Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 437/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 437/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 2929/88/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 437/CM
Ședința publică din 04 noiembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelantul reclamant S. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ TULCEA, cu sediul în Tulcea, ., împotriva sentinței civile nr. 470 din 05 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială, în contradictoriu cu intimata pârâtă N. M., domiciliată în C., .. 51A.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimata pârâtă N. M., avocat C. F., în baza împuternicirii avocațiale nr. 364/CF din 14 august 2014 depuse la dosar, lipsind apelantul reclamant S. Județean de Urgență Tulcea.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Întrebat fiind, apărătorul intimatei pârâte N. M. arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de apărătorului intimatei pârâte N. M., în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 392 Cod procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul intimatei pârâte N. M., având cuvântul solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Poziția procesuală a intimatei pârâte asupra apelului este dezvoltată în cuprinsul întâmpinării.
În esență, raportat la clauzele contractuale și la dispozițiile legale incidente, în forma în vigoare la momentul perfectării contractului dintre părți, solicită a se reține faptul că între acestea s-a încheiat un contract individual de muncă în temeiul căruia intimatei pârâte N. M. îi revenea obligația de a presta muncă dar deopotrivă dreptul de a primi veniturile salariale pentru munca prestată și de asemenea era îndreptățită la formare profesională, rezidențiatul reprezentând în esență o formă de formare profesională.
Corelativ, reclamantului angajator îi revenea obligația de a suporta cheltuielile ocazionate de plata salariului cuvenit pentru munca prestată și pe de altă parte, de formarea profesională a pârâtei, adică cheltuielile pentru specializarea medicului rezident.
Urmează a se avea în vedere faptul că prevederea din actul adițional pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată, raportată la dispozițiile legale incidente, se referă la faptul că medicul rezident, ulterior obținerii specializării, nu își îndeplinește obligația de a desfășura muncă în folosul apelantului reclamant S. Județean de Urgență Tulcea o anumită perioadă determinată.
Nu se poate susține că în situația nerespectării obligației de a presta muncă, în beneficiul angajatorului, pe o anumită durată, ulterior finalizării cursurilor de formare profesională, ar putea fi obligată pârâta la restituirea salariilor încasate, întrucât acestea au fost plătite ca urmare a muncii efectiv prestate, iar nu în considerarea formării sale profesionale.
De asemenea, obligația de a lucra la unitatea sanitară publică un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat este supusă, deopotrivă, unei condiții suspensive și a unui termen suspensiv.
În speță, condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, întrucât pârâta nu a promovat concursul de medic specialist în disciplina pediatrie, astfel că obligația asumată este considerată a nu fi fost vreodată născută.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 29.05.2013, sub nr._, reclamantul S. Județean de Urgență Tulcea a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat instanței obligarea pârâtei N. M. la restituirea sumei de 24.318 lei, reprezentând veniturile salariale încasate de pârâtă în perioada rezidențiatului cuprinsă între ianuarie 2010 – decembrie 2011.
În motivarea cererii s-a arătat că, urmare promovării concursului de rezidențiat pe post, între părți a intervenit contractul individual de muncă nr. 5119/09.12.2009, precum și actul adițional nr. 685/30.12.2009 care prevedea obligativitatea pârâtei de a lucra în cadrul Spitalului Județean de Urgență Tulcea cel puțin un număr de ani egal cu durata pregătirii sale în rezidențiat.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: adresa nr. VIIId./AV/1981/03.12.2009 emisă de Direcția Generală Pentru Politici de Sănătate și Resurse Umane, contract individual de muncă nr. 5119/09.12.2009, act adițional nr. 685/30.12.2009, adresa nr._/05.12.2011, nota de calcul a venitului net în perioada 01.01._11, carte de identitate pârâtă, adresă emisă de pârâtă, fără dată și nr. de înregistrare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 196, 197, 198 alin. 1, 2 și 3, art. 256 alin. 1 din Codul muncii, art. 18 alin. 7 și 8 din O.U.G. nr. 18/2009 și art. 998 cod civil (art. 1349 Noul Cod civil).
Pârâta, legal citată, a depus întâmpinare la data de 08.07.2013, prin care a invocat excepția de necompetență materială și teritorială a Judecătoriei Tulcea, având în vedere prevederile art. 266, art. 269 alin. 1 din Codul muncii din interpretarea cărora s-a reținut că, în cauză, este vorba despre un conflict de muncă, competența de soluționare a acestuia revenind Tribunalului Tulcea.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
A arătat pârâta că, în calitatea sa de medic rezident, era îndreptățită, pe de o parte, la plata unui salariu pentru munca prestată, iar, pe de altă parte, era îndreptățită a beneficia de formare profesională, căci, în esență, rezidențiatul este o formă de formare profesională, aspect ce rezultă implicit din trimiterea expresă pe care art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 o face la dispozițiile art. 193 alin. 2 din Codul muncii.
A mai arătat pârâta că, corelativ, reclamantului angajator îi revenea obligația de a suporta cheltuielile ocazionate de plata salariului cuvenit pentru munca prestată și pe de altă parte, de formarea sa profesională, adică cheltuielile pentru specializarea medicului rezident, astfel cum rezultă din cuprinsul art. II pct. 1 și pct. 2 din actul adițional.
A menționat pârâta că, în situația nesocotirii obligației asumate potrivit art. II pct. 6 din actul adițional, îi revenea obligația de a restitui angajatorului cheltuielile ocazionate de formarea profesională, aspect ce rezultă din cuprinsul art. II pct. 7 din actul adițional („cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat”) în referire la art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 cu raportare la art. 195 alin. 3 din Codul muncii.
Nu se poate susține că, într-o asemenea situație, a nerespectării obligației de a presta muncă, în beneficiul angajatorului, pe o anumită durată, ulterior finalizării cursurilor de formare profesională, ar putea fi obligată la restituirea salariilor încasate, întrucât acestea au fost plătite ca urmare a muncii efectiv prestate, iar nu în considerarea formării sale profesionale.
De asemenea, obligația de a lucra la unitatea sanitară publică un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat este supusă, deopotrivă, unei condiții suspensive și a unui termen suspensiv: această obligație ia naștere numai dacă medicul rezident dobândește, prin promovarea concursului în disciplina de specialitate, calitatea de medic specialist pe postul pentru care a promovat, inițial, concursul de rezidențiat; această obligație ia naștere numai de la momentul la care medicul rezident dobândește, prin promovarea concursului în disciplina de specialitate, calitatea de medic specialist pe postul pentru care a promovat, inițial, concursul de rezidențiat.
În speță, a arătat pârâta, condiția suspensivă sus-precizată nu s-a îndeplinit, întrucât nu a promovat concursul de medic specialist în disciplina pediatrie, astfel că obligația astfel asumată este considerată a nu fi fost vreodată născută.
Astfel, nu poate fi antrenată răspunderea sa contractuală ca efect al neexecutării unei obligații asumate sub o condiție suspensivă care nu s-a îndeplinit și sub un termen suspensiv care nu s-a împlinit.
Prin sentința civilă nr. 3036 din 17 septembrie 2013 Judecătoria Tulcea a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tulcea și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului C. - Secția Litigii de Muncă.
La Tribunalul C., cauza a fost înregistrată la data de 03 octombrie 2013 sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 01 noiembrie 2013, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, având în vedere dispozițiile art. 269 alin. 2 Codul Muncii iar prin sentința civilă nr. 4077 din 01 noiembrie 2013, Tribunalul C. a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Tulcea.
La Tribunalul Tulcea cauza a fost înregistrată la data de 18 noiembrie 2013 sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 08 ianuarie 2014, pârâta, prin apărător, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Tulcea și a solicitat declinarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului C., făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 107 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă.
Prin încheierea din data de 08 ianuarie 2014, Tribunalul Tulcea a respins excepția necompetenței teritoriale invocate, reținând cauza spre judecare.
Pârâta a solicitat și instanța a încuviințat proba cu interogatoriul luat reclamantei, răspunsul fiind depus la fila 15 din dosar.
Prin sentința civilă 470 din 05 martie 2014, Tribunalul Tulcea a respins cererea formulată de reclamantul S. Județean de Urgență Tulcea, în contradictoriu cu pârâta N. M., având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, între reclamant, în calitate de angajator și pârâtă, în calitate de persoană salariată, au existat raporturi de muncă, stabilite în baza contractului individual de muncă nr. 5119/09.12.2009, pe o durată nedeterminată (fila 6 din dosarul nr._ al Judecătoriei Tulcea).
Potrivit lit. E din contractul individual de muncă, pârâta a fost încadrată ca medic rezident anul I, conform clasificărilor ocupațiilor din România.
Prin actul adițional nr. 685/30.12.2009 la contractul mai sus menționat, s-a stipulat, obligația pârâtei de a lucra la unitatea angajatoare reclamantă, după obținerea titlului de medic specialist, cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat (fila 9).
În ipoteza contrară, s-a mai inserat, în actul adițional, clauza vizând obligarea acesteia la suportarea „tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, proporțional cu perioada lucrată din perioada stabilită.”
Instanța de fond a reținut că, clauza mai sus menționată nu face nicio distincție în ceea ce privește nerestituirea drepturilor cu caracter salarial de care a beneficiatpârâta, ca o consecință a muncii prestate în cadrul unității medicale reclamante pe durata rezidențiatului (contravaloarea muncii prestate).
Nu există dispoziții derogatorii nici în ceea ce privește conduita manifestată de angajat ulterior nerespectării obligației de a lucra în cadrul unității angajatoare, spre exemplu pentru situația în care angajatul este reîncadrat în muncă la aceeași unitate spitalicească unde a lucrat ca rezident, într-un anumit interval de timp.
Prin cererea înregistrată sub nr._/05.12.2011 pârâta a solicitat reclamantului încetarea contractului individual de muncă nr. 5119/09.12.2009, având în vedere că a obținut locul de rezident în specialitatea diabetologie și boli de nutriție la S. Județean de Urgență C. - Centrul Universitar C., urmând a intra în rezidențiat începând cu 01.01.2012.
Reclamantul a emis o notă de calcul a venitului net achitat pârâtei, în perioada 01.01._11, prin care a stabilit că venitul net total plătit pârâtei în această perioadă este_ lei.
S-a constatat că litigiul dedus judecății relevă atât lipsa caracterului coerent al clauzei de restituire de către salariat a tuturor cheltuielilor de personal (în esență, prin încălcarea unor principii fundamentale ce garantează drepturile lucrătorilor la protecție socială, securitate și sănătate în muncă și plata salariului pentru munca prestată), cât și neîndeplinirea condiției caracterului sistematic al obiectivului urmărit, întrucât obligația de restituire a tuturor cheltuielilor de personal subzistă chiar dacă medicul este reîncadrat la o altă unitate spitalicească, iar sistemul sanitar beneficiază de cunoștințele teoretice și practice de specialitate dobândite în perioada rezidențiatului.
În ceea ce privește prima . considerații care se opun recunoașterii faptului că aplicarea în speță a prevederilor actului adițional ce conține clauza penală mai sus descrisă ar putea garanta realizarea obiectivelor menționate mai sus, tribunalul a reținut că potrivit art. 17 alin. 2 din O.G. nr. 18/2009, rezidenții încheie cu unitatea sanitară la care au fost repartizate locurile pentru rezidențiat, contracte individuale de muncă, pe durată determinată egală cu durata rezidențiatului în specialitatea aleasă, de unde rezultă că pe durata contractului le sunt aplicabile dispozițiile de drept substanțial specifice jurisdicției muncii, care nu exclud, ci sunt complementare clasificării perioadei de rezidențiat ca reprezentând o formă specifică de învățământ postuniversitar, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 18/2009.
În alte cuvinte, caracterul specific al acestei forme de învățământ se circumscrie încadrării relațiilor de natură juridică născute între rezident și unitatea spitalicească ca aparținând categoriei raporturilor de muncă, potrivit clauzei stipulate expres la art. B din contractul individual de muncă nr. 5119/09.12.2009 încheiat între părți.
Or, prin acțiunea dedusă judecății instanța a constatat că pârâtei i s-a solicitat de către angajator restituirea veniturilor salariale încasate în perioada ianuarie 2010-decembrie 2011, ce reprezintă drepturi câștigate, ca echivalent al activităților efectiv prestate, în baza contractului individual de muncă.
Restituirea acestor sume de către pârâtă ar echivala cu o încălcare a dreptului la o salarizare echitabilă, care să asigure lucrătorilor și familiilor acestora un nivel de trai satisfăcător (garantat de art. 4 din Carta socială a Consiliului Europei, semnată la Torino la 18.10.1961, referită expres în preambulul și art. 137 – fostul art. 117 – din Tratatul privind Uniunea Europeană), dar și a dreptului la câștigarea existenței prin muncă (art. 1 alin. 2 din Carta socială revizuită) și a dreptului la protecția sănătății lucrătorilor (art. 11 din Carta socială revizuită).
În esență, această restituire ar echivala cu o depășire a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului propus, cu încălcarea evidentă a ultimei condiții din testul de compatibilitate statuat de CJCE în cauza Gebhard, mai sus nominalizată.
Pe de altă parte, însă nu în ultimul rând, instanța a reținut că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 159 alin. 1 și 2 din Codul muncii, potrivit cu care salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Așadar, drepturile salariale încasate de pârâtă în perioada ianuarie 2010- decembrie 2011, în baza contractului individual de muncă nr. 5119 din 09.12.2009, sunt pe deplin cuvenite pârâtei pentru munca prestată la reclamantă în acest interval de timp.
Având în vedere argumentația mai sus expusă, s-a apreciat că, singura interpretare permisă, astfel încât clauza din actul adițional să producă efecte juridice, este aceea că pârâta care nu respectă obligația asumată trebuie să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa profesională, altele decât drepturile de natură salarială acordate în baza contractului individual de muncă, cum ar fi, de exemplu, prima de instalare, care în speță nu a fost solicitată de către reclamantă.
În ipoteza contrară, care nu poate fi primită, obligarea pârâtei la restituirea drepturilor salariale încasate legal pe parcursul celor cinci ani de rezidențiat ar echivala cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate.
Analizând clauza din actul adițional nr. 685/30.12.2009 vizând obligația pârâtei de a lucra la unitatea reclamantă un număr de ani egal cu cel puțin durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat, instanța a observat că aceasta este supusă unei condiții suspensive.
Astfel, această clauză prevede că: „Specialiștii formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post, sunt obligați să lucreze la unitatea sanitară publică cu care au încheiat contractul individual de muncă, cel puțin un număr egal de ani cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat.”
Așadar, această obligație trebuie îndeplinită numai dacă medicul rezident dobândește, ca urmare a promovării concursului în disciplina de specialitate, calitatea de medic specialist, pe postul pentru care a promovat inițial concursul de rezidențiat.
Or, în speță nu s-a făcut dovada faptului că pârâta ar fi promovat concursul de medic specialist în specializarea pediatrie, specializare ce a constituit obiectivul actului adițional nr. 685/30.12.2009.
Dealtfel, din demisia aflată în copie la fila 10 din dosar, se observă că, în urma participării la examenul de rezidențiat, sesiunea noiembrie 2011, pârâta a obținut locul de rezident pentru o altă specialitate respectiv specialitatea diabetologie și boli de nutriție la S. Județean de Urgență C. - Centrul Universitar C., urmând a intra în rezidențiat începând cu data de 1.01.2012.
În aceste condiții, și față de această împrejurare, s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, ca efect al neexecutării unei obligații asumate sub o condiție suspensivă și care nu s-a îndeplinit.
Așa fiind, reținând considerentele anterior expuse și față de dispozițiile legale citate, instanța de fond a respins cererea, ca nefondată.
Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele: instituția reclamantă a fost angajatorul pârâtei N. M., pârâtă cu care a încetat relațiile contractuale în data de 05.12.2011 - prin depunerea demisiei de către aceasta; instanța de fond a considerat acțiunea introdusă de reclamant echivalentul unei obligări la renunțare din partea pârâtei, la drepturile salariale; în fapt, este vorba despre o clauză contractuală convenită de către cele două părți semnatare ale contractului individual de muncă, respectiv, S. Județean de Urgență Tulcea - în calitate de angajator, și N. M. - în calitate de angajat; această clauză nu poate fi considerată abuzivă întrucât este reglementată de un act normativ emis de către Guvernul României - așa cum s-a arătat la punctul nr. 1 din acțiunea pe fond; în baza acestui act normativ, respectiv Ordonanța de Guvern nr. 18 din 29 august 2009 privind organizarea și finanțarea rezidențialului - act pe care instanța de fond nu l-a analizat suficient și nu s-a pronunțat asupra legalității și corectitudinii aplicării lui - cele două părți au convenit asupra obligativității rezidentului de a lucra în unitatea sanitară publică cu care are încheiat contract individual de muncă cel puțin un număr egal de ani cu durata pregătirii în rezidențiat, cu obligația corelativă a spitalului de a păstra acest post (a nu-l ocupa) timp de 5 ani, cât durează rezidențiatul, pentru medicul specialist absolvent al rezidențiatului; așadar, nu poate fi vorba despre o incoerență a clauzelor, atât timp cât ele sunt stipulate clar și explicit în contractul individual de muncă și în actul adițional acestuia; faptul că fondurile puse la dispoziția rezidentului, în perioada rezidențiatului, au fost furnizate de către Ministerul Sănătății (așa cum se întâmplă, în fapt, pentru o mare categorie de cheltuieli ale spitalului) nu implică invocarea automată a lipsei de interes din partea unității sanitare, întrucât, odată recuperate, aceste sume se vor vira înapoi statului; sumele achitate rezidentului în perioada de pregătire pentru a deveni medic specialist sunt definite ca „salarii” și sunt acordate în baza unui contract individual de muncă - însă acest lucru este reglementat prin lege și unitatea spitalicească este obligată să acționeze pentru recuperarea acestor sume dacă se încalcă prevederile referitoare la continuarea activității în unitatea sanitară după specializare, un număr egal de ani cât durează rezidențiatul pe post; în caz contrar, nerecuperarea acestor sume este considerată prejudiciu și este imputată persoanelor care se fac vinovate de crearea lui.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă N. M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului. În acest sens a arătat că, între părți, s-au stabilit raporturi de muncă, izvorâte dintr-un contract individual de muncă, în temeiul căruia pârâta a dobândit calitatea de salariat al reclamantului, fiind încadrată ca medic rezident; în această calitate, de salariat pe funcția de medic rezident, era îndreptățită, pe de o parte, la plata unui salariu (și a sporurilor reglementate de lege) pentru munca prestată, iar, pe de altă parte, era îndreptățită a beneficia de formare profesională, căci, în esență, rezidențiatul este o formă de formare profesională, aspect ce rezultă implicit din trimiterea expresă pe care art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 o face la dispozițiile art. 193 alin. 2 din Codul muncii (în forma și numerotarea în vigoare la data perfectării actului adițional); prin urmare, atât în conformitate cu prevederile legale aplicabile cât și potrivit convenției părților, în situația nesocotirii obligației asumate potrivit art. II pct. 6 din actul adițional, pârâtei îi revenea obligația de a restitui angajatorului cheltuielile ocazionate de formarea profesională, aspect ce rezulta din cuprinsul art. II pct. 7 din actul adițional („cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat”) în referire la art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 cu raportare la art. 195 alin. 3 din Codul muncii (în forma și numerotarea în vigoare la data perfectării actului adițional).
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Mai întâi, se constată că reclamantul solicită obligarea pârâtei, în temeiul actului adițional să restituie cheltuielile efectuate cu ocazia pregătirii prin rezidențiat, iar apoi că aceste cheltuieli constau în cheltuieli cu salarii, pe care le asimilează deci cheltuielilor de formare, cu motivarea că rezidențiatul reprezintă o formă de pregătire profesională realizată în folosul pârâtului.
Se constată că, instanța de fond a procedat la o interpretare a clauzei cuprinse în actul adițional la contractul individual de muncă încheiat de părți, interpretare necesară pentru a stabili efectele acestei clauze respectiv obligațiile la care ea dă naștere în sarcina pârâtului. O astfel de interpretare este necesară pentru a analiza temeinicia acțiunii formulate de reclamant.
În acest scop, este necesar a se stabili care este natura drepturilor bănești primite de pârât în perioada rezidențiatului.
Din toate actele normative aplicabile acestei forme de pregătire profesională în perioada anterioară și ulterioară încheierii contractului individual de muncă și a actului adițional de către părți rezultă că în perioada rezidențiatului, medicul rezident are calitatea de angajat în baza unui contract individual de muncă și primește un salariu, ca echivalent al muncii prestate.
În acest sens sunt următoarele prevederi normative: art. 7 al.1 și 2 și art. 11 din Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordin nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 din HG nr. 325/1997, art.3 alin. 1, 2 și 3 și art. 6 din OUG nr. 259/2000, art. 3 al.4 și art.5 din OUG nr. 58/2001, art. 5 al.6 din HG nr.899/2002. În același sens sunt și prevederile OG nr.18/2009.
Potrivit art.17 al.(2) din OG nr.18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, aprobată prin Legea nr. 103/2012, medicii, medicii dentiști și farmaciștii confirmați în rezidențiat încheie un contract individual de muncă pe perioadă determinată, egală cu durata rezidențiatului în specialitatea aleasă, cu unitatea sanitară la care au fost repartizate locurile pentru rezidențiat.
De asemenea, în conformitate cu art.18 al. (7) din același act normativ, medicii, medicii dentiști și farmaciștii care promovează concursul de rezidențiat pe post încheie un contract individual de muncă cu unitatea sanitară publică care a publicat postul respectiv, înainte de începerea pregătirii în rezidențiat. Prin acest contract se prevede obligația de a lucra la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat
În aceste condiții, sunt aplicabile prevederile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în legislația muncii, privitoare la actele de dispoziție care ar avea ca obiect drepturi salariale.
Astfel, prin art. 38 din noul Cod al Muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, s-a stabilit că „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege; orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”.
În cauză, prin prevederile pct.6 din actul adițional s-a stabilit că medicul rezident are obligația să lucreze în unitatea unde a ales postul, un număr de ani cel puțin egal cu cel al rezidențiatului iar la pct.7 s-a stabilit că nerespectarea acestei obligații atrage după sine obligația medicului de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, proporțional cu perioada lucrată din perioada stabilită.
În acest mod, practic părțile au căzut de acord ca medicul rezident să restituie sumele de bani primite cu titlu de salariu, deci să renunțe la drepturile sale salariale primite pentru activitatea depusă în cadrul unității medicale.
Drepturile bănești primite de pârât nu au reprezentat o bursă de studiu, chiar dacă rezidențiatul este o formă de învățământ postuniversitar ci au reprezentat, așa cum s-a arătat, o remunerație pentru munca depusă în cadrul unității medicale, astfel cum rezultă din art.18 al.7 din OG nr.18/2009.
Din acest punct de vedere, plata de către unitatea medicală a salariului unui medic rezident nu este de natură a produce un prejudiciu întrucât drepturile salariale achitate constituie echivalentul muncii prestate de medicul rezident.
Pe de altă parte, art.195 al.3 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv art.198 al.3 din Codul Muncii republicat, obligă angajatul care a beneficiat de forme de pregătire profesională ale căror costuri au fost suportate de angajator, să restituie cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională în cazul în care nu respectă obligația de a nu avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pentru perioada stabilită prin act adițional.
Această prevedere nu se referea deci la restituirea salariilor încasate pentru munca depusă.
Mai mult, potrivit prevederilor art.57 al.5 din Codul Muncii, chiar și persoana care a prestat muncă în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia iar în conformitate cu alin.2 din același articol constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor.
Concluzia care rezultă este că, indiferent de situația contractului, chiar în cazul extrem în care acesta este nul, munca prestată trebuie remunerată.
Așadar, problema care se pune este dacă, în condițiile în care art. 38 din Codul Muncii nu permite încheierea unei convenții prin care angajatul să renunțe la salariu, în sensul de a restitui salariul încasat într-o anumită situație expres prevăzută de părți, cum ar fi nerespectarea condiției de a activa în cadrul unități angajatoare o anumită perioadă de timp, o astfel de clauză ar fi permisă în temeiul unei prevederi legale speciale, cu caracter derogatoriu.
Este adevărat că art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 stabilește că nerespectarea de către salariat a obligației asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Problema care se pune este dacă, având în vedere prevederile art.38 raportat la art.159 din Codul Muncii, noțiunea de „cheltuieli de personal” la care se referă art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 include și salariul primit de medicul rezident pentru munca desfășurată în perioada rezidențiatului și, pe cale de consecință, dacă acesta trebuie să restituie salariul astfel primit în situația în care nu își respectă obligația asumată de a continua raporturile de muncă pentru o anumită perioadă cu spitalul în care a desfășurat programul de rezidențiat, în special în cazul în care și în contractul individual de muncă a fost inclusă o clauză în sensul prevederilor legale indicate.
O interpretare extensivă a sintagmei „cheltuieli de personal” din cele două dispoziții legale ce formează obiect al sesizări de recurs în interesul, prin raportare la definiția dată acestora prin art. 3 pct. 8 din Legea responsabilității fiscal - bugetare nr. 69/2010 care includ în aceste cheltuieli, cheltuielile cu salariile de bază, sporurile, indemnizațiile, premiile, stimulentele și ale drepturi de natură salarială în bani sau natură stabilite conform legii, deși ar corespunde într-o oarecare măsură scopului disuasiv pentru care au fost instituite, vine în coliziune cu specificul raporturilor juridice ce se nasc între medicul rezident pe post și unitatea sanitară în cadrul căreia se desfășoară această formă de pregătire postuniversitară.
Bunăoară, definiția cuprinsă în Legea responsabilității fiscal – bugetare trebuie aplicată în legătură cu obiectul său de reglementare care vizează strategia fiscal bugetară, constituirea bugetului general consolidat, cheltuielile primare care se pot face din acest buget, în conformitate cu obiectivele generale enunțate în art. 1 din această lege.
În consecință, dispozițiile Legii privind responsabilitatea fiscal - bugetară nu pot extinse asupra raporturilor juridice de muncă, în privința cărora există o definiție legală expresă a salariului, în sensul de contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă [art. 159 alin. (1) din Codul muncii, republicat].
Or, contractul individual de muncă este un contract sinalagmatic, oneros, bilateral, cu executare succesivă și comutativ.
Alături de felul și locul muncii, salariul este un element esențial al contractului individual de muncă, obiect al obligației asumate de angajator și cauză juridică a obligației persoanei angajate.
În plus, în ipoteza denunțării unilaterale a contractului individual de muncă, este exclusă posibilitatea revenirii la situația anterioară încheierii sale, tocmai datorită faptului că acest contract se execută prin prestații succesive care, prin natura lor sunt nereturnabile.
Or, în măsura în care se consideră că, în cadrul cheltuielilor de personal ce trebuie restituite, cu titlu de cheltuieli de formare profesională, sunt incluse sumele primite de medicul rezident, cu titlu de salariu, dispar obiectul obligației angajatorului și cauza obligației acestuia, de a presta vreo activitate remunerată în folosul și sub coordonarea unității sanitare angajatoare.
Astfel, ar fi afectat ex tunc, caracterul sinalagmatic și comutativ al contractului, consecința fiind transformarea, în același mod, a contractului de muncă într-unul de formare profesională, ceea ce nu corespunde literei legii care se referă exclusiv la contractul individual de muncă.
Bunăoară dacă s-ar considera că este valabilă obligația de restituire a salariului, atunci când acesta reprezintă contravaloarea muncii prestate, componenta practică a pregătirii în rezidențiat realizându-se și sub forma acestei munci, în situația în care medicul rezident (devenit medic specialist) își încalcă obligația de a continua, pe o durată egală cu perioada de rezidențiat, raporturile de muncă avute cu unitatea sanitară la care s-a derulat rezidențiatul pe post, un asemenea fapt juridic ar avea valoarea unei condiții rezolutorii purtând asupra obligației angajatorului de a plăti salariul.
Or, o astfel de construcție juridică este improprie caracterelor și efectelor juridice ale contractului individual de muncă.
Totodată, în măsura în care această posibilitate ar fi recunoscută prin actul adițional încheiat de părți, ea ar echivala cu o renunțare sub condiție, din partea salariatului la un drept recunoscut de lege, tinzând astfel la o limitare a dreptului acestuia la salariu, ceea ce face această clauză incompatibilă cu art. 38 din Codul muncii, republicat.
Aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (8) din Ordonanța Guvernului nr. 18/2009 trebuie corelată cu situațiile care prevăd restituirea cheltuielilor de formare profesională, conform dreptului comun (Codul muncii), cât și cu cele din alte acte normative speciale.
Raportat la prevederile legale indicate anterior, trebuie interpretată clauza invocată de recurent în susținerile pretențiilor sale.
Dacă această clauză este interpretată în sensul că pârâta ar trebui să restituie salariile încasate pentru munca depusă în cadrul unității medicale, această clauză ar fi nulă și nu ar putea produce efecte întrucât ar contraveni art. 38 din Codul Muncii astfel încât ea trebuie interpretată în sensul în care poate produce efecte juridice și în favoarea celui care s-a obligat, respectiv pârâta. În condițiile în care art. 38 din Codul Muncii se opunea unei convenții prin care angajatul să renunțe la drepturile sale salariale singura interpretare posibilă, astfel încât clauza să producă efecte, este aceea că pârâta trebuie în cazul în care nu respectă obligația asumată, să restituie cheltuielile efectuate de angajator iar în categoria cheltuielilor făcute de angajator sunt incluse cheltuielile pentru pregătirea profesională a angajatului și drepturi de natură salarială altele decât salariul încasat pentru munca depusă, cum ar fi alte eventuale beneficii primite de angajat, de exemplu prima de instalare la care se referă în prezent art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009. Reclamantul nu a pretins însă restituirea unor sume încasate cu acest titlu de pârâtă ci restituirea salariilor primite de aceasta.
În orice caz, pentru a verifica dacă o anume interpretare a clauzei ar face ca aceasta să nu poată produce efecte întrucât ar fi nulă, analiza trebuie să se facă în raport de prevederile legale în vigoare la data la care s-a încheiat convenția respectivă, prin raportare la condițiile impuse de aceste acte normative pentru valabila încheiere a convenției, astfel încât, acte normative ulterioare, chiar dacă ar oferi un temei juridic unei astfel de clauze nu ar putea avea relevanță întrucât legea civilă dispune numai pentru viitor.
Totodată, într-o astfel de analiză trebuie avută în vedere ierarhia actelor normative, în sensul că un act cu forță juridică inferioară nu poate constitui temei juridic derogatoriu de la prevederile unui act normativ cu forță juridică de lege organică cum este Codul Muncii.
Actul adițional în discuție nu constituie nici o clauză prin care părțile să determine pe cale convențională, anticipat, valoarea în bani a prejudiciului pe care unitatea medicală l-ar suporta în cazul nerespectării obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul individual de muncă întrucât în mod evident, din formularea folosită, părțile nu au înțeles să facă o astfel de evaluare anticipată a valorii unui eventual prejudiciu raportat la cheltuielile de pregătire profesională ci s-a urmărit restituirea unor cheltuieli de pregătire profesională și a unor sume primite de pârâtă în derularea raportului de muncă, în cuantumul lor determinat la data la care încetează contractul individual de muncă.
Ca urmare, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca nefondată.
În consecință, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. va fi respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant S. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ TULCEA, cu sediul în Tulcea, ., împotriva sentinței civile nr. 470 din 05 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă N. M., domiciliată în C., .. 51A, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond Ș.R.
Tehnored.dec.jud.apel R.A./04.12.2014/4 exp.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 114/2014. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 459/2014.... → |
|---|
