Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 118/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
Comentarii |
|
Decizia nr. 118/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 4736/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.118/CM
Ședința publică din 25 martie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
Președinte – M. B.
Judecător – R. A.
Grefier – D. R.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de:
- apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ SA, cu sediul în C., . nr. 2, județul C. și,
- apelanții reclamanții D. I. și D. V., domiciliați în C., ., ., județul C., împotriva sentinței civile nr.3495/20.09.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești (700 lei conform art. 41 alin.3 CMMRT).
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită conform art. 153 și urm. cod pr.civilă.
Apelul formulat de apelanta pârâtă S. – C. Marfă SA este declarat în termen, motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, iar apelanta pârâtă a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
Apelul formulat de apelanții reclamanți a fost declarat la data de 22.01.2014, iar hotărârea a fost comunicată la data de 24.10.2013, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la file 168 și 169 dosar fond; este motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, iar apelanții au solicitat judecata cauzei și în lipsă.
După referatul grefierului de ședință:
Instanța, invocă din oficiu excepția de tardivitate a apelului civil formulat de reclamanți și rămâne în pronunțare pe excepție asupra acestui apel.
În ce privește apelul formulat de apelanta pârâtă, instanța constatând că nu sunt motive de amânare, rămâne în pronunțare și asupra acestui apel.
CURTEA :
Cu privire la apelurile civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C., reclamanții D. I. și D. V. au chemat în judecată S. C. Marfă S.A. solicitând instanței să oblige pârâta la plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008 – 2010 și sumele efectiv încasate în perioada 28.09._10, diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil este cel de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. d) și e) Codul muncii iar în subsidiar a invocat prescripția întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera c) Codul muncii.
Pe fondul cauzei, a precizat că în perioada 2008–2010, la nivelul societății a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Astfel, de comun acord părțile semnatare ale CCM au înțeles ca pentru anii 2009–2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
De asemenea, a invocat excepția.
Prin sentința civilă nr.3495/20.09.2013 Tribunalul C. a admis excepția lipsei capacității procesuale a Centrului Zonal C. și a respins acțiunea în contradictoriu cu Centrul Zonal C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală; a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată în temeiul art. 268 alin. 1 lit. d) și „e” Codul muncii, ca nefondata.
A admis excepția prescrierii dreptului la acțiune în temeiul art. 268 litera “c” codul muncii și a respins ca prescrise pretentiile aferente perioadei28.09.2009 – 28.04.2010.
A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 29.04.2010 – 31.12.2010, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins ca fiind prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 28.09.2009 – 28.04.2010.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
- Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Sucursalei Centrul Zonal C. a fost respinsă în temeiul art. 43 din Legea nr. 31/1990 deoarece sucursala este doar un dezmembrământ al societății comerciale, fără personalitate juridică, astfel că nefiind titulară de drepturi și obligații, nu poate sta în judecată
- Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litera e) Codul muncii, instanța de fond a constatat ca aceasta este nefondată având în vedere ca cererea vizează plata drepturilor salariale, astfel că excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit. „e” Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin art. 268 lit. „c”.
- Excepția prescriptiei întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 litera d) din Codul muncii a fost respinsă cu motivarea ca instanța nu a fost investita cu soluționarea unei cereri privind constatarea nulitatii unor clauze din Contractual colectiv de muncă.
- S-a admis excepția prescriptiei dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 litera “c” codul muncii și s-a respins ca prescrisa cererea privind plata diferentelor salariale aferente perioadei 28.09._10 deoarece exced termenului de 3 ani în care puteau fi pretinse.
- Pe fondul cauzei s-a apreciat ca cererea este întemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 prevede că „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
A.. 3 al art. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 stabilește că, în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse”.
În conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii (art. 236 alin. 4), contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii stabilește obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, astfel că cererea reclamanților a fost admisă.
1. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.- C. Marfa SA care a formulat următoarele critici:
- Instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 268 alin.1 lit.d) și e) din Codul muncii potrivit cărora „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia”.
Rezultă fără putință de tăgadă că prin cererea formulată, reclamanții au solicitat obligarea angajatorului la executarea clauzelor contractuale din contractele colective de muncă valabile pe anii 2009-2010, sens în care dreptul la acțiune este prescris, raportat la prevederile art. 268 alin.1 din Codul muncii.
Instanța de fond, neprocedând așa, a greșit în pronunțarea sentinței sus-menționate făcând-o netemeinică și implicit nelegală.
- Pe fondul cauzei, apelanta arată ca nici un salariat nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare, deci implicit nici reclamanții, astfel ca nu se poate invoca încălcarea legii cu privire la salariul minim pe economie.
Raportând veniturile salariale încasate de reclamanți la cele pretinse prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din CCMR, rezultă ca veniturile încasate sunt mai mari deoarece angajații C. Marfa au avut salarii mai mari rezultate din aplicarea grilei de salarizare prevăzută în CCM la nivel de unitate.
Apelanta considera ca în mod nelegal instanța de fond a intervenit în convenția părților care au semnat contractul individual de muncă în temeiul CCM încheiat la nivel de unitate, fiind obligata sa execute retroactiv CCMR.
Din acest punct de vedere hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece se invoca obligația unității de a respecta clauzele mai favorabile din CCMR deși unitatea a făcut dovada ca aplicând clauzele CCM la nivel de unitate, veniturile reclamanților au fost mai mari decât în cazul în care ar fi aplicat dispozițiile din CCMR.
Față de cele de mai sus, se solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauza, Curtea constată ca apelul declarat de pârâtă este nefondat:
- Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:
Cererea adresată instanței a vizat obligarea angajatorului la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea greșită a unui salariu de baza mai mic decât cel prevăzut în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Potrivit art.268 lit.c) Codul muncii, pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar potrivit art. 268 litera e), pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de munca termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art.160 Codul muncii „ Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Stabilindu-se ca aceste drepturi au natură salarială, instanța a constatat ca solicitarea de a se plăti aceste drepturi face sa fie aplicabile in speță dispozițiile art.268 lit.c) Codul muncii și nicidecum art.283 lit e) din codul muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii potrivit cu care „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe disp. art. 283 lit. e) Codul muncii nu este întemeiată iar din acest punct de vedere apelul pârâtei este nefondat.
De asemenea, în raport de obiectul cererii cu care a fost investita, instanța de fond a reținut în mod corect ca nu sunt incidente nici dispozițiile art. 268 alin.1 litera d) din Codul muncii.
- Pe fondul cauzei:
Potrivit art. 41 alin.3 din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 “ salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 negociat pentru un program complet de 170 de ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”.
Art. 3 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prevedea “ prin încheierea contractului colectiv de muncă la celelalte niveluri, drepturile și obligațiile părților cu privire la condițiile speciale de muncă vor fi negociate de către acestea cu respectarea prevederilor minimale stabilite prin orice act normativ care vizează activitatea specifica din ramura…” iar în art. 71 se prevedeau diferite indemnizații și prime sub forma unor ajutoare care exced salariului de baza al fiecărui salariat.
Potrivit CCM la nivel de unitate, pârâta a acordat salariaților un salariu de baza mai mic respectiv 570 lei pentru perioada 01.01._10; 600 lei pentru perioada 01.04._10, conform actului adițional la CCM nr.1713/21.04. 2010 prin care s-a modificat salariul de baza începând cu 01.04.2010.
Apelanta apreciază ca salariile angajaților săi au fost corect calculate deoarece cu ocazia încheierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 s-a respectat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile.
Aceasta considera ca salariații săi nu au fost defavorizați prin aplicarea prevederilor CCM la nivel de unitate deoarece au beneficiat de coeficienți de ierarhizare care nu erau prevăzuți în CCM la nivel de ramura transporturi, rezultând în final salarii mai mari decât dacă s-ar fi aplicat salariul minim de baza de 700 lei cât era prevăzut în CCM la nivel de ramura.
Aceste apărări nu pot fi reținute de instanța având în vedere următoarele:
Art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, prevede: „ Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Chiar dacă, prin aplicarea unor coeficienți de salarizare - care variază de un salariat la altul - ar fi rezultat un salariu brut mai mare pentru fiecare salariat, aceasta nu este de natura sa înlăture de la aplicare o clauza mai favorabilă din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură deoarece acest contract încheiat la nivel superior se refera la salariul minim de baza, urmând ca respectivii coeficienți să se aplice la acest salariu.
De altfel, în practica jurisdicțională a Curții constituționale s-a stabilit ca la încheierea contractelor colective la nivel de unitate se impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramura sau la nivel național deoarece acestea constituie izvor de drept ca și legea.
Apelanta este semnatara Contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi și era obligată sa stabilească salariul minim de baza de 700 lei așa cum este prevăzut în art. 41 alin.3 din acest contract.
În condițiile în care apelanta pârâta a negociat cu sindicatul un alt salariu de bază, mai mic decât cel indicat mai sus, indiferent de restul avantajelor acordate salariaților prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare, clauzele din acel contract contravin legii și sunt lipsite de eficienta potrivit art. 24 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la acea data.
Având caracter obligatoriu, clauzele din CCM la nivel de ramura transporturi aferent perioadei 2008-2010 prin care se stabileau drepturi în favoarea salariaților, trebuiau incluse și în CCM la nivel de unitate iar eventualele negocieri ale partenerilor sociali de dialog trebuiau sa plece de la clauzele privind drepturile minimale deja stabilite în contractul încheiat la nivel superior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 cod procedură civilă va fi respins ca nefondat apelul declarat de S.- C. Marfa SA.
2. Au declarat apel și reclamanții D. I. și D. V. care au criticat sentința pentru faptul că instanța nu a avut în vedere toate capetele de cerere și anume nu a obligat pârâtă la achitarea sumelor datorate, actualizate cu inflația si dobânda legală așa cum s-a cerut.
În ceea ce privește apelul acestora, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității declarării apelului, excepție pe care a admis-o având în vedere că termenul de 10 zile prevăzut de art. 215 din legea nr. 62/2011, calculat de la data comunicării sentinței atacate și data declarării apelului a fost depășit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca tardiv apelul civil formulat de apelanții reclamanții D. I. și D. V., domiciliați în C., ., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 3495/20.09.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._ .
Respinge ca nefondat apelul civil formulat de apelanta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ – C. MARFĂ SA, cu sediul în C., . nr. 2, județul C., împotriva sentinței civile nr. 3495/20.09.2013 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 martie 2014.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: R.I.S.
tehnored.jud.M.B.
15.04.2014 – 2 ex.
Emis 3 comunicări/12.05.2014
← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 220/2014.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 114/2014. Curtea... → |
---|