Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2701/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2701/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-07-2015 în dosarul nr. 13733/3/2014

Dosar nr._ (Număr în format vechi 812/2015)

DECIZIA CIVILĂ NR.2701/07.2015

Ședința publică de la 08 Iulie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE - M. G.

Judecător - P. I. N.

Grefier - C. F. C.

Pe rol soluționarea apelurilor formulate de apelanții S. O. în numele membrilor săi de sindicat R. S. C., R. T., R. M., R. L., R. I., S. N. A., S. C. M., S. N., S. A., S. M. și O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI împotriva sentinței civile nr.7437 din 24.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, având ca obiect: drepturi bănești.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 10.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre când, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 24.06.2015 și ulterior la data de 08.07.2015, când a hotărât următoarele:

CURTEA ,

Deliberând asupra apelurilor constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.7437/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a respins cererea privind acordarea sporurilor solicitate aferente perioadei 01.01._10 ca prescrisă.

S-a admis cererea în parte în cauza formulată de reclamanții R. S. C., R. T., R. M., R. L., R. I., S. N. A., S. C. M., S. N., S. A., S. M., prin S. O., în contradictoriu cu pârâta O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI.

A fost obligată pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de munca astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, a obligat parata la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013, actualizate cu indicele de inflație la data plații efective.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiata.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții sunt angajați și foști angajați în cadrul societății pârâte O. de S. pentru Invenții și Mărci, conform înscrisurilor depuse la dosar.

Pârâta O. este organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului activitatea acesteia fiind reglementată prin Hotărârea de Guvern nr. 573/07.09.1998 modificată și completată.

Potrivit art. 10 din HG nr. 573/1998, modificată și completată, O. se finanțează din venituri proprii realizate, iar potrivit art. 11-salariile personalului din această instituție se stabilesc în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare.

La nivelul instituției a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007 ale cărui prevederi au fost aplicabile pe o perioadă de 4 ani (2007-2011), prelungindu-se de drept cu 12 luni (până în luna iulie 2012) având în vedere că nici una din părți nu a denunțat contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat – art. 5 din contract.

Această convenție prevede în capitolul IV intitulat - Salarizare și alte drepturi salariale - dispoziții de natura generală (Secțiunea I), precum și Grila de salarizare (Secțiunea II). Aceasta ultimă secțiune, în fapt, nu prevede o grilă concretă de salarizare, prevăzând, pe de o parte, că salarizarea personalului O. se face în conformitate cu prevederile OG 41/1998 (privind taxele din domeniul proprietății industriale și regimul de utilizare a acestora) și, pe de altă parte, că în funcție de situația financiară concretă a O., se va face aplicarea principiului negocierii, respectiv a prestabilirii salariilor la nivelul celor prevăzute, conform legii, nerezultând o valoare determinabilă a salariului.

Potrivit art. 77 din Contractul Colectiv de muncă nr. 3613/2007, invocat ca temei al drepturilor bănești solicitate cu titlu de sporuri salariale „sporurile care se acordă sunt următoarele:

e) spor pentru condiții nocive de muncă-15%;

f) spor pentru condiții deosebite de muncă-15%;

g) spor condiții penibile de muncă (pentru personalul de serviciu) - 10%;

k) spor specificitate (cf. HG 1424/2003) – 15%.

Cu privire la drepturile solicitate cu titlu de spor pentru condiții nocive și spor pentru condiții deosebite Tribunalul le-a apreciat ca întemeiate, în parte, pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul Directorului General nr. 96/21.08.2009, emis pe baza „Buletinului de determinare prin expertizare a condițiilor de muncă" nr. 27/23.08.1999 și prevederile art. 51, alin. 3 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, precum și în temeiul Contractului colectiv de muncă, s-a acordat un spor de toxicitate în cuantum de 15% aplicat la salariul de bază pentru personalul din Biroul Arhivă și Serviciul Editură - Tipografie, și în cuantum de 10% personalului din Biblioteca Juridică și Tehnică, și Colecția Națională de Brevete, începând cu data de 01.09.2009.

În preambulul acestui ordin se menționează că prin Ordinul Directorului General nr. 95/17.08.2009 a fost eliminat sporul de toxicitate acordat personalului O..

Din data de 1.06.2010, în baza Ordinului 262/15.06.2010, emis conform dispozițiilor art. 47 punctul 23 din Legea 330/2009 și a notei Serviciului de audit nu s-a mai acordat sporul de 10% pentru personalul din cadrul Bibliotecii Tehnice și Juridice și Colecției Naționale de Brevete.

Ulterior, prin Ordinul Directorului General nr. 28/15.03.2011, în temeiul art. 10 și 12 din Anexa VIII a Legii cadru nr. 284/2010, ținând cont și de „Buletinul de determinare prin expertizare a condițiilor de muncă" nr. 135/16.11.2010, începând cu data de 01.03.2011, s-au acordat tuturor angajaților O. următoarele sporuri: spor de condiții periculoase sau vătămătoare în cuantum de 10% și spor pentru condiții grele de muncă 15%. Sporurile acordate se aplică la salariul de bază al fiecărui salariat. Totodată, potrivit art. 2 al aceluiași ordin, începând cu data de 1.03.2011, nu s-a mai acordat plata sporului de 15% acordat pentru condiții grele de muncă pentru personalul din Serviciul Arhivă și au fost abrogate dispozițiile ordinului 96/2009 în baza căruia se acorda sporul de toxicitate în cuantum de 15% pentru personalul din cadrul Serviciului Arhivă și a Serviciului Editură - Tipografie.

Așa cum reiese din actele atașate la dosarul cauzei, instanța a constatat că acordarea sau nu a sporului de toxicitate precum și a sporului pentru condiții deosebite depinde exclusiv de voința organului de conducere, care dispune aceste măsuri în baza buletinelor de analiză prin care este determinat nivelul noxelor profesionale.

Un prim aspect reținut de către instanță este faptul că, deși sarcina probei îi revine potrivit art. 272 din Codul muncii, pârâta nu a probat fluctuația noxelor profesionale pentru perioada 2010-2012 care au condus la încetarea/menținerea pentru anumite categorii de salariați a sporului de toxicitate, nu au fost depuse nici măcar Buletinele de analiză prin care este determinat nivelul noxelor profesionale invocate în înscrisurile depuse de pârâtă și prin apărările susținute prin Întâmpinare și nici modalitatea de determinare a locurilor încadrate în condiții deosebite. În lipsa acestor probatorii instanța nu poate verifica temeinicia celor susținute în apărare.

Un alt aspect reținut de instanță este faptul că susținerea pârâtei în sensul că începând cu data de 01.03.2011 salariații O. beneficiază de sporurile prevăzute prin Ordinul Directorului General nr. 28/15.03.2011 acordate în temeiul prevederilor anexei VIII art. 10 lit. a și b din Legea nr. 284/2010 este nefondată.

Astfel, s-a reținut că prin cererea dedusă judecății se solicită aceste sporuri pentru perioada 2010- iulie 2012.

Potrivit Legii nr. 284/2010 art. 37 - (1) Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi.

(2) Salarizarea personalului autorităților și instituțiilor publice care și-au schimbat regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare, din instituții finanțate integral din venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

(3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcție de modul de organizare și finanțare al autorităților și instituțiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi.

În speță, întrucât CCM-ul invocat ca și temei al drepturilor solicitate a fost încheiat în anul 2007 anterior intrării în vigoare Legii nr. 284/2010, este evident că față de dispozițiile art. 37 din norma enunțată, prevederile acestei legi nu se aplică atâta vreme cât CCM-ul - 2007 este aplicabil, angajatorul fiind ținut să respecte clauzele acestui contract până la data de 01.06.2012 data de la care au devenit aplicabile prevederile art. 2 pct. 2 din OUG nr. 19/2012, de la această dată salariile fiind stabilite potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit acestui act normativ intrat în vigoare la 01.06.2012 art. 2 - (2) Pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și din cele aflate în coordonarea primului-ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă își încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe de urgență, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.

Astfel pentru perioada noiembrie_12 Tribunalul apreciat că sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă/2007, pretențiile reclamanților privind sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite fiind întemeiate pentru această perioadă nu însă și pentru perioada 01.06._12 când au avut aplicabilitate prevederile OUG nr. 19/2012.

În ceea ce privește întinderea efectelor Contractului Colectiv de Muncă potrivit dispozițiilor art. 241 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, în forma în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă nr. 3613/24.07.2007 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel.

Totodată potrivit art. 2 din Contractul Colectiv de muncă/2007, părțile semnatare au stabilit că prevederile acestuia constituie legea părților și produc efecte pentru toți salariații O. indiferent de data angajării sau de afilierea lor la organizația de Sindicat din O..

În privința contractului individual de muncă încheiat între părți Codul muncii prin art.238(2) dispune că acesta nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

Dacă în contractul individual de muncă dreptul salarial stipulat contravine unor dispoziții imperative ale legii sau ale unui act cu forță juridică superioară, clauza este inaplicabilă, fără a fi necesară constatarea nulității sale pe cale jurisdicțională.

În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar și precizarea depusă la întâmpinare, pârâta a susținut că simpla includere în contractul colectiv de muncă a acestor sporuri nu reprezintă temei legal pentru se acorda salariaților.

Aceste apărări nu pot fi reținute de către instanță.

Pe de o parte Tribunalul a reținut că clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul individual de muncă încheiat între fiecare salariat și pârât fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 2 din CCM/2007.

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că apărarea pârâtei nu prezintă relevanță față de natura juridică a dispozițiilor art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996. Contractul colectiv de muncă invocat ca temei al drepturilor solicitate a fost încheiat conform art. 10 și art. 23 din Legea nr. 130/1996, republicată, după cum rezultă din preambulul acestuia.

În speță, nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale în sensul solicitat prin cererea de chemare în judecată, deși conform dispozițiilor art. 40 alin.2 lit. c din Legea nr. 53/2003 republicată – Codul muncii, angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.

S-a reținut că art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

În altă ordine de idei pârâta nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa de a fi negociat drepturi salariale cu încălcarea unor prevederi legale pentru a se exonera de plată drepturilor, căci a recunoaște angajatorului posibilitatea ca după negocierea contractului colectiv de muncă, deci după stabilirea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților, să fie exonerat de plata salariilor sau a drepturilor asimilate prevalându-se de scuza inexistenței anumitor documente necesare pentru respectarea obligațiilor salariale asumate prin contract, ar însemna practic acceptarea unei negocieri pur formale cu consecința golirii de conținut a principiului negocierii salariale.

Întrucât art. 243(229 după republicare) din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul a constatat că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la plata către salariați a drepturilor pretinse cu titlu de spor pentru condiții deosebite de muncă și spor pentru condiții nocive pentru perioada noiembrie_12, întrucât executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, angajatorul fiind obligat la acordarea drepturilor negociate și stabilite imperativ cel puțin în limita minimă prevăzută de contractul colectiv de muncă.

Având în vedere cele reținute Tribunalul a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de munca astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant și să respingă aceste drepturi pentru perioada 01.06-24.07.2012 ca neîntemeiate (având în vedere prevederile art. 2 pct. 2 din OUG nr. 19/2012 așa cum s-a reținut).

Cu privire la sporul de specificitate solicitat de reclamanți Tribunalul a reținut că, având în vedere adresa MMFPS nr. 1499/19.07.2010 în care se precizează că „nu există nicio interdicție privind acordarea în anul 2010 a sporului de specificitate și a sporului de securitate” pârâta a emis Ordinul nr. 295/22.07.2010 prin care s-a dispus că începând cu data de 01.07.2010 personalul din cadrul O. se reîncadrează în funcții. În salariul brut fiind inclus și sporul de specificitate ca sumă compensatorie.

În temeiul Ordinului nr. 295/22.07.2010 au fost emise dispoziții de reîncadrare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 01.07.2010, fiind menționate componentele salariului, printre acestea regăsindu-se și sporul de specificitate - aceste aspecte fiind probate cu înscrisurile depuse la dosar.

S-a reținut că în urma încheierii actelor adiționale la contractele individuale de muncă, părțile au convenit modificarea contractului de muncă în sensul încadrării pe funcție ca urmare a art.4 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2010 a personalului plătit din fondurile publice, celelalte prevederi ale contractului de muncă fiind menținute în concluzie salariul fiind același datei de 01.07.2011 cu menținerea tuturor componentelor salariale inclusiv a sporului de specificitate.

Atâta vreme cât pârâta prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei a făcut dovada că sporul de specificitate a fost acordat și menținut pentru perioada de referință, reclamanții fiind în poziția negării nu au făcut dovada contrară, sub acest aspect, prin administrarea probei cu expertiza contabilă.

Ori, potrivit dispozițiilor art.249 Cod proc. civil „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.

În cauzele supuse judecății, probă este mijlocul prin care se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de proba se referă la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părți, cercetarea la fața locului; totodată prin noțiunea de proba se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciară; expertiza judiciară; din acest punct de vedere se spune ca probă este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.

În speță, reclamanții invocă faptul că au fost prejudiciați de către partea adversă prin neacordarea sporului de specificitate deși din înscrisurile depuse în probațiune de către pârâtă instanța reține că acest spor a fost acordat fiecărui reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 254(5) dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune că părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Instanța, în baza rolului activ consacrat de dispoziția legală enunțată, a propus, din oficiu, administrarea probei cu expertiză contabilă, pentru a se lămuri cu privire la plata sporului de specificitate așa cum este menționat în dispozițiile de reîncadrare ale fiecărui reclamant și dacă acesta a fost exclus din salariu începând cu data de 01.01.2011 așa cum se susține în cererea introductivă de instanță și în răspunsul la întâmpinare.

În speță, reclamanții, în ședința publică de la data de 17.06.2014, și-au manifestat refuzul de a se administra această probă, menționând că nu au posibilitatea de a achita onorariul de expertiză și au solicitat pronunțarea unei hotărâri pe baza înscrisurilor de la dosar.

Față de aceste aspecte Tribunalul a avut în vedere înscrisurile depuse în probațiune de către pârâtă care fac dovada acordării sporului de specificitate cu respectarea dispozițiilor legale privind salarizarea unitară reglementate prin Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 până la data aplicării coeficienților de ierarhizare prin Ordinul nr. 16/31.05.2012, moment de la care, începând cu data de 01.06.2012 salariații O. au beneficiat de sporurile pentru condiții de muncă aplicate la salariul de bază conform art. 10 din Anexa VIII la Legea cadru nr. 284/2010.

Tribunalul a reținut în art. 123 din CCM pentru 2012/2013 încheiat la nivel de unitate, este prevăzut printre alte sporuri și sporul de specificitate însă se menționează că salariații O. beneficiază de aceste sporuri doar în condițiile legii.

Ori, în temeiul art. 37 alin. 1 din Legea nr. 284/2010 și art. 138 din Legea nr. 62/2011 acordarea acestui spor exceda prevederilor legale, așa cum s-a reținut din această dată legea impunând aplicarea Anexei VII la Legea cadru 284/2010.

Față de aspectele reținute Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește sporul pentru condiții penibile în procent de 10%, Tribunalul a reținut că potrivit art. 77 lit. g din CCM/2007 acesta se acorda numai personalului de serviciu.

Ori, reclamanții din prezența cauză, potrivit funcțiilor deținute în baza contractelor de muncă, nu se încadrează în noțiunea „personal de serviciu”, astfel că solicitarea acestora de a li se acordă acest spor este vădit neîntemeiată. Nu se nominalizează salariații care ar fi îndreptățiți la acordarea acestui spor și nu se probează de către reclamanți îndeplinirea sarcinilor de serviciu care să impună acordarea acestui beneficiu. În consecință Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cu privire la solicitarea reclamanților de acordare a indemnizației de concediu de odihnă, în conformitate cu prevederile art. 150 din Codul muncii aferentă perioadei ianuarie 2010-prezent, Tribunalul a apreciat-o întemeiată în parte:

În conformitate cu prevederile art. 150 (art. 145 anterior republicării) din Codul muncii: „Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă, (alin. 1) indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariate prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu".

În speță s-a reținut că deși în contractul individual de muncă al fiecărui reclamant, care oricum este în forma predeterminată, nu se prevăd sporurile de care salariatul beneficiază, dispozițiile contractului individual de muncă se completează cu cele ale Contractului Colectiv de Muncă.

De asemenea, s-a reținut și art.9 alin.3 din CCM care prevede că drepturile existente în contractele individuale de munca nu pot fi inferioare celor existente în CCM.

Totodată apărarea pârâtei referitoare la modul de calcul al indemnizației de concediu de odihnă efectuat de Direcția Economică din cadrul O. nu poate fi reținută. Nu se prezintă în mod concret modalitatea în care au fost aplicate prevederile Codului muncii la momentul în care s-a acordat indemnizația pentru concediul de odihnă ci se prezintă punctul de vedere al pârâtei cu privire la modalitatea de încadrare a activităților desfășurate în O. ca fiind activități cu condiții normale de muncă în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare și faptul că locurile de muncă în condiții speciale sunt bine definite în Legea 263/2010 (actualizata), iar activitatea desfășurata de angajații instituției nu se încadrează în lista celor care au obținut aviz pentru îndeplinirea criteriilor de încadrare în condiții speciale, aceste aspecte neavând nicio legătură cu cererea reclamanților pusă în discuție.

Nu poate fi reținută nici apărarea pârâtei în sensul că sporurile în funcție de care se solicită recalcularea indemnizației de concediu de odihnă și plata diferenței rezultate, nu sunt sporuri cu caracter permanent atâta vreme cât salariatul prestează regulat munca în condițiile pentru care se acorda un spor, sporul respectiv având, în aceste condiții, caracter permanent, aspectul contrar nefiind probat de către pârâtă.

Având în vedere aceste aspecte cât și faptul că instanța a admis cererea reclamanților privitoare la acordarea diferențele de drepturi salariale reprezentând sporurile pentru condiții deosebite și condiții nocive conform Contractului Colectiv de Muncă aplicabil, pentru perioada 01.11.2010 – 01.06.2012, Tribunalul a obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013.

Tribunalul, a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a indemnizației de concediu conform art. 150 din Codul muncii pentru perioada 2014-prezent având în vedere că la data pronunțării prezentei sentințe-24.06.2014, acest drept salarial nu este scadent, putând fi plătit până la finele anului iar potrivit art. 146 alin 3 – și până la sfârșitul anului următor dacă salariatul nu a efectuat concediul la care avea dreptul.

În consecință teoretic, instanța nu a putut anticipa că această plată nu se va efectua, astfel că cererea reclamanților sub acest aspect este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.

Cu privire la actualizarea drepturilor bănești acordate de instanță, respectiv diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de muncă și diferența de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013, Tribunalul a apreciat-o ca întemeiată având în vedere dispozițiile art. 166 pct. 4 Codul muncii în conformitate cu care întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

În ceea ce privește daunele interese instanța a reținut că prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere că pe lângă pierderea suferită de reclamanți să fie acoperit și beneficiul de care a fost lipsit, iar în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.

Măsura reactualizării se va dispune pentru a se păstra proporția între valoarea drepturilor cuvenite la data scadenței și cea de la data la care se va efectua plată ca urmare a devalorizării din cauza procesului de inflație.

În consecință a fost obligată pârâta la plata sumelor datorate actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

În ceea ce privește cererea privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale aferente perioadei 01.01._12, potrivit Legii nr. 284, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată având în vedere:

- art.4 pct.2 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevedea: „în anul 2011 nu se aplica valoarea de referința și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Anexele la Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului din fonduri publice;

- art.4 pct.2 din Legea 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, în anul 2012 nu se aplica valoarea de referința și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Anexele la Legea cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare;

- Ordinul nr. 295/22.07.2010 prin care au fost emise dispoziții de reîncadrare pentru fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 01.07.2010, fiind menționate componentele salariului - aceste aspecte fiind probate cu înscrisurile depuse la filele 172 – 160 vol. II;

- s-a reținut că în urma încheierii actelor adiționale la contractele individuale de muncă, părțile au convenit modificarea contractului de muncă în sensul încadrării pe funcție ca urmare a art.4 alin. 3 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2010 a personalului plătit din fondurile publice, celelalte prevederi ale contractului de muncă fiind menținute în concluzie salariul fiind același datei de 01.07.2011;

- art.2 pct. (2) din OUG nr. 19/16.05.2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale s-a prevăzut că: pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii aflate în subordinea, sub autoritatea în coordonarea Guvernului, Ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale precum și din cele aflate în coordonarea primului - ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului, ale căror contracte colective de munca își încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a prezenței Ordonanțe de urgență salariile se stabilesc potrivit Anexei nr. VIII la Legea cadru nr.284/2010 cu modificările ulterioare;

- Ordinul 16/31.05.2012care stabilea că de la data de 1.06.2012, salariile personalului din cadrul O. se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.

Având în vedere prevederile legale anterior enunțate precum și înscrisurile depuse în probațiune de pârâtă (ordine de reîncadrare/2010 și acte adiționale) Tribunalul a reținut că reîncadrarea reclamanților pe funcții s-a realizat conform legislației în vigoare – Legea nr. 284/2010 iar în ceea ce privește salariile cuvenite pârâta a probat că, începând cu data de 01.06.2012 a aplicat prevederile OUG nr. 19/2012.

Reclamanții nu pot invoca aplicabilitatea Anexei VIII la Legea cadru nr.284/2010 și a prevederilor Contractului Colectiv de muncă concomitent pentru perioada începând cu 01.01.2011 acest fapt nefiind posibil în raport de dispozițiile art. 37(2) ce impun valabilitatea efectelor contractelor colective de muncă încheiate anterior intrării în vigoare a legii.

S-a reținut că din 01.06.2012 au avut aplicabilitate prevederile OUG nr. 19/2012.

În condițiile în care reclamanții erau nemulțumiți de cuantumul salarial aveau posibilitatea administrării probei cu expertiza contabilă, probă propusă din oficiu de către instanță.

Având în vedere cele dispuse anterior de către instanță cu privire la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă pentru perioada de până la 01.06.2012, că potrivit probatoriului administrat pârâta a făcut dovada respectării dispozițiilor legale cu privire la reîncadrarea pe funcții conform Legii nr. 284/2010 și la aplicarea normelor legale în vigoare începând cu data de 01.06.2012 cât și faptul că, critica reclamanților nu a fost probată, aceștia exprimându-și refuzul de a fi administrată proba cu expertiză contabilă dispusă din oficiu,

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind plata diferențelor salariale aferente perioadei 01.01._12 potrivit Legii nr. 284/2010 ca neîntemeiată.

Având în vedere temeiurile de drept și de fapt reținute precum și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune Tribunalul a respins cererea privind acordarea sporurilor solicitate aferente perioadei 01.01._10 ca prescrisa și a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 01.11._12, reprezentând sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite de munca astfel cum sunt menționate în Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de instituție valabil pentru această perioadă, cuvenite și neachitate corespunzător perioadei efectiv lucrate de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, la plata către fiecare reclamant a diferenței de indemnizație pentru concediul de odihnă cuvenită și neachitata corespunzător perioadei efectiv lucrate, cu includerea sporurilor mai sus menționate, aferenta perioadei 2010-2013, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și a respins în rest cererea ca neîntemeiata.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul legal, reclamantul S. O., pentru membrii de sindicat R. S. C., R. T., R. M., R. L., R. I., S. N. A., S. C. M., S. N., S. A., S. M. și pârâtul O. de S. pentru Invenții și Mărci.

Prin motivele de apel formulate de S. O. în numele membrilor de sindicat, se arată că hotărârea apelată a fost pronunțata în parte cu aprecierea greșita a normelor juridice incidente și a probelor administrate, impunându-se schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizata.

În mod eronat prima instanța a apreciat ca efectele juridice ale Contractului Colectiv de Munca încheiat la 24.07.2007 (CCM/2007) s-au produs până la data de 01.06.2012.

Prin hotărârea apelată, prima instanța a reținut că dispozițiile art.37 alin.3 din Legea nr.284/2010 stabilesc expres că dispozițiile Legii nr.284/2010 sunt aplicabile doar după expirarea valabilității contractelor colective de munca încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, cum este și cazul Contractului Colectiv de Munca încheiat la 24.07.2007.

Astfel, instanța a apreciat corect ca legea nu poate retroactiva, actele juridice încheiate înainte de . noii legi, urmând a-și produce efectele în continuare, indiferent de prevederile noii legi.

Cu toate acestea, prima instanța arata ca CCM/2007 nu își mai produce efectele odată cu . OUG nr.19/2012, respectiv, efectele juridice ale CCM/2007 sunt limitate în timp până la apariția acestei ordonanțe de urgență.

Astfel, prima instanța a dat dovadă de inconsecventa în aprecierea neretroactivității legii, considerând că dispozițiile Legii nr.284/2010 nu pot viza prevederile CCM/2007, dar ca dispozițiile OUG nr.19/2012 sunt aplicabile și cu privire la acest contract.

Apelantul a arătat și în răspunsul la întâmpinare formulat în cauză că indiferent de prevederile actelor normative intervenite ulterior înregistrării CCM/2007 la ITM, efectele juridice ale contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părțile contractante.

În atare condiții, este evident că instanța a apreciat corect cu privire la neretroactivitatea dispozițiilor Legii nr.284/2010, însă a apreciat greșit cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor unei ordonanțe de urgență din 2012 asupra unui act juridic încheiat în 2007.

De asemenea, apelantul a învederat instanței ca la nivelul unității a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă (CCM/2007) pentru anii 2007 - 2011, contractul colectiv aplicându-se începând cu data de 24.07.2007, data înregistrării acestuia la Direcția de Muncă și Protecție Socială - Municipiul București.

Potrivit art.5 alin. 1 din CCM, perioada pentru care a fost încheiat contractul este de 4 ani, fiind prelungit în mod tacit cu încă 12 luni. Astfel Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivelul O. a produs efecte în perioada 24.07._12 și nu până la data de 01.06.2012, astfel cum eronat a reținut prima instanța.

În ceea ce privește sporul de specificitate, apelantul-reclamant arată că prima instanța a respins capătul de cerere privind sporul de specificitate, reținând că, pentru perioada_12, sporul nu mai trebuie acordat, întrucât a fost introdus în salariul de bază, iar pentru perioada_12 - prezent, acordarea acestui spor este nelegala, întrucât contravine dispozițiilor art.37 din Legea nr.284/2010.

În mod eronat prima instanța a respins capătul de cerere privind sporul de specificitate, întrucât acest spor a fost achitat doar în perioada 01.07._11, după data de 01.01.2011 acest spor fiind cu totul eliminat din salariul angajatului.

Situația sporului de specificitate este următoarea: s-a plătit până la data de 01.07.2010 cu titlul de spor de specificitate, între iulie 2010 și ianuarie 2011 s-a plătit cu titlu de "parte a salariului de bază" - deși apelantul a arătat în răspunsul la întâmpinare că nu a constituit niciodată o parte a salariului tarifar - pentru că începând cu ianuarie 2011 să nu mai fie plătit deloc. Mai mult de atât, modificarea salariului tarifar de la 01 ianuarie 2011 nu a fost comunicata niciunui angajat neexistând nici un ordin al Directorului General sau vreo comunicare/act adițional la CIM-ul angajaților.

Astfel, prima instanța ar fi trebuit să dispună obligarea intimatului O. la plata și a acestui spor, întrucât acest spor nu a fost plătit de intimata.

Referitor la cuantum sumelor la care trebuie obligat pârâtul, se arată că prima instanța a dispus obligarea intimatului-parat O. la calculul și plata drepturilor salariate restante. Astfel instanța a lăsat la aprecierea exclusivă a intimatului-parat modul în care va fi executată hotărârea obligatorie a instanței, în cazul în care aceasta va rămâne definitivă.

Prin precizările depuse în dosar, respectiv tabelele ce indica sumele efective pe care apelanții-reclamanți le solicită cu privire la fiecare capăt de cerere, au fost cuantificate pretențiile deduse judecății, instanța având posibilitatea să oblige intimatul-parat la plata unor sume de bani determinate sau măcar determinabile.

Apelantul a considerat defectuos raționamentul primei instanțe, care a ales să ignore calculele prezentate de apelanții-reclamanți, motivat de faptul că aceștia au refuzat administrarea probei cu o expertiza contabilă.

Este adevărat că, potrivit art.249 din Codul de procedura civilă, cel ce face o susținere trebuie să o dovedească, însă în litigiile având ca obiect dreptul muncii, apelantul este în situația de excepție în care, potrivit art.272 din Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului.

În atare condiții, odată ce apelantul a arătat clar care sunt pretențiile sale, a cuantificat fiecare dintre aceste pretenții, a prezentat și modalitatea în care a ajuns la respectivele sume, angajatorul trebuia să probeze ca acele sume solicitate de membrii de sindicat sunt cele corecte.

În schimb, angajatorul s-a mulțumit să afirme că acele calcule nu sunt corecte, fără să prezinte nicio probă în sprijinul acestei afirmații.

Astfel, aplicând și art.272 din Codul muncii, orice probă cu privire la pretențiile membrilor de sindicat, chiar cu privire la cuantumul acestora, profita angajatorului, întrucât în lipsa oricăror probe, norma juridica indicată mai sus naște o prezumție de temeinicie a pretențiilor reclamanților.

Întrucât proba cu expertiza judiciară contabila ar fi profitat doar intimatului-parat, corect ar fi fost că acesta să suporte costurile unei asemenea expertize. Însă prima instanța a pus în sarcina reclamanților achitarea onorariului aferent acestei expertize, o sarcină injustă, dar și împovărătoare pentru aceștia. De aceea apelanții-reclamanți au arătat că nu vor suporta costurile unei asemenea expertize.

Prin hotărârea apelată, instanța a admis în parte pretențiile membrilor de sindicat dar a lăsat la latitudinea O. să aprecieze întinderea acestor pretenții. Astfel, prima instanța a decis ca O. se afla în culpă privind respectarea drepturilor salariale ale subsemnatului, dar tot instanța a decis ca O. (angajatorul culpabil) va determina și va achita cât considera de cuviința.

Or, o astfel de hotărâre, deși recunoaște de principiu drepturile subsemnaților, este inutilizabila în practică, întrucât O. va acționa în continuare după bunul plac, va calcula drepturile salariale ca și până acum, iar drepturile salariale ale reclamanților recunoscute de instanța NU vor putea fi efectiv valorificate.

Pentru aceste motive, apelantul în numele membrilor de sindicat a solicitat schimbarea hotărârii în sensul obligării O. la plata drepturilor salariale, astfel cum au fost calculate de apelanții-reclamanți.

În susținerea motivelor de apel apelantul-pârât O. de S. pentru Invenții și Mărci a arătat că prima instanță, hotărând că parte dintre sporurile pretinse pot fi acordate, respectiv sporul pentru condiții nocive de muncă -15% și sporul pentru condiții deosebite de muncă - 15%, pentru perioada 01.11._12,

Hotărând ca parte din aceste sporuri pot fi acordate doar în parte, instanța de fond a conchis că „în speța, întrucât CCM-ul invocat ca și temei al drepturilor solicitate a fost încheiat în anul 2007 anterior intrării în vigoare Legii nr.284/2010, este evident că față de dispozițiile art.37 din norma enunțata, prevederile acestei legi nu se aplică atâta vreme cât CCM-ul-2007 este aplicabil, angajatorul fiind ținut să respecte clauzele acelui contract până la data de 1.06.2012, data de la care au devenit aplicabile prevederile art.2 pct.2 din OUG nr.19/2012, de la această dată salariile fiind stabilite potrivit anexei nr. VIII din Legea cadru nr. 284/2010."

Astfel, pentru perioada noiembrie 2010-1.06.2012, Tribunalul a apreciat că sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de munca pe anul 2007, pretențiile reclamanților privind sporul pentru condiții nocive și sporul pentru condiții deosebite fiind întemeiate pentru această perioadă, nu însă și pentru perioada 01.06._12, când au avut aplicabilitate prevederile OUG nr. 19/2012.

Așadar, în raționamentul său, instanța de fond a înlăturat susținerea O. ca simpla includere în contractul colectiv de muncă a acestor sporuri nu reprezintă temei legal pentru a se acorda salariaților, pe de o parte, și, în plus, pe de altă parte, a concluzionat că nu s-a făcut dovada acordării lor.

Din punctul apelantului de vedere, dacă în ceea ce privește capetele de cerere ale acțiuni ce au fost respinse, hotărârea Tribunalului București se dovedește a fi corectă (cu precizarea că, în plus de motivele arătate, sunt și alte argumente care conduc tot la această soluție), cât privește admiterea în parte a capetelor de cerere admise, soluția este greșita, atât pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, cât și pentru considerentele ce vor fi expune în cele ce urmează:

Astfel, cu titlu general, din analiza prevederilor legale care reglementează plata unor drepturi de genul celor solicitate de reclamanți, se arată că, în ceea ce privește plata unor drepturi de genul celor solicitate și în prezența cauză sunt incidente prioritar dispozițiile legale cuprinse în Legea nr.284/2010, care, având caracter imperativ, prin . lipsit de efecte, de la data aplicării acesteia, prevederile convenite de cei doi parteneri sociali prin contractul colectiv de munca încheiat în anul 2007.

Or, din modul în care a raționat instanța de fond s-a desprins concluzia că atunci când există un contract colectiv de muncă și este stipulat în chiar conținutul său că unele drepturi se acordă și în raport de anumite dispoziții legale (cazul anumitor sporuri), doar în aceste situații a conchis că devin aplicabile prevederile legale la care se face trimitere; în situația în care nu s-a făcut nicio trimitere la o reglementare specială, atunci continuă să aibă aplicabilitate doar prevederile convenite prin contractul colectiv de muncă.

Acest raționament nu este corect, știut fiind că "începând cu data intrării în vigoare a prezenței legi (este vorba de Legea nr.284/2010 - nota apelantului), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezența lege.

Dispozițiile prezentei legi se aplică: „c) personalului din autoritățile, instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii."

Or, nici reclamanții nu contestă că O. este o astfel de unitate ce se încadrează la pct. c) al art.2 din Legea nr.284/2010, astfel cum rezultă din art.10 al HG nr. 573/1998, iar cât privește salariile personalului, acestea "se stabilesc în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare" (art. 11).

Instanța de fond, așa cum apelantul a mai amintit, nu a împărtășit acest punct de vedere și a conchis că prevederile contractului colectiv de muncă continuă să-și producă efectele până la termenul la care a fost convenit (respectiv 1.06.2012 - data stabilită greșit, după cum va arăta la pct. b al motivelor de apel).

Or, judecând astfel, Tribunalul București nu a făcut decât să contravină și să lipsească de efecte dispozițiile legii speciale, respectiv cele ale Legii nr.284/2010, neacceptând ca prin . legii, o astfel de împrejurare antrenează acordarea drepturilor în condițiile stabilite de această lege, iar nu menținerea lor potrivit prevederilor prevăzute în contractele colective.

Într-o astfel de logică, s-ar părea că normele legale noi s-ar putea aplica numai situațiilor juridice născute sub efectul acestor norme, iar nu și a celor aflate în desfășurare; or, într-o asemenea perspectivă, ar însemna că nicio modificare salarială nu ar putea fi aplicată în temeiul legii noi, întrucât contractul de muncă și drepturile convenite s-au născut sub imperiul altei legi de salarizare. Conform principiului tempus regit actum, categoriile de personal ar fi îndreptățite numai la prestațiile salariale în vigoare la momentul nașterii raportului juridic de munca, or, este evident că prestațiile salariale, acordate și primite în temeiul legii vechi rămân evident câștigate, însă odată cu . legii noi, cuantumul drepturilor salariale urmează a fi guvernat de această nouă lege; așadar, și în cazul de față continuă să-și producă efectele contractul colectiv de muncă, deoarece, printr-o astfel de interpretare, aplicarea legii noi nu este permisă.

Legea nr.284/2010 prevede că, "începând cu data intrării în vigoare a prezenței legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezența lege".

Instanța de fond, ar fi trebuit să țină cont de prevederile art.37 din Legea nr.284/2010, în sensul că: "prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau natură care excedează prevederilor prezentei legii".

Or, deși exista acest text de lege, în judecata nu-l mai ia apoi în considerare, sub motiv ca salarizarea, după . acestei legi, este cârmuita în continuare, în cazul de fată, de contractul colectiv de muncă, care continua să-și producă efectele, în considerarea dispozițiilor art.37 alin 2 din Legea nr.284/2010.

Din punctul nostru de vedere al apelantului O., interpretarea legii este în sensul că aceste drepturi se acorda doar în limitele Legii nr.284/2010, cunoscut fiind că acestea se acordă în raport de sursa de finanțare, respectiv din fonduri publice, iar cât privește salarizarea din fonduri publice, sunt integrate acestei categorii și instituțiile publice finanțate integral din venituri poprii, cum este cazul O..

Așadar, odată cu . Legii nr.284/2019 nu numai că nu este posibilă negocierea unor drepturi salariate, dar chiar și cele negociate anterior sunt trecute prin filtrul impus de . acestui nou act normativ.

În cauză, pe lângă reglementarea specială privind noul mod de salarizare, o relevantă deosebită o au și prevederile art.132 din Legea nr.62/2011 a dialogului social, potrivit cu care, "clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege” dispoziție care se regăsea și anterior în vechea reglementare a Legii nr. 130/2006, în art.8.

Cât privește sancțiunea încălcării unor astfel de dispoziții imperative, prin art. 24 din aceeași lege se specifică "Clauzele cuprinse în contractele colective de munca negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate", astfel că invocarea valabilității în continuare a acestor clauze, respectiv și după data adoptării acestui act normativ cu putere de lege, nu mai are temei legal.

Totodată, în cauză, trebuie avute în vedere și prevederile cuprinse în art.66 alin 6 din CCM invocat de reclamanți, potrivit cu care "cheltuielile cu salarizarea se stabilesc în limita bugetului de venituri și cheltuieli, aprobat potrivit legii".

Cu privire la durata CCM 2007-2010, invocat ca temei de drept al acțiunii și pentru care instanța de fond a concluzionat că a produs efecte până la 1.06.2012, invocă apelantul faptul că, într-o cauză oarecum similară cu cea de față, Curtea de Apel București, s-a pronunțat irevocabil, menținând soluția Tribunalului București de respingere a cererii, și așadar și a recursului promovat de S. O., motivând, între altele, în justificarea soluției sale ca:

„În mod just instanța de fond a stabilit ca acesta nu putea fi aplicat până în luna iulie 2012, cum susțin recurenții.

Astfel, Contractul colectiv de muncă la nivelul O., înregistrat la DGMSSMB cu nr.3613/24.07.2007 a fost încheiat pentru o perioadă de 4 ani.

Potrivit art. 5 „Prezentul contract se încheie pe durata de 4 ani (2007-2010) cu posibilitatea revizuirii anuale, prin acte adiționale la prezentul CCM.

Dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește de drept până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni. Manifestarea voinței de a nu reînnoi contractul la ajungerea acestuia la termen va trebui să îmbrace forma unei înștiințări scrise".

Curtea a reținut ca această clauză contractuală prevede, la alin. 1, posibilitatea unor, revizuiri succesive prin acte adiționale", iar la alin.2 și 3, posibilitatea prelungirii pentru o perioadă de cel mult 12 luni, dacă niciuna din părți nu își manifesta în scris voința de a nu reînnoi contractul, cu 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat" (nu cu 30 de zile înainte de expirare a termenului până la care a fost prelungit).

Or, clauză de la art.5 alin. 2 și-a produs efectele, contractul fiind prelungit pentru perioada 2010-2011, cu durata maximă stabilită prin voința pârtilor-12 luni, în condițiile în care acestea nu au stipulat posibilitatea unor prelungiri succesive, așa cum s-a întâmplat în privința revizuirii prin acte adiționale.

O adresă provenind de la o terța instituție nu îndreptățește interpretarea clauzei în alt sens.

S-a reținut că, după încetarea contractului colectiv de muncă, salariații intimatului-pârât nu puteau beneficia de alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, având în vedere principiile sistemului de salarizare reglementate de art.3 din Legea nr.285/2010.

Din cele de mai sus, și în cauza de față, este mai mult decât evident că dezlegarea data de Curte este corectă, cu corespondent în ceea ce s-a stipulat clar în contract, și că CCM în discuție a încetat la 31.11.2011, astfel ca orice drept invocat în temeiul acestuia, după încetarea sa nu are justificare (temei de drept).

Or, prin prisma acestui considerent, dacă se va trece peste cele susținute pe fondul drepturilor solicitate, pretențiile reclamanților acordate pe anul 2012 trebuie respinse, întrucât nu exista temei legal, CCM colectiv încetând la 31.12.2011.

Cu privire la acordarea sporurilor salariale întemeiate pe prevederile art.77 din CCM 2007-2012, această cerere trebuie respinsă și pe cale de excepție, date fiind prevederile art. 34 din Legea nr.330/2009, potrivit cu care:

"(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.

(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariate, la sediul ordonatorului de credite.

(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației.

Potrivit art. 35 sumele necesare pentru plata salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor, a sumelor pentru promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale, pentru avansarea în gradații, precum și pentru acordarea celorlalte drepturi salariate trebuie să se încadreze în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli. "

Or, în raport de comunicările făcute reclamanților urmare aplicării acestui act normativ, (astfel cum am făcut dovada), aceștia nu au formulat în termen de 5 zile contestații la ordonatorul de credite, astfel ca salarizarea acestora a rămas cea fixată prin aceste comunicări.

A se admite ca aceste comunicări nu au niciun efect, ar însemna că art.34 din Legea nr.330/2009 a fost instituită fără nicio finalitate, or nu putem împărtăși o astfel de interpretare, legiuitorul instituind acest text de lege tocmai cu scopul de a exista o cale prin care să se poată contesta aceste noi salarizări, numai că această cale poate fi uzitata doar în condițiile legii speciale, în vigoare la acea dată.

A se examina legalitatea noii "salarizări" (potrivit comunicărilor făcute) în cauza de față, și mai ales, în raport de fiecare reclamant, excede condițiilor prevăzute de legea specială, astfel ca acțiunea de față, pe acest capăt de cerere, apare ca fiind inadmisibila în raport de prevederile legale invocate mai sus.

Inclusiv practica instanțelor judecătorești a confirmat o astfel de interpretare, respingând acele acțiuni (prin care se solicita drepturi salariale fără ca cei în cauză să conteste mai întâi, la ordonatorul de credite, în termen de 5 zile, aceste noi salarizări în condițiile art.34 din Legea nr.330/2009) pe calea excepției de inadmisibilitate.

În aceste comunicări se precizează expres că salariul brut are un anumit cuantum și ca "noul salariu de bază" este format din salariul de bază existent la 31.12.2009 la care se adaugă spor de vechime, confidențialitate, fidelitate, specificitate, doctor, etc.

Așadar, aceste sporuri au fost incluse în noul salariu, astfel ca reacordarea separată, ar însemna să se acorde aceste sporuri de două ori.

Revenind la cele două categorii de sporuri acordate de instanța de fond, respectiv sporul pentru condiții nocive de muncă și sporul pentru condiții deosebite de muncă pentru perioada 01.11._12, apelantul a precizat că începând cu 01.03.2011 s-a acordat tuturor angajaților O. următoarele sporuri: spor de condiții periculoase sau vătămătoare în cuantum de 10% și spor pentru condiții grele de muncă de 15%, calculate la salariul de bază al fiecărui salariat, în conformitate cu Ordinul Directorului General O. nr.28/15.03.2011, acordate în temeiul anexei VIII, art.10 lit. a și b din Legea nr.284/2010, astfel că nu este reală neacordarea lor, fiind vorba de același gen de sporuri.

Pe cale de consecința atât timp cât sporurile cuvenite au fost acordate, iar calculul indemnizațiilor de concediu de odihnă s-a făcut ținând cont de elementele ce compun acest drept, hotărârea instanței de fond de obligare a lua în calcul și aceste diferențe de sporuri nu are niciun suport în condițiile în care nu s-a dovedit printr-o probă certă că, în ceea ce privește calcularea indemnizațiilor de concediu de odihnă, aceasta a fost incorectă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin. 2 Cod pr. civilă, apelantul-pârât solicită instanței să admită apelul, să caseze hotărârea instanței de fond și, rejudecând pe fond, să respingă acțiunea în totalitate.

Prin întâmpinarea formulată, apelantul-reclamant S. O.S.I.M., pentru membrii de sindicat reprezentați, a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul-pârât O. de S. pentru Invenții și Mărci, ca nefondat.

De asemenea, prin întâmpinare, apelantul-pârât O. de S. pentru Invenții și Mărci a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul-reclamant, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 10.06.2015, apelantul-pârât a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport cu sentința civilă nr._/21.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VIII-a, în dosarul nr._/3/2010, excepție pe care Curtea o va admite în ceea ce-l privește pe membrul de sindicat Sorică N., având în vedere faptul că în cauza anterior amintită au fost soluționate, în contradictoriu cu același angajator O., pretențiile privind plata sporului de toxicitate și a sporului pentru condiții deosebite, fiecare în procent de15%, solicitate în temeiul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2010, pretenții care sunt deduse judecății și în pricina de față.

Trecând la analiza apelurilor declarate, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Examinarea criticilor deduse judecății de ambii apelanți și a temeiniciei pretențiilor reclamanților presupune cu necesitate să se stabilească data până la care și-a produs efectele juridice Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007, în condițiile în care sporurile solicitate prin cererea de chemare în judecată își au izvorul în clauzele contractului colectiv de muncă menționat.

Sub acest aspect, Curtea constată că în mod eronat a reținut prima instanță faptul că efectele Contractului colectiv de muncă încheiat la 24.07.2007 s-au produs până la data de 01.06.2012, tot astfel cum eronată este și susținerea apelantului-reclamant, în sensul că aceste efecte au continuat să se producă până în data de 24.07.2012.

Astfel, se reține că, la nivelul O., a fost încheiat Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007, cu o perioadă de valabilitate de 4 ani, explicitată în mod expres de părți prin art.118, ca acoperind perioada 2007-2010. În condițiile în care părțile au libertatea de a stabili perioada de valabilitate a actului pe care-l încheie, nu există niciun temei legal în a aprecia că acestora le este impus un termen de patru ani împliniți, începând cu data înregistrării contractului. O atare modalitate de calcul ar fi fost aplicabilă doar în absența oricăror precizări din partea semnatarilor, însă, în cazul de față, există clauze exprese, neechivoce (art.118 și art.5), din care rezultă că părțile au convenit că perioada de valabilitate a Contractului colectiv de muncă înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007este 2007-2010, astfel că aplicarea regulilor de interpretare a dispozițiilor actului juridic cu caracter normativ analizat nu se impune.

De asemenea, se reține că, deși în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 se prevede că, începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ (01.01.2010), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege, în același act normativ, la art. 37 este prevăzută o excepție:” (2) Salarizarea personalului autorităților și instituțiilor publice care și-au schimbat regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare, din instituții finanțate integral din venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

(3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcție de modul de organizare și finanțare al autorităților și instituțiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Așadar, salarizarea personalului O., instituție reorganizată conform Legii nr. 329/2009, s-a realizat conform Contractului colectiv de muncă legal încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate, până la expirarea perioadei de valabilitate a acestuia, respectiv până în data de 31.12.2010, după această dată salarizarea urmând a se realiza conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010.

Deși există posibilitatea prelungirii CCM cu încă 12 luni, în condițiile nedenunțării acestuia, potrivit prevederilor art. 5 alin. 2 din contract, Curtea, în contextul intrării în vigoare la data de 01.01.2011 a Legii nr. 284/2010, nu poate constata că valabilitatea contractului a expirat la data de 24.07.2012.

Aceasta întrucât contractul colectiv de muncă încetează la împlinirea termenului (…) pentru care a fost încheiat, dacă părțile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condițiile legii (art. 151 lit.a din Legea nr. 62/2011). Părțile au convenit prelungirea contractului colectiv de muncă (acordul de voință realizându-se prin nedenunțarea contractului cu 30 de zile înainte de expirarea termenului), însă această prelungire a valabilității contractului nu mai era posibilă în condițiile existenței Legii nr. 284/2010.

Astfel, legiuitorul, în vederea respectării principiului securității juridice, a stabilit o dată ulterioară pentru aplicarea Legii nr. 284/2010 personalului autorităților și instituțiilor publice care și-au schimbat regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009. Această dată, echivalentă cu data expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă, nu poate depinde de voința părților contractului și, prin urmare, acestea nu au posibilitatea prelungirii efectelor contractului colectiv de muncă după împlinirea termenului pentru care a fost încheiat.

Deopotrivă, este irelevant faptul că, pentru anumite perioade ulterioare împlinirii termenului pentru care am fost încheiat Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul a acordat parte din drepturile ce fac obiectul prezentei acțiuni, apelatul-pârât fiind ținut să respecte dispozițiile imperative ale legii, mai sus analizate

Pentru aceste considerente, Curtea constată că drepturile sporurile pretinse de apelanții-reclamanți, aferente perioadei ulterioare datei de 31.12.2010, nu își mai găsesc suport juridic în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007, criticile apelantului, reclamant, formulate în numele membrilor de sindicat reprezentați, fiind nefondate sub acest aspect.

De asemenea, nu poate fi reținut nici motivul de apel invocat de apelantul-reclamant cu referire la includerea sporului de specificitate în salariul membrilor de sindicat reprezentați, începând cu 01.07.2010 (motiv relevant în speță numai pentru intervalul noiembrie-decembrie 2010), prima instanță reținând acest fapt pe baza dispozițiile de încadrare aflate la dosar, emise în baza Ordinului nr.295/22.07.2010.

Dispozițiile art.272 din Codul muncii, pe care apelantul-reclamant le indică, presupun ca angajatorul să dovedească propriile măsuri, respectiv îndeplinirea obligațiilor care-i incumbă potrivit legii sau contractului, însă, în măsura în care au fost depuse de către angajator dovezi în acest sens, revine salariatului obligația de a face dovada contrară, fără ca acesta să se mai poată prevala de regula generală privitoare la sarcina probei în materia litigiilor de muncă.

În cauză, au fost depuse la dosar înscrisuri din care rezultă elementele componente ale salariului reclamanților, printre care și sporul de specificitate, astfel că în mod corect, în absența oricăror dovezi din care să rezulte situația de fapt afirmată de reclamant, prima instanță a respăis acest capăt de cerere.

Cât privește cuantumul efectiv al sporurilor pretinse, Curtea are în vedere faptul că, în situația în care cuantificarea pretențiilor nu se poate face de către judecător, în speța de față din motive ce țin de refuzul părții de a administra proba cu expertiza contabilă pusă în discuție din oficiu de instanță, este suficient ca întinderea pretențiilor admise să fie determinabilă, operațiunea de stabilire exactă a acestui cuantum urmând a se face, în cazul refuzului de executare voluntară sau în cazul existenței unei contestații cu privire la modul de executare, în procedura executării silite, respectiv în cadrul unei contestații la executare.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Codul de procedură civilă, judecătorul „ are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc”.

Or, deși în cauză instanța a apreciat ca necesară administrarea probei cu expertiza, corect stabilită în sarcina reclamanților, aceștia au refuzat achitarea onorariului, astfel că în mod justificat acestea nu au fost cuantificate în dispozitivul hotărârii.

Potrivit celor mai sus expuse, constatând că, după data de 01.01.2011, sporurile care-și au izvorul în contractul Colectiv de muncă valabil pentru anii 2007-2010, nu mai pot fi acordate în forma și condițiile prevăzute de el, respectiv că motivele apelului angajatorului nu au antamat pretențiile acordate anterior acestei date, care rămân astfel datorate, în temeiul art.480 alin.(1) și (2) din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamantul.

Va fi admis apelul pârâtului și va fi schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că va fi respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată în numele membrului de sindicat S. N., având ca obiect spor condiții nocive și spor condiții deosebite, ca efect al autorității de lucru judecat, și vor fi respinse, ca nefondate, pretențiile privind plata diferențelor de drepturi aferente perioadei 01.01._12, reprezentând spor de condiții nocive și spor de condiții deosebite de muncă.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv cu privire la plata unor diferențe rezultate din modul de calcul al indemnizațiilor de concediu, care nu a fost conform prevederilor art.150 (145 în reglementarea anterioară) din Codul muncii, respectiv prin determinarea mediei zilnice a drepturilor salariate prevăzute la alin.1 din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, pretenție necontestată nici în fapt, nici propriu-zis prin motivele apelului, însoțite de dovada, măcar scriptică a calculului efectiv, care, de această dată, fiind vorba despre o operațiune de îndeplinit de către angajator, cădea în sarcina sa probatorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția autorității lucrului judecat.

Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant S. O., în numele membrilor săi de sindicat R. S. C., R. T., R. M., R. L., R. I., S. N. A., S. C. M., S. N., S. A., S. M., cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de Avocat Gil V. în București, .. 62, ., ., împotriva sentinței civile nr.7437/24.06.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, ca nefondat.

Admite apelul declarat de apelantul-pârât O. DE S. PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCIcu sediul în București, .. 5, sector 3.

Schimbă în parte, sentința atacată, în sensul că:

Respinge ca inadmisibilă cererea formulată în numele membrului de sindicat S. N., având ca obiect spor condiții nocive și spor condiții deosebite, ca efect al autorității de lucru judecat.

Respinge ca nefondate pretențiile ce reprezintă diferența de drepturi salariale aferente perioadei 01.01._12 reprezentând spor condiții nocive și spor condiții deosebite de muncă.

Menține celelalte dispoziții.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, azi, 08.07.2015.

PREȘEDINTE, JUDECATOR,

M. G. P. I. N.

GREFIER,

C. F. C.

Red.jud.:PIN

Tehnored.C.C./4 ex./ 17.09.2015

Jud.fond: M. A.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 431/2015. Curtea de Apel...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 877/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 25/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1482/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 131/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 431/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 877/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1642/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1318/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 1319/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI