Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 933/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 933/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 14660/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._ (Număr în format vechi 8821/2014)
DECIZIE CIVILĂ NR.933/2015
Ședința publică de la 12 martie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- A. I. C.
JUDECĂTOR - D. A. T.
JUDECĂTOR - S. G. I.
Grefier – I. L. B.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE SA BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.9880/22.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE COMERCIAL în numele membrilor de sindicate C. E., D. V., C. M., C. C., R. M., D. A., M. G., E. M., O. I. și B. I., cauza pe fond având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurenta, prin consilier juridic, domnul E. D. în baza delegației aflată la fila dosar recurs, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurenta s-a conformat dispozițiilor stabilite de instanță, prin rezoluția de fixare a termenului de judecată, în sensul că a depus la dosarul cauzei dovada calității de reprezentant legal a semnatarului cererii de chemare în judecată, relații ONRC, făcând totodată precizarea cu privire la calea de atacat - recurs, precum și faptul că intimata a depus la dosar la data de 27.02.2015 întâmpinare prin care a invocată excepția lipsei capacității de exercițiu a recurentei.
La întrebarea instanței, recurentul, prin consilier juridic, susține că Directorul general prin ONRC a dat împuternicire directorului L. M. să semneze cererea de recurs.
Curtea, în raport de precizările depuse de către recurentă la data de 18.02.2015 constată că are calitatea de recurentă societatea mamă C. Națională de Căi Ferate”CFR”SA, pârâtă în dosarul de fond, iar Sucursala Regională CF București a declarat calea de atac pentru societatea mamă, în calitate de reprezentant, motiv pentru care va respinge excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu invocată de intimată, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește calificarea în speță a căii de atac, consilierul juridic susține că este calea de atac a recursului.
Totodată, văzând și precizările verbale, precum și cele scrise din data de 18.02.2015, Curtea ia act de calificarea corectă a căii de atac, respectiv recurs, având în vedere că cererea ce a investit instanța în cauză a fost formulată la data de 30.10.2012, deci anterior intrării în vigoare a Noului cod de procedură civilă.
Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat, excepții ori probe de administrat, constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta, prin consilier, pune concluzii de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat, pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul cererii de recurs.
Curtea,în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și o reține în pronunțare asupra recursului formulat.
CURTEA,
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.9880 din data de 22.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._ , a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; s-a admis acțiunea formulată de reclamanta U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE-COMERCIAL BUCUREȘTI, în numele și pentru membrii săi C. E., D. V., C. M., C. C., R. M., D. A., M. G., E. M., O. I., B. I., în contradictoriu cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" SA; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților, diferențele dintre de drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației, la data plății efective; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că potrivit art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008, negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, în valoare de 700 lei, stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Ulterior, a fost încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 la nivel de unitate, prin care s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 570 lei. Totodată, prin actul adițional nr. 1708/21.04.2010, s-a prevăzut un salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare 1, în cuantum de 600 lei.
Această împrejurare nu determină însă inaplicabilitatea prevederilor CCM Unic la Nivel de R. Transporturi deoarece contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură are forță juridică superioară în raport de contractele colective încheiate la nivel inferior.
În acest sens, statuează și dispozițiile art. 8 alin. 2-4 din Legea 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractului colectiv de muncă, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă are caracter obligatoriu numai dacă este încheiat cu respectarea legii, or, în cauza de față, contractul colectiv încheiat la nivel de unitate nesocotește clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, neputând produce efecte juridice în relațiile dintre părți.
În concluzie, ținând seama de dispozițiile art.11 din Legea nr.130/1996, Tribunalul a reținut faptul că pârâta trebuia să respecte clauzele CCM Unic la nivel de ramură referitoare la nivelul salariului de bază minim brut în negocierea contractului colectiv la nivel de unitate.
În ceea ce privește aplicabilitatea CCM Unic la nivel de ramură, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. 1 din CCM Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, conform cărora acesta se aplică până la 31.12.2010 și că, dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, atunci valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.
Pentru aceste considerente, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din CCM Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada octombrie_10, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Totodată, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului în materia răspunderii contractuale și ținând seama de dispozițiile art.1535 Noul cod civil potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată a drepturilor salariale și până la data plății efective.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta C. Națională de Căi Ferate „CFR” S.A. București.
Prin motivele de recurs formulate recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fond să fie respinsă cererea netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:
În mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune al intimaților reclamanți. Față de termenul de introducere al acțiunii, invocă excepția prescrierii dreptului material la acțiune având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 punctul e), Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia."
Din studiul cererii de chemare în judecată rezulta că obiectul solicitărilor formulate de către intimata reclamantă îl constituie plata unor drepturi prevăzute în contracte colective de munca încheiate la nivel de unitate să ramura transporturi.
Din perspectiva prevederilor legale stabilite la art. 268 (1) lit. e) din Legea 53/2003 - Codul muncii, republicata, cu modificările și completările ulterioare, dreptul material la acțiune al reclamantei privind pretențiile ce fac obiectul cauzei s-a prescris.
În aceste condiții, drepturile salariale solicitate, anterioare perioadei de șase luni fată de data înregistrării acțiunii la tribunal sunt prescrise având în vedere că termenul prevăzut de codul muncii la art. 268 (1) lit. e) a fost depășit, iar acțiunea este supusă decăderii fiind aplicabile prevederile art. 185 Cod de Procedură Civilă: „(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. (2) în cazul în care legea oprește îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat.".
Cum intimata reclamanta critica neexecutarea Contractului Colectiv de muncă, este evident că în cazul drepturilor solicitate termenul de prescripție este cel prevăzut la art. 268 alin. (1) pct. e) din Codul muncii adică șase luni de la nașterea dreptului la acțiune.
Prin urmare este inadmisibil ca legiuitorul să fi prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect.
În opinia recurentei pârâte termenul de prescriere de trei ani se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de prescripție de șase luni se referă la drepturi ce au ca izvor Contractul Colectiv de Muncă.
Luând în considerare toate cele învederate mai sus consideră ca toate drepturile solicitate de intimata reclamanta au ca temei Contractul Colectiv de Muncă, iar în acest caz termenul de prescripție fiind de șase luni, rezulta că acțiunea este tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1 pct. d din codul muncii, motivat de faptul că C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A 2009-2010 a expirat iar, cererea intimaților reclamanți a fost introdusă în 24.12.2013
În concluzie solicită admiterea excepției invocate și, pe cale de consecință, să fie respinse pretențiile intimaților reclamanți pentru perioada octombrie_10.
Pe fondul cauzei:
În mod greșit, instanța de fond nu a avut în vedere cele învederate de societatea recurentă cu privire la faptul că acțiunea intimaților reclamanți este inadmisibilă pentru diferențele de drepturi calculate în raport de salariu minim brut stabilit în CCM la Nivel de Ramura Transporturi, din perspectiva faptului că salariul de bază a fost negociat iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referința, a actului adițional la CIM.
Prin urmare, cererea acestora, de acordare a unor diferențe la salariul de bază pentru membrii de sindicat, este total neîntemeiata și nejustificata având în vedere că aceștia au semnat CIM și toate actele adiționale aferente fără obiecțiuni în ceea ce privește salariul.
Astfel, prin acte adiționala la C.I.M. al fiecărui intimat reclamant, s-a stabilit un salariu de baza brut prin negociere, salariu la care a achiesat fără obiecțiuni.
Mai mult decât atât, valoarea salariului avut de aceștia în perioada de referința este mult peste valoarea salariului minim invocat.
De asemenea, la salariul de baza lunar stabilit prin negociere se adăuga și sporurile prevăzute în actele adiționale la CIM sus-menționate, astfel încât se poate concluziona că venitul brut lunar al salariaților în cauza depășește cu mult salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern menționate.
Consideră că acordul de semnare a actului adițional în care s-a stabilit salariul intimaților reclamanți a fost liber exprimat astfel încât nu se justifica atitudinea manifestată în formularea acțiunii.
Situația juridică salariala a acestora a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, contracte înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca București, fără obiecțiuni.
Învederează Curții că, în perioada 01.09._10 în care reclamanții solicită diferența de drepturi salariate, diferența rezultată dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 tei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., au existat la C. Națională de Căi Ferate CFR S.A. contract colectiv de munca valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010 ale căror prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților, în vigoare în perioada de referința.
Acest contract colectiv de munca încheiate la nivel de unitate a fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca București fără obiecțiuni.
Totodată solicită să se rețină că, ITM în conformitate cu prevederile legale incidente în cauza au obligația de a verifica înainte de înregistrare îndeplinirea condițiilor legale, iar în cazul în care acestea au fost încheiate fără respectarea dispozițiilor legale sunt restituite semnatarilor pentru îndeplinirea acestora.
Câtă vreme aceste contracte colective nu au fost restituite de către ITM pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legală în sensul că salariul de bază al reclamanților depășește minimul salariului de baza prevăzut în CCM la ramura nu poate fi răsturnată întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește salariul minim prevăzut în CCM la ramura transporturi, fiind menționat în actele adiționale pe care aceștia le-au semnat fără obiecțiuni.
Pe de altă parte, Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv cu respectarea Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional nr. 629/28.12.2010 până la data de 31.01.2011.
Prin urmare, salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al intimaților reclamanți se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilata cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu, sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare, în raport de CCM încheiat la nivel de unitate, salariul de baza brut al reclamanților s-a calculat prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la salariul minim stabilit pe unitate, iar salariul de baza brut astfel rezultat depășește cu mult salariul de baza brut stabilit la nivel de ramura transporturi.
Prin urmare cererea intimaților reclamanți de plată a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi este neîntemeiată.
Atât contractul individual de muncă cât și contractul colectiv de munca reprezintă convenții de munca părțile fiind patronii și salariații. Contractul colectiv are o valoare normativă.
Pentru a fi aplicat într-un raport juridic concret, contractul colectiv de muncă implică în mod necesar existența unui contract individual de munca din care să izvorască acest raport juridic.
Contractele individuale concretizează, în măsură necesară, drepturile și obligațiile parților, prevăzute nu numai de lege, dar și de contractul colectiv.
Pe cale de consecința, salariu fiind un drept de natura consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru anii 2009, 2010 au existat încheiate la nivel de unitate contracte colective de muncă, unde în Anexa 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare cât și nivelul celorlalte clase considerăm că înlocuirea acestei grile pentru unii salariați este netemeinica și nelegala.
Prin urmare, având în vedere că, așa cum a arăta și mai sus, C.C.M. încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate de ITM fără obiecțiuni și ținând cont de faptul că salariul de baza brut al reclamanților, stabilit inițial prin negociere colectivă și ulterior prin negociere individuală, a fost stabilit prin încheierea unor acte adiționale la CIM, fără obiecțiuni, solicită Curții să rețină ca în cauză sunt incidente și:
Dispozițiile art. 37 din Codul Muncii care prevăd că „drepturile și obligațiile privind relațiile de munca dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă";
Prevederile art. 229 alin 4 din Codul Muncii care statuează ca. „contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";
Prevederile art. 1270 alin. 1 cod civil care dispune ca, „contractul valabil încheiat are putere de lege intre părțile contractante" (art. 969 vechiul cod civil „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante");
Dispozițiile art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective intre părți.
Câtă vreme raporturile de munca dintre intimații reclamanți și recurenta pârâtă se realizează în temeiul unui contract individual de munca semnat fără obiecțiuni și care nu a fost modificat ori anulat, iar aceasta din urmă a plătit acestora salariile la care s-a obligat, neavând alte datorii către aceștia, solicită Curți să rețină că în speța sunt incidente și prevederile art. art. 1470 noul cod civil care statuează că "orice plată presupune o datorie" (1092 vechiul cod civil "orice plată presupune o datorie").
În aceste împrejurări, mai solicită Curții să rețină că nu se poate aprecia asupra nerespectării salariului de baza brut la ramura, câtă vreme reclamanților nu le-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite la acest nivel.
Pe de alta parte, o instanța de judecată nu poate interveni, nu poate limita principiul libertății de voința a părților, atunci când această libertate a parților se manifesta cu respectarea dispozițiilor legale.
Pe cale de consecința, solicită să se rețină că nu exista temei legal pentru acordarea drepturilor bănești solicitate și să fie admis recursul astfel cum a fost formulat.
Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041 Cod proc. civ., Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, invocată de recurenta-pârâtă CNCF „CFR” SA și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, în mod corect prima instanță a respins această excepție, față de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii și raportat la data introducerii acțiunii, 30.10.2012, deoarece pretențiile reclamanților au ca obiect plata unor diferențe de drepturi salariale, astfel încât cauza pretențiilor formulate este răspunderea contractuală.
Sumele respective sunt solicitate în baza contractului individual de muncă și a convenției colective. Potrivit art. 155 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Pretențiile reclamanților sunt aferente anilor 2009-2010, motiv pentru care în cauză sunt aplicabile și dispozițiile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010. În temeiul art. 41 din CCM la Nivel Național, adaosurile la salariul de bază sunt: a) Adaosul de acord; b) Premiile acordate din fondul de premiere calculate . minim 1,5% din fondul de salarii realizat lunar si cumulat; c) Alte adaosuri convenite la nivelul unităților si instituțiilor.
În raport de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Nu pot fi primite de către Curte susținerile recurentei în sensul că sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, care fixează un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune în considerarea faptului că modul de calcul al drepturilor salariale și dreptul la plata primelor și bonusurilor este prevăzut în contractul colectiv de muncă.
Pretențiile intimaților-reclamanți au incontestabil semnificația unor drepturi salariale, întrucât sunt plătite în executarea unui raport de muncă și în considerarea calității reclamanților de salariați ai recurentei-pârâte, indiferent de izvorul lor, deci chiar dacă acestea sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă. Această soluție se impune întrucât textul legal anterior enunțat nu impune pentru drepturile în raport cu care instituie un termen de prescripție de 3 ani, ca ele să decurgă din lege, cu excluderea drepturilor salariale de origine contractuală.
Din această perspectivă, termenul de prescripție de 6 luni este stipulat de art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii pentru alte situații de neexecutare a contractului colectiv de muncă decât cele care beneficiază de reglementare expresă prin textele anterioare, cum este cazul drepturilor evaluabile în bani datorate ca echivalent al muncii prestate.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a constat că dreptul la acțiune nu este prescris.
În ceea ce privește aspectele privind soluționarea fondului cauzei, Curtea constată că instanța de fond a făcut o justă aplicare a dispozițiilor legale incidente, considerentele Tribunalului fiind corecte.
Astfel, având în vedere motivele invocate de recurentă, Curtea reține că în art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008, publicat în Monitorul Oficial Partea V, nr. 3/11.02.2008, s-a prevăzut că "Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta".
Se constată însă că prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea potrivit căreia a fost stabilit un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de salarizare în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate - Contractul colectiv de muncă pentru 2009-2011 încheiat la nivelul SNTFC ”CFR Călători” SA, înregistrat la MMFES sub nr. 2572/04.06.2009 -, potrivit prevederilor Actului adițional nr. 370/20.06.2008 la CCM la nivel de grup de unități feroviare pe 2006-2008 (a cărui valabilitate a fost prelungită prin Actul adițional nr. 4294/28.12.2010 până la 31.01.2011).
Clauza contractuală înscrisă în art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de grup de unități și de unitate, fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010:
"(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse."
Or, pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Curtea constată aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCMUNRT 2008-2010, reținând în acest sens că, în ceea ce privește contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în conformitate cu art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii, în varianta aplicabilă anterior republicării și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, sub imperiul căreia s-a încheiat, acesta produce efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura transporturi pentru care a fost negociat.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 130/1996, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc și se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor legii.
Din coroborarea dispozițiilor legale invocate, Curtea constată că, în cazul contractelor colective de muncă încheiate nivel de grup de unități și la nivelul ramurilor de activitate, clauzele negociate sunt aplicabile doar în unitățile expres prevăzute în cadrul acestor contracte.
În aceste condiții, dispozițiile art. 239 Codul muncii, care reprezintă dreptul comun în raport cu legea specială, respectiv Legea nr. 130/1996, dispoziții aplicabile, trebuie interpretate în sensul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurilor de activitate produc efecte pentru toți salariații din unitățile în care se aplică clauzele negociate, expres prevăzute în contract, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate.
În mod constant, atât doctrina, cât și jurisprudența au apreciat că efectele contractelor colective de muncă la nivel de ramură de activitate se produc pentru toți salariații, indiferent de afiliere, încadrați la angajatorii la care se referă aceste contracte, unitățile trebuind să fie expres menționate în contract ca fiindu-le aplicabil.
Conform art. 3 alin. 1 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, clauzele respectivului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
Potrivit art. 123 din aceeași convenție, contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează:
1. în toate unitățile nominalizate în anexa nr. 5;
2. în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, conform art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996.
Din anexa 5 la Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, Curtea constată că societatea pârâtă se regăsește printre unitățile expres menționate în care se aplică, potrivit art. 123, prevederile respectivei convenții (poziția 1).
Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Mai mult, dispoziții referitoare la caracterul minimal al drepturilor prevăzute în favoarea salariaților se regăsesc și în convenția colectivă la nivel de ramură. Astfel, potrivit art. 113 alin. 3, drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri, cu excepția celor care sunt stabilite în cuantum fix sau maxim. În același sens sunt și prevederile art. 114, conform cărora drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin contractul colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia. Pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere acest contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial.
Aceste dispoziții trebuiau să fie avute în vedere și în cazul contractului colectiv la nivel de unitate prin care s-a convenit asupra unei valori mai mici a salariului de bază minim brut, sancțiunea nerespectării standardului minimal reprezentat de dispoziția mai favorabilă cuprinsă în contractul aplicabil ramurii fiind înlocuirea de drept a clauzei conținute de contractul la nivel de unitate cu cea dintâi, căci reglementează același drept într-un cuantum superior.
Soluția se întemeiază pe prevederile exprese ale art. 24 din Legea nr. 130/1996, care deschid posibilitatea renegocierii, dispunând că până la realizarea acesteia, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Pe de o parte, Curtea reține că obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie constatarea nulității clauzei contractului la nivel de unitate repudiat. Pe de altă parte, în spiritul reglementării este că declararea nulității clauzei contractului de muncă negociat la nivel inferior se impune dacă se intenționează renegocierea ei, eventual peste standardul minim pe care-l instituie contractul cu sferă mai largă de incidență, dar nu este obligatorie pentru ca salariatul să se bucure de prevederile și drepturile mai favorabile consacrate de acesta, care i se cuvin oricum, ca nivel minim imperativ, actul bilateral fiind direct aplicabil și putând fi invocat nemediat pentru valorificarea beneficiilor pe care le recunoaște.
Conflictul dintre cele două tipuri de clauze nu reprezintă un caz tipic de nulitate, pentru ca una dintre ele (cea de la nivel superior) să nu poată produce efecte decât în ipoteza declarării nulității celeilalte, ci se soluționează întotdeauna în favoarea prevederii mai favorabile. Mai mult, clauza de la nivel inferior poate să și lipsească, ea fiind suplinită, în puterea dreptului, de dispoziția care la nivelul următor conturează dreptul subiectiv, atât ca existență, cât și ca întindere, iar din punct de vedere al efectului urmărit de beneficiar, nu se poate justifica vreo diferență între situația în care contractul la nivel inferior nu reglementează și cea în care reglementează contrar etalonului reprezentat de contractul colectiv de la nivel superior.
În privința efectelor clauzelor mai favorabile din convenția colectivă la nivel superior este irelevant că salariații unității au consimțit, prin reprezentanții lor, la un nivel al salariului de bază minim brut sub cel prevăzut de contractul colectiv la nivel de ramură, întrucât dispozițiile art. 8 din legea aplicabilă, anterior evocată, sunt imperative, negocierile făcute în contra lor fiind lipsite de efectele urmărite.
Faptul că salariul minim negociat potrivit Contractului colectiv de muncă la nivelul CNCF ”CFR” SA a fost sub minimul stabilit prin dispoziții obligatorii pentru negocierile părților, privitoare la minimul salarial brut de la care va pleca stabilirea celorlalte salarii la nivel de ramură, conduce la incidența dispozițiilor art. 238 alin. 1 Codul muncii, precum și a prevederilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Curtea, având în vedere susținerile recurentei-pârâte sub aspectul analizat, pe care le apreciază ca nefondate, constată și faptul că valoarea de 700 de lei pentru clasa 1 de salarizare a fost stabilită ca sistem de referință.
Reclamanții au invocat faptul că drepturile salariale nu au fost calculate potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, în sensul calculării acestora pe baza unui salariu de bază minim brut de 700 lei, potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCMUNRT pe anii 2008 - 2010.
Curtea notează și faptul că drepturile salariale lunare ale reclamanților nu trebuie confundate cu salariul de bază, deoarece la acesta se adaugă toate celelalte sporuri, adaosuri ori îndemnizații prevăzute de lege, convențiile colective aplicabile sau contractele individuale de muncă.
De altfel aceasta este și formularea art. 41 alin. 3 lit. a din CCM la Nivel de R. Transporturi pe perioada 2008-2010 - „... salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri, ori îndemnizații incluse în acesta”.
Or, salariile de încadrare ale reclamanților nu au fost calculate de către societatea pârâtă plecând de la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, ci de la un salariu mai mic, prevăzut de convenția colectiva la nivel de unitate, astfel cum rezultă și din susținerile părților și înscrisurile depuse la dosar, adăugându-se coeficienții de clasă de salarizare și toate celelalte sporuri și adaosuri.
Pentru toate aceste aspecte reținute, Curtea constată că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, aferente perioadei octombrie 2009 - 31 decembrie 2010, cu respectarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune în cauză.
Față de considerentele expuse, Curtea constată ca neîntemeiate criticile recurentei, în cauză nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE SA BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.9880/22.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant U. S. LIBERE FEROVIARE MIȘCARE COMERCIAL în numele membrilor de sindicate C. E., D. V., C. M., C. C., R. M., D. A., M. G., E. M., O. I. și B. I., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. I. D. A. S. G.
C. T. I.
Grefier,
I. B.
Red.: T.D.A.
Tehn.: V.N./2 ex./16.03.2015
Jud. fond: G. C. L.
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1487/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reconstituire vechime. Decizia nr. 1419/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
