Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 37/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 37/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.37/CM
Ședința publică din 27 Ianuarie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare apelul formulat de apelanții reclamanți A. P., A. E. M., B. A., B. G., C. E. M., C. C. M., C. V., C. M. E., D. A. G., D. N., D. G., D. A., D. A., F. D., G. M. A., G. M., H. V.-D., I. S., L. M., M. A. C., M. I., M. M. F., M. V., M. A. L., M. A., N. A. D., N. A., N. E., O. C. L., P. D., P.(I.) N. C., P. G., P. C. L., P. G. C., P. D., P. M. A., R. C., R. R., S. D., S. L., S. V., S. D. L., S. L. A., T. S., V. N., V. G., V. I. V. ȘI V. C.-C.prin reprezentant S. L. AL SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR C., cu sediul în C., . nr. 13, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1650/09.07.2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ȘCOALA G. NR.30 G. Ț., cu sediul în C., ., județul C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită conform art.155 și urm. cod pr.civilă.
Apelul este declarat în termen, motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, iar apelanții au solicitat judecata cauzei și în lipsă.
După referatul grefierului de ședință:
Instanța socotindu-se lămurită asupra cauzei, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului de față.
CURTEA :
Asupra apelului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanții A. P., A. E. M., B. A., B. G., C. E. M., C. C. M., C. V., C. M. E., D. A. G., D. N., D. G., D. A., D. A., F. D., G. M. A., G. M., H. V.-D., I. S., L. M., M. A. C., M. I., M. M. F., M. V., M. A. L., M. A., N. A. D., N. A., N. E., O. C. L., P. D., P.(I.) N. C., P. G., P. C. L., P. G. C., P. D., P. M. A., R. C., R. R., S. D., S. L., S. V., S. D. L., S. L. A., T. S., V. N., V. G., V. I. V. și V. C.-C. prin S. L. al Salariaților din Învățământul Preuniversitar C. au chemat în judecată pe pârâta Școala G. nr.30 G. Ț. C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la stabilirea drepturilor salariale astfel cum au rezultat din aplicarea Legii nr.330/2009, a Legii 285/2010 și a Legii 63/2011, prin raportare la Legea nr.221/2008, precum și la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv încasate, începând cu data de 13.05.2011 și până la data pronunțării hotărârii, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, corespunzător perioadei efectiv lucrate în unitatea de învățământ.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin O.G. nr.15/2008 au fost reglementate creșteri salariale ale personalului din învățământ pentru anul 2008, iar actul normativ menționat a fost aprobat, cu modificări, prin Legea nr.221/27.10.2008.Principala modificare a vizat majorarea coeficientului de multiplicare de 1.000 lei pentru personalul didactic și didactic auxiliar la 400,00 lei, pentru perioada 1 octombrie -31 decembrie 2008, și care reprezintă valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Deși ulterior Guvernul României a încercat în repetate rânduri modificarea OG 15/2008, aceasta a rămas aplicabilă în forma aprobată prin Legea 221/2008, ca urmare a constatării prin decizii succesive pronunțate de Curtea Constituțională, a neconstituționalității modificărilor aduse. Totodată, aplicabilitatea Legii 221/2008 pentru perioada 01.10._09 a fost confirmată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva unității pârâte fiind obținută și o hotărâre judecătorească de obligare la aplicarea dispozițiilor Legii 221/2008 pentru perioada menționată.
Cu privire la perioada 01.10._10, reclamanții au precizat că în baza Legii 330/2009, pârâta ar fi trebuit să mențină salariul din luna decembrie 2009, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 30 alin.5 din lege. În plus, prin art. 5 alin.1 din OUG 1/2010, s-a prevăzut că începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 păstrează salariul avut la această dată.
Această modalitate de calcul a salariilor, ulterior datei de 01.01.2010, a fost confirmată și prin considerentele Deciziei nr. 877/28.06.2011 a Curții Constituționale, potrivit cu care reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 01.01.2010 se va face pe coeficienții și salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea 221/2009 și nu cu OUG 41/2009.
Cu privire la perioada 01.01._11, reclamanții au învederat că Legea 285/2010 stabilește la art. 1 că salarizarea în anul 2011 pornește de la salariile stabilite în luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii 330/2009 și, implicit, cu luarea în considerare a prevederilor Legii 221/2008.
Referitor la perioada ulterioară datei de 13.05.2014, reclamanții au susținut că Legea 63/2011 a diminuat salariile personalului didactic la nivelul salariilor din lunile ianuarie-martie 2008, cu încălcarea Legii 221/2008 și a principiului stabilit de Legea 330/2009 și Legea 285/2010, privind menținerea salariilor la nivelul cuvenit anterior intrării lor în vigoare.
Prin reducerea intempestivă și discriminatorie a salariilor, numai în sistemul de învățământ, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de a primi un salariu deja stabilit constituie un drept de proprietate în sensul Convenției.Totodată, prin adoptarea Legii 63/2011, a fost încălcată și speranța legitimă a reclamanților, dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica și apăra drepturile patrimoniale, devenind iluzoriu.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar adeverință emisă de unitatea școlară pârâtă și practică judiciară.
În apărare, pârâta nu a formulat întâmpinare și nu a propus probe.
Prin sentința civilă nr.1650/09.07.2014, Tribunalul C. a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă următoarele:
Prin art.1 alin.(1) lit.”b” și „c” din OG.15/2008 privind creșterile salariale ale personalului din învățământ pe anul 2008 se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare 1,000, în raport de care în anumite intervale de timp era asigurată o creștere a drepturilor salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult față de nivelul din 31 decembrie 2007.
Acest act normativ a fost aprobat - cu modificări - prin Legea nr.221/2008, fiind consacrată o majorare a coeficientului de multiplicare de 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008 și care reprezenta valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Prin OUG 136/2008 și OUG 151/2008 au fost modificate unele prevederi ale OG.15/2008, în sensul reducerii majorărilor salariale stabilite de puterea legislativă, prin lege.Prin decizii succesive ale Curții Constituționale a fost constatată însă neconstituționalitatea modificărilor aduse de Guvern la OG.15/2008, astfel cum fusese aprobată prin Legea nr.221/2008, consecința fiind aceea a recunoașterii îndreptățirii personalului din învățământ la plata drepturilor salariale, astfel cum au fost consacrate prin OG.15/2008, în condițiile în care această ordonanță a fost aprobată prin lege.
În cazul reclamanților, prin hotărâri judecătorești irevocabile, unitatea școlară angajatoare a fost obligată la calcularea drepturilor salariale rezultate din aplicarea Legii nr. 221/2008, a Legii 330/2009 și a Legii 285/2010 și la plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite pentru perioada 01.10.2008 –13.05.2011, actualizate cu indicele de inflația la data plății efective.
În acest sens, s-a reținut că Legea 330/2009 a garantat menținerea în cursul anului 2010 a salariului brut de care personalul în funcție a beneficiat la data de 31.12.2009.
Astfel, pentru punerea în aplicare a legii unice de salarizare a fost adoptată O.U.G. 1/2010, care la art. 5 alin.1 relua principiul nediminuării salariilor în plată la data de 31.12.2009, pentru ca la alin.6 să prevadă în mod expres: Reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009.
Cu privire la anul 2011, s-a reținut că art. 1 din Legea 285/2010 a prevăzut că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
(2) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.
(3) Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) se va stabili în anul 2011 ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010.
Prin urmare, criteriul de referință în determinarea salariului plătit personalului bugetar cu începere din luna ianuarie 2011 îl reprezenta salariul din luna octombrie 2010, majorat cu 15%.Cum pentru considerentele anterior expuse, s-a reținut că în anul 2010 reclamanții erau îndreptățiți la calcularea salariului cu luarea în considerare a prevederilor Legii 221/2008, aceeași bază de calcul a fost avută în vedere și după 01.01.2011, cu aplicarea totodată a majorării de 15%.
La data de 13.05.2011 a intrat însă în vigoare Legea 63/2011 privind încadrarea și salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, prin care s-au stabilit atât cuantumul brut al salariilor de încadrare pentru această categorie de personal contractual, cât și sporurile, indemnizațiile, compensațiile și celelalte elemente ale sistemului de salarizare, precum și metodologia de calcul al acestora.
În consecință, începând cu data de 13.05.2011, a fost instituit un mod de calcul al salariului cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar care nu mai depindea de salariul de bază aflat în plată la momentul intrării în vigoare a Legii 63/2011, astfel că majorările salariale reglementate de Legea 221/2008 nu au mai subzistat noii reglementări.
Prin cererea de față, reclamanții au susținut că drepturile salariale cuvenite în baza Legii 63/2011 trebuie calculate tot prin raportare la algoritmul de calcul stabilit prin Legea 221/2008, Legea 330/2009 și Legea 285/2010, cu înlăturarea diminuării ce rezulta din aplicarea noului act normativ și care contravin art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Față de aceste susțineri se impune a fi reținut faptul că Legea nr. 63/2011 a fost declarată constituțională prin Deciziile nr. 575/04.05.2011, nr. 130/16.02.2012, nr. 31/05.02.2013 și nr. 291/22.05.2014 ale Curții Constituționale, iar criticile de neconstituționalitate au vizat tocmai încălcarea normelor constituționale și convenționale privind proprietatea privată, formulate din perspectiva unei restrângeri a dreptului la salariu, considerat un bun .
Pe această cale, instanța de contencios constituțional a reținut că în materia drepturilor salariale, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94).Astfel, Curtea a constatat că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, statul fiind cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23).
Totodată, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57).
Curtea Constituțională a examinat de asemenea și criticile referitoare la previzibilitatea normelor juridice și protecția așteptărilor legitime ale cetățenilor, constatând că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.În plus, drepturile câștigate nu au fost cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituționalitate.
În ce privește instituirea unei pretinse discriminări în cazul personalului didactic și didactic auxiliar, față de restul salariaților plătiți din fondurile publice, prin aceleași decizii anterior menționate s-a statuat că instituirea de regimuri juridice diferite în situații care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalității.
Curtea Constituțională a constatat astfel că, în materia salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, a existat o situație juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare și de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar.
Or, în acest context specific salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, Legea 63/2011 a dat expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecințele modificărilor legislative și ale soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul național de învățământ.
În aceste condiții, Curtea Constituțională a reținut că situația obiectiv diferită a personalului didactic și didactic auxiliar a justificat instituirea unui tratament juridic distinct în ceea ce privește salarizarea acestei categorii profesionale, fără ca aceasta să aibă semnificația încălcării principiului egalității în drepturi.
Pentru considerentele anterior expuse, instanța constată că toate criticile reclamanților referitoare la neconformitatea Legii 63/2011 cu jurisprudența CEDO au constituit obiect de analiză al Curții Constituționale, cu prilejul verificării constituționalității actului normativ menționat.Cum puterea de lucru judecat ce însoțește deciziile Curții Constituționale se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, instanțele de judecată sunt obligate să respecte întru totul aceste decizii, potrivit dispozițiilor art.147 alin.4 din Constituție, astfel că, pe calea unei analize proprii nu ar putea stabili că Legea 63/2011 este contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului (în acest sens sunt Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, Decizia nr.1415/2009, Decizia nr.414/2010, Decizia nr.415/2010).
Față de cele expuse, urmează a se reține că ulterior datei de 13.05.2011 reclamanții au primit drepturi salariale calculate potrivit actului normativ aplicabil în materia salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, conform atât Constituției, cât și jurisprudenței CEDO.Pe cale de consecință, cererea de față va fi respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții prin S. Salariaților din Învățământul Preuniversitar C., invocând în esență următoarele: consideră că, și după data de 13.05.2011, salarizarea personalului didactic si didactic auxiliar, trebuie sa fie raportate la prevederile Legii nr. 221/2008, pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008; reducerea salariilor s-a realizat intempestiv și în mod discriminatoriu - numai în sistemul de învățământ; astfel, sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât noțiunea de „bun" îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv „orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei); întrucât dreptul de a primi un salariu deja stabilit constituie un „drept de proprietate" în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia, prin diminuarea operată intempestiv de lege, echivalează cu o expropriere; practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu, cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistenței financiare convenite cu Comisia Europeană; mai mult decât atât, prin adoptarea Legii nr. 63/2011, a fost încălcată și „speranța legitimă" a reclamanților, întrucât, prin măsura dispusă, dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile patrimoniale, devine iluzoriu; de altfel, după cum s-a reținut în practica judecătorească, drepturile salariale astfel determinate nu pot fi inferioare celor de care reclamanții beneficiau până la . noii legi (Tribunalul Argeș, sentința civilă nr. 9657/2013 pronunțată în dosarul nr._/109/2012-irevocabilă; Tribunalul Argeș, sentința civilă nr._/2013 pronunțată în dosarul nr._ -irevocabilă ș.a.); de asemenea, într-o speță similară, Tribunalul C. a obligat unitatea de învățământ pârâtă la «recalcularea salariului de bază începând cu luna ianuarie 2011 conform prevederilor Legii nr. 285/2010 și la plata diferențelor dintre salariile astfel calculate și cele efectiv încasate în perioada 01.01.2011 și data pronunțării prezentei hotărâri (data pronunțării hotărârii: 01.06.2012, deci ulterior datei de 13.05.2011 - n.n.)» (Tribunalul C., sentința civilă nr. 3071/01.06.2012, pronunțată în Dosarul nr._ - irevocabilă); în fața instanțelor naționale, norma de drept comunitar poate fi invocată pentru a produce efecte prin interpretare sau prin acțiunea principiului „efectului direct"; în consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale; C.J.C.E. a arătat că orice act comunitar poate fi sursă pentru interpretare, putându-se utiliza orice metodă cunoscută, și - având în vedere cauza Grimaldi - inclusiv recomandările trebuie să fie avute în vedere de instanța națională în interpretarea dreptului comunitar; art.l din Protocolul adițional 1 la Convenției stabilește că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și ca nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generate ale dreptului internațional; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat in jurisprudența sa o noțiune autonomă specifică sistemului Convenției, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială a textului "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale"; în hotărârea Gasus împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art.l al Protocolului are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate si deci bunuri în sensul acestei dispoziții; CEDO a arătat că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv si licit să le dobândească; în concepția jurisprudenței CEDO instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.l din Protocolul 1 si art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol; astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generate ale dreptului internațional; în aceste condiții, aceste drepturi salariale devin un drept constituit prin lege, un drept legitim, licit, iar reclamanții ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv și licit sumele aferente acestor drepturi salariale, cu atât mai mult; prin neacordarea efectivă, după data de 13.05.2011, a drepturilor conferite de Legea nr. 221/2008 a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. 11 si art. 20 din Constituția României și a art. 4 din Noul cod civil trebuie să se acorde prioritate reglementării internaționale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Pentru toate aceste considerente se solicită ca, reanalizând probele administrate la dosarul cauzei, să se dispună admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept, s-au invocat prevederile art. 466 si 470 Cod procedură civilă, art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 28 din Legea nr. 62/2011, Legea nr. 63/2011, Legea 283/2011, OG 37/2008, Legea 221/2008 si OG 15/2008.
Instanța nu a formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod.pr.civ., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În cauză, se are în vedere că prin Legea 63/2011 privind încadrarea și salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ s-au stabilit atât cuantumul brut al salariilor de încadrare cât și sporurile, indemnizațiile, compensațiile și celelalte elemente ale sistemului de salarizare, precum și metodologia de calcul al acestora.
Astfel, începând cu data de 13.05.2011 s-a instituit un mod de calcul al salariului cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar care nu mai depinde de salariul de baza aflat în plata la momentul intrării în vigoare a Legii 63/2011, majorările salariale reglementate de Legea 221/2008 nemaisubzistând noii reglementari.
Apoi, în conformitate cu art.II – art.1 al.3 din OUG nr.80/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 283/2011, în anul 2012 cuantumul brut al drepturilor salariale pentru personalul didactic și nedidactic stabilit în conformitate cu Legea nr. 63/2011 s-au menținut și pentru anul 2012.
În conformitate cu art.1 al.3 din OUG nr.19/2012, cest cuantum al veniturilor a fost majorat în anul 2012 potrivit procentelor stabilite la alineatul 1.
În conformitate cu art.1 din OUG nr. 84/2012 acest cuantum majorat raportat la venitul stabilit în baza Legii nr. 63/2011 a fost menținut în plată în anul 2013.
În anul 2014, același cuantum al veniturilor stabilite pentru personalul didactic și nedidactic din învățământ în baza Legii nr. 63/2011, cu majorările prevăzute de OUG nr.19/2012, a fost menținut potrivit art.1 al.3.
În cauză, este esențial a stabili natura drepturilor salariale pentru a stabili regimul protecției acestui drept.
Astfel, este de reținut că în unele decizii, Curtea Constituțională a stabilit în legătură cu dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, așa cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art.41 și art.47 alin.(1) că „prin conținutul lor […] sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor” (de exemplu decizia nr. 1221/12.11.2008).
Privind dreptul la salariu ca făcând parte din conținutul dreptului la muncă, se înțelege că dreptul al salariu se bucură de aceeași protecție ca și dreptul al muncă.
În legătură cu aceste acte normative, și în special în legătură cu Legea nr. 63/2011 trebuie avute în vedere cele stabilite de Curtea Constituțională în Decizia nr.553 din 15 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 alin.(1) și (2), art.2 alin.(1) și art.6 din Legea nr.63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ, art.II art.1 alin.(3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2010 pentru completarea art.11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, art.1 alin.(1), (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și art.1 alin.(3) și (4) și art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (publicată în Monitorul Oficial nr.9 din 07.01.2015).
Astfel, Curtea Constituțională a constatat că, în materia salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, a existat o situație juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare și de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar. În acest context specific salarizării personalului didactic și didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecințele modificărilor legislative și ale soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul național de învățământ.
Curtea constată că cele statuate prin Decizia nr.877 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.706 din 6 octombrie 2011, și Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, nu au incidență în cauză, situațiile avute în vedere cu prilejul pronunțării acestor decizii fiind diferite. Astfel, în Decizia nr.877 din 28 iunie 2011, Curtea s-a referit la neconstituționalitatea dispozițiilor unei ordonanțe de urgență ale cărei reglementări urmăreau să contracareze măsurile de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptate de Parlament prin Legea nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.730 din 28 octombrie 2008, situație ce nu poate fi confundată cu cea a adoptării unor noi măsuri în domeniul salarizării printr-o nouă lege adoptată de Parlament, așa cum este cazul Legii nr.63/2011. De asemenea, prin Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională, analizând pe calea controlului de constituționalitate a priori dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.441 din 30 iunie 2010, a arătat că măsurile privind diminuarea salariilor cu 25% erau constituționale atât timp cât îndeplineau condițiile art.53 din Constituție, între altele referindu-se și la caracterul temporar al acestor măsuri. Curtea a arătat, într-adevăr, că începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, dar cele statuate de Curte nu pot fi interpretate ca reprezentând un obstacol pentru Parlament ca, în viitor, în funcție de condițiile economice și sociale avute în vedere, să adopte o nouă politică de salarizare, așa cum a procedat prin dispozițiile Legii nr.63/2011.
Cât privește critica de neconstituționalitate adusă dispozițiilor art.II art.1 alin.(3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2010, art.1 alin.(1), (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.19/2012, art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.84/2012 și art.1 alin.(3) și (4) și art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, Curtea constată că aceasta este identică celei formulate cu privire la dispozițiile Legii nr.63/2011, astfel că sunt aplicabile considerentele reținute deja.
Forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci si deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).
Apoi, mai trebuie avut în vedere că, în considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională (publicată în Monitorul Oficial nr.461 din 03.07.2009), s-a stabilit că „potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor este instanța constituțională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
Ca urmare, instanța de judecată este în imposibilitate să analizeze aspecte care vizează constituționalitatea Legii nr.63/2011 întrucât ar proceda astfel la un control de constituționalitate al acestui act normativ, control care intră în competența exclusivă a Curții Constituționale.
Mai mult, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( cauza T. contra României – paragraful nr.88).
Aceasta s-a pronunțat însă în legătură cu drepturile salariale și în referire la noțiunea de „bun” sau aceea de „speranță legitimă”.
Astfel, în hotărârea pronunțată în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există potrivit Convenției un drept al individului de a continua să fie plătit cu un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 94). S-a mai reținut că pretențiile reclamanților pot fi considerate un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție doar dacă există o bază suficientă în legislația națională.
De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că intră în marja de apreciere a statelor să stabilească ce drepturi sunt plătite salariaților săi din bugetul de stat și că statul poate introduce, suspenda sau elimina plata unor astfel de beneficii prin realizarea modificărilor legislative corespunzătoare (paragraful 23).
În aceeași hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut, însă, că în situația în care, totuși, o prevedere legală prevede plata anumitor beneficii și condițiile prevăzute au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să refuze plata lor atâta timp cât prevederile legale respective rămân în vigoare (paragraful 23).
În sfârșit, mai trebuie avut în vedere că prin Decizia din 6 decembrie 2011 în cauzele conexe Mihăieși contra României și S. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în același sens, că prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 14), că statul are dreptul de a stabili remunerația din buget pentru angajații săi și poate suspenda sau înceta plata anumitor drepturi prin modificări legislative (paragraful 15) și că o creanță nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern inclusiv dacă a fost recunoscută printr-o jurisprudență constantă a instanțelor ceea ce nu este cazul (paragraful 14 și 16). Curtea a mai reținut că autoritățile naționale sunt mai bine poziționate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de utilitate publică (paragraful 19), iar o intervenție legislativă care urmărește reformarea sectorului economic pentru motive de justiție socială sau pentru corectarea deficiențelor unei legi anterioare în interes public respectă justul echilibru între interesele existente din perspectiva sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție (paragraful 20).
Ca urmare, drepturile pretinse de reclamanți nu intră sub incidența art.1 din Protocolul 1 la Convenție.
În cauză nu au relevanță cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nefiind indicate norme adoptate în cadrul Uniunii Europene care să aibă incidență în cauză.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod.pr.civ., se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul formulat de apelanții reclamanți A. P., A. E. M., B. A., B. G., C. E. M., C. C. M., C. V., C. M. E., D. A. G., D. N., D. G., D. A., D. A., F. D., G. M. A., G. M., H. V.-D., I. S., L. M., M. A. C., M. I., M. M. F., M. V., M. A. L., M. A., N. A. D., N. A., N. E., O. C. L., P. D., P.(I.) N. C., P. G., P. C. L., P. G. C., P. D., P. M. A., R. C., R. R., S. D., S. L., S. V., S. D. L., S. L. A., T. S., V. N., V. G., V. I. V. ȘI V. C.-C.prin reprezentant S. L. AL SALARIAȚILOR DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR C., cu sediul în C., . nr. 13, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1650/09.07.2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ȘCOALA G. NR.30 G. Ț., cu sediul în C., ., județul C., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.01.2015.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.jud.A. R.
18.02.2015 – 4 ex.
Emis 2 .
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 32/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 41/2015. Curtea... → |
|---|
