Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 433/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 433/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 10591/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 433/CM
Ședința publică din 04 noiembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelantul reclamant P. N.-M., domiciliat în C., . M. nr. 38-40 și cu domiciliul procesual ales în G., ., . Individual de Avocat „N. L.”, împotriva sentinței civile nr. 385 din 24 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2 și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul în C., . nr. 2.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru apelantul reclamant P. N.-M., avocat N. L., în baza împuternicirii avocațiale ./NL nr._ din 10 martie 2013 depuse la dosar, lipsind intimatele pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Întrebat fiind, apărătorul apelantului reclamant P. N.-M. arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația apărătorului apelantului reclamant P. N.-M., în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 392 Cod procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Apărătorul apelantului reclamant P. N.-M., având cuvântul solicită admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul obligării pârâtei la plata drepturilor salariale menționate în cererea de chemare în judecată pentru perioada ianuarie 2011 până la pronunțarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Consideră că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit al acestuia.
Prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate 2011-2012, respectiv 2013-2014 au fost inserate clauze care cuprind principii importante privind modul de stabilire al salariilor de încadrare și la art. 2 au fost înscrise următoarele prevederi: Dacă o prevedere a prezentului contract va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, acesta se va modifica în conformitate cu legislația. Deci, în situația în care în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă intervin reglementări favorabile, ele vor face parte de drept din contract.
Este de notorietate faptul că pe rolul instanțelor s-au înregistrat numeroase dosare, prin care salariații CFR, și-au solicitat drepturile salariale întrucât nu au fost respectate convențiile încheiate la nivel superior. Astfel că, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile cât și prin convențiile încheiate la nivel superior părțile au câștigat salariul brut la calea ferată de 700 lei.
La solicitarea instanței, precizează că salariul din contractul colectiv de muncă la nivel superior era prevăzut prin raportare la salariul de bază brut de 700 de lei. Deci era un salariu de bază stabilit de 700 lei în convențiile încheiate la nivel superior atât de grup cât și de ramură.
Este adevărat că, contractele colective de muncă la nivel de ramură au expirat la 31 decembrie 2010 dar angajații și-au câștigat prin instanță și prin convențiile încheiate la nivel superior acest salariu.
În privința contractelor 2011-2013 încheiate la nivel de unitate, prin clauzele care și le-au asumat părțile, întrucât nu ne mai raportăm la nivel superior pentru că nu mai există, s-a arătat că negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate trebuia să pornească de la valoarea de 700 lei fiindcă era un drept câștigat, recunoscut și acordat prin negocieri colective anterioare care constituie legea părților. Acestea sunt drepturi minime câștigate, se respectă principiul salariului minim garantat în plată și interdicțiile renunțării la drepturile recunoscute, potrivit art. 38 din Codul muncii.
Întrebat fiind, arată că întrucât contractele colective de muncă erau pe durată determinată, într-adevăr aceste drepturi nu trebuiau păstrate la nesfârșit dar trebuia să se respecte ceea ce și-au asumat părțile prin contract, acesta constituind legea părților, fiind negociat de ambele părți. Prin contract părțile și-au asumat să respecte drepturile câștigate până în decembrie 2010, pe de o parte. Pe de altă parte, atâta timp cât în contract se menționează că în situația în care în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă intervin reglementări favorabile ele vor face parte din contract. Ca această clauză să producă efecte juridice, în momentul în care au apărut hotărârile de guvern privind salariul minim garantat în plată, pe anul 2011 – 670 lei, pe anul 2012 – 700 lei și 750 lei prin H.G. nr. 23/2013 modificată la 800 lei, angajatorul avea obligația de a aduce clasa 1 de salarizare la aceste valori ca să fie înregistrate la I.T.M. Hotărârile de guvern sunt prevederi legale care sunt favorabile salariatului iar aceste trebuiau să facă parte de drept din contract.
Urmează a se reține că nu s-au respectat drepturile câștigate până în anul 2010 și din anul 2011 până în prezent nu au fost respectate nici prevederile legale privind salariul minim garantat în plată.
Prevederile legale la care face referire sunt H.G. nr. 1193/2011, nr. 1225/2012 și nr. 23/2013 care ar trebui să facă parte de drept din contract iar angajatorul ori de câte ori se modificau aceste prevederi legale era obligat să actualizeze clasa 1 cu salariul minim garantat în plată ca aceste clauze asumate să producă efecte juridice. Or, în situația de față angajatorul nu a actualizat clasa 1 de salarizare ci a menținut-o la 600 de lei.
La solicitarea instanței precizează că, clasa 1 de salarizare era echivalentă salariului minim garantat în plată și nu o trimitere deși nici un salariat din CFR nu este plătit cu această clasă. CFR are clasele de salarizare de la 2 la 46 conform funcției pe care salariații sunt încadrați și pregătirii profesionale iar fiecare clasă se înmulțește cu un coeficient de ierarhizare corespunzător funcției. Clasa 1 de salarizare trebuia respectată fiind echivalentul salariului minim garantat în plată. E adevărat că, dacă înmulțim clasa 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare și cu sporurile pe care le ia fiecare salariat în parte acest salariu este mai mare. Clasa 1 de salarizare trebuia să fie egală cu salariul minim garantat în plată. Art. 164 din Codul muncii prevede la alin. 2 că „Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară”.
Având în vedere aceste prevederi, consideră că nu se poate face o distincție între cei care nu au contract colectiv de muncă și trebuie să respecte salariul minim garantat în plată și cei care au contract colectiv de muncă și nu trebuie să respecte acest salariu minim garantat în plată întrucât s-ar crea o anomalie.
Solicită a se avea în vedere și observațiile I.T.M.-ului pe care le-au depus la dosar cu privire la nelegalitatea contractelor și actul adițional încheiat în 2013 prin care au demonstrat că pârâta a actualizat clasa I de salarizare la valoarea de 800 lei adică a respectat salariul minim garantat în plată. Mai mult, în anul 2010 au dovedit faptul că prin încheierea actului adițional a fost respectat de asemenea salariul minim garantat în plată.
Deci atâta timp cât în 2010 și 2013 societatea pârâtă se conformase dispozițiilor legale consideră că în perioada 2011-2012 este de rea credință.
Totodată, arată că la Curtea de Apel București, alți salariați ai CFR cu domiciliul aflat în București, au câștigat prin hotărâre definitivă și irevocabilă aceste drepturi, dar într-adevăr practica la nivel de țară nu este unitară.
Precizează că în contractul colectiv de muncă se menționează că fac parte de drept dispozițiile legale mai favorabile, respectiv cele din hotărârea de guvern care stabilesc salariul minim garantat în plată și acesta este cel de la clasa 1 de salarizare.
Arată că singurul organ îndreptățit care poate să spună dacă acest contract de muncă este legal și respectă hotărârile de guvern este I.T.M.
În cauză consideră că ar trebui să se stabilească dacă clasa 1 de salarizare reprezintă sau nu salariul minim garantat în plată. În opinia intimatelor pârâte, salariații au luat drepturi mult mai mari întrucât acestea adună coeficientul de ierarhizare cu clasa 1 de salarizare și cu sporurile și e normal ca un inginer sau un muncitor să ia 14 – 15 milioane de lei.
Față de cele arătate și menționate și în scris în cadrul motivelor de apel, solicită admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței pronunțate de instanța de fond.
Totodată, solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamantul P. N. M. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. și S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A.- Sucursala Muntenia Dobrogea să se dispună obligarea pârâtelor la calculul și plata diferențelor actualizate cu rata inflației, dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 670 lei stabilit prin H.G. nr. 1225/2011, de 750 lei și respectiv de 800 lei stabilit prin H.G. nr. 23/2013 și drepturile salariale efectiv plătite, corespunzător activității desfășurate în perioada în care actele normative menționate își află aplicabilitatea.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că potrivit contractului de muncă la nivel de unitate, cuantumul salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la suma de 600 lei fiind inferior cuantumului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit de dispozițiile H.G. nr. 1119/2010, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013.
Reclamantul a menționat că în vederea respectării prevederilor actelor normative anterior menționate privitoare la cuantumul salariului de bază minim brut pe țară revenea angajatorului obligația de a actualiza în mod corespunzător cuantumul salariului de bază corespunzător clasei nr. 1 de salarizare, astfel cum acesta a fost stabilit prin contractele colective de muncă la nivel de unitate, pe de-o parte, pentru a asigura respectarea prevederilor contractuale potrivit cărora salariul minim de bază brut la nivelul S.N.T.F.M. CFR Marfă era superior nivelului salariului de bază minim brut pe țară, iar, pe de altă parte, în considerarea art. 38 Codul muncii.
A precizat reclamantul că reiterând principiul obligativității respectării normelor imperative prevăzut de art. 11 din Noul Cod Civil, dispozițiile legale anterior menționate limitează libertatea contractuală, asigurând astfel un minim de drepturi ale salariaților sub care nu se poate negocia. A apreciat reclamantul că angajatorul avea obligația de a determina salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare în raport de cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013.
Pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Sucursala Muntenia Dobrogea și excepția prescripției dreptului material la acțiune. A arătat pârâta că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM, fiind aplicabile dispozițiile art. 268 lit. e Codul muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că reclamantul a primit salariu mult mai mare decât salariul minim pe economie. A menționat pârâta că societatea a negociat CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 în funcție de situația economică concretă a societății la acel moment, fără a fi nevoită să respecte clauze ale unor contracte superioare, deoarece nu mai existau.
În cauză părțile au administrat proba cu înscrisuri.
În ședința din data de 24.02.2014 instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, a prescripției acțiunii și a lipsei capacității de folosință a Sucursalei Muntenia Dobrogea.
Prin sentința civilă civile nr. 385 din 24 februarie 2014 Tribunalul C. a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea.
A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată.
A respins acțiunea formulată de reclamantul P. N. M. în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
A respins acțiunea formulată de reclamantul P. N. M., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă S.A., ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă motivat de faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 601 din Legea nr. 192/2006. Astfel, în dispozițiile art. 601 se prevede că procedura prealabilă a informării reclamantului asupra avantajelor medierii se face în cauzele ce privesc încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractului individual de muncă, or în speță, este vorba de drepturi ce decurg din aplicarea unor Hotărâri de Guvern.
Asupra excepției prescrierii.
Potrivit art. 248 Cod procedură civilă „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Potrivit art. 268 lit. c și e Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
Din textul de lege citat mai sus rezultă că pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 Codul muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Din cuprinsul contractului colectiv de muncă, rezultă că dreptul la calcularea unui salariu de bază brut este un drept salarial.
Apreciind deci, că dreptul la salariul brut de bază negociat este un drept salarial neacordat, instanța a constatat că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de lit. c a art. 268 alin. 1 Codul muncii. Avându-se în vedere că dreptul la plata salariului se naște la începutul lunii următoare celei pentru care se calculează, instanța a constatat că dreptul la acțiune al reclamantului la plata salariului calculat corespunzător fiecărei clase de salarizare în raport de cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 nu este prescris.
Stabilindu-se, deci, că aceste drepturi au natură salarială, instanța a constatat că solicitarea de a se plăti aceste drepturi face să nu fie aplicabile în speță dispozițiile art. 268 lit. e din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 6 luni, ci doar cele ale art. 268 lit. c Codul muncii.
Cum termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data formulării acțiunii instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune ca nefondată.
Asupra excepției lipsei capacității de folosință.
Potrivit art. 13 alin. 6 lit. c din H.G. nr. 582/1998 „Adunarea Generală a acționarilor hotărăște cu privire la înființarea și desființarea de sucursale, agenții și de alte subunități fără personalitate juridică;”
Prin urmare, persoana juridică dobândește capacitate de folosință de la data dobândirii personalității sale juridice.
Potrivit art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 582/1998 privind atribuțiile directorului general al CFR Călători „Directorul general poate delega din atribuțiile sale directorilor executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R. Marfă.”
În cauză nu s-a făcut dovada acestei delegări de competențe.
Totodată, chiar dacă s-ar reține că a operat o delegare de competențe în ceea ce privește atribuția de a încheia contracte de muncă, acest lucru nu înseamnă decât faptul că directorul sucursalei acționează în numele directorului general care se degrevează de executarea efectivă a atribuției respective, însă care răspunde în continuare de actele și faptele efectuate în numele său de către directorul regionalei.
Prin urmare, chiar dacă contractul de muncă al reclamantului este încheiat de către directorul sucursalei, acesta acționează ca un mandatar al directorului general, calitatea de angajator fiind astfel păstrată de S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A.
În litigiul de față persoana care are calitatea de angajator și capacitate de folosință este S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., astfel că instanța a apreciat că pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea nu are capacitate de folosință fapt pentru care a admis excepția lipsei capacității de folosință a acestei pârâte.
Față de soluționarea excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei instanța, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Sucursala Muntenia Dobrogea.
Pe fondul cauzei.
Instanța a reținut că reclamantul este angajatul pârâtei. Reclamantul a pretins achitarea de către pârâtă a unor drepturi salariale calculate potrivit algoritmului de calcul stabilit prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate, dar cu reținerea bazei de calcul ca fiind salariul de bază minim brut pe țară prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011.
Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi și-a încetat valabilitatea prin ajungere la termen la data de 31.12.2010 astfel că, în perioada 2011-2013, în cadrul societății pârâte, au fost aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și înregistrate la M.M.F.P.S.-D.M.P.S. sub nr. 43/24.03.2011 și nr. 109/20.03.2012.
Potrivit art. 7 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1”.
Astfel, potrivit dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariul de bază brut al reclamantului s-a calculat prin încadrarea mai întâi a acestora în clasa de salarizare. Ulterior, având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasele de salarizare, conform anexei 1, și cuantumul stabilit pentru o clasă de salarizare de 600 lei, pârâta, folosind algoritmul de calcul: salariul de bază brut ═ coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare X valoarea clasei de salarizare, a stabilit pentru reclamant salariul de bază brut (600 X clasa de salarizare).
Reclamantul a pretins că salariul său de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut pe țară, garantat în plată, stabilit prin H.G. nr. 1193/201, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013.
Prin art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, art. 1 din H.G. nr. 1225/2011 și art. 1 din H.G. nr. 23/2013 s-a reglementat salariul minim brut pe țară garantat în plată începând cu 01.01.2011, ca fiind de 670 lei, respectiv de 700 lei din data de 01.01.2012 și 750 lei din data de 01.02.2013.
Interpretarea reclamantului referitoare la modalitatea de stabilire a salariului de bază s-a reținut că este contrară scopului urmărit prin instituirea pe cale legală a unui salariu minim brut pe țară, garantat în plată.
Astfel, prin chiar art. 2 din H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 s-a prevăzut că nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Prin urmare, ceea ce s-a interzis a fost plata efectivă a unui salariu de bază inferior celui stabilit ca indicator de referință prin actele normative menționate, orice eventuală verificare a respectării acestui minim impus prin lege urmând a fi raportată la salariul concret de încadrare stabilit prin contract individual de muncă.
Din cele expuse, instanța a constatat că prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de bază ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamantului un salariu de bază brut mai mare decât cel care rezulta din H.G. nr. 1193/201, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013 (700 lei, 750 lei sau 800 lei ).
Ceea ce dorește reclamantul s-a reținut că este o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de bază brut la nivelul salariului minim brut pe țară.
Se vrea astfel obținerea unei formule de calcul care constă în: salariul de bază brut ═ salariul minim brut pe țară (700 lei, 750 lei sau 800 lei) X coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, deci combinarea dispozițiilor care reglementează aceiași instituție – cea a salarizării, din două acte diferite – contract colectiv de muncă la nivel de unitate și Hotărârile de Guvern ce stabilesc salariul minim brut pe țară.
Potrivit art. 229 alin. 4 Codul muncii „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților”.
Conform art. 30 din Legea nr. 130/1996 „Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.” Acest text de lege instituie forța obligatorie a contractului colectiv de muncă pentru părțile semnatare, contract care se impune întocmai ca și legea.
Executarea vizată de art. 30 presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
Totodată, art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
Interpretarea reclamantului în sensul obținerii unei formule de calcul prin luarea unor elemente de calcul dintr-un act normativ – H.G. și alte elemente din contractul colectiv de muncă (de unitate) în scopul obținerii unui rezultat favorabil s-a constatat că este profund eronată.
O regulă de bază în interpretarea și aplicarea legii constituie interdicția creării pe cale judiciară a unei noi legi (lex tertia) prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi.
Ca și în cazul dispozițiilor legale, și dispozițiile contractuale (care constituie legea părților) nu se pot interpreta de așa manieră încât să ducă la obținerea unei legi terțiare (lex tertia).
În măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, atunci această lacună ar fi putut fi acoperită cu dispoziții din acte normative (Hotărâri de guvern sau legi) mai favorabile.
În speță însă, nu este vorba despre nici o lacună în reglementarea modului de calul a salariului de bază brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar.
În aceste împrejurări, instanța a reținut că nu se poate aprecia asupra încălcării salariului de bază minim brut pe țară, câtă vreme reclamantului nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite prin actele normative aplicabile în perioada de referință.
Pentru motivele arătate, instanța a apreciat că reclamantul a încasat salarii calculate în conformitate cu contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, iar acestea din urmă au respectat condițiile de legalitate impuse de Codul muncii și Legea nr. 62/2011 astfel că a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele:
Reclamantul solicită admiterea apelului, desființarea în totalitate a hotărârii apelate, iar pe fond, admiterea cererii și obligarea intimatei pârâte la plata diferenței de salariu (incluzând salariul de bază, indemnizații sporuri, adaosuri alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă), constând în ceea ce i s-a acordat cu titlu de salariu de bază datorită determinării eronate de către pârâte a salariului brut de încadrare și ceea ce trebuia să i se acorde cu titlu de salariu, conform H.G. nr. 1193/24.11.2010, H.G. nr. 1225/14.12.2011, H.G. nr. 23/22.01.2013, clauzelor înscrise în CCM la nivel de unitate valabil 2011-2014, prin aplicarea corectă a bazei de calcul, precum și cu respectarea principiului dreptului salarial câștigat, pentru perioada ianuarie 2011 - până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu coeficientul de inflație și dobânda legală de la data scadenței și până la data plății efective precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate atât la fond cât și în apel.
Arată că prin cererea de chemare în judecată formulată, a solicitat instanței de fond obligarea intimatelor pârâte S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. și S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea la plata diferențelor de drepturi salariale determinate de stabilirea eronată a salariilor de bază de încadrare în perioada ianuarie 2011 și până la pronunțarea hotărârii, prin încălcarea prevederilor H.G. nr. 1193/24.11.2010, H.G. nr. 1225/14.12.2011, H.G. nr. 23/22.01.2013 și CCM la nivel de unitate valabile în perioada 2011/2012, 2012-2013 precum și la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 385/24.01.2014 instanța de fond motivează soluția de respingere a cererii reținând în principal următoarele:
„Reclamantul pretinde achitarea de către pârâtă a unor drepturi salariale calculate potrivit algoritmului de calcul stabilit prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate, dar cu reținerea bazei de calcul ca fiind salariul de bază minim brut pe țară prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011. În perioada 2011-2013, în cadrul societăți pârâte, au fost aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nr. 43/24.03.2011 și nr. 109/20.03.2012 care la art. 7 alin. 2 menționează că: „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1”.
Prin urmare, instanța reține că reclamantului i s-a calculat salariul prin încadrarea mai întâi în clasa de salarizare, ulterior având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasele de salarizare, conform anexei 1, și cuantumul stabilit pentru clasele de salarizare de 600 lei, pârâta folosind algoritmul de calcul: salariul de bază brut = coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare X valoarea clasei de salarizare, pârâta stabilind prin aceasta salariul de bază brut.
De asemenea, instanța reține că reclamantul pretinde că salariul său de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut pe țară, garantat în plată.
Această modalitate de stabilire a salariului este contrară scopului urmărit prin instituirea pe cale legală a unui salariu minim brut pe țară garantat în plată. Instanța reține că prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de bază ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamantului un salariu de bază brut mai mare decât cel ce rezultă din H.G. nr. 1193/2011, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013, lucru total neadevărat față de cele ce urmează să demonstreze reclamantul instanței de judecată.
Instanța reține că ceea ce dorește reclamantul este o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute în contractul la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de bază brut la nivelul salariului minim brut pe țară.
Față de cele arătate, în consecință, instanța reține că interpretarea reclamantului este eronată deoarece se dorește obținerea unei formule de calcul prin luarea unor elemente de calcul dintr-un act normativ – H.G.-urile și alte elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în scopul obținerii unui rezultat favorabil.”
Hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu aplicarea materialului probator administrat în cauză și cu aplicarea eronată a legii la speță pentru considerentele pe care înțelege să le expună în cele ce urmează:
În CCM la nivel unitate valabile 2009-2010 și 2011-2012 părțile au negociat la art. 2 alin. (6) clauza potrivit căreia „În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea”.
La 01.01.2011 a intrat în vigoare H.G. nr. 1193/2010 publicată în M.O. Partea I nr. 824 din 09.12.2010 care la art. 1 a stabilit că „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.
Codul muncii în forma în vigoare între 01.01._11 prevede la art. 159 dispoziția potrivit căreia „- (1) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor ……… (2) Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară. (3) Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei …….”.
În conformitate cu principiul înscris la art. 2 (6) din CCM la nivel unitate arătat mai sus, prevederile art. 1 ale H.G. nr. 1193/2010 „reprezintă reglementări legale favorabile, ce ar fi trebuit să facă parte de drept din contractul colectiv de muncă și implicit din contractul individual de muncă și drept consecință salariul de bază de încadrare trebuia să îi fie calculat de la 01.01.2011 plecând de la clasa de salarizare 1 = 670 lei în loc de clasa 1 de salarizare = 600 lei pentru anul 2011, 700 pentru anul 2012, 750 și 800 pentru anul 2013.
În realitate, așa cum rezultă din înscrierile din actele adiționale depuse, precum și din Anexa 1 la CCM pârâtele nu au respectat prevederile legale mai favorabile reclamantului și i-au calculat salariul de bază de încadrare brut, plecând tot de la clasa de salarizare 1-600 lei x coeficient de ierarhizare în loc de clasa salarizare 1 = 670 lei x (coeficient de ierarhizare) diferența în minus la salariul brut de încadrare fiind semnificativă.
Procedând în felul arătat mai sus pârâtele au încălcat pe lângă art. (2) din CCM și prevederile art. 40 alin. 2 lit. c) potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, precum și art. 159 din Codul muncii, cauzându-i lunar un prejudiciu la care se adaugă diferențele la sporul de vechime, sporul munci feroviare și alte sporuri cu caracter permanent a cărui reparare se face după principiile răspunderii civile contractuale, așa cum prevede și art. 259 din Codul muncii, în sensul că repararea cuprinde atât prejudiciu propriu zis cât și folosul nerealizat (suma reprezentând salariul actualizat cu coeficientul de inflație și dobânda legală.
Este corect faptul că salariul este un produs între o valoare fixă și un coeficient de ierarhizare însă tot la fel de adevărat este și faptul că acea valoare fixă la care se face referire este de fapt salariul minim de bază pe unitate garantat în plată, a cărei valoare se stabilește prin Hotărâre de Guvern.
În speță, începând cu 01.01.2011 valoarea acestuia a fost de 670 conform art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, 700 lei de la 01.02.2012 conform H.G. nr. 1125/2011, de 750 lei începând cu data de 01.02._13 conform H.G. nr. 23/2011, de 800 lei începând cu 01.07._13 conform H.G. nr. 23/2011 iar potrivit art. - (1) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe tară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
(2) Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin
contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe
țară.
(3) Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei.
(4) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată este adus la cunoștința salariaților prin grija angajatorului.
Potrivit art. 2 alin. 6 din CCM, Hotărârile de Guvern invocate mai sus, prin care s-au stabilit drepturi favorabile reclamantului în calitate de salariat trebuiau să facă parte din contract iar valoarea salariului minim garantat în plată să facă parte din contract ca și clasa 1 care înmulțit cu coeficientul de ierarhizare să stabilească salariul brut de încadrare pentru fiecare dintre salariați.
Acesta se desprinde cu pregnanță din interpretarea coroborată a art. 164 din Codul muncii, art. 2 alin. 4, 6 și 7 din CCM.
Analizând conținutul anexei 1 la CCM 2011-2013 rezultă că determinarea salariului de bază pentru fiecare din salariați s-a făcut plecând de la clasa 2 - 46 = 600 lei în loc de 670 lei începând cu 01.01.201, în loc de 700, începând cu 01.01.2012, în loc de 750 începând cu 01.02.2013, în loc de 800 lei începând cu 01.07.2013.
Dovada potrivit căreia clasa 1 de salarizare este egală cu salariul minim stabilit prin H.G. rezultă din comparația grilei de salarizare din CCM pentru anul 2010 din care rezultă că salariul minim este de 600 lei egal cu cel stabilit prin H.G. nr. 1051/2008. Faptul că pârâta a păstrat în CCM 2011-2013 începând de la clasa 2-46 de salarizare suma de 600 lei ignorând H.G. - urile care au modificat valoarea salariului minim dovedește culpa acesteia și totodată evidențiază încălcarea prevederilor legale imperative referitoare la salariul minim garantat în plată.
În CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012, 2012-2014 au fost inserate clauze care cuprind principii importante privind modul de stabilire a salariului minim de bază pe unitate și a salariului de bază de încadrare a fiecărui salariat în raport cu calificarea, importanța, complexitatea lucrărilor ce revin postului în care este încadrat, cu pregătirea și competența profesională, clauze de care instanța, atunci când a interpretat contractele invocate ca temei al solicitării drepturilor salariale, era obligată să țină seama.
II) Astfel, la art. 2 din CCM-uri au fost înscrise următoarele:
„(4) Dacă o prevedere a prezentului contract colectiv de muncă va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, aceasta se va modifica în conformitate cu legislația.
(6) În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea.
(7) Prevederile prezentului contract colectiv de muncă se vor adapta prevederilor contractului colectiv de muncă încheiat La nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse, sau ale căror clauze nu se regăsesc incluse.
(8) În cazul în care părțile își încalcă obligațiile prevăzute în prezentul contract, neexercitarea de către partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere legal executarea întocmai sau, după caz, prin echivalent bănesc a obligațiilor respective nu înseamnă că ea a renunțat la acest drept al său.”
Aceste prevederi sunt în concordanță cu principiul privind „clauzele prohibitive și minimale” înscris la art. 238 din Codul muncii și art. 8 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la data încheierii CCM 2011-2012 și art. 132 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în vigoare la încheierea CCM 2012-2014 potrivit căruia „La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal …, „contractele colective nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de munca la nivel superior, iar contractele individuale de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
Pârâtele, deși înscriu în contracte aceste clauze, care la o privire sumară sunt în concordanță cu prevederile legale arătate la alineatul precedent, le ignoră, așa cum de altfel au ignorat și hotărârile judecătorești irevocabile câștigate în perioada 2008-2010 și i-au stabilit reclamantului drepturi salariale mai mici decât cele avute până la data de 31.12.2010, golind astfel de conținut o prevedere legală contractuală și făcând-o neaplicabilă, contrar reglementarilor aplicabile interpretării clauzelor dintr-un contract, potrivit cărora o clauză se interpretează în sensul de a produce efecte și în nici un caz în sensul de a nu produce efecte.
Pârâtele ignoră principiile ce trebuiau să guverneze stabilirea drepturilor reclamantului ca salariat, înscrise la acest articol și care reiterează de fapt teoria potrivit căreia drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și fiind „drepturi minime câștigate”, la negocierea noului contract colectiv de muncă nu puteau fi micșorate de angajator, teorie statuată de două izvoare de drept specifice dreptului muncii și anume art. 8 alin. 1 și 2 din C.C.M.U.N. 2007-2011 și art. 3 alin. 1) din C.C.M.U.N.T.R. 2008-2010, cu toate că valoarea salariului de încadrare avută la data de 31.12.2010 de 700 lei, conform hotărârilor judecătorești pronunțate în baza celor două izvoare de drept arătate, nu a fost respectată de pârâtă.
Interpretarea ce se poate da prevederilor art. 2 din CCM la nivel de unitate 2011-2014 nu poate fi decât aceea că, părțile semnatare ale CCM unitate 2011-2014 au înțeles să respecte drepturile câștigate prin contractele la nivel superior anterioare, dar acest lucru este făcut doar pe hârtie, fiind trecut în contract clasa 1 de salarizare 700 lei pentru ca acesta să fie înregistrat la ITM și să se creeze aparența legalității (deși nimeni în CFR Marfă nu are clasa 1 de salarizare) când de fapt se profită de naivitatea angajaților și de lipsa lor de cunoștințe juridice și se stabilește salariul începând de la clasa 2-46 la 600 lei contrar dispozițiilor legale mai sus arătate.
Nu se poate da eficiență unei atitudini neconforme legii a angajatorului, care nu a înțeles să intre în legalitate nici după ce instanțele au stabilit în mod irevocabil salariul ce trebuia menționat în contractele la nivel de unitate, inclusiv a contractelor individuale de muncă.
De asemenea, cu ocazia negocierii și încheierii noilor contracte colective la nivel de unitate pârâtele încalcă cu bună știință principiul „salariului minim garantat în plată” prevăzut de art. 164 din Codul muncii potrivit căruia „Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară”, și principiul „interdicției renunțării la drepturile recunoscute salariaților prin lege” prevăzut de art. 38 din Codul muncii potrivit căruia „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.
Conținutul sau contractul colectiv nu poate determina o înrăutățire a situației salariaților în raport de prevederile legale și cum clauzele sale sunt subordonate legii pot da naștere numai unui regim favorabil salariaților - drepturile cuprinse în legislația muncii constituie un minim legal de la care nu se poate deroga în defavoarea salariaților, orice clauză contrară acestui principiu fiind nulă de drept.
Față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. era obligată să respecte clasa 1 de salarizare la nivelul salariului de bază minim brut de 670 lei prevăzut de H.G. nr. 1193/2010, respectiv 700 lei prevăzut de H.G. nr. 1225/2011 și 750 lei prevăzut de H.G. nr. 23/2013.
Învederează faptul că Federațiile sindicale care au negociat Contractul Colectiv de Muncă aferent perioadelor 2011-2012 și 2012-2013 au solicitat corelarea salariului minim de bază a societății cu salariul de bază minim brut pe țară stabilit prin Hotărârile de Guvern nr. 1193/24.11.2012 și nr. 1225/27.12.2012 dar administrația a refuzat să de-a curs acestei cerințe încălcând și ignorând în totalitate prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii potrivit căruia angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege.
De altfel, pârâta ignoră total aceste Hotărâri de Guvern ce au caracter obligatoriu și minimal, conform art. 132 alin. 2.
Prin neaplicarea acestor Hotărâri de Guvern s-a produs salariaților un prejudiciu material care poate fi exemplificat prin calculul câtorva clase de salarizare, atât conform CCM cât și Hotărârilor de Guvern mai sus menționate.
Prin menținerea unui salariu minim de bază pe unitate de 600 lei, începând cu clasa de salarizare 2-46 pentru anii 2011-2014, deși în această perioadă au apărut reglementări legale mai favorabile ce ar fi trebuit să înlocuiască salariul minim de bază pe unitate, respectiv valoarea clasei 1 de salarizare, face încă odată dovada că pârâtele au încălcat prevederile din CCM pe unitate înscrise la art. 2 alin. 4 și 6 potrivit cărora „în situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract.
Menționează că la S.N.T.F.M. CFR Marfă în cadrul negocierilor pentru contractul colectiv de muncă nu se negociază salariile corespunzătoare fiecărei funcții, ci doar salariul de bază minim corespunzător clasei 1 de salarizare.
Toate celelalte salarii - clasele 2-46 se calculează înmulțind acest salariu de bază minim clasa 1 cu un coeficient de ierarhizare, coeficient ce reflectă răspunderea și complexitatea funcției îndeplinite, volumul de muncă și gradul de complexitate al muncii fiecărui salariat.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, începând cu data de 01.01.2011 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la suma de 670 lei/lună pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună în anul 2011, reprezentând 3,94 lei/h.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 1225/2011, începând cu data de 01.01.2012 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la suma de 700 lei/lună, pentru un program complet de lucru de 169.33 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/h.
Conform art. 164 din Codul Muncii, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă se stabilește prin Hotărâre de Guvern, după consultarea sindicatelor și a patronatelor.
Prin urmare, angajatorul nu poate negocia și stabili un salariu de bază prin contractul individual de muncă sub salariul minim brut pe țară.
De asemenea, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.
Ori, în acest sens solicită a se observa că anexa 1 a CCM încheiat la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivel de 700 lei/ brut pentru ca aceste contracte de muncă să fie înregistrate la I.T.M. și să se creeze aparența legalității acestor contracte, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, când de altfel începând de la clasa 2 la 46 lucrurile stau total nelegal întrucât societatea încercând să inducă în eroare atât salariații săi cât și I.T.M.-ul, aceasta nu a respectat clasa 1 de salarizare la nivelul salariului de bază minim brut de 670 lei prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și respectiv 700 lei prevăzut de H.G. nr. 1225/2011, etc.
Tot urmare celor expuse mai sus, având în vedere că potrivit art. 236 (4) din Codul muncii, art. 229 (4) în noua numerotare „CCM încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților” înscrierea în noile CCM-uri a unor drepturi salariale mai mici decât cele stabilite anterior tot prin legea părților reclamantul a fost obligat, deși nu i s-a cerut un consimțământ, iar delegații acestuia nu au avut un astfel de mandat, să renunțe la drepturile ce i-au fost recunoscute anterior prin lege, motiv pentru care apreciază că aceste clauze de reducere a drepturilor salariale recunoscute sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 38 din Codul muncii.
În consecință, și față de argumentele de mai sus solicită să se constate că prin aprecierea că nu este îndreptățit să primească diferențele salariale, cu toate că a dovedit că ele sunt întemeiate instanța a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
În concluzie solicită admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței civile nr. 385/24.02.2014 și obligarea pârâtei intimate la plata drepturilor salariale constând în diferențele salariale determinate de baza greșită de calcul al salariului de bază de încadrare, pentru perioada ianuarie 2011 și până la pronunțarea hotărârii, actualizate cu coeficientul de inflație și dobânda legală precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 - 480 din Noul Cod de procedură civilă.
Intimatele pârâte nu au formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Trebuie avut în vedere că ceea ce reglementează HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013 este salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
Acesta este un salariu sub al cărui nivel nu este permisă stabilirea salariului unui angajat.
Respectarea acestei obligații se verifică prin raportarea la nivelul minim obligatoriu al salariului de bază brut la salariul de bază brut al fiecărui salariat din România.
Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate s-au stabilit salariile de bază în mod diferențiat în funcție de clasele de salarizare.
Aceste salarii de bază cuvenite fiecărui reclamant trebuie comparate cu salariul de baza minim brut pe tara garantat in plată.
Nici unul dintre apelanții reclamanți nu a susținut că salariul său de bază ar fi mai mic decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
Ceea ce susțin reclamanții este că valoarea clasei I de salarizare, care nu se aplică nici unuia dintre reclamanți, ar trebui să fie egală cu salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata și, înmulțită cu coeficientul clasei de salarizare să determine un salariu de bază a l fiecăruia mai mare decât cel stabilit în contractul colectiv de muncă.
Or, reclamanții compară în mod greșit salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata cu unul dintre elementele de calcul ale salariul de baza stabilit prin contractul colectiv de muncă pentru fiecare clasă de salarizare în loc să îl compare cu însuși salariul de baza stabilit în contractul colectiv de muncă.
Modul în care pârâta calculează salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare și folosirea eventual a unei baze de calcul care se multiplică cu un coeficient de ierarhizare sunt lipsite de relevanță, ceea ce este relevant fiind rezultatul care constituie salariul de bază al fiecărui reclamant, acesta fiind cel care trebuie să fie mai mare decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.
Așadar, susținerile apelanților în sensul că pârâta nu a respectat salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata sunt nefondate și eronate întrucât aceștia nu se raportează la salariul de baza pe care îl primesc ci la un element de calcul al acestuia.
În contractul colectiv de muncă prevederile referitoare la salarizare stabileau un mod de calcul care presupunea înmulțirea unui coeficient de multiplicare cu o bază de calcul denumită salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective însă aceasta nu era salariul de baza minim brut pe tara garantat în plata.
Nu există nici o prevedere în contractul colectiv de muncă aplicabil care să oblige pârâta să aplice, pentru calculul salariilor, anumiți coeficienți la salariul baza minim brut pe tara garantat in plata. Ca urmare, nu se poate reține că se face o trimitere la HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013 prin contractul colectiv de muncă, susținerile apelanților constituind doar o interpretare fără fundament a prevederilor contractuale.
Susținerile apelanților în sensul că salariul de bază brut corespunzător primei clasei de salarizare trebuia să fie cel puțin egal cu salariul baza minim brut pe tara garantat in plata sunt de asemenea lipsite de orice fundament în condițiile în care nu există nici o prevedere contractuală în acest sens și, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, cele două noțiuni nu se pot confunda fiind noțiuni diferite una dintre ele fiind un element de calcul al salariului de bază iar cealaltă constituind un nivel minim legal al salariului de bază brut în plată.
Se reține astfel că pârâta a respectat atât prevederile legale aplicabile privind salariul baza minim brut pe tara garantat in plata cât și prevederile contractuale aplicabile, invocate de apelanți, interpretarea dată de aceasta fiind cea corectă iar nu cea dată de apelanți pentru motivele deja arătate și nu se pune problema unei renunțări din partea reclamanților la drepturi legale.
De asemenea, se are în vedere că prevederile contractuale invocate și aplicabile în acuză sunt clare în sensul că nu fac referire în formula de calcul a salariului la salariul baza minim brut pe tara garantat in plata la nivelul țării și nu includ ca bază de calcul acest salariu în formula de calcul a salariului fiecărui angajat, nefiind o situație în care clauzele să fie echivoce și să fie necesară determinarea voinței reale a părților.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a constata caracterul nefondat al acțiunii.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ. se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant P. N.-M., domiciliat în C., . M. nr. 38-40 și cu domiciliul procesual ales în G., ., ., ., la Cabinet Individual de Avocat „N. L.”, împotriva sentinței civile nr. 385 din 24 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2 și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul în C., . nr. 2, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond F.M.
Tehnored.dec.jud.apel R.A./04.12.2014/7 exp.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 122/2014. Curtea... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 158/2014. Curtea... → |
|---|
