilă care trebuie să respecte exigențele în materie cât privește regulile de întocmire, semnare, înregistrare, etc. P. calculul salariilor nete lunare de plată cuvenite salariaților și a contribuțiilor sociale și impozitelor generate de acestea către bugetul general al statului sunt necesare pontajele întocmite de angajator care relevă prezența la locul de muncă și prestarea muncii de către salariat.
În atare situație, statele de plată întocmite de angajator lunar nu pot fi considerate început de dovadă scrisă, cum greșit le-a calificat instanța de fond, pe motiv că sunt prezentate la dosar în copie simplă și nu reflectă susținerea părții reclamante că a prestat muncă până în luna ianuarie 2013. De altfel, regulile probațiunii într-un conflict de muncă au fost greșit aplicate de instanța de fond întrucât, în baza art. 272 din Codul muncii, republicat, angajatorul este obligat să depună în apărarea sa dovezile până la prima zi de înfățișare. Or, aceste dovezi depuse de angajatorul pârât au fost tocmai statele de plată și pontajele aferente perioadei în litigiu, iar în măsura în care salariatul reclamant contesta realitatea situației de fapt privind munca prestată din luna mai 2012 până în luna ianuarie 2013, perioadă în care angajatorul a consemnat că nu a prestat muncă, avea sarcina probei contrare pe acest aspect.
În plus, instanța de fond este inconsecventă în aprecierea înscrisurilor prezentate de angajator, în sensul că le-a considerat început de dovadă scrisă care nu se coroborează cu alte probe și le-a înlăturat în analiza pretenției de plată a salariilor, însă le-a considerat relevante și doveditoare în calculul compensației pentru concediul de odihnă cuvenit salariatului.
Așa fiind, reanalizând înscrisurile prezentate de angajatorul pârât, Curtea consideră că pentru lunile ianuarie, februarie și aprilie 2012 se datorează salariatului reclamant drepturile salariale consemnate în statele de plată care nu au fost semnate de acesta, pentru luna martie 2012 obligația a fost îndeplinită de organizația pârâtă prin plata salariului net în numerar la casierie, iar pentru perioada mai 2012 – ianuarie 2013 nu subzistă obligația de plată câtă vreme munca nu a fost prestată de salariat. P. această ultimă perioadă de timp s-a afirmat neîndeplinirea obligației salariatului intimat, încadrat pe funcția de consilier juridic, de a prezenta rapoartele de activitate necesare în proiectul M.A.I. – ID_, fapt negativ care impunea în sarcina salariatului dovada faptului pozitiv contrar. Or, în cauză, o astfel de dovadă nu a fost făcută.
P. aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge cererea de plată a salariilor nete aferente lunii martie 2012 și perioadei 01.05._13 ca fiind neîntemeiată, păstrând dispoziția de obligare a pârâtei la plata salariilor nete aferente lunilor ianuarie, februarie și aprilie 2012, actualizate cu rata inflației la data plății efective. De asemenea, va fi păstrată dispoziția primei instanțe de compensare în bani a concediului de odihnă de 2 zile aferent anilor 2012-2013, față de această soluție nefiind formulate critici de nelegalitate în calea de atac.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundația pentru Învățământ împotriva sentinței civile nr. 3627 din data de 25.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. L.-I..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge cererea de plată a salariilor nete aferente lunii martie 2012 și perioadei 01.05._13 ca fiind neîntemeiată.
Menține dispoziția de obligare a pârâtei la plata salariilor nete aferente lunilor ianuarie, februarie și aprilie 2012, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la compensarea în bani a concediului de odihnă de 2 zile aferent anilor 2012-2013.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 februarie 2015.
Președinte,Judecător, Judecător,
B. A.-C. R. F.-G. G. M.
Grefier,
B. M.
Red./tehn. B.A.C./26.11.2015
Tehn. D.A.M./2 ex./13.02.2015
Tribunalul București
Judecător fond C. F.-I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1851/2015.... → |
|---|
