Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3976/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 3976/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 3976/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr._ (Număr în format vechi_ )

Decizie Nr.3976/2015

Ședința publică de la 27 Octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE R. G.

Judecător L. U.

Grefier M. L. V.

Pe rol, soluționarea apelului formulat de apelanta-petentă S. R. de Televiziune împotriva sentinței civile nr. 3159/31.03.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații: A. R.-V., C. O.-D., G. F.-M.-C., G. M., M. S., Chriacopol E.-M., C. N.-D., I. D., A. L., R. I. M., G. M.-N., G. B.-O., S. I., T. I.-C., S. R., I. E.-I., U. D., I. R., I. T.-I., C. M.-I., C. E., V. I.-C.-V., M. C.-A., M. M.-M., B. A., cauza având ca obiect: drepturi bănești și cerere de suspendare executare provizorie a sentinței nr. 3159/31.03.2015.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații prin apărător ales avocat Ș. Naubauer, conform împuternicirii avocațiale emise în baza contractului de asistență juridică nr._/19.03.2014, aflată la fila 30 dosar apel, lipsind apelanta

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură la data de 06.10.2015 apelanta a depus precizări și un set de înscrisuri, precum și copia xerox a achitării cauțiunii de la dosarul nr._, iar în cadrul procedurii prealabile, motivele de apel au fost comunicate intimatei la data de 04.09.2015, care a formulat întâmpinare la data de 14.09.2015, comunicată apelantei la data de 17.09.2015 și care la data de 23.09.2015 a formulat răspuns la întâmpinare, după care:

Curtea ia act că suspendarea provizorie a executării prin ordonanța președințială a fost respinsă ca neîntemeiată, că s-a dispus restituirea cauțiunii, iar la dosarul cauzei se află doar copia acelei cauțiuni, iar cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării provizorii a sentinței apelate, constată ca rămasă fără obiect.

Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, în raport de prevederile art.392 Cod procedură civilă, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul apărătorului ales al intimaților în combaterea cererii de apel.

Intimații prin apărător ales având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii ca temeinică și legală. De asemenea, față de prescripția dreptului material la acțiune arată că nu are legătură cu prezenta cauză. Invocă in acest sens deciziei nr. 20 a ÎCCJ care a vizat natura juridică a drepturilor prevăzute a se acorda potrivit contractelor colective de muncă, cu diferite ocazii de Paști, C., tichete de masă și cadou, drepturi speciale unde termenul de prescripție este aplicabil. În cauza de față s-a solicitat majorarea salariilor de bază cu indicii prețurilor de consum, data scadenței fiind la data de 07.04.2012, iar acțiunea a fost introdusă în termen. Mai arată că, referitor la alin 2 din art.36 din legea 41/1994 nu este aplicabil în prezenta cauză, deoarece a solicitat majorarea salariilor de bază cu indicii prețurilor de consum comunicați de Institutul Național de S. și nu compensarea sau indexarea procentului stabilit prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, arată că, față de susținerile societății potrivit cărora s-ar afla într-o degradare continuă, conform raportului Curții de Conturi încă din 2006, consideră că se află în această cauză datorită luării deciziilor manageriale defectuoase, și nu are legătură cu clauza din contractul colectiv pe baza căruia a formulat acțiunea. Totodată, arată că angajatorul și-a asumat obligația negocierii calendarului de acordare a compensațiilor prin negocieri trimestriale de a acorda salariaților sumele respective până la cel târziu data încetării de drept a contractului colectiv de muncă, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată pe cale separată.

Curtea în temeiul art.394 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterii și reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr.10._ la data de 26.03.2014, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâta S. R. de Televiziune (SRTV), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SRTV la majorarea salariilor de bază ale acestora începând cu data de 07.04.2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de Institutul Național de S. (I.N.S.) aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012, conform art.102 alin.1 lit.d din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SRTV pe anii 2010-2012 și la plata către reclamanți într-o singur etapă, a sumelor de bani reprezentând diferențele salariale rezultate în urmă aceste majorări salariale începând cu data de 07.04.2012.2012, până la rămânerea definitivă hotărârii judecătorești. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.3159/31.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, a fost admisă cererea de chemare în judecata precizată formulată de reclamanții A. R. V., C. O. D., G. F. M. C., G. M., M. S., Chriacopol E. M., C. N. D., I. D., A. L., R. I. M., G. M. N., G. B. O., S. I., T. I. C., S. R., I. E. I., U. D., I. R., I. T. I., C. M. I., C. E., V. I. C. V., M. C. A., M. M. M., B. A., în contradictoriu cu pârâta S. R. de Televiziune și a fost obligată pârâta la majorarea salariilor de bază ale reclamanților începând cu data de 07.04.2012, cu indicii preturilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 conform art.102 alin 1 lit.d din C.C.M. încheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, precum și la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariale de bază cu indicii preturilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art.102 alin 1 lit.d din C.C.M. încheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între părți au existat, în perioada pentru care se solicita drepturile bănești în cauză, raporturi de muncă, reclamanții fiind salariați ai paratei, după cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată precizate.

Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2008-2009, înregistrat sub nr.3547/11.08.2008 prevedea la art.102 alin.1 pct.d următoarele: "Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM: [...] d. Compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între Partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia din părți. Sumele aferente indicelui de creștere a preșurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2009".

Ulterior, prin actul adițional nr.3 la același contract colectiv de muncă, s-a modificat art.102 alin.1 lit.d, care prevedea, în formă modificată următoarele: "compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., se va realiza în baza unui calendar negociat între partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia din părți. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 1 mai 2010".

Potrivit art.102 alin.1 lit.d din Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2010 - 2012: "compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., începând cu anul 2008, se va realiza în baza unor negocieri trimestriale între Partenerii sociali. Sumele aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a prezentului CCM".

Contractul Colectiv de Muncă din SRTV pe anii 2010 - 2012 a încetat, potrivit afirmațiilor reclamanților, astfel cum rezultă din actele dosarului la data de 07.04.2012.

Dispozițiile din Contractele Colective de Muncă ce fac obiectul prezentei judecăți le sunt aplicabile prevederile Legii nr.130/1996, legea care era în vigoare atât la semnarea Contractului colectiv de muncă pe anii 2008-2009, cât și la semnarea Contractului Colectiv de Muncă pe anii 2010-2012 (instanța are în vedere faptul că Legea nr.62/2011 privind Codul Dialogului Social a intrat în vigoare la data de 13.05.2011).

Potrivit prevederilor art.30 din Legea nr.130/1996: "1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți. 2) Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta."

Caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă este garantat constituțional și prin art.41 alin.5 din Constituția României, conform căruia” dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Pârâta a recunoscut prin întâmpinare faptul că nu și-a respectat obligațiile stabilite prin art.102 alin.1 lit.d din cele două contracte colective de muncă încheiate la nivelul unității. În acest sens, principala apărare a pârâtei este aceea potrivit căreia această clauză era supusă unei condiții suspensive, fiind condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, care nu au permis respectarea obligației sale de compensare a salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum.

Această apărare a fost înlăturată de instanță. Din analiza clauzelor prevăzute în art.102 din cele două contracte colective de muncă, se reține că acest articol cuprinde două clauze distincte în ceea ce privește drepturile salariale recunoscute de angajator salariaților unității. Astfel, la art.102 alin.1 lit.a, angajatorul a stabilit posibilitatea de a efectua majorări salariale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății, iar la lit.d a aceluiași articol s-a prevăzut compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., fără însă ca această majorare salarială să fie condiționată de "posibilitățile financiare ale societății".

Cele două posibilități de modificare a drepturilor salariale sunt distincte, regimul lor juridic fiind diferit, situație care rezultă din data la care aceste majorări își produceau efectele: respectiv 1 octombrie și 1 martie pentru dreptul prevăzut la lit.a și trimestrial, dar nu mai târziu de 1 mai 2009/1 mai 2010, încetarea de drept a contractului colectiv de muncă, pentru dreptul prevăzut la lit.d.

Astfel, dreptul prevăzut la lit.a se putea acorda doar în urma unor negocieri individuale cu fiecare salariat în parte, în timp ce dreptul prevăzut la lit.d urmă a fi acordat în urma unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, dar nu mai târziu de încetarea de drept a contractului colectiv de muncă.

Totodată, instanța a reținut căa în timp ce dreptul prevăzut la lit.a putea fi acordat în funcție de posibilitățile financiare ale societății, dreptul prevăzut la lit.d era legat de un indicator economic obiectiv, comunicat permanent de I.N.S., respectiv de indicele de creștere a prețurilor de consum.

Prin urmare, acordarea drepturilor prevăzute de art.102 alin.1 lit.d nu era condiționată de posibilitățile financiare ale instituției, angajatorul obligându-se la a compensa salariul de bază al fiecărui salariat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., în mod succesiv, până la data de 01 mai 2009, ulterior până la data de 01 mai 2010 și în final, până la încetarea de drept a Contractului Colectiv de Muncă, în mai multe etape, începând cu anul 2008.

Este de subliniat că față de faptul că această clauză a fost reluată în CCM la nivel de unitate pentru anii 2010 - 2012, instanța a constatat că pentru drepturile pe anul 2008, care au început să curgă la data de 01 mai 2009 nu s-a putut împlini termenul general de prescripție, având în vedere că această clauză reprezintă o recunoaștere a debitorului - angajator, față de creditorii - salariați a drepturilor lor de a le fi compensat salariul de bază cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S..

În consecință, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă, și anume art.236 alin.4 Codul muncii, (în vigoare la data încheierii celor două contracte colective de muncă) conform căruia contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților și art.243 alin.1 Codul muncii, conform căruia executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, pârâta S. R. de Televiziune.

În motivarea apelului, apelanta a arătat cu privire la cererea de suspendarea executării provizorii a hotărârii apelate că potrivit art.448 C.proc. Civ. coroborat cu art.274 din Codul muncii republicat, hotărârile primei instanțe sunt provizoriu executorii de drept, în contextul în care aceste au ca obiect plata unor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Potrivit art.450 din C.proc. Civ., suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecății în apel.

Astfel, în situația de față, cu sentința civilă nr.3159 din 31.03.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul menționat în rubrica, s-a dispus obligarea Societății Române de Televiziune la plata începând din 2012 a drepturilor salariale majorate cu indicii de consum aferenți anilor 2008 - 2011 și primul trimestru al anului 2012, deci cu ignorarea chiar și a termenului general de prescripție.

D. fiind că cererea de apel a fost depusă la instanța de fond împreună cu solicitarea suspendării provizorii a executării acestei sentințe, până la soluționarea apelului în această cauză și că în considerarea faptului că sentința civilă atacată nu este încă redactată și implicit, dar salariații reclamanți a căror acțiune a fost admisă de către instanța de fond, au solicitat în scris conducerii societății calcularea drepturilor lor bănești și plata de îndată a acestor drepturi, suma care global are un impact financiar de aproximativ 5.000.000 Euro și reținând ca societatea înregistrează la acest moment o datorie (fiscală și comercială) de peste_ Euro, apreciază că prin suspendarea executării hotărârii este admisibilă pentru evitarea unui iminent blocaj de activitate al serviciului public de televiziune.

Astfel, în temeiul art.450, alin.5 C.proc. Civ., vă solicităm că, până la soluționarea cererii de suspendare, să dispuneți suspendarea executării sentința civilă nr.3159 din 31.03.2015, pronunțată de Tribunalul București, până la soluționarea apelului formulat în această cauză.

Apreciază că, în cauză, sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate ale cererii, respective;

1) Aparența de drept, deoarece prin hotărârea apelată au fost ignorate prevederi legale ori chiar convenționale care condiționau acordarea indexării cu indicii de inflație;

2) Urgență în privința măsurii provizorii a suspendării executării și implicit a prevenirii unei pagube iminente, care rezida din iminenta blocare a activității în contextul în care suma care ar urma să fie practic executată este, de peste 5.000.0000 Euro, iar veniturile lunare ale societății (din care se plătesc toate costurile de funcționare) sunt de sub 7.500.000 Euro;

De altfel, chiar dacă sentința apelată nu este încă redactată pentru a putea observa motivația acesteia, se poate constata că instanța de fond a dispus obligarea Societății Române de Televiziune la plata unor majorări salariale cu titlu de compensare ca urmare afectării salariilor prin inflație, fără a lua în considerație că potrivit Legii de organizare a societății Romane de Televiziune nr.41/1996, aceste compensații nu puteau fi acordate în afara situației financiare a societății, cât și clauze din contractele colective de muncă cu privire la acordarea acestor compensații trebuind să fi fost interpretate obligatoriu în relație cu prevederile obligatorii ale Legii nr.41/1994 republicată.

Circumstanțial, în scopul fundamentării cererii de suspendare a executării hotărârii, mai învederează că din 2009 și până în prezent instituția a înregistrat, an de an, pierderi financiare și astfel a acumulat datorii enorme (echivalente cu o transă acordată României de Fondul Monetar Internațional), plata acestor compensații a fost și este imposibil de făcut, fiind dovedit în mod irefutabil că lipsește sursa financiară a acestor compensații.

Dincolo de acest aspect, în situația în care instanța de apel ar pronunța o soluție de admitere a apelului, modificând, în tot, sentința civilă, prin plata acestor sume halucinante înaintea soluționării apelului a acestor indexări, având în vedere că salariații reclamanți au solicitat deja executarea provizorie a acestei sentințe, instituția ar fi fost deja blocată în adevăratul sens al expresiei și posibil să nu mai poată recupera.

În altă ordine de idei, se poate reține ca prin admiterea cererii de suspendare provizorie a executării nu se aduce nici o atingere nici interdicției prevăzute de art.996, alin.5 C.pr.civ., întrucât suspendarea provizorie a executării sentinței civile nu poate fi de natură să rezolve litigiul în fond, o astfel de suspendare având caracter provizoriu, numai până la soluționarea cererii de apel.

Pentru motivele arătate, solicită să se admită cererea și, pe cale de consecință, în temeiul art.450, alin.5 C.proc. Civ., să se încuviințeze provizoriu, suspendarea executării sentința civilă nr.3159 din 31.03.2015, pronunțată de Tribunalul București, până la soluționarea apelului în această cauză.

În ceea ce privește hotărârea apelată învederează că prin aceasta s-a dispus în mod nelegal obligarea societății la majorarea salariului de bază cu echivalentul indicilor prețurilor de consum (indicilor de inflație) pentru perioada 2008 - martie 2012 și plata diferențelor, fiind ignorate cu desăvârșire prevederile art.36, alin.2 din Legea 41/1994 republicată, potrivit cu care acordarea indexării este ținuta de posibilități financiare ale instituției.

De asemenea instanța de fond a ignorat și condițiile de acordare a acestor indexări instituite de art.102 din Contractele Colective de Muncă succesive, potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale, valoarea majorării se negociază și în considerarea prevederii cum că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.

În egală măsura se impune să valorificați decizional și împrejurarea că instanța de fond a ținut seama de prevederea de la art.36, alin.2 din Legea 41/1994 republicată numai de la momentul la care acesta a fost preluată și în CCM încheiat în aprilie 2012, încălcând astfel flagrant prevederile de la art.132, alin.1 din Legea 62/2011, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.

Câtă vreme, prin hotărârea pronunțată s-a ținut seama doar de prevederi scoase din context din CCM și s-a ignorat o dispoziție legală care nu era obligatoriu să fie și importată în CCM, nesocotindu-se legea, opinează în mod justificat că se impune modificarea acestei hotărâri.

În altă ordine de idei apreciază că hotărârea criticată pe calea apelului este nelegală deoarece a încălcat o prevedere legală dispozitiva (art.36, alin.2 Legea 41/1994) și a soluționat greșit cauza lăsând nevalorificate condițiile instituite de toate CCM succesive (art.102 CCM din perioada de referință), în ceea ce privește negocierea calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv și realizarea negocierilor individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului (art.41 Codul muncii).

Pe fondul cauzei, apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică pentru că s-a rezumat la a aprecia scos din context doar o parte a art.102 din CCM încheiate succesiv și a lăsat nevalorificat procesual orice limitare care era instituită fie prin lege fie chiar prin însăși contractele colective în cauză.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea societății la indexarea salariului de bază cu indicele de inflație pentru ultimii 6 ani și obligarea la plata diferenței dintre salariul indexat și cel efectiv încasat pentru ultimii 3 ani, motivat de prevederile Contractelor Colective de Munca succesive în perioada de referință.

Pe cale de întâmpinare pe fond a invocat prescripția dreptului material ia acțiune instituită de art.268, lit.e din Codul muncii republicat, excepție care de asemenea a fost respinsă pentru motive pe care le apreciază nefondate și netemeinice, câtă vreme dreptul pretins decurgea exclusiv din clauzele contractului colectiv de muncă și nu reprezintă în sine un drept salarial.

Prin hotărârea pronunțată instanța de fond a admis acțiunea formulată și a dispus obligarea societății la majorarea salariilor de bază ale reclamanților începând cu data de 07.04.2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012 conform art.102 alin 1 lit.d din C.C.M. încheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012.

De asemenea prin această hotărâre s-a mai dispus obligarea la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază cu indicii prețurilor de consum comunicați de INS aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art.102 alin 1 lit.d din C.C.M. încheiat la nivel de SRTV pe anii 2010-2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii, alături de plată către reclamanți a sumei de_ lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat, suma pe care o apreciază una vădit disproporționată și nefondat cuantificată.

În argumentarea solicitării de admitere a apelului și de respingere a acțiunii supune atenției, în prealabil, faptul că art.36, alin.2 din Legea 41 din 1994 republicată condiționează în mod obligatoriu ca acordarea indexării de posibilitățile financiare ale instituției și ca art.102 din CCM încheiate succesiv prevăd ca indexarea cu indicele de inflație se acorda doar pentru perioada de valabilitate a CCM și că se pot efectua majorări salariale la o valoare negociată prin acte adiționale încheiate la contractele individuale de munca ale salariaților.

Concret, instanța de apel trebuia să se aplece cu seriozitate asupra aspectelor esențiale în raport de care se poate pronunța o hotărâre temeinică și legală, respectiv să verifice dacă au existat negocieri ale unui calendar de acordare a compensației, dacă aceste negocieri au fost realizate în perioada de valabilitate a contractului colectiv, existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare (astfel cum prevede legea și cum s-a importat în CCM încheiat în aprilie 2012) și dacă au fost realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.

Este de observat că instanța fondului, care a soluționat lapidar și evident superficial cauza, a ignorat condițiile în raport de care se putea acorda o asemenea indexare cu indicii de inflație și a omis să aibă în vedere o prevedere legală în raport de care instanța era ținută.

Solicită a se aveaîn vedere că din interpretarea textelor succesive din CCM încheiate între 2008 - 2012, pe care se întemeiază acțiunea introductivă, rezulta o . condiții suspensive în raport de care să poată fi acordată plata și anume:

a) negocierea calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv;

b) existenta posibilității financiare de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;

c) să fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.

De asemenea, solicită să se observe ceea ce prima instanța a ignorat, și anume ca respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de muncă, ca în CCM 2010" - 2012, art.102 menține raționamentul juridic legal, devenit și convențional, respectiv acela al compensării prin indexare cu indicii de inflație în funcție de posibilitățile financiare, negocierii calendarului de creștere și al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de munca asupra elementului salariu.

Contrar celor reținute de instanța inferioară, din perspectiva fundamentării pretenției deduse judecății, reiterează că în ceea ce privește indexarea salariului cu indicele de inflație pe temeiul CCM aplicabil pe perioada de referință, această solicitare este nefondată, pentru că nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord între partenerii socialei, pentru că nu au existat posibilități financiare și nu în ultimul rând pentru că potrivit art.41 coroborat cu art.162 din Codul mmuncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părților și doar pe baza unei negocieri individuale, pentru că în contractul colectiv invocat se creează doar premisa acestei indexări și ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, care în mod netemeinic a fost respinsă, solicită ca exercitând puterea instanței să se constate că acțiunea introductivă a vizat drepturi care decurg din clauzele unui contract colectiv de muncă și care nu se regăsesc și în contractele individuale de muncă ale salariaților, în temeiul art.268, alin.1 lit.e din Codul muncii republicat, invocă prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada care este anterioară celor 6 luni anterioare datei introducerii acțiunii.

Astfel, în temeiul art.224 raportat la art.247 C.proc. Civ. coroborat cu art.268, alin.1, lit.e din Codul muncii și în considerarea Deciziei nr.20 din 18.11.2013, pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, invocă excepția prescripției dreptului de a mai pretinde plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor pentru perioada 2008 februarie 2014 în baza Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, întrucât în speța obiectul cauzei este reprezentat în mod în mod neechivoc reprezentat de executarea unor clauze a unui contract colectiv de muncă.

Prin urmare, textul art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Susține că se impune astfel să se facă o distincție de raționament în sensul că obiectul cererii deduse judecății, respectiv plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, reprezintă în sine un drept bănesc și nu un drept salarial, pentru că drepturile salariale sunt reglementate prin contractul individual de muncă, iar plata solicitată, nefiind reglementat prin contractul individual de muncă, este în sine un drept decurgând dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă, în speța contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Deși în mod superficial exista tendința de a se considera că orice primă sau alt beneficiu prevăzut în contractele colective de muncă ca fiind drepturi salariale, solicită a se avea în vedere că acestea sunt în fapt drepturi bănești, care nu decurg din contractul individual de muncă, ci din contractul colectiv de muncă, sens în care intervine în mod logic raționamentul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei.

În argumentarea acestei opinii solicităm să se verifice elementele contractului individual de muncă în concordanță cu textul art.159 din Codul muncii (republicat) și astfel să se observe că salariul ca și drept material concret - contraprestație a muncii, se regăsește reglementat numai în acest gen de contracte, în speță, contractele individuale de muncă, iar în contractele colective de muncă se regăsesc prevăzute doar drepturi bănești care adaugă la salariu și nicidecum acestea nu îl compun.

Este adevărat că art.160 din Codul muncii republicat, abordând noțiunea de componentă a salariului, face referire la „alte adaosuri" însă, atât timp cât salariul se reglementează în contractul individual de muncă și nu în contractul colectiv de muncă, devine evident că acele alte adaosuri, avute în vedere de art.160 din Codul muncii republicat trebuie să se regăsească tot în cuprinsul contractului individual de muncă.

În actul de cercetare judecătorească a acestei cauze solicită să se aplece asupra esenței textului art.229 din Codul muncii și în mod neîndoielnic se va constata că norma face o diferență irefutabilă între drepturi și natura acestora, diferența care se regăsește reluată și între aceste două termene de prescripție.

Astfel, textul în cauză definește contractul colectiv de muncă ca fiind convenția încheiată în forma scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, care fac obiectul exclusiv al negocierilor colective.

Menționează astfel că se are în vedere salarizarea distinct de alte drepturi, și cum salarizarea este primar reglementată prin contractul individual de muncă, devine evident că termenul de 3 ani se aplică și altor drepturi decât salariul, numai în măsura în care acestea se regăsesc prevăzute și în contractul individual de muncă, chiar și la nivel de recunoaștere de drept și nu numai de constituire a acestuia.

Or, atâta timp cât în cuprinsul contractelor individuale de muncă, în forma uzita la nivelul societății, nu se prevede ca salarizarea se compune și din plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor, prevăzut exclusiv în CCM la nivel de unitate, rezultă că termenul de prescripție este cel de 6 luni, fiind în prezența unei clauze a unui contract colectiv de muncă și nu a unui drept salarial reglementat exclusiv prin contractul individual de muncă.

Susține în acest sens pentru că, observând textul art.2 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care practic definește ce anume reglementează acesta, se va observa că ceea ce se cuprinde în clauzele unui contract colectiv de muncă sunt clauze constitutive de drepturi (...) în speța bănești, și nicidecum drepturi salariale ca în contractul individual de muncă.

Astfel, potrivit acestui text, în contractul colectiv de muncă se reglementează drepturile și obligațiile angajatorilor și ale salariaților, privind condițiile de muncă, salarizarea, promovarea și "garantarea unor relații de munca echitabile, de natură să asigure protecția socială a salariaților și foarte important alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

Chiar și din acest text, pe care trebuie să fie analizat în mod temeinic, se nasc două abordări și anume aceea a reglementarii salarizării și nu a stabilirii acesteia, întrucât stabilirea salariilor să face prin contractele individuale, și situația premisă a altor drepturi, evident în afara salarizării, așa cum este cazul sporurilor necuprinse în contractele individuale de muncă.

O dovadă mai mult decât evidență că prescripția de 3 ani se aplică drepturilor decurgând din contractele individuale de muncă, altele decât salariul și ca prescripția de 6 luni este incidența drepturilor care decurg din contractele colective de muncă, este chiar textul art.171, alin.1 din Codul muncii republicat, unde se prevede ca dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Ceea ce se înțelege din acest text, în raportare cu cel de la art.268, alin.1, lit.e, este că dacă în contractul individual de muncă se prevede pe lângă salariu, orice alt drept (cum ar fi plata contravalorii indicilor anuali de creștere a prețurilor), atunci prescripția este evident de 3 ani, fiind incidența lit.c a art.268, însă dacă dreptul care nu se cuprinde în elementul salariu, ori nu se găsește în contractul individual, atunci în mod de netăgăduit acesta tine de o clauză a unui contract colectiv de muncă și astfel este afectat de prescripția specială de 6 luni.

Apreciază ca modurile de aplicare a termenului de 6 luni, respectiv a celui de 3 ani, se disting în raport de izvorul și natura concretă a dreptului, respectiv contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă, pentru că termenul de 3 ani este fezabil, prin coroborarea tuturor textelor menționate, în cazul răspunderii patrimoniale (contractuale), tocmai pentru că în Codul muncii se utilizează sintagma „de la data nașterii dreptului", iar în Legea nr.62/2011 „de la data producerii pagubei", astfel că termenul de 6 luni din art.268 alin.1, lit.e din Codul muncii se va aplica atunci când unele drepturi bănești, cum sunt drepturile evaluabile în bani stabilite exclusiv prin contractul colectiv de muncă ca și în cazul de față.

Pentru toate aceste argumente vă solicităm ca la finalul unei judicioase analize și interpretări a normelor invocate să se admită excepția în ceea ce privește dreptul la acțiune pentru perioadă anterioară celor 6 luni de la data înregistrării acțiunii, întrucât în cauza obiectul acțiunii decurge din clauze ale contractului colectiv de muncă și nu face obiectul unei prevederi a contractului individual de muncă, izvor al obligației pretins neexecutate.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca fiind nefondată pentru că textele din CCM aplicabil în perioada 2008 - martie- 2012 nu instituie obligativitatea de acordare a indicilor de inflație ci posibilitatea acordării în măsura în care se realizează negocieri în sensul acordării și perioada de valabilitate a acestor CCM-uri.

Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea societății la majorarea salariului de bază, pentru perioada 2008 - martie 2012, cu echivalentul indicilor prețurilor de consum (indexarea), motivat de prevederile Contractelor Colective de Munca succesive în perioada de referința.

Clauzele din contractele colective de munca succesive, pe care se întemeiază acțiunea, sunt:

Contractul Colectiv de Muncă 2008 - 2009 - prelungit până în 2010:

Art.102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM:

a. se pot efectua majorări salariale la 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

b. cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit.a:

c. majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale în conformitate cu prevederile art.98 din prezentul CCM;

d. compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S se va realiza în baza unui calendar negociat intre partenerii sociali, în ultimul trimestru al anului în curs și care poate fi renegociat la solicitarea oricăreia dintre părți. Sumele aferente indicelui de creștere al prețurilor de consum vor fi acordate întruna sau mai multe etape, dar nu mai târziu de 01.05.2009 {01.05.2010 pe baza prelungirii)

2) Angajatorul se obliga a corela în permanență valoarea salariului de bază minim brut din SRTv, astfel încât întotdeauna acesta să fie cu 40% mai mare decât salariul de bază minim brut pe țara garantat în plata.

Contractul Colectiv de Muncă 2010 - 2012:

Art.102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM:

a. se pot efectua majorări salariale ia 1 octombrie și 1 martie, prin negocieri individuale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății și în conformitate cu prevederile legale în vigoare:

b. cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit.a:

c. majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale în conformitate cu prevederile art.98 din prezentul CCM;

d. compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S. începând cu anul 2008 se va realiza în baza unor negocieri trimestriale intre partenerii sociali. Sumele aferente indicilor anuali de creștere a prețurilor de consum vor fi acordate într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a prezentului CCM.

Contractul Colectiv de Muncă 2012 - 2013:

Art.102 (1) Părțile contractante convin asupra următoarelor prevederi pentru perioada de valabilitate a prezentului CCM:

b. cuantumul aferent majorării fondului de salarii se negociază cu 30 de zile înainte de datele stabilite la lit.a:

c. majorările salariale se vor efectua prin negocieri individuale în conformitate cu prevederile art.98 din prezentul CCM;

d. compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S., în funcție de posibilitățile financiare ale instituției.

De asemenea, solicită să se cerceteze cauza în strânsă legătură cu dispozițiile art.36, alin.2 din Legea 41 din 1994 republicată, care condiționează în mod obligatoriu ca acordarea indexării este ținuta de posibilități financiare și reținând condițiile instituite de art.102 din CCM succesive potrivit cu care doar pentru perioada de valabilitate a CCM se pot efectua majorări salariale, valoarea majorării se negociază și în considerarea prevederii cum că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.

Așadar, dacă se analizează textul art.102 din CCM pentru 2008 - 2009, prelungit prin actul adiționai nr.2 și pentru anul 2010, raportat la prevederile art.36 din Legea nr.41/1994 republicata, se constată că în acesta se prevede ca pentru perioada de valabilitate se pot efectua majorări salariale în raport de posibilitățile financiare, că valoarea majorării se negociază și că modificările elementului salariu din contractele individuale de muncă se vor negocia.

Pe de altă parte, din interpretarea acestui text (art.102 CCM) pe care de altfel reclamantul își întemeiază acțiunea se constată că se instituie o . condiții suspensive în raport de care să fie acordată plata și anume:

d) negocierii calendarului de acordare a compensației strict în perioada de valabilitate a contractului colectiv;

e) să existe posibilitatea financiară de susținere a acoperirii acestor indici de devalorizare;

f) să fie realizate negocieri individuale de modificare a contractelor individuale de munca asupra salariului.

Pe de altă parte, prin actul adițional nr.3 încheiat la CCM 2008 - 2009 prelungit și în 2010 s-a prevăzut posibilitatea compensării doar în baza unui calendar negociat și nu prestabilit și că în măsura în care se va fi și negociat plățile să se facă până cei mai târziu în 01.05.2010.

Și sub acest aspect se observă că "legea părților" prevede ca plata este condiționată de negociere, de un termen limită și nu în cele din urmă de existența posibilității financiare atâta timp cât prin acest act adițional s-a reformulat doar lit.d a art.102 iar lit.a a rămas în vigoare.

Respectând cronologia încheierii succesive a contractelor colective de muncă, se constată că în CCM 2010 - 2012, art.102 menține raționamentul juridic convențional al compensării cu indicii de inflație și anume acela al posibilității financiare, negocierii calendarului de creștere și al negocierii individuale pentru modificarea contractelor individuale de munca asupra elementului salariu.

Conchizând din perspectiva fundamentării pretenției deduse judecații reiterează că în ceea ce privește capătul de cerere privind indexarea salariului cu indicele de inflație pe temeiul CCM aplicabil pe perioada de referință, această solicitare este nefondată, pentru că nu au existat negocieri, deci nu a existat un acord între partenerii sociali, pentru că nu au existat posibilități financiare și nu în ultimul rând pentru că potrivit art.41 coroborat cu art.162 din Codul muncii, modificarea salariului se poate face doar cu acordul părților și doar pe baza unei negocieri individuale, pentru că în contractul colectiv invocat se creează doar premisa acestei indexări și ca negocierile trebuiau a fi realizate doar pe perioada de valabilitate a CCM succesive.

Mai mult decât atât, salarizarea în cadrul societății este cuantificată din salariul minim pe economie, la care se adaugă un procent de 40% până în anul 2012, valoare rezultată la care se aplică și indicele de salarizare din grila de salarizare parte integrantă din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate și astfel rezulta salariul de bază.

Privitor la fondul cererii învederează că în susținerea poziției procesuale exprimate în sensul respingerii acestei solicitări ca fiind nefondate, apreciază ca la art.102, alin.1, lit.d din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 și în cele ulterioare, se prevede că angajatorul va compensa salariul de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de Institutul Național de S., în funcție de posibilitățile financiare ale instituției, iar în contractele colective ulterioare aceasta prevedere este reluată la art.102, alin.1, lit.d.

Mai mult decât atât, însăși modalitatea de cuantificare a salariului minim la nivel de societate, prin aplicarea unui procent la salariul minim pe economie, este în măsura să acopere mai mult decât valoarea inflației cuantificate anual de INS, pentru că acest salariu minim este cel la care se aplică indicii de salarizare aferenți funcției.

Pe de altă parte, reținând ca în contractul colectiv se instituie și o condiție în raport de care se negociază periodic salariul individual avându-se în vedere indicii de inflație, din verificarea textelor celor două clauze de care se prevalează reclamantul, se observă că plata acestei compensări este condiționată de posibilitățile financiare ale societății în ceea ce privește suportarea plății unor adaosuri salariale și de existența negocierilor periodice.

În altă ordine de idei, atât timp cât aplicarea acestei clauze este pusă sub două condiții suspensive, pe de o parte fiind condiționată de posibilitățile financiare și pe de altă parte depinzând de o negociere periodică, deci de un factor volitiv, rezultă că în situația în care societatea are pierderi financiare în perioada de referința clauza pe care se motivează acest demers judiciar este inaplicabilă, cu atât mai mult cu cât nu au existat negocieri.

Pe de altă parte, alegațiile reclamantului, în sensul că societatea nu s-a conformat unei așa zise obligații necondiționate, nu pot primi relevanța procesuală în contextul în care textele din contractele colective de muncă aplicabile prevăd o situație de fapt diferită de optică adoptată prin motivarea acestui petit.

O altă argumentație a netemeiniciei acțiunii deduse judecații rezida și din textul art.41 din Codul muncii, care prevede ca modificarea elementelor esențiale (cum este și salariul) se poate realiza numai cu acordul părților, motiv pentru care atât timp cât în acest caz nu este în prezența neplății unor drepturi salariale născute și actuale, instanța de judecată nu se poate substitui voinței niciuneia dintre părți în sensul de a modifica un element al contractului de muncă.

Mai mult decât atât, plecând de la textul art.229 din Codul muncii, potrivit cu care Contractul Colectiv de Munca este legea părților semnatare, prin interpretarea textelor privind compensarea salariilor cu indicele prețurilor de consum în funcție de posibilitățile angajatorului și în baza negocierilor periodice, rezultă că instanța de judecată va trebui să verifice atât dacă angajatorul a avut sau nu această posibilitate și, dacă a avut-o, dacă cu rea-credința sau nu a aplicat o asemenea clauză, cât și dacă au existat negocieri și, după caz, care a fost rezultatul acestora.

Din perspectiva dreptului civil, drept comun în ceea ce privesc efectele actului juridic civil, condiția suspensivă este acea stare/situație de a cărei îndeplinire depinde nașterea unui efect juridic al unui act juridic existent juridic.

Astfel, acest tip de condiție suspendă efectele clauzei actului juridic până la momentul realizării sale, respectiv existența posibilității de plată, pentru că în caz contrar acea parte a actului juridic nu produce efecte, respectiv este suspendat, până la îndeplinirea condiției sub care s-a născut.

Într-o altă abordare, chiar dacă această obligație de compensare a creșterilor prețurilor de consum (indicele de inflație) nu ar fi fost condiționată de posibilitățile financiare ale Societății Române de Televiziune, solicită să se observe că la art.102 din contractul colectiv se prevede ca majorările salariale se negociază individual, de unde se poate deduce că majorarea salarială în caz de negociere nu trebuia să fie mai mică decât indicele de creștere a prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S..

Astfel, în raport de prima abordare, legată de existența condiției suspensive sub care se afla clauza pe baza căreia s-a demarat prezentul demers judiciar, învederează că începând cu anul 2006 S. R. de Televiziune a înregistrat în mod continuu pierderi financiare care au ajuns în anul 2012 la peste 170 milioane de euro, sens în care este evident că nu au existat posibilități de a se asigura și compensarea solicitată, dincolo de împrejurarea că nu au existat negocierile condiție, tocmai în contextul în care salariul minim pe S. R. de Televiziune a fost cu 40% mai mare decât salariul minim pe economie care este în sine obligatoriu de drept.

În raport de cea de a doua abordare legată de negocierea eventualelor majorări cu o valoare minimă egală cu indicele inflației calculat în raport de prețurile de consum, solicită să se observe că pentru munca prestată în condițiile prevăzute în contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea acestuia, iar orice modificare se va face doar cu acordul părților.

Așadar, cum societatea are un salariu minim stabilit în raport de indicele de inflație pentru că acesta se raportează la salariul minim brut pe țară la care se adaugă 40%, instanța nu se poate substitui voinței părții de a contracta și astfel să stabilească un alt nivel salarial ori o majorare salarială peste acest nivel care în mod evident acoperă inflația.

În sprijinul și în dovedirea poziției procesuale este chiar prevederea de la art.102, alin.1, lit.a din în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2008 - 2009 prelungit și anul 2010 și respectiv la același art.102, alin.1, lit.a din Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2010 - 2012 încheiate la nivel de unitate, texte în care se stabilește că nivelul salariilor va fi negociat bianual în mod individual.

Apreciază că aceasta prevedere este una care nu lasă loc de interpretare întrucât vorbește de o negociere de creștere salarială și nu de o creștere de la sine fără a interveni voința părților, astfel cum încearcă reclamantul să inoculeze prin motivarea acțiunii.

Cercetând cauza dedusă judecații se constată că, dincolo de împrejurarea că majorările salariale cauzate de deprecierea puterii de cumpărare au fost acoperite prin majorări salariale colective și individuale, trebuie să se observe și că nu au existat negocieri salariale periodice, așa cum instituie ca și condiție contractul colectiv de muncă.

Reiterează faptul că potrivit art.1, lit.i din Legea nr.62 din 2011, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între angajator și sindicatul reprezentativ în acest caz, convenție prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

În acest context devine evident că orice negociere colectivă care nu este realizată prin acordul părților nu există și nici nu poate naște obligații în sarcina părții care nu și-a manifestat voința, iar intervenția forței legii este fezabilă doar în situația care există o normă ori dispoziție legală care să oblige prin ea însăși la a se face sau a nu se face.

Pentru aceste argumente solicită respingerea cererii privind obligarea societății la majorarea salariului de bază, pentru perioada 2008 - 2011 și primul trimestru al anului 2012, cu echivalentul indicilor prețurilor de consum, ca fiind nefondată.

În concret, urmează a se avea în vedere că la nivelul Societății Române de Televiziune, începând cu anul 2008 până în 01.01.2011, a fost realizată introducerea indicelui de inflație anual în salariul de bază și totodată a fost consemnat salariul astfel majorat în carnetele de muncă ale salariaților și inclusiv al reclamantului.

Ulterior datei de 01.01.2011 carnetele de muncă ale tuturor salariaților societății au fost închise odată cu abrogarea Decretului nr.92 din 1976 și acestea au fost transmise către Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale.

Pentru perioada 2011 - 2012 modificarea salariului de bază prin includerea indicilor de creștere a prețurilor de consum a fost operată în aplicația REVISAL astfel cum impunea HG nr.500 din 2011, privind registrul general de evidență al salariaților.

Astfel, trebuie să se rețină că util în economia procesului faptul că în perioada 2008 - 2011 și trimestrul I din anul 2012 a fost realizată majorarea salariilor de bază ale tuturor salariaților în conformitate cu dispozițiile de contractele colective de muncă succesive prin corelarea salariului minim brut pe țară prevăzut de HG nr.871 din 2014, cu salariul minim din S. R. de Televiziune care are un plus de 40% până în 2013 și de 30% din 2013, ceea ce vădește că în fapt salariile acestora au fost indexate și achitate ca atare.

Nu în ultimul rând, solicită a se observa că în datele de 01.12.2008, 01.09.2009, 01.01.2011, 01.01.2012, 01.07.2013 și la 01.01.2014 s-a operat majorarea salariilor minime la nivel de societate, având în vedere că art.162 Codul muncii impune ca prin CCM se stabilește obligatoriu doar nivelul de salarizare minimal și nicidecum nivelul de salarizare individual care evident este ținut de voința concordanță a părților și firesc și de existența posibilității financiare de susținere a acestui efort de creștere condiționata și nu obligatorie.

Prin întâmpinarea formulată, intimații A. R. V., C. O. D., G. F. M. C., G. M., M. S., Chriacopol E. M., C. N. D., I. D., A. L., R. I. M., G. M. N., G. B. O., S. I., T. I. C., S. R., I. E. I., U. D., I. R., I. T. I., C. M. I., C. E., V. I. C. V., M. C. A., M. M. M., B. A., au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Apelanta S. R. de Televiziune a invocat in fața instanței de fond și a reiterat in cuprinsul cererii de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune de 6 luni reglementat de dispozițiile art.268 alin.(1) lit.e) din Codul Muncii, în raport cu faptul că drepturile ce fac obiectul acțiunii sunt prevăzute in contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Curtea reține că nu pot fi primite susținerile apelantei în sensul incidenței art. 268 lit.e) din Codul Muncii, deoarece pretențiile reclamanților reprezentați de Sindicatul pentru Unitatea Salariaților TV se referă la plata unor diferențe de drepturi salariale, pretins a fi datorate în baza negocierii colective. Sub acest aspect, distincția efectuată de către apelantă intre drepturile bănești și cele salariale apare ca nefiind fundamentată din punct de vedere juridic.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de diferențe salariale datorate ca urmare a neaplicării dispozițiilor art. 102 alin. (1) lit. d), care prevede „compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de I.N.S”. Această compensare ar fi determinat, în condițiile creșterii indicelui menționat, o majorare a salariului, motiv pentru care pretențiile intimaților-reclamanți se referă la drepturi salariale, în limitele stabilite de art. 159 și 160 din Codul Muncii. Nu se poate reține nici faptul că drepturile salariale ar fi doar cele stabilite exclusiv prin contractului individual de muncă, deoarece Codul muncii prevede existența unor clauze referitoare la salarizare atât în convențiile colective, cât și în lege, în acest ultim caz doar pentru anumite categorii de salariați. De altfel, chiar art.229 Codul muncii, prevede că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc inclusiv clauze referitoare la salarizare.

Pretențiile intimaților-reclamanți derivă din calitatea acestora de salariați în baza raporturilor juridice de muncă stabilite prin încheierea contractului individual de muncă. Din acest contract rezultă dreptul salariatului și obligația angajatorului la plata salariului. În privința modului de calcul al salariului, tot în baza raporturilor juridice de muncă stabilite între părți, salariații au toate drepturile rezultate din lege, convențiile colective de muncă aplicabile și din contractele individuale de muncă, potrivit art.37 și art.39 Codul muncii.

Potrivit art.159 Codul muncii, salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate de salariat în baza contractului individual de muncă. Deci, izvorul dreptului și obligației corelative referitoare la plata salariului este în primul rând contractul individual de muncă, dar aceasta nu inseamnă că salariații nu pot avea și drepturi stabilite prin negocierile colective aplicabile.

În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, Curtea reține că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Astfel, pretențiile intimaților-reclamanți au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, fiind datorate în executarea unui raport de muncă și in considerarea calității acestora de salariați ai apelantei-pârâte, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Aceasta soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile in raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din exclusiv din contractul individual de muncă, cu excluderea drepturilor salariale stabilite în baza convențiilor colective.

Termenul de prescripție aplicabil este, deci, cel de 3 ani de la data nașterii categoriei de drepturi prevăzute de art. 268 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, articol incident cu prioritate ori de câte ori este vorba de drepturi salariale sau alte despăgubiri, indiferent de izvorul lor (contract individual de muncă, colectiv ori lege). Textul art. 268 alin. 1 lit. e) rămânând aplicabil pentru drepturi și obligații rezultate din alte condiții de exercitare a dreptului la muncă stipulate în contractele colective decât din drepturi și obligații salariale. Termenul de prescripție de 6 luni rămâne aplicabil pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.

Cum cererea reclamanților a fost înregistrată la instanța de fond în data de 26.03.2014, iar perioada de timp pentru care se solicită drepturile pretinse pe calea prezentei acțiuni este intervalul incepând cu primul trimestru al anului 2012, Curtea reține că dreptul la acțiune în privința acestor sume nu este prescris.

Curtea constată, astfel, că în mod întemeiat prima instanță a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și nu cele ale art. 268, lit. e) din Codul Muncii.

Pe fondul cauzei, Curtea reține că instanța de fond a făcut o incorectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Cererea intimaților reclamanți angajati ai apelantei se întemeiază pe contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate pe anii 2008-2012, în care prin art. 102 alin.(1) lit. d), au stabilit compensarea salariului de bază al intimaților angajați cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de INS, începând cu anul 2008. Textul prevedea realizarea acestei operațiuni în baza unor negocieri trimestriale între partenerii sociali, precum și acordarea sumelor aferente indicelui de creștere a prețurilor de consum, într-una sau mai multe etape, dar nu mai târziu de încetarea de drept a convențiilor colective, și anume 01.05.2009, 01.05.2010, 07.04.2012.

Examinând dispoziția convențională mai sus redată, respectiv art.102 alin.(1) lit.d) din Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul TVR, Curtea reține că noțiunea de compensare a salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere al prețurilor de consum, comunicat de INS, trebuie interpretată prin raportare la actele normative care reglementează compensarea.

Astfel de acte normativ pot fi menționate cu titlu de exemplu: HG nr. 579 din 27 august 1991 cu privire la indexarea salariilor, pensiilor de asigurări sociale de stat, militare și I.O.V.R. și alte masuri de protectie sociala, HG nr. 219/1991 privind indexarea și compensarea salariilor și pensiilor de asigurări sociale de stat, militare și I.O.V.R. și alte măsuri de protecție socială,în vigoare la data de 29.03.1991 și HG nr. 780 din 16 noiembrie 1991cu privire la indexarea salariilor, pensiilor de asigurări sociale de stat, militare și I.O.V.R. și alte măsuri de protecție socială, pentru perioada noiembrie-decembrie 1991.

Din aceste acte normative rezultă că, compensarea reprezintă suma cu care se majorează salariile individuale, ca urmare a creșterii preturilor de consum si a tarifelor la produsele si serviciile la care se retrage subvenția. Compensațiile se stabilesc pentru produsele și serviciile cuprinse în anexa nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 1109/1990. Compensarea face parte din salariu, fără a fi inclusa in salariul de baza, si se acorda proporțional cu timpul lucrat in program normal de lucru. Ea se cuprinde in fondul de salarii si se ia in calcul, potrivit legii, la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină in raport cu salariul și, respectiv, cu fondul de salarii, cumulându-se, in vederea impozitării, cu celelalte drepturi salariale. Compensația se ia in calcul la stabilirea indemnizației pentru concediul de odihna. Ea are caracter de spor permanent in sensul prevederilor Legii nr. 49/1992.

In cazul cumulului de funcții, compensația se acorda o singura data, la unitatea unde persoana in cauza isi are funcția de baza. Persoanele care cumulează fracțiuni de norma in vederea realizării unor norme întregi beneficiază de compensație proporțional cu fracțiunea de norma, pana la realizarea compensației integrale stabilite potrivit art. 5 din hotărâre. In același mod se procedează si in cazul pensionarilor de invaliditate de gradul III încadrați in munca.

În concluzie, compensarea solicitată reprezintă o sumă fixă, care nu este proporțională cu salariul fiecărui angajat, al cărei cuantum trebuie negociat și nu este determinabil, întrucât cuantumul se raportează nu numai la scăderea puterii de cumpărare reflectată de indicele de creștere al prețurilor de consum, ci și la alți factori, precum creșterea productivității muncii, de exemplu.

Ori, din datele cauzei, aspect necontestat de părți, acestea nu au procedat la negociere și la determinarea in concret a nivelului compensării avute in vedere de art.102 alin.(1) pct.d) din Contractul Colectiv de Muncă.

Dintr-o altă perspectivă, Curtea constată că majorarea salariilor intimaților-reclamanți ca efect al compensării prevăzute la art.1 este afectată de o condiție suspensivă. Potrivit art. 36 alin.(1) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRTV „salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii. In acord cu mențiunile alin.(2) al aceluiași articol „salariile se compensează și se indexează cu procentul stabilit prin hotărâre a Guvernului pentru regiile autonome și societățile comerciale, în raport cu posibilitățile financiare ale fiecărei societăți”.

Conform art. 102 din CCM (cu excepția CCM 2013-2014), obligația nu este afectată de o condiție suspensivă, în schimb, în Legea nr. 41/1994 obligația este afectată de o condiție suspensivă, respectiv salariile se pot compensa dacă societatea are posibilitatea financiară.

În aceste condiții, Curtea constată că în Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul TVR nu se pot stabili drepturi cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege.

Stabilirea drepturilor/obligațiilor în condițiile prevăzute de lege (cerință prevăzută de art. 36 din Legea nr. 41/1994, precum și de dreptul comun – art. 132 alin.1 din Legea nr. 62/2011), implică faptul că părțile nu pot înlătura condiția suspensivă, în cazul de față, nu pot stabili că indexările și compensările se acordă indiferent dacă există sau nu posibilități financiare. (Art. 132 alin. 1 și 2 din Legea nr. 62/2011 – Clauzele CCM pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege. La încheierea CCM, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.)

Concluzionând asupra cauzei civile deduse judecății și reținând argumentele expuse in cele ce preced, Curtea reține că obligația de compensare (indexare) există, în condițiile în care salariul minim la nivel de unitate nu a fost indexat cu indicele de inflație, iar societatea are posibilitatea financiară de a acorda sumele reprezentând compensări (indexări), aspect, insă, contrar datelor administrate la dosarul cauzei.

În temeiul art.453 C.pr.civ., vor fi obligați intimații la 1612 lei, cheltuieli de judecată, către apelantă, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura aflată la fila 50 dosar apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării hotărârii de fond.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit.e din Codul Muncii.

Admite apelul formulat apelanta-petentă S. R. de Televiziune, cu sediul în București, cu sediul în Calea Dorobanților nr. 191, sector 1, Cod fiscal RO8468440, împotriva sentinței civile nr.3159/31.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații: A. R.-V., C. O.-D., G. F.-M.-C., G. M., M. S., Chriacopol E.-M., C. N.-D., I. D., A. L., R. I. M., G. M.-N., G. B.-O., S. I., T. I.-C., S. R., I. E.-I., U. D., I. R., I. T.-I., C. M.-I., C. E., V. I.-C.-V., M. C.-A., M. M.-M., B. A., toți cu domiciliul ales la Av. Naubauer Ș., cu sediul în București, ..94, sector 2.

Respinge cererea de chemare in judecată formulată de intimații-reclamanți, ca neîntemeiată.

Obligă intimații la 1612 lei, cheltuieli de judecată, către apelantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2015.

PreședinteJudecător

R. GlodeanuLucia U.

Grefier

M. L. V.

Red.: R.G./16.12.2015

Dact.: A.C.28ex.

04.11.2015

Jud. fond: O. G.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3976/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3976/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI