Obligaţie de a face. Decizia nr. 3068/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3068/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 3068/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )
Decizia Civilă nr.3068
Ședința publică din data de 16 septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: R. F. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: B. M.
Pe rol se află cererea de apel formulată de apelantul-reclamant S. „U.” din U. București, în numele membrilor de sindicat S. D., C. C., D. A., C. M., Tufișeanu C., P. V., V. C., împotriva sentinței civile nr.9427 din data de 13.10.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. din București și cu intimatul-chemat în garanție M. Educației Naționale, cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns: intimata-pârâtă U. din București, prin consilier juridic C. M. L., în baza delegației de reprezentare juridică depusă la dosar-fila 41, lipsind apelantul-reclamant S. „U.” din U. București și intimatul-chemat în garanție M. Educației Naționale.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează Curții că la data de 10.09.2015 apelantul-reclamant a depus la dosar prin serviciul „registratură” al acestei secții, un înscris intitulat „întâmpinare la apelul formulat de U. din București”.
Curtea, din oficiu, invocă și pune în discuția părții prezente excepția prescripției dreptului material la acțiune față de data formulării cererii de chemare în judecată, 26.02.2013, astfel cum a fost ulterior precizată.
Intimata-pârâtă, prin consilier juridic, având cuvântul asupra excepției invocate, solicită admiterea acesteia. Totodată, precizează că universitatea pe care o reprezintă nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și care face obiectul prezentului litigiu.
Nemaifiind cereri de formulat, în temeiul art. 392 din Codul de procedură civilă, Curtea deschide dezbaterile asupra cererii de apel.
Intimata-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea apelului declarat de apelantul-reclamant S. „U.” din U. București ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală, depunând la dosar deciziile civile nr.1450/04.05.2015 și nr.2538/25.06.2015 ambele pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarele nr._/3/2014 și nr._, cu titlu de practică judiciară.
Curtea în temeiul art. 394 din Codul de procedură civilă, închide dezbaterile.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 9427 din data de 13.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale, ca inadmisibilă în principiu; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. U. al Universității București, pentru Membrii săi S. D., C. C., D. A., C. M., Tufișeanu C., P. V., V. C., în contradictoriu cu pârâtul M. Educației Naționale, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. U. din U. București pentru membrii Săi S. D., C. C., D. A., C. M., Tufișeanu C., P. V., V. C. în Contradictoriu cu pârâta U. București.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Unul din scopurile demersului procesual de față este recuperarea de către membrii de sindicat reclamanți, angajați ai Universității București, a diferenței dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în temeiul Legii nr.221/2008, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000:400 lei, pe perioada 01.10.2008 – 31.12.2010.
Întrucât la ultimul termen de judecată, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că M. Educației Naționale nu este parte în raportul juridic dedus judecății, neavând nici calitatea de angajator, nici aceea de obligat la a asigura fondurile necesare în vederea efectuării plăților diferențelor de drepturi salariale solicitate de reclamanții membri de sindicat, față de dispozițiile art. 123 alin 2, 223 alin 1, 223 alin 4 din Legea nr.1/2001, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul M. Educației Naționale ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu pârâta U. București, instanța a reținut următoarele:
Prin Legea nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.5/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, s-a prevăzut la articolul unic pct. 3, faptul că pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este, pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008, de 400 lei, aceasta reprezentând valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Din conținutul acestei reglementări, rezultă că, începând cu 1 octombrie 2008, drepturile salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar se impuneau a fi calculate prin utilizarea acestui coeficient de multiplicare.
Prin OUG nr.136/2008, s-a prevăzută că în perioada octombrie-decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic din învățământ este 299,933 lei, pentru funcțiile didactice prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr.15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
Prin decizia nr. 1221/2008 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că dispozițiile OUG nr.136/2008 sunt neconstituționale, instanța de contencios constituțional reținând faptul că fundamentul adoptării acestei ordonanțe de urgență l-a reprezentat intenția de contracarare a unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament.
În continuare, prin OUG nr.151/2008, s-a prevăzut același coeficient de multiplicare de 299,933 lei iar prin decizia nr.842/2009, Curtea Constituțională a statuat în sensul că dispozițiile art. I pct. 2 și 3 din OUG nr.151/2008 sunt neconstituționale.
Prin Decizia nr.989/2009, au fost declarate neconstituționale și dispozițiile art. 2 și art. 3 din OUG nr.1/2009, reținându-se că acest din urmă act normativ continuă abordarea cuprinsă în dispozițiile OUG nr.151/2008, considerentele arătate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 151/2008 fiind aplicabile mutatis mutandis și cu privire la situația creată prin adoptarea art. 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009.
Subsecvent, au fost adoptate OUG nr.31/2009 și OUG nr.41/2009 iar prin deciziile nr.105/2010 și nr.124/2010, Curtea Constituțională a respins ca devenite inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 3 din OUG nr.31/2009, respectiv a art. 2 din OUG nr.41/2009, pe considerentul că, după sesizarea Curții, OG nr.15/2008 a fost abrogată expres prin Legea nr.330/2009, astfel încât OUG nr.31/2009 și OUG nr.41/2009, ca acte modificatoare, sunt și ele abrogate. În cuprinsul deciziei nr.124/2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.41/2009 erau oricum afectate de vicii de neconstituționalitate, întrucât modificau niște dispoziții legale declarate neconstituționale prin Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, respectiv, prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009. Curtea reamintește considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009, unde a reținut că nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec. O atare soluție se impune și pentru că viciul de neconstituționalitate stabilit de instanța de contencios constituțional trebuie eliminat, și nu perpetuat prin actele normative succesive de modificare și completare. În cazul de față, Guvernul, în calitate de legiuitor delegat, prin Ordonanța de urgență nr. 41/2009, a persistat în hotărârea sa de a nu lua în considerare prevederile Legii nr.221/2008, reducând majorările salariale stabilite de Parlament.
Acest aspect litigios a fost tranșat prin decizia nr.3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, conform căreia ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, 151/2008 și 1/2009, dispozițiile OG nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la 31 decembrie 2009.
Deși OUG nr.15/2008 a fost abrogată începând cu 01.01.2010 prin Legea nr.330/2009, potrivit art. 30 alin. 5 din Legea nr.330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, noul salariu de bază, fiind cel corespunzător funcțiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta, potrivit anexelor la prezenta lege.
Totodată, potrivit art. 5 alin. 6 din OUG nr.1/2010, reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile OUG nr.41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009.
Prin decizia 877/2011, Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 6 din OUG nr.1/2010, reținând că textul legal criticat a fost abrogat prin dispozițiile art. 39 lit. x) din Legea-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și nu produce efecte juridice asemenea celor învederate Curții de către autorii excepției de neconstituționalitate. Însă, această situație nu se datorează normei abrogatoare, ci faptului că prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii care viza aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, stabilind că acestea se aplică pe toată perioada cuprinsă între 1 octombrie 2008 și 31 decembrie 2009, astfel încât reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se va face pe coeficienții și salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 221/2008, și nu cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2009. O atare interpretare, departe de a constitui o ingerință în sfera de competență a puterii legiuitoare, reprezintă o aplicare corectă a deciziilor Curții Constituționale pronunțate în materia salarizării personalului din învățământ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009 sau Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009).
Prin urmare, începând cu 1 ianuarie 2010, personalul didactic și personalul didactic auxiliar are dreptul la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, iar acesta din urmă trebuie stabilit în conformitate cu prevederile OG nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, deci prin aplicarea coeficientului de multiplicare 1,000: 400 lei.
Pentru a beneficia de calculul și plata diferențelor de drepturi salariale în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008, prin prezenta hotărâre judecătorească, reclamanții sunt ținuți să dovedească că au ocupat în perioada 01.10.2008 – 31.12._11, funcții didactice sau didactice auxiliare din învățământ, prevăzute în Anexa nr. 1.2, respectiv Anexa 3 la Legea nr. 221/2008, în cadrul Universității din București.
Din adeverința nr._ din 10.01.2014 emisă de U. din București, care atestă funcția avută de reclamanți, locul de muncă ocupat de fiecare dintre ei, data de angajare și de desfacere a contractului individual de muncă precum și plata cotizațiilor de sindicat, Tribunalul a observat că niciunul dintre membrii de sindicat reclamanți nu au ocupat în intervalul de timp care face obiectul acțiunii, funcții care să se regăsească printre funcțiile didactice auxiliare expres și limitativ prevăzute în Anexa 3 a Legii nr. 221/2008.
Astfel, membrii de sindicat S. D., C. C. și D. A. au ocupat funcția de „îngrijitor”, C. M. a ocupat funcția de „electrician”, V. C. a avut funcția de „tâmplar”, în timp ce Tufișeanu C. și P. V. au ocupat funcția de „lăcătuș”.
Or întrucât funcțiile ocupate de membrii de sindicat reclamanți nu se regăsesc printre funcțiile didactice auxiliare enumerate în anexa 3 la Legea nr.221/2008, având în vedere dispozițiile art. unic, pct. 3 din Legea nr.221/2008, aceștia nu pot beneficia la calculul salariilor de valoarea coeficientului de multiplicare 1,000:400,00.
Deopotrivă, au fost respinse ca neîntemeiate și pretențiile privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale cuvenite fiecărui reclamant, dintre sumele încasate și sumele stabilite prin contractele individuale de muncă, aferente lunilor iulie, august, septembrie 2010 (sumă aferentă reducerii cu 25% a salariilor în temeiul Legii 118/2010).
Prin Legea nr.118/2010 din 30.06.2010 s-a reglementat „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”
În ceea ce priveste constituționalitatea măsurii legislative de diminuare a veniturilor salariale ale personalului bugetar, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sens favorabil prin Deciziile nr.872/2010, respectiv 874/2010.
Din analiza practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța concluzionează că măsură nu contravine nici art.1 Protocolului 1, potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Tribunalul a reținut că, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului noțiunea de „bun” în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție are un înțeles autonom, care nu este limitat la deținerea de bunuri fizice și este independent de clasificările formale din legislațiile interne. O . alte drepturi și creanțe, ca de exemplu datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c Slovaciei, par. 52)
Cu toate acestea, trebuie ca dreptul în cauză să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intra sub protecția acestui articol.
Tribunalul a reținut sub acest aspect că practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Așadar statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. din 8.02.2006, par. 23)
În cauză Vilho Eskelinen și alții Curtea a statuat că nu există un drept protejat de convenție la menținerea în plata a unui salariu într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen and Others, § 94)
Prin hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauză M. împotriva României (cererea nr._) Curtea a reținut că salariul deja încasat constituie bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, fără a sugera nicio clipă existența unui drept de a încasa pe viitor un salariu într-un anumit cuantum.
Cu alte cuvinte tribunalul a apreciat, că reclamanții nu aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Așadar, s-a analizat dacă reclamanții aveau, la data formulării acțiunii, cel puțin o “speranță legitima” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Pentru a se putea vorbi despre existența unei “speranțe legitime”, astfel cum această noțiune a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului trebuie avut în vedere că atunci când interesul patrimonial în discuție aparține categoriei juridice de “creanță”, el nu poate fi considerat ca “valoare patrimonială” și implicit ca “speranță legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. [ CEDO (Marea Cameră), Kopecky c/a Slovacia, Hotărâre din 28 septembrie 2004, par. 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera S.A și alții c/a Belgia, Hotărâre din 20 noiembrie 1995, par.31; CEDO (Marea Cameră), Draon c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par. 65-70; CEDO (Marea Cameră), Maurice c/a Franța, Hotărâre din 6 octombrie 2005, par.63-70].
Criteriul decisiv al unei “speranțe legitime”, protejate de primul Protocol este reprezentat de existența unui baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretat de instanțele naționale [CEDO (Marea Cameră), Kopecky, precât, par. 50 și 54; CEDO, Jantner c/a Slovacia, Hotărâre din 4 martie 2003, par. 27-33]
În cauză, tribunalul a reținut că drepturile salariale ale reclamanților, anterior intrării în vigoare a Legii 118/2010 erau reglementate prin Legea nr.330/2009 privind salarizarea personalului bugetar.
Așa fiind, reținând că reclamanții aveau o “speranță legitima” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și că modificarea dispozițiilor legale privind salarizarea acestora prin . Legii 118/2010 reprezintă o ingerință în dreptul acestora de proprietate, tribunalul a apreciat că această ingerință trebuie analizată tot prin prisma jurisprudenței Curții, pentru a observa dacă art. 1 din Protocolul 1 a fost sau nu încălcat.
În cauză Sporrong și Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinței statului în ceea ce privește dreptul de proprietate.
Astfel, ingerința statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau a anumitor prevederi legale.
O măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenței CEDO, 1. să fie prevăzută de lege, 2. să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general și 3. să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lonnroth c. Suediei).
Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul 1 Adițional în totalitate, așadar și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima.
În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate intre scopul vizat și mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgiei, 20 nov. 1995)
În ce privește ingerința reținută în cauză tribunalul a apreciat, pe de o parte că aceasta este prevăzută prin lege și pe de altă parte că aceasta servește necesității protejării unui interes general, asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale fiind noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică”. De altfel, aceste argumente se regăsesc în esență și în Deciziile nr. 872/2010 și 874/2010 ale Curții Constituționale.
Analizând dacă a fost respectat justul echilibru între interesele generale vizate și interesul particular ocrotit, respectiv dacă ingerința statului a impus reclamantului o sarcină individuală excesivă, Tribunalul s-a raportat la contextul particular al prezentei cauze, respectiv acela că salariile reclamanților sunt suportate de la bugetul de stat, fiind stabilite prin lege de către stat, iar nu prin negocieri individuale.
Având în vedere însă că, așa cum s-a arătat, ingerința nu poate fi apreciată ca o privare de proprietate, (câtă vreme aceștia nu aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional), diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților, a fost analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor.
Tribunalul reamintind de asemenea că, în conformitate cu practica constantă a Curții CEDO, Statul se bucura de o largă marja de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
Curtea a constatat în situații concrete că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret, în ce măsură salariatul bugetar a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), salariatul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas c. Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, par. 39).
În acest sens, Tribunalul a reținut că măsură de diminuare a salariilor, justificată de rațiuni de politica bugetară, a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea iar reclamanții nu au administrat în cauza nicio probă din care să rezulte că prin diminuarea cu 25% a salariilor au fost lipsiți de mijloace de subzistență.
S-a reținut totodată că începând cu luna ianuarie 2011, iar mai apoi cu iunie 2012, salariilor bugetarilor, reduse cu 25% li s-au aplicat creșteri de 15% și respectiv 8%, în baza art. 1 din Legea nr. 285/2010 și a OUG 19/2012.
Așa fiind, pentru toate motivele expuse, având în vedere și faptul că în cauză nu este vorba despre o privare de proprietate iar diminuarea drepturilor salariale, plătite de la bugetul de stat nu constituie, în sine, față de marjă largă de apreciere de care se bucura statul în realizarea politicilor bugetare, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la Convenția, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată.
În consecință, pentru toate considerentele expuse, Tribunalul a respins acțiunea atât în ceea ce privește capetele de cerere principale cât și cele accesorii, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel motivat în termen legal reclamantul S. U. al Universității din București, pentru următoarele motive:
Reclamanții, în calitate de membrii de sindicat, împreună salariații bugetari, au solicitat restituirea diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, a Legii - cadru nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile acestor acte normative, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, la data efectivă a plații, pentru perioada: 01.10.2008 și până la data de 31.12.2010.
Apelanții-reclamanți, fiind beneficiari ai dispozițiilor O.G. nr.15/2008, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, pot pretinde o „speranță legitimă” cu privire la realizarea drepturilor lor referitor la creșterile salariale.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății și cerințele interesului general.
Din adeverințele emise de U. București rezultă că apelanții-reclamanți salariați aflați pe listele aflate la dosarul cauzei sunt deopotrivă: pentru personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic - administrativ (arătat în Cererea de chemare în judecată textual).
Atât de personalul didactic (profesori, laboranți, etc.), dar și personalul didactic auxiliar și nedidactic-administrativ (portari, tipografi, bucătari, muncitori necalificați, administrator, administrator financiar, fochist, instalator, administrator patrimoniu, operator baze de date, referent, secretar, informatician, bibliotecar, inginer sistem, lăcătuș mecanic, electrician, floricultor peisagist, îngrijitor, șofer, tâmplar, administrator șef facultate, secretar tehnic de redacție, manipulant, documentarist, etc. conf. Legea Educației Naționale nr. 1/2011), sunt toți împreună salariați bugetari conform adeverințelor eliberate de U. București anexate la dosarul cauzei.
Personalul didactic este format din personalul didactic de predare/cercetare, personal didactic auxiliar/cercetare din universități, biblioteci universitare și biblioteci centrale universitare.
Conform dispozițiilor OUG nr.49/2014, personalul nedidactic își desfășoară activitatea în baza Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare/actualizate.
Personalul din învățământul superior este format din personal didactic și personal nedidactic.
Fapt pentru care, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată contribuie la ocrotirea intereselor legitime ale părților (personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic-administrativ), așa încât să dea acțiunii calificarea juridică exactă.
În acest scop, calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.
În speță, apelanții-reclamanți (personalul nedidactic-administrativ) au solicitat despăgubiri civile, deoarece și acestora le-au fost aduse grave prejudicii, începând cu data introducerii acțiunii să plătească salariile potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiționale la contractele individuale de muncă; să plătească sumele susmenționate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plații efective a sumelor datorate.
Apelanților-reclamanți (personalul nedidactic administrativ) li s-a diminuat cu 25% cuantumul salariului brut, începând cu data de 04 iulie 2010, în temeiul dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
Ca exemplu în susținerea apelanților, se arată că în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Muresanu împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
Reducerea salariului reclamanților, atât al personalul didactic personalul didactic auxiliar cât și nedidactic administrativ)cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, atât al personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic cât și al personalului bugetar administrativ.
Așadar, nu numai personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic solicită restituirea salariilor bugetarilor cu 25%, ci și personalul administrativ - membrii de sindicat, conform Adeverințelor anexate.
De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Legea nr.118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele spetei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Astfel, salariații apelanți arată că este necesară experiența, onestitatea și competență judecătorului, pentru ca procesul să fie soluționat cu celeritate, chiar și în cazul în care sunt evidente interpretări eronate, elemente redactate eronat sau indicarea temeiului juridic incomplet.
În concluzie, solicită obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente perioadei: 01.10. 2008 și până la data de 31.12,2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plații efective, pentru personalul nedidactic - administrativ în calitate membrii de sindicat, conform Adeverințelor anexate.
Temeiul juridic fiind dispozițiile Legii nr. 221/2008, a Legii-cadru nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile acestor acte normative, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, la data efectivă a plații.
Decizia nr. 706/2007 Curtea Constituțională a arătat că „stabilirea principiilor și condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, modificarea reglementărilor în această materie neînsemnând restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale”.
Prin Legea nr.118/2010 - art. 1 alin.1 s-a prevăzut astfel „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea să se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, dar și dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. „c” din Codul muncii și art. 110 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă.
Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății."
Curtea a constatat că măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod și că nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție sunt respectate.
Așadar, dacă reducerea de 25 % s-a aplicat în mod unitar, atunci și restituirea să se facă tot în mod unitar, atât pentru personalul didactic, personalul didactic auxiliar și nedidactic - administrativ ( portari, tipografi, bucătari, etc.) toți împreuna salariați bugetari: membrii de sindicat, conform Adeverințelor anexate.
Măsura diminuării salariilor cu 25% are un caracter temporar până la data de 31 decembrie 2010, fiind evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai cât timp se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
Prin art. 1 din Legea 285/2010 s-a prevăzut că „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%”.
Făcând parte din această categorie de personal, apelanții-reclamanți au intrat sub incidența dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 441/30 iunie 2010 și intrată în vigoare potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, în sensul diminuării cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.
Prin urmare, începând cu data de 01.01.2011 efectele Legii nr.118/2010 au fost atenuate prin adoptarea Legii nr.285/2010, procentul de 15% fiind determinat în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, politici care se încadrează în nivelul cheltuielilor bugetare, aspect reținut și în Decizia nr. 1655/2010 a Curții Constituționale.
Prin întâmpinarea formulată la data de 24.03.2015, intimata-pârâtă U. București a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
La data de 16.04.2015, apelantul-reclamantul S. U. al Universității București a formulat răspuns la întâmpinare. De asemenea, la data de 10.09.2015, a formulat întâmpinare la apelul formulat de U. din București.
Analizând actele dosarului prin prisma excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție de ordine publică ce trebuie soluționată cu prioritate, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VIII – a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr.8414/2013 la data de 26.02.2013, reclamantul S. Universitar din U. București a solicitat obligarea pârâții U. din București și M. Educației Naționale la calculul și plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, astfel cum rezultă din neaplicarea OG nr.15/2008, aprobată prin Legea nr.221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrilor Sindicatului Universitar (în speță pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic administrativ), începând cu 1.10.2008 până la data de 31.12.2009 (până la data efectivă a plății – sume actualizare cu indicele de inflație).
Prin întâmpinarea adresată instanței de fond, pârâta U. din București a invocat prescripția dreptului la acțiune, în raport de prevederile art.268 lit.c Codul muncii, susținând că pentru perioada indicată în acțiune, respectiv 1.10.2008 – 31.12.2009, termenele de prescripție s-au împlinit începând cu 1.10.2011 și până la data 31.12.2012, or acțiunea a fost depusă la 26.02.2013, mult după împlinirea acestor termene.
Prin cererea formulată la data de 31.01.2014, reclamantul S. Universitar din U. București a arătat că cererea inițială de chemare în judecată cuprinde o eroare în privința perioadei pentru care sunt solicitate drepturile în numele membrilor de sindicat, motiv pentru care precizează că solicită plata drepturilor salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, a Legii nr.330/2009, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite, în conformitate cu aceste prevederi legale, în perioada 1.10.2008 – 31.12.2010.
Prin încheierea din 12 mai 2014 s-a dispus disjungerea dosarului nr. 8414/2013 în 26 dosare distincte, printre care și dosarul nr._/3/2014 soluționat prin sentința apelată.
Curtea reține că acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26.02.2013, astfel cum rezultă în mod incontestabil din mențiunile din sistemul informatic ecris, precum și motivarea sentinței nr.9420/13.10.2014 pronunțată în dosarul nr._, din care a fost disjuns prezentul dosar, iar nu la data de 26.02.2012, cum în mod greșit susține intimatul prin cererea înregistrată la data de 16.04.2015 (fila 29 dosar apel).
De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de apel, la data de 10.09.2015 (fila 40), apelantul S. U. București confirmă faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 26.02.2013.
De asemenea, prin răspunsul depus la data de 16.04.2015 față de întâmpinarea formulată de intimata U. București (fila 29), același Sindicat precizează că prin acțiunea inițială s-au solicitat drepturi aferente perioadei 1.10.2008 – 31.12.2013 și că ulterior s-a rectificat eroarea cu privire la perioadă, fiind solicitate drepturi aferente perioadei 1.10.2008 – 31.12.2010 prin răspunsul la întâmpinare depus la instanța de fond.
Potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cuprinse în secțiunea dedicată dispozițiilor tranzitorii și de punere în aplicare a Cărții a VI-a "Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor", „prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.”
Astfel, pentru aceste prescripții, rămâne incidentă vechea reglementare, inclusiv în ce privește caracterul de ordine publică al normelor și posibilitatea invocării prescripției din oficiu.
Succesiunea actelor normative privind drepturile pretinse ori publicarea în Monitorul Oficial a unor decizii ale Curții Constituționale sunt împrejurări care nu pot produce efecte în privința cursului prescripției extinctive (început, suspendare, întrerupere, împlinire).
Prescripția este o sancțiune îndreptată tocmai împotriva pasivității titularului dreptului, care, după împlinirea termenului de prescripție, nu mai poate obține „condamnarea” pârâtului la executarea obligației, întrucât dreptul la acțiune este stins.
Este adevărat că prescripția nu își poate produce efectul sancționator decât dacă titularul dreptului la acțiune a avut atât voința de a acționa, cât și posibilitatea efectivă de a se adresa organului de jurisdicție, solicitând protecția dreptului său.
Însă, în sistemul Decretului nr.167/1958, ale cărui dispoziții sunt aplicabile în speță, cauzele de suspendare a cursului prescripției sunt cele stabilite expres și limitativ prin lege, neputând fi reținută de instanță vreo altă cauză decât cele în privința cărora legiuitorul însuși a stabilit că, fie opresc cursul prescripției pe durata existenței lor, dacă prescripția a început să curgă, fie amână începutul prescripției.
În ce privește momentul de început al cursului prescripției, ori de câte ori nu este incidentă o regulă specială, prevăzută de lege pentru o anumită situație particulară, își găsește aplicarea regula generală, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
În dreptul muncii, data nașterii dreptului la acțiune este stabilită prin dispozițiile art. 166 alin. 1 și art. 283 alin.1 din Codul muncii, în varianta în vigoare pentru perioada 1.10._09 (actual art.268 alin.1 lit.c. Codul muncii).
Astfel, potrivit prevederilor art. 166 alin.1 din Codul muncii, în varianta în vigoare pentru perioada în litigiu (actual art.171 Codul muncii), dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codului muncii, în varianta în vigoare pentru perioada în litigiu (actual art.268 268 alin.1 lit.c Codul muncii), cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, iar data nașterii dreptului la acțiune este data la care fiecare prestație datorată de unitatea de învățământ debitoare, privind plata integrală drepturilor bănești cuvenite, ar fi trebuit să fie executată.
Curtea reține că nașterea acestui drept a avut loc la data la care au fost reglementate aceste drepturi, respectiv prin OUG nr. 15/2008.
Faptul că ulterior au intervenit mai multe modificări legislative ce au fost supuse controlului constituțional nu prezintă relevanță asupra termenului de prescripție, pe de o parte întrucât nu reprezintă un caz de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut în mod expres de legiuitor, iar pe de altă parte, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii a reținut că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
Astfel, o eventuală prorogare a curgerii termenului de prescripție nu poate opera în cauză, ca efect a deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009.
Prin urmare, termenul general de prescripție a început să curgă de la data de 01.08.2008, data la care legiuitorul a înțeles să acorde aceste drepturi.
Cum și în vechea reglementare (art. 12 din Decretul nr. 167/1958), dar și conform noului cod civil (art. 2503 alin. 2), unul dintre principiile care guvernează efectele prescripției extinctive este acela potrivit căruia, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, pentru fiecare prestație curge o prescripție distinctă, Curtea reține că dreptul material la acțiune pentru pretențiile patrimoniale aferente perioadei 01.10._09, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 26.02.2013, este stins prin prescripție.
De asemenea, la data de 31.01.2014, când a fost precizată acțiunea, prin care s-au solicitat și drepturi aferente perioadei 1.01.2010 – 31.12.2010, era împlinit termenul de prescripție de 3 ani.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea ca prescrisă și va menține dispoziția sentinței apelate în privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Educației Naționale, fiind de prisos cercetarea criticilor de fond deduse judecății invocate de apelant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune.
Admite apelul declarat de apelantul-reclamant S. „U.” din U. București, având CF_ și sediul în București, .-92, sector 5, în numele membrilor de sindicat S. D., C. C., D. A., C. M., Tufișeanu C., P. V., V. C., împotriva sentinței civile nr.9427 din data de 13.10.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. din București, cu sediul în București, ..36-46, sector 5 și cu intimatul-chemat în garanție M. Educației Naționale, cu sediul în București, ..28-30, sector 1.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea ca prescrisă.
Menține dispoziția sentinței apelate în privința excepției lipsei calității procesuale pasive.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 septembrie 2015.
Președinte, Judecător,
R. F. G. B. A. C.
Grefier,
B. M.
Red: R.F.G.
Dact:N.V.
5 ex.
Jud. fond: F. I. V.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 4871/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 3074/2015.... → |
|---|
