Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 8/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 8/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 8/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 8/CM

Ședința publică din 13 ianuarie 2015

Complet specializat pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE - R. A.

JUDECĂTOR - M. B.

GREFIER - M. D.

Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanții reclamanți A. T., domiciliat în C., .. 50, ., ., A. E., domiciliat în Medgidia, . nr. 1A, județul C., BEȘIR M., domiciliat în Medgidia, ., ., ., C. E., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ., județul C., C. B., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ..7, județul C., C. T., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., C. V., domiciliat în Fetești, .. 2A, județul Ialomița, D. C., domiciliat în Medgidia, ., județul C., E. C.-M., domiciliat în Medgidia, ., județul C., E. D., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., E. G., domiciliat în Medgidia, ., ., ., G. N., domiciliat în Medgidia, ., ., ., I. N., domiciliat în Medgidia, ., județul C., M. T., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ., județul C., M. I., domiciliat în Medgidia, ., județul C., N. G., domiciliat în Medgidia, ., ., P. I., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. I., domiciliat în C., .. nr. 67, P. A.-D., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. V.-M., domiciliat în Medgidia, ., ., P. C., domiciliat în Medgidia, ., județul C., R. C., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., R. V., domiciliat în Basarabi, .. 21, ., ., S. G., domiciliat în Medgidia, .. 14, ., S. F., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., S. A., domiciliat în Fetești, ., ., ., S. V., domiciliat în Fetești, ., județul Ialomița și T. D., domiciliat în C., ., toți cu domiciliul procesual ales în B., .. 13, la sediul profesional al avocatului M. D., împotriva sentinței civile nr. 723 din 26 martie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua apelare a cauzei, se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.

Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Potrivit referatului întocmit în cauză de către grefierul de ședință se constată că la dosar s-au depus apelanții reclamanți, concluzii scrise și practică judiciară.

Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului, luând act că apelanții reclamanți au solicitat judecata și în lipsă.

CURTEA

Asupra apelului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanții A. T., A. E., Beșir M., C. E., C. B., C. T., C. V., D. C., E. C. M., E. D., E. G., G. N., I. N., M. T., M. I., N. G., P. I., P. I., P. A. D., Presada V. M., P. C., R. C., R. V., S. G., S. F., S. A., S. V. și T. D. au chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la plata diferențelor de drepturi salariale cuvenite pentru perioada 01.01._11, în raport de valoarea salariului de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2011.

În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să recalculeze valoarea salariului individual și să plătească fiecărui reclamant diferența dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, respectiv 670 lei, stabilită prin HG 1193/2010.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sporului de 25% la salariul de bază pentru munca prestată în condiții speciale de muncă, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 lit. „a” din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi din perioada 2008-2011.

Au mai cerut reclamanții să se constate încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 1 din H.G. nr. 1225/14.12.2011, art. 1 din H.G. nr. 23/2013, cu consecința obligării pârâtei la plata diferențelor lunare dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv încasate, în raport de salariul minim brut pe țară garantat în plată de aceste acte normative, pentru perioada 01.01._.12.2013, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de salariați ai pârâtei, iar prin art. 41 alin. 3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2011, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună. Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul unității pârâte, înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.

Cu toate acestea, au învederat reclamanții, pârâta nu a ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 a stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, pârâta a încălcat dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea nr. 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea fiecăruia dintre reclamanți a unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.

Reclamanții au apreciat că valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi a fost prelungită până la data de 31.12.2011, nefiind denunțat de nici una dintre părți cu 30 de zile mai înainte de perioada pentru care a fost inițial încheiat.

În motivarea capătului de cerere subsidiar, reclamanții au susținut că în ipoteza în care se va reține încetarea aplicabilității CCM la nivel de ramură din data de 31.12.2010, urmează a fi avute în vedere contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate, prin care pârâta a indicat doar formal nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 de salarizare la suma de 700 lei, întrucât nu a respectat acesta salariu minim brut de bază.

Pentru perioada 01.01._13, au fost invocate prevederile H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013, prin care se garanta valoarea salariului minim brut pe țară ca fiind de 670 lei, în intervalul 01.01._11, de 700 lei, în perioada 01.01._13, de 750 lei în perioada 01.02._13 și de 800 lei în perioada 01.07._13.

Asupra capătului de cerere privind plata sporului de condiții speciale, reclamanții au învederat că în perioada 01.01._11 au fost încadrați în funcția de mecanic de locomotivă și automotor, mecanic ajutor locomotive-automotor și mecanic instructor, funcții încadrate în condiții speciale de muncă, atât prin art. 1 alin.1 din Legea 226/2006, cât și prin art. 30 alin. 1 din Legea nr. 263/2010. Sporul de 25% din salariul de bază, pentru munca desfășurată în condiții speciale, a fost prevăzut de art. 42 alin.1 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, însă nu a fost plătit de pârâtă.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar copii ale contractelor individuale de muncă, contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008-2010, extrase din contractele colectiv de muncă încheiate la nivelul societății pârâte.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C., în ceea ce îi privește pe reclamanții C. V., P. C., S. A. și S. V., al căror domiciliu se află în județul Ialomița.

Pe aceeași cale, a fost invocată excepția prescrierii dreptului la acțiune, apreciindu-se că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că prin contractele individuale de muncă încheiate, reclamanții au beneficiat de salarii de bază peste nivelul minim brut pe țară garantat în plată de H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013. În plus, potrivit contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, fiecărei clase salariale îi revenea o valoare a salariului, fără să existe coeficienți de calcul sau formule aplicabile.

Asupra capătului de cerere privind sporul de condiții speciale, pârâta a precizat că CCM unic la nivelul ramurii transporturi a fost denunțat potrivit adresei nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Totodată, prin anexa nr. 5 la contractele colective de muncă la nivel de unitate, au fost prevăzute o . sporuri a căror sumă este mai mare decât procentul de 25% solicitat de reclamanți pentru activitatea desfășurată în condiții speciale de muncă.

În dovedirea celor susținute, pârâta a depus la dosar decizii de încetare a contractelor individuale de muncă ale reclamanților C. Erdin, C. V. și E. C. M..

Prin sentința civilă nr. 723 din 26 martie 2014 Tribunalul C. a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. și excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocate de pârâtă, ca nefondate; a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele:

În temeiul art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului C. în cererea formulată de reclamanții C. V., P. C., S. A. și S. V..

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, în materia conflictelor individuale de muncă este reglementată o competență teritorială alternativă, atât în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, cât și a instanței în a cărei rază teritorială se află locul de muncă al salariatului titular al acțiunii.

În speță, fiecare dintre reclamanții menționați are domiciliul în județul Ialomița, însă și-a desfășurat sau își desfășoară activitatea în cadrul Depoului Palas C. din Centrul Zonal de Marfă C..

Față de aceste motive, constatându-se că reclamanții s-au adresat uneia dintre instanțele competente teritorial în soluționarea cererii având ca obiect drepturi salariale, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. a fost respinsă ca nefondată.

Asupra excepției prescrierii dreptului la acțiune:

Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamanților în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, motiv pentru care a fost respinsă ca nefondată, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.

Pentru aceste motive, excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost respinsă ca nefondată.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, asupra fondului acțiunii instanța a reținut următoarele:

Reclamanții au calitatea de foști și actuali salariați ai unității pârâte, la nivelul căreia au avut aplicabilitate dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură valabil în perioada 2008-2010.

Prin urmare, în cadrul societății pârâte au fost direct aplicabile dispozițiile art. 41 alin.3 lit. a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Prin cererea de față, reclamanții au pretins obligarea pârâtei la plata unor diferențe de drepturi salariale rezultate din aplicarea clauzei contractuale anterior enunțate, pentru perioada 01.01._11.

Prin art. 4 din contractul colectiv de muncă menționat, s-a prevăzut însă că acesta se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, iar dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic.

Din chiar înscrisurile depuse la dosar de către reclamanți, rezultă că prin adresa nr. 307/02.02.2011, Confederația Națională a Patronatului Român, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, a denunțat contractul. Prin urmare, valabilitatea contractului colectiv de muncă unic al nivelul ramurii transporturi a încetat la data de 31.12.2010, prin ajungere la termen și denunțarea expresă de către una dintre părțile semnatare.

Pentru aceste motive, instanța a reținut că pentru perioada 01.01._11, dispozițiile contractului colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi nu pot constitui temeiul juridic al pretențiilor reclamanților.

În perioada 2011-2014, în cadrul societății pârâte au fost aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și înregistrate la MMFPS-DMPS sub nr. 1713/21.04.2010, nr. 15/16.03.2011 și nr. 108/21.04.2012.

Prin Anexa 1 la aceste contracte colective de muncă, aplicabile în perioada 2010-2014, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 700 lei. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.823 lei. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, în funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.

Prin art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, art. 1 din H.G. nr. 1225/2011 și art. 1 din H.G. 23/2013 s-a reglementat salariul minim brut pe țară garantat în plată începând cu 01.01.2011, ca fiind de 670 lei, respectiv de 700 lei din data de 01.01.2012 și 750 lei din data de 01.02.2013.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada ianuarie 2011-decembrie 2013, prin raportare la salariul minim de bază pe țară garantat de actele normative menționate. Totodată, reclamanții au solicitat introducerea bazei de calcul de 670, 700 și 750 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de unitate, în condițiile în care acești coeficienți le erau în mod vădit favorabili.

Interpretarea reclamanților referitoare modalitatea de stabilire salariului de bază al fiecăruia este însă contrară scopului urmărit prin instituirea pe cale legală a unui salariu minim brut pe țară, garantat în plată.

Astfel, prin chiar art. 2 din H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 s-a prevăzut că nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Prin urmare, ceea ce s-a interzis a fost plata efectivă a unui salariu de bază inferior celui stabilit ca indicator de referință prin actele normative menționate, orice eventuală verificare a respectării acestui minim impus prin lege urmând a fi raportată la salariul concret de încadrare stabilit prin contract individual de muncă.

În cazul societății pârâte, prin Anexa 1 la contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2011-2013, au fost stabilite salariile de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Acest salariu de bază, privit ca un element unitar, era deci cel ce trebuia să respecte minimul garantat în plată prin actele normative în vigoare, iar nu doar unul dintre elementele sale de calcul-baza de calcul aferentă clasei 1 de salarizare, astfel cum au pretins reclamanții.

Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea Anexei 1 la contractele colective de muncă la nivel de unitate, a fost plătit reclamanților de către societatea pârâtă într-un cuantum mai mare decât minimul garantat în plată la nivel național. Astfel, nici unul dintre reclamanți nu s-a încadrat în clasele de salarizare inferioare, încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 670, 700 și respectiv 750 lei, garantat prin 1 din H.G. 1193/2010, art. 1 din H.G. nr. 1225/2011 și art. 1 din H.G. nr. 23/2013.

În aceste împrejurări, instanța a reținut că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării salariului de bază minim brut pe țară, câtă vreme reclamanților nu le-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite prin actele normative aplicabile în perioada de referință.

Față de cele expuse, instanța a reținut că reclamanții au încasat salarii calculate în conformitate cu contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, iar acestea din urmă au respectat la rândul lor condițiile de legalitate impuse de Codul muncii și Legea nr. 62/2011. Pe cale de consecință, capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea salariului minim brut de bază, a fost respins ca nefondat.

Asupra pretențiilor reclamanților referitoare la plata sporului de 25% pentru activitatea desfășurată în condiții speciale de muncă în perioada 01.01._11, au fost avute în vedere aceleași considerente anterior expuse referitoare la încetarea valabilității contractului colectiv de muncă unic al nivel de ramură, în condițiile în care reclamanții au invocat dispozițiile art. 42 alin.1 din acest contract.

Pe de altă parte, în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate în perioada în discuție, nu a fost prevăzut sporul pentru condiții speciale, spor ce nu a fost negociat nici prin contractele individuale de muncă depuse la dosar.

Față de cele expuse, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada existenței unei prevederi contractuale, în vreunul dintre contractele de muncă aplicabile, prin care să fie reglementat sporul pentru munca în condiții speciale, ulterior datei de 01.01.2011. Pe cale de consecință, capătul de cerere analizat a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei soluții au formulat apel reclamanții. În motivarea apelului lor, aceștia au arătat următoarele:

În temeiul art. 478 alin. 4 din Noul Cod de procedură civilă, arată pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile și apărările adresate primei instanțe, de care aceasta n-a ținut cont la pronunțarea hotărârii.

În esență, litigiul dedus judecății este grevat pe o chestiune de drept, și anume:

1. Raportul dintre o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat (Decizia civilă nr. 2015/M/25.10.2012 a Curții de Apel B., prin care pârâta a fost obligată să ia în considerare pentru clasa 1 de salarizare salariul minim brut de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la care să aplice coeficienții de ierarhizare indicați în Anexa 1 din CCM pe anii 2009-2010 și 2010-2011, Decizia civilă nr. 564/M/01.07.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/118/2012, Decizia civilă nr. 534/CM/25.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ și prin Sentința civilă nr. 3523/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._/118/2012) și cele convenite prin contractele individuale și colective de muncă; or, în această materie autoritatea de lucru are prioritate.

Autoritatea de lucru judecat este o prezumție, demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit.

În mod greșit prima instanță își fundamentează soluția pe considerentul că dreptul solicitat nu ar mai fi existat în contractul colectiv la nivel de ramură, însă omite că prevederile oricărui contract colectiv, indiferent de nivelul la care este adoptat nu poate să conțină drepturi mai mici decât cele prevăzute de lege, indiferent că există sau nu un contract colectiv de muncă, salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute de lege și nici patronatul nu poate să acorde drepturi inferioare celor recunoscute de lege. D. urmare, legea constituie în primul rând fundamentul acordării drepturilor, iar dacă contractul colectiv de muncă prevede drepturi inferioare trebuie adaptat la prevederile legale.

Prima instanță nu a înțeles practic obiectul prezentei acțiuni și motivează sentința pe considerente care nu au nicio legătură cu cauza.

Reclamanții critică cuantumul salariului cuvenit potrivit clasei de salarizare stabilită prin Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 cu neluarea în considerare a pragului minim de 700 lei stabilit prin hotărârile judecătorești indicate și prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 și nu faptul că ar avea un salariu sub acest prag.

Au solicitat acordarea drepturilor pornind de la noua grilă de salarizare și care la nivelul clasei 1 se reflectă în dreptul stabilit prin hotărârile judecătorești indicate anterior și prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012, iar următoarele clase de salarizare în mod evident au o altă valoare prin aplicarea coeficientului de ierarhizare. Ca atare, prima instanță trebuia să aplice cu prioritate legea, să stabilească faptul că în realitate clasele de salarizare pornesc de la un alt nivel, de 600 lei și nu 700 lei cum este prevăzut nivelul clasei 1 din CCM încheiate la nivelul societății.

Solicită ca instanța de apel să analizeze criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe arătate în mod detaliat, în cele ce urmează:

Cu privire la prelungirea valabilității prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, până la data de 31.12.2011, prima instanță n-a luat în considerare înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei și prevederile art. 4 alin. 1 și 2, art. 5, art. 6, art. 7, din Anexa nr. 2 la CCM la Nivel de R. Transporturi, art. 33 alin. 4 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la acea dată) pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

Adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale nu poate fi luată în considerare deoarece reprezintă simple afirmații ale unul terț, despre conținutul unui înscris și nu reprezintă valoare probatorie, deoarece acest minister nu are calitatea de a interpreta contractul colectiv de muncă ci doar să ia la cunoștință de documentele puse la dispoziție.

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este un terț, deoarece nu este semnatar al acestui contract și are atribuții clare stabilite de legiuitor cu privire la înregistrarea contractelor colective de muncă conform prevederilor art. 25 alin. 2 și 3, art. 26 alin. 1 și 2, art. 27 alin. 1 și 2, art. 29 și cu privire la încetarea contractelor colective de muncă conform prevederilor art. 33 alin. 4 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la acea dată).

Potrivit art. 1 lit. „m” din Legea nr. 62/2011 a Dialogului social: Depozitar al contractului colectiv de muncă: autoritatea publică competentă să înregistreze contractul colectiv de muncă.

Motivarea primei instanțe se bazează pe Adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale fără să aibă în vedere următoarele prevederi contractuale: art. 4 alin. 1 și 2.

Prima instanță n-a înțeles că aceasta este una dintre părțile semnatare ale contractului – din partea patronatelor, a fost denunțat numai de către Confederația Națională a Patronatului Român prin Președinte Profesor Dr. M. M.. Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România, n-a fost înștiințată de așa-zisa denunțare.

Din partea reprezentanților salariaților din activitățile de transporturi și conexe, a fost semnat de:

- Convenția Sindicală Națională a Transportatorilor din România,

- Federația Mecanicilor de Locomotivă din România,

- Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România,

- Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial.

Prima instanță n-a înțeles că aceasta este cealaltă parte semnatară a contractului - reprezentanții salariaților.

Au fost notificate de denunțare Alianța Sindicatelor Transportatorilor din România și Convenția Sindicală Națională a Transportatorilor din România.

Dacă prima instanță n-a înțeles care sunt cele două părți semnatare ale Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, pârâta a știut că acest contract n-a fost denunțat de nici una din părțile semnatare, astfel cum acestea sunt definite la punctele I și II din preambulul contractului (PARTEA PATRONALĂ și PARTEA SINDICALĂ), cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 4 alin. 2 din CCM-RT.

Acest aspect rezultă din Adresa nr. B.2.1/240/16.02.2011 prin care intimata a solicitat Inspectoratului Teritorial de Muncă al Municipiului București înregistrarea Contractului colectiv de muncă pe anii 2011-2012 în care arată că: „la semnarea CCM au fost respectate toate clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi”.

Deci intimata recunoaște și se obligă să respecte toate clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi.

Mai mult, așa cum rezultă din Adresa nr. 141/DDS/10.03.2011 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, intimata solicită informații de la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale privind Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prin adresa nr. 2.1/337/03.03.2011, deci după înregistrarea Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 sub nr. 15 la data de 16.02.2011.

Potrivit art. 236 alin. 4 vechea reglementare și art. 229 alin. 4 noua reglementare din Codul muncii: „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.

Prin urmare, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, a prevederilor art. 4 alin. 1 și 2, art. 5, art. 6, art. 7, a prevederilor din Anexa nr. 2 la CCM la Nivel de R. Transporturi, și cu încălcarea prevederilor legale cu privire la încetarea contractului colectiv de muncă (Art. 33 alin. 4 și art. 25 alin. 2 și 3 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la acea dată).

Față de cele prezentate, solicită instanței de apel să constate că, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 n-a fost denunțat de nici una din părți astfel cum acestea sunt definite la punctele I și II din preambulul contractului (PARTEA PATRONALĂ și PARTEA SINDICALĂ) și nu a fost notificată încetarea acestuia în termen de 5 zile, organului la care a fost depus pentru înregistrare, așa cum prevăd dispozițiile art. 33 alin. 4 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la acea dată).

Prin urmare acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii și produce efectele prevăzute de art. 241 din Codul muncii, sub imperiul căruia a fost încheiat.

Prevederile acestui contract colectiv de muncă sunt aplicabile în cauză în baza dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c, art. 236, art. 238 (1), art. 241 (1) lit. c, art. 243 din Codul muncii, art. 11 lit. c, și art. 8 alin. 1 și 2, art. 21 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii și înregistrării contractelor colective de muncă).

La poziția 2 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă, se află societatea pârâtă SNTFM CFR MARFĂ SA București.

Chiar dacă nu s-ar lua în considerare prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, în perioada 2011-2012, drepturile reclamanților își găsesc temeiul legal în CCM încheiat la nivel de unitate și înregistrat sub nr. 15/16.02.2011.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au solicitat primei instanțe să constate încălcarea de către pârâtă a prevederilor Contractelor colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014 încheiate la nivel de unitate și obligarea pârâtei să recalculeze valoarea salariului individual și să plătească fiecărui reclamant pentru perioada ianuarie 2012-decembrie 2012 diferențele lunare dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare a claselor de salarizare, cuprinși în Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr. 15/16.03.2011 și în Anexa 1 la CCM pe anii 2012-2014 înregistrat sub nr. 108/20.04.2012 încheiate la nivelul pârâtei, în raport de valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei prevăzut la clasa 1 de salarizare și drepturile salariale efectiv plătite în perioada respectivă.

Cererea prin care au solicitat primei instanțe să constate încălcarea de către pârâtă a prevederilor Contractelor colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014 încheiate la nivel de unitate îndeplinește condițiile prevăzute de art. 204 alin. (1) NCPC pentru a fi luată în considerare ca o modificare a cererii introductive de instanță, fiind formulată în termen legal.

În mod greșit prima instanță a respins cererea reclamanților, motivând că prin Anexa 1 la aceste contracte colective de muncă aplicabile în perioada 2010-2014, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 700 lei. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.823 lei. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, în funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.

Prima instanță n-a înțeles că pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012 și că în realitate salariile angajaților au fost calculate prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 700 lei așa cum rezultă din formula de calcul S = Sclasa 1 x K, pronunțând o hotare netemeinică și nelegală.

Adoptând o abordare cronologică a problemei drepturilor salariale raportate la un prag minim, așa cum au arătat prin art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta”.

Pârâta a ignorat prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011 prin care s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei și prin Anexa nr. 1 din CCM pe anii 2009-2010 și 2010-2011 a stabilit cuantumul clasei 1 de salarizare la 600 lei.

Așa cum au arătat, prin Decizia civilă nr. 2015/M/25.10.2012 a Curții de Apel B., care se bucură de autoritate de lucru judecat și obligatorie pentru pârâtă, fiind dată în contradictoriu cu aceasta, pârâta a fost obligată să ia în considerare pentru clasa 1 de salarizare salariul minim brut de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, la care să aplice coeficienții de ierarhizare indicați în Anexa 1 din CCM pe anii 2009-2010 și 2010-2011 încheiate la nivelul acesteia.

Stabilirea salariului de bază cu încălcarea contractului colectiv de muncă la nivel superior fiind o măsură anulată de instanță a fost înlocuită cu prevederile mai favorabile.

Pârâta a refuzat să pună în executare această hotărâre sau să renegocieze salariile angajaților prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a salariului minim brut de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011.

Pârâta a refuzat să pună în executare această hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat și să plătească sau să renegocieze drepturile salariale ale angajaților prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a salariului minim de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011.

Mai mult, așa cum recunoaște pârâta prin întâmpinare, ignorând această hotărâre judecătorească în Anexa nr. 1 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 a stabilit cuantumul clasei 1 de salarizare la 600 lei.

Pentru aceste motive, reclamanții din prezenta cauză au formulat cerere de chemare în judecată a pârâtei pentru a fi obligată să le plătească salariile calculate prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a salariului minim brut de 700 lei prevăzut de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, așa cum a fost stabilit prin Decizia civilă nr. 2015/M/25.10.2012 a Curții de Apel B..

Prin Decizia civilă nr. 564/M/01.07.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/118/2012, prin Decizia civilă nr. 534/CM/25.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ și prin Sentința civilă nr. 3523/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._/118/2012 pârâta a fost obligată la plata în favoarea fiecărui reclamant din prezenta cauză a drepturilor salariale rezultate ca diferențe între drepturile salariale cuvenite, calculate în raport de salariul minim brut lunar de 700 lei, și drepturile efectiv plătite fiecărui reclamant, aferente perioadei 01.10._10.

În baza acestor hotărâri pârâta a fost obligată să recalculeze salariile individuale și să modifice contractele individuale de muncă ale fiecărui reclamant prin luarea în considerare a salariului minim brut de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare înmulțit cu coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare pe care au avut-o reclamanții în perioada 2009-2010, prin aplicarea formulei de calcul,din anexa 1 la CCM.

Ca exemplu, arată că în baza Deciziei civile nr. 564/M/01.07.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/118/2012, salariul reclamantului P. C. care a avut salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în perioada 2009-2010 a fost recalculat de către pârâtă prin luarea în considerare a salariului minim brut de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare înmulțit cu 2,609 coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare 33, pe care a avut-o reclamantul conform formulei de calcul din Anexa 1 la CCM pe anii 2009-2010 și pârâta a plătit reclamantului pentru perioada respectivă un salariu de bază brut de 1826 lei/lună corespunzător clasei 33 de salarizare, la care se adaugă sporurile corespunzătoare de care a beneficiat în perioada respectivă (spor vechime 25% și spor muncă feroviară 7%, etc.).

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=700 lei x K= 2,609 = 1826 lei salariu de baza lunar brut. (2,609 reprezintă coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare 33 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2009-2010).

Deci, la data înregistrării prezentei acțiuni pe rolul Tribunalului C. (07.01.2014), reclamantul P. C. avea un salariu de bază lunar brut de 1.826 lei.

Pentru aceste motive reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată și au solicitat obligarea pârâtei să recalculeze și să plătească drepturile salariale prin luarea în considerare a unei valori de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 600 lei, cum în mod nelegal a stabilit pârâta prin CCM pe anii 2010-2011 și 2011-2012.

Pentru perioada 01.01._11 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin Anexa 1 Actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010.

Pentru perioada 16.02._12 nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 a fost stabilit prin Anexa 1 la CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr. 15/16.02.2011, în mod formal la 700 lei, însă fără aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți în grila de salarizare la salariul minim de 700 lei, ci la o valoare de 600 lei.

Pârâta a pus în mod formal nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 la 700 lei, pentru a da impresia că respectă nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 de 700 lei stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2010, deoarece a cunoscut faptul că, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi n-a expirat la data de 31.12.2010.

În realitate salariile angajaților pârâtei au fost calculate prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare și nu 700 lei, așa cum rezultă din formula de calcul S= Sclasa 1 x K.

Din analiza comparativă a salariilor corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei nr. 1 din Actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, cu salariile corespunzătoare claselor de salarizare stabilite conform Anexei 1 la CCM pe anii 2011-2012, rezultă că pârâta a pus în mod formal nivelul de salarizare corespunzător clasei 1 la 700 lei, la clasa 2 de salarizare 701 lei, iar de la clasa 3 la clasa 46 salariile corespunzătoare claselor de salarizare sunt identice cu cele din 2010.

Salariul de bază brut al reclamanților a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul S = Sclasa 1 x K indicată în Anexa 1 la contractul colectiv de muncă la nivel de societate.

Salariul corespunzător fiecărei clase de salarizare se calculează, după formula S = Sclasa 1 x K, care cuprinde și salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare care coincide cu salariul de bază minim brut.

Art. 7 din CCM încheiat la nivelul pârâtei prevede că: „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și formula de calcul din Anexa nr. 1”.

Potrivit Anexei 1: Salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare se va calcula după următoarea formulă: S = Sclasa 1 x K unde:

S: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare respective;

Sclasa 1: salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare;

K: coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.

Pârâta nu a respectat aceste prevederi și a stabilit reclamanților un salariu de bază mai mic.

Ca exemplu arată modul de calcul al salariului reclamantului P. C. care are salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în anii 2010 și 2011.

Dacă împărțim salariul de bază lunar brut de 1566 lei la coeficientul de ierarhizare 2,609 corespunzător clasei de salarizare 33, rezultă un salariu de bază minim de 600 lei corespunzător clasei 1 de salarizare și nu 700 lei.

1566 salariul de bază lunar brut: 2,609 coeficientul de ierarhizare = 600 lei salariu minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1 = 600 lei x K = 2,609 = 1566 lei salariu de bază lunar brut (2,609 reprezintă coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare 33 pe care reclamantul a avut-o în anul 2011).

Dacă pârâta lua ca bază de calcul salariul de bază brut de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare, înmulțit cu coeficientul de ierarhizare 2,609 corespunzător clasei de salarizare 33 pe care reclamantul a avut-o în perioada 2010-2011, prin aplicarea formulei de calcul din anexa 1 la CCM, pârâta trebuia să-i plătească un salariu de bază brut de 1826 lei/lună, la care se adaugă sporurile corespunzătoare de care a beneficiat în perioada respectivă (spor vechime 25% și spor muncă feroviară 7%, etc.).

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=700 lei x K= 2,609 = 1826 lei salariu de bază lunar brut.

Pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare pârâta nu pornește de la salariul de bază minim brut de 700 lei, ci de la o valoare de 600 lei.

Așa cum au arătat și rezultă din formula de calcul, salariul de bază minim este un element în stabilirea salariilor de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare, obținut ca produs între coeficientul de ierarhizare convenit pentru fiecare clasă și valoarea salariului de bază minim pentru clasa 1 de salarizare.

Valoarea salariului de bază minim pentru clasa 1 de salarizare este importantă la determinarea salariului de bază pentru fiecare clasă de salarizare din cele 46 existente în CCM încheiat la nivelul pârâtei.

Din formula de calcul S = Sclasa 1 x K aparent lipsesc coeficienții de ierarhizare, dar în realitate au fost aplicați de către pârâtă, însă prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a unei valori de 600 lei și nu 700 lei.

Fiecare clasă de salarizare și coeficientul corespunzător acesteia a fost dobândită de fiecare reclamant în decursul a 25-30 de ani de activitate prin examen susținut în fața comisiei de încadrare și promovare din subunitate.

Conform art. 11 din CCM pe anii 2011-2012: Categoriile de încadrare sau funcții se stabilesc în raport de cunoștințe, nivel de calificare și experiență, pe baza indicatoarelor tarifare de calificare.

Art. 12. Fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare, conform Anexei nr.2.

În condițiile în care activitatea salariaților se diferențiază ierarhic, ca și importanța pentru angajator, este firesc ca și salarizarea să fie diferențiată prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare la salariul minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei, stabilit prin Decizia civilă nr. 2015/M/25.10.2012 a Curții de Apel B..

Salariul de bază reprezintă partea fixă și principală a salariului și elementul de referință în raport de care se calculează celelalte drepturi ale angajaților, luând în considerare, de regulă, nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, caracteristicile sarcinilor și competențelor profesionale, sporurile, indemnizațiile, etc., formând partea variabilă a salariului, care se plătește numai în raport de performanțele individuale ale fiecărui salariat.

Diferența de salariu rezultă din faptul că pârâta n-a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare la salariul minim de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare prevăzut în Anexa 1 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 încheiate la nivelul pârâtei.

Pârâta recunoaște că n-a aplicat formula de calcul și coeficientul de ierarhizare existent în CCM 2009-2010, la salariul minim de 700 lei corespunzător clasei 1 de salarizare prevăzut în Anexa 1 din CCM pe anii 2011-2012 încheiat la nivelul pârâtei, așa cum rezultă din Capitolul XI - Dispoziții finale din CCM pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr. 99/21.02.2011, conform cărora: „Părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM 2009-2010.”

Potrivit acestei clauze ceea ce s-ar putea negocia la următoarele discuții ar fi coeficienții de ierarhizare și eventual clasa de salarizare și nicidecum salariul minim de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare care a fost stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare pârâta a încălcat prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012 și 2012-2014 și a stabilit reclamanților un salariu de bază mai mic prin luarea în considerare a unei valori de 600 lei pentru clasa 1 de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa nr. 1 din fiecare CCM și nu 700 lei.

Se invocă prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, art.32 alin. (3) și (4) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și art. 236 alin. 4 vechea reglementare și art. 229 alin. 4 noua reglementare din Codul muncii.

În subsidiar, referitor la petitul 1, litigiul dedus judecății se întemeiază pe altă chestiune de drept, și anume:

Raportul dintre prevederile art. 1 din H.G. nr. 1193/2010 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei, ale art. 1 din H.G. nr. 1225/12.12.2011 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei și ale art. 1 și 2 din H.G. nr. 23/2013 prin care valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei, respectiv 800 lei, în corelare cu prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, art. 164 alin. 1 și 2 din Codul muncii, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a Dialogului social și cele convenite prin contractele individuale și colective de muncă, or, în această materie, prioritatea legii este evidentă deoarece potrivit art. 236 alin. 4 vechea reglementare și art. 229 alin. 4 noua reglementare din Codul muncii, „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.

Se invocă prevederile art. 159 Codul muncii, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncit, și art. 132 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a Dialogului social, art. 236 alin. 4 vechea reglementare și art. 229 alin. 4 noua reglementare din Codul muncii.

Reclamanții critică cuantumul salariului cuvenit potrivit clasei de salarizare stabilită prin contract cu neluarea în considerare a pragului minim impus prin hotărâri de guvern și nu faptul că ar avea un salariu sub acest prag.

Reclamanții au solicitat acordarea drepturilor pornind de la noua grilă de salarizare și care la nivelul clasei 1 se reflectă în dreptul acordat de actul normativ iar următoarele clase de salarizare în mod evident au o altă valoare prin aplicarea coeficientului de ierarhizare. Ca atare, instanța trebuie să aplice cu prioritate legea, să stabilească faptul că în realitate clasele de salarizare pornesc de la un alt nivel (600 lei) și nu de la 670 lei, 700 lei, 750 lei, respectiv 800 lei, așa cum au fost stabilite prin hotărâri de guvern.

Așadar pârâta avea obligația să calculeze salariile reclamanților prin luarea în considerare a salariului minim brut pe țară și să înmulțească valoarea acestuia cu coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare, în caz contrar, norma, prin raportare la majoritatea salariaților, ar deveni inaplicabilă, lipsită de finalitate și, în consecință căzută în desuetudine.

Împrejurarea că salariul reclamanților este superior nu poate fi folosită de societatea pârâtă în a limita drepturile acestora rezultate din aplicarea hotărârilor de guvern în condițiile în care, este de notorietate că majoritatea salariaților pe economie nu se constituie din cei cu salarii sub limita impusă de actul normativ (muncitori necalificați).

Odată cu ieșirea din vigoare a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 la data de 31.12.2011, a dispărut temeiul convențional mai favorabil, iar prevederile CCM la nivel de unitate, în lipsa unui CCM la nivel superior, nu au respectat dispozițiile hotărârilor de guvern, dispoziții care, nu au făcut decât să ridice pragul minim al salarizării, pentru toți salariații din țară.

Statul recunoaște existența devalorizării monedei naționale și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor.

Periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării.

Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, ci păstrarea aceleiași valori economice a banilor primiți ca salariu.

Guvernul, prin acte normative succesive stabilește salariul minim brut pe țară garantat în plată pentru fiecare an.

Astfel prin H.G. nr. 1051/2008, acesta a fost stabilit la 600 lei lunar începând cu data de 1 ianuarie 2009, prin H.G. nr. 1193/2010 acesta a fost stabilit la 670 lei, prin H.G. nr. 1225/2011 s-a stabilit la 700 lei, prin art. 1 (1) din H.G. nr. 23/2013 a fost stabilit la 750 lei, iar prin art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 800 lei.

Prin aceste acte normative statul garantează în plată fiecărui salariat un salariu minim brut de 670 lei în anul 2011, de 700 lei în anul 2012, de 750 lei și respectiv 800 lei în anul 2013, angajatorii având obligația să asigure salariaților acest salariu minim brut impus de lege, fără a avea posibilitatea stabilirii de salarii de bază mai mici de 670 lei, de 700 lei, de 750 lei, respectiv de 800 lei.

Prin dispoziții distincte în fiecare dintre aceste acte normative (H.G. nr. 1193/24.11.2010, H.G. nr. 1225/14.12.2011, H.G. nr. 23/2013), legiuitorul a prevăzut că stabilirea salariilor pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, de salarii de bază sub nivelul celui prevăzut la art. 1 și 2 (670 lei, 700 lei, respectiv 750 lei) constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei.

În perioada 01.01._13, drepturile salariale ale reclamanților au fost stabilite prin Anexa 1 la Actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM pe anii 2009-2010, prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr. 15/16.02.2011 și prin Anexa 1 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011-2012 înregistrat sub nr. 108/20.04.2012.

Salariul de bază brut al reclamanților a fost stabilit prin raportare la clasa 1 de salarizare folosindu-se formula de calcul S = Sclasa 1 x K, indicată în Anexa 1 la contractul colectiv de muncă la nivel de societate.

Din Anexa nr. 1 care face parte integrantă din Contractele colective de muncă pe anii 2011-2012 și 2012-2014, rezultă că salariul brut minim stabilit pentru clasa 1 de salarizare este de 600 lei, sub nivelul de 670 lei, respectiv 700 lei, 750 lei și 800 lei.

În condițiile în care prin Anexa 1 la CCM s-a stabilit un salariu brut de numai 600 lei pentru clasa 1 de salarizare, (salariu inferior celui stabilit prin hotărâre de guvern) clasa de salarizare în funcție de care se determină salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare din cele 46 existente în CCM încheiat la nivelul pârâtei, toți salariații pârâtei sunt prejudiciați.

În perioada 01.01._11 prin H.G. 1193/2010 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 670 lei; ca exemplu arată modul de calcul al salariului reclamantului P. C. care are salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1 = 670 lei x K = 2,609 = 1748 lei salariu de bază lunar brut. În perioada 01.01._13 prin H.G. nr. 1225/12.12.2011 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 700 lei; ca exemplu arată modul de calcul al salariului reclamantului P. C. care are salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1 = 700 lei x K = 2,609 = 1826 lei salariu de bază lunar brut. În perioada 01.02._13 prin art. 1(1) din HG. 23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 750 lei. Ca exemplu arată modul de calcul al salariului reclamantului P. C. care are salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=750 lei x K= 2,609 = 1957 lei salariu de bază lunar brut. În perioada 01.07._13 prin ar. 1 alin. 2 din H.G. nr. 23/2013 valoarea salariului minim brut pe țară a fost stabilită la 800 lei. Ca exemplu arată modul de calcul al salariului reclamantului P.

C. care are salariul de bază lunar brut de 1566 lei, corespunzător clasei 33 de salarizare, în perioada 01.01._13.

Aplicând formula de calcul Sclasa 1=800 lei x K= 2,609 = 2087 lei salariu de bază lunar brut. Pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare pârâta nu pornește de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la o valoare de 600 lei.

Acest cuantum a fost stabilit nelegal în condițiile în care pragul minim de salarizare este impus de Guvern prin act normativ superior contractului colectiv de muncă. Așa cum au arătat și rezultă din formula de calcul, salariul de bază minim este un element în stabilirea salariilor de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare, obținut ca produs între coeficientul de ierarhizare convenit pentru fiecare clasă și valoarea salariului de bază minim pentru clasa I de salarizare. Valoarea salariului de bază minim pentru clasa I de salarizare este importantă la determinarea salariului de bază pentru fiecare clasă de salarizare din cele 46 existente în CCM încheiat la nivelul pârâtei.

În mod greșit prima instanță a reținut că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării salariului de bază minim brut pe țară, câtă vreme reclamanților nu le-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite prin actele normative aplicabile în perioada de referință.

Este normal ca salariile reclamanților să fie mai mari decât salariul minim de 670 lei, de 700 lei, de 750 lei, respectiv 800 lei, deoarece au fost calculate conform formulei din Anexa 1 prevăzută în CCM fiind obținut ca produs, prin înmulțirea coeficientului de ierarhizare convenit pentru fiecare clasă de salarizare cu valoarea de referință (reprezentând salariul de bază minim pentru clasa 1 de salarizare). Din formula de calcul S = Sclasa 1 x k aparent lipsesc coeficienții de ierarhizare, dar în realitate au fost aplicați de către pârâtă, însă prin luarea în considerare pentru clasa 1 de salarizare a unei valori de 600 lei și nu 670 lei, 700 lei, 750 lei, respectiv 700 lei. Fiecare clasă de salarizare și coeficientul corespunzător acesteia a fost dobândită de fiecare reclamant în decursul a 25-30 de ani de activitate prin examen susținut în fața comisiei de încadrare și promovare din subunitate. Conform art. 11 din CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014: Categoriile de încadrare sau funcții se stabilesc în raport de cunoștințe, nivel de calificare și experiență, pe baza indicatoarelor tarifare de calificare iar conform art.12. Fiecărei categorii de încadrare sau funcții îi corespund clase de salarizare, conform Anexei nr. 2.

În condițiile în care activitatea salariaților se diferențiază ierarhic, ca și importanță pentru angajator, este firesc ca și salarizarea să fie diferențiată prin aplicarea unor coeficienți de ierarhizare la salariul minim brut corespunzător clasei I de salarizare, de 700 lei, salarizare de care reclamanții au beneficiat prin prevederile convenționale ale Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi nr. 722 pe anii 2008-2011, iar după ieșirea acestuia din vigoare, prin prevederile hotărârilor de guvern.

Coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de

salarizare face diferența între clasele de salarizare în funcție

de nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, caracteristicile sarcinilor și competențelor profesionale.

Semnatarii CCM pe anii 2011-2012 și 2012-2014 au stabilit asupra drepturilor salariale cu respectarea pragurilor minime impuse de actele normative superioare prin art. 2 alin. 6 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2014 al CFR Marfă: „Dacă o prevedere a prezentului Contract Colectiv de Muncă va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, acesta se va aplica în conformitate cu legislația.”

Totodată, art. 2 alin. 4 teza a II-a, din aceleași contracte prevăd că: „În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale mai favorabile, ele vor face parte de drept din contract în condițiile prevăzute de acestea”.

Prin Adresele nr. J2.2.1/368/26.02.2013, nr. J2.2.1/1149/26.06.2013, nr. J2.2.1/2249/23.12.2013, pârâta prin Directorul general al acesteia dă ordin Sucursalelor de Marfă, Centrelor Zonale de Marfă, Centrului de Întreținere și Reparații Vagoane să respecte prevederile art. 2 alin. 5 din CCM și să ia măsuri de modificare a tuturor contractelor individuale de muncă ce nu respectă prevederile art. 1 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 23/22.01.2013, referitoare la salariul minim brut pe țară garantat în plată.

Conform acestor adrese pârâta a aplicat prevederile art. 1 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 23/22.01.2013 și a majorat în mod diferențiat și discriminatoriu numai salariile muncitorilor necalificați încadrați la clasele de salarizare 1-5, respectiv 1-7, iar de la clasa 10 la clasa 46 salariile celorlalți salariați ai pârâtei au rămas nemodificate din anul 2010.

Prin urmare pârâta recunoaște că trebuie să aplice prevederile art. 2 alin. 4 și 6 din CCM și salariul de bază minim brut garantat în plată stabilit prin art. 1 alin. 1 și 2 din H.G. nr. 23/22.01.2013, însă le aplică diferențiat și discreționar fără nicio justificare.

Așadar, se impune ca salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, să fie actualizat ori de câte ori guvernul emite o hotărâre în acest sens, așa cum este necesar ca salariul aflat sub sintagma „clasa 1 de salarizare, coeficientul de ierarhizare 1,000” din Anexa 1 la CCM la nivel de unitate să aibă aceeași întindere cu cel impus de Guvern prin hotărâre și Codul muncii prin capitolul II al Titlului IV prin sintagma „salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată”.

Prevederile oricărui contract colectiv, indiferent de nivelul la care este adoptat nu poate să conțină drepturi mai mici decât cele prevăzute de lege. Indiferent că există sau nu un contract colectiv de muncă, salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute de lege și nici patronatul nu poate să acorde drepturi inferioare celor recunoscute de lege. D. urmare, legea constituie în primul rând fundamentul acordării drepturilor, iar dacă contractul colectiv de muncă prevede drepturi inferioare trebuie adaptat la prevederile legale.

Din cele prezentate, rezultă în mod clar că prevederile Contractelor colective de muncă pe anii 2012-2014, încalcă flagrant dispozițiile imperative privind salariul minim brut pe țară garantat în plată stabilit prin art. 1 din cele două H.G., pentru anii 2012 și 2013, deoarece pârâta a negociat drepturile salariale sub nivelul minim de 700 lei stabilit prin art. 1 din H.G. nr. 1225/2011, respectiv 750 lei și 800 lei stabilit prin H.G. nr. 23/2013, nivelul minim salarial fiind stabilit sub nivelul salarial minim brut pe țară.

Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă sub sancțiunea neluării în seamă drepturi cu caracter inferior celor reglementate prin lege (H.G. nr. 1225/2011, H.G. nr. 23/2013.).

În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare celor legale (H.G.) sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.

Toate aceste aspecte le-au arătat în mod detaliat prin cererea de chemare în judecată și răspunsul la întâmpinare, depuse la dosarul cauzei, însă prima instanță n-a luat în considerare susținerile reclamanților pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

În drept, s-au invocat dispozițiile, art. 456, 457, art. 461 alin. 2, art. 466 alin. 1, art. 478 alin. 2, art. 480 alin. 2, art. 470-482 NCPC, prevederile Legii nr. 130/1996, ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii arătate în acțiune, art. 2 alin. 5 și 6, art. 8, art. 7 și Anexa nr. 1 din CCM nivel unitate pe anii 2011-2012 și 2012-2014, art. 132 alin. (2), alin. (3) și (4) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, art. 2 alin. 5 și 6, art. 8, art. 7 și Anexa nr. 1 din CCM nivel unitate pe anii 2009-2010, 2010-2011, prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2011 arătate prin prezentul apel și celelalte prevederi legale incidente în cauză.

Probe: înscrisurile de la dosar și cele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Intimata a formulat întâmpinare. În cuprinsul acesteia, au fost reiterate, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond, susținându-se că salariile reclamanților au fost corect calculate.

În apel nu s-au administrat alte probe.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

§1. Cu privire la pretențiile întemeiate pe prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi:

Se are în vedere că, prin notificarea înregistrată la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sub nr.77/02.03.2011, Confederația națională a Patronatului Român a informat că a denunțat contractul încheiat la nivel de ramură transporturi prin notificările adresate Convenției Sindicale Naționale a Transportatorilor din România (înregistrată sub nr.445/17.11.2010) și Alianței Sindicatelor Transportatorilor din România (înregistrată la data de 17.11.2010).

Prevederile art.4 al.2 din contractul colectiv de muncă condiționau prelungirea valabilității lui de nedenunțarea de nici una dintre părți.

Noțiunea de părți nu poate fi interpretată în sensul de patronate și sindicate în sensul că toate organizațiile patronale ar forma o parte și toate organizațiile sindicale ar forma o parte, astfel încât pentru a se reține că o parte a denunțat contractul ar trebui ca toate organizațiile patronale sau toate organizațiile sindicale să denunțe contractul.

Fiecare dintre organizațiile patronale respectiv sindicale, deși au participat la negocieri împreună, și-au asumat obligații individuale rezultând din contractul colectiv semnat, pentru o anumită perioadă de valabilitate a acestuia.

Ca urmare, prelungirea contractului și implicit continuarea asumării obligațiilor stabilite prin acesta, trebuie să fie rezultatul voinței tuturor organizațiilor semnatare, astfel cum s-a întâmplat și la semnarea acestuia. Nu poate fi acceptat ca, în pofida denunțării contractului colectiv de muncă, acesta să rămână aplicabil și pentru părțile care l-au denunțat numai pentru că alte părți nu l-au denunțat, aceasta echivalând cu stabilirea unor obligații contractuale în sarcina părților care au denunțat contractul în contra voinței lor, prin voința altor persoane.

Ca urmare, în conformitate cu art.4 al.2 din acest contract el și-a încetat efectele la data de 31.12.2010.

Ca urmare, pretențiile reclamanților pentru anul 2011 nu au suport în nici o prevedere contractuală, cererile lor fiind în mod corect respinse de prima instanță.

§2. Cu privire la pretențiile întemeiate pe dispozițiile unor hotărâri judecătorești:

Hotărârile judecătorești anterioare s-au baza pe prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură și pe prevederile legale referitoare la forța obligatorie a acestuia.

Ele au avut o aplicabilitate limitată în timp, până în luna decembrie 2010.

Față de cele stabilite în respectivele hotărâri și în condițiile în care contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu și-a prelungit valabilitatea, astfel cum s-a arătat, drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești până în decembrie 2010 nu pot fi acordate și după această dată în temeiul respectivelor hotărâri.

§3. Cu privire la pretențiile întemeiate pe contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unități:

În realitate, apelanții susțin că ar exista anumite contradicții între prevederi din contractul colectiv de muncă referitoare la determinarea salariului.

Or, într-o astfel de situație nu se poate reține că pârâta a încălcat prevederile din contractul colectiv de muncă.

În condițiile în care partenerii dialogului social au convenit stabilirea salariilor în modalitatea respectivă, stabilind în concret salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare, susținerile apelanților sunt lipsite de fundament.

Aceștia speculează cu privire la modalitatea în care consideră că ar fi trebuit să fie calculat salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare însă aceste susțineri sunt în contradicție cu cele stabilite în concret de semnatari contractului colectiv de muncă care are forță obligatorie.

În condițiile în care în contractul colectiv de muncă s-a stabilit în concret cuantumul salariului de bază brut pentru fiecare clasă de salarizare, faptul că acest cuantum nu este corespunzător cuantumului care ar fi rezultat din înmulțirea salariului pentru clasa unu de salarizare cu anumiți coeficienți este nerelevant, aceasta fiind voința partenerilor sociale.

Numai în situația în care acest cuantum nu ar fi fost stabilit în mod expres în contractul colectiv de muncă s-ar fi putut verifica dacă pârâta, în concret, la stabilirea și plata salariilor, ar fi calculat greșit salariul individual al fiecărui reclamant.

§4. Cu privire la pretențiile întemeiate pe prevederile referitoare la salariul minim brut pe economie:

De asemenea, trebuie avut în vedere că ceea ce reglementează HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013 este salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.

Acesta este un salariu sub al cărui nivel nu este permisă stabilirea salariului unui angajat.

Respectarea acestei obligații se verifică prin raportarea la nivelul minim obligatoriu al salariului de bază brut la salariul de bază brut al fiecărui salariat din România.

Prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate s-au stabilit salariile de bază în mod diferențiat în funcție de clasele de salarizare.

Aceste salarii de bază cuvenite fiecărui reclamant trebuie comparate cu salariul de baza minim brut pe tara garantat in plată.

Nici unul dintre apelanții reclamanți nu a susținut că salariul său de bază ar fi mai mic decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.

Ceea ce susțin reclamanții este că valoarea clasei I de salarizare, care nu se aplică nici unuia dintre reclamanți, ar trebui să fie egală cu salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata și, înmulțită cu coeficientul clasei de salarizare să determine un salariu de bază a l fiecăruia mai mare decât cel stabilit în contractul colectiv de muncă.

Or, reclamanții compară în mod greșit salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata cu unul dintre elementele de calcul ale salariul de baza stabilit prin contractul colectiv de muncă pentru fiecare clasă de salarizare în loc să îl compare cu însuși salariul de baza stabilit în contractul colectiv de muncă.

Modul în care pârâta calculează salariul de bază pentru fiecare clasă de salarizare și folosirea eventual a unei baze de calcul care se multiplică cu un coeficient de ierarhizare sunt lipsite de relevanță, ceea ce este relevant fiind rezultatul care constituie salariul de bază al fiecărui reclamant, acesta fiind cel care trebuie să fie mai mare decât salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata.

Așadar, susținerile apelanților în sensul că pârâta nu a respectat salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata sunt nefondate și eronate întrucât aceștia nu se raportează la salariul de baza pe care îl primesc ci la un element de calcul al acestuia.

În contractul colectiv de muncă prevederile referitoare la salarizare stabileau un mod de calcul care presupunea înmulțirea unui coeficient de multiplicare cu o bază de calcul denumită salariu de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective însă aceasta nu era salariul de baza minim brut pe tara garantat în plata.

Nu există nici o prevedere în contractul colectiv de muncă aplicabil care să oblige pârâta să aplice, pentru calculul salariilor, anumiți coeficienți la salariul baza minim brut pe tara garantat in plata. Ca urmare, nu se poate reține că se face o trimitere la HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013 prin contractul colectiv de muncă, susținerile apelanților constituind doar o interpretare fără fundament a prevederilor contractuale.

Susținerile apelanților în sensul că salariul de bază brut corespunzător primei clasei de salarizare trebuia să fie cel puțin egal cu salariul baza minim brut pe tara garantat in plata sunt de asemenea lipsite de orice fundament în condițiile în care nu există nici o prevedere contractuală în acest sens și, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, cele două noțiuni nu se pot confunda fiind noțiuni diferite una dintre ele fiind un element de calcul al salariului de bază iar cealaltă constituind un nivel minim legal al salariului de bază brut în plată.

Se reține astfel că pârâta a respectat atât prevederile legale aplicabile privind salariul baza minim brut pe tara garantat in plata cât și prevederile contractuale aplicabile, invocate de apelanți, interpretarea dată de aceasta fiind cea corectă iar nu cea dată de apelanți pentru motivele deja arătate și nu se pune problema unei renunțări din partea reclamanților la drepturi legale.

De asemenea, se are în vedere că prevederile contractuale invocate și aplicabile în acuză sunt clare în sensul că nu fac referire în formula de calcul a salariului la salariul baza minim brut pe tara garantat in plata la nivelul țării și nu includ ca bază de calcul acest salariu în formula de calcul a salariului fiecărui angajat, nefiind o situație în care clauzele să fie echivoce și să fie necesară determinarea voinței reale a părților.

Aceste considerente sunt suficiente pentru a constata caracterul nefondat al acțiunii atât în privința modului de calcul al salariului de bază cât și al modului de calcul al sporurilor raportate la cuantumul acestuia, pe cale de consecință.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat apelul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de apelanții reclamanți A. T., domiciliat în C., .. 50, ., ., A. E., domiciliat în Medgidia, . nr. 1A, județul C., BEȘIR M., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., C. E., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ., județul C., C. B., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ..7, județul C., C. T., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., C. V., domiciliat în Fetești, .. 2A, județul Ialomița, D. C., domiciliat în Medgidia, ., județul C., E. C.-M., domiciliat în Medgidia, ., județul C., E. D., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., E. G., domiciliat în Medgidia, ., ., ., G. N., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., I. N., domiciliat în Medgidia, ., județul C., M. T., domiciliat în localitatea Valea Dacilor (municipiul Medgidia), ., județul C., M. I., domiciliat în Medgidia, ., județul C., N. G., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. I., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. I., domiciliat în C., .. nr. 67, P. A.-D., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. V.-M., domiciliat în Medgidia, ., ., ., P. C., domiciliat în Medgidia, ., județul C., R. C., domiciliat în Medgidia, ., ., R. V., domiciliat în Basarabi, .. 21, ., ., S. G., domiciliat în Medgidia, .. 14, ., ., S. F., domiciliat în Medgidia, ., ., ., județul C., S. A., domiciliat în Fetești, ., ., S. V., domiciliat în Fetești, ., județul Ialomița și T. D., domiciliat în C., ., toți cu domiciliul procesual ales în B., .. 13, la sediul profesional al avocatului M. D., împotriva sentinței civile nr. 723 din 26 martie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 13 ianuarie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

R. A. M. B.

GREFIER

M. D.

Red.hot.jud.fond A.C.

Tehnored.dec.jud.apel R.A./20.01.2015/31 exp.

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 47/2015....		Anulare act. Decizia nr. 26/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 8/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 8/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA