Restituirea plății nedatorate de către salariat. Termen de prescripţie. Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie
| Comentarii |
|
În raport de prevederile art. 268 lit. c din Codul Muncii coroborat cu art. 211 lit. c din Legea 62/2011, restituirea unor sume care au făcut obiectul unor plăţi nedatorate, pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, şi nu de la data constatării pagubei.
Tribunalul Mehedinţi - Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, prin sentinţa civilă nr. 4610 din 16 octombrie 2013, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S. J. U. Drobeta Tumu Severin, în contradictoriu cu pârâtul G. Gh-M.
A admis excepţia prescripţiei invocată de pârât.
A constatat prescrisă acţiunea pentru perioada 01.01.2009- 4.09.2009.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2535 lei, reprezentând drepturi salariale nete, încasate necuvenit pe perioada 05.09.2009-31.12.2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Raportat la data înregistrării cererii - 5.09.2012, dreptul la acţiune pentru perioada de până la această dată s-a prescris, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 268 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 211 lit. c din Legea 62/2011, potrivit cărora „ restituirea unor sume care au făcut obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”, textul de lege făcând deci referire la „ data producerii pagubei” şi nu data constatării pagubei.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că pârâtul G. Gh-M., angajat al reclamantului S. J.
U. Mehedinţi, a beneficiat în perioada iunie-decembrie 2009, de plata unui spor salarial pentru condiţii deosebit de periculoase în procent de 50%, în cuantum de 4647 lei, sumă apreciată ca fiind încasată necuvenit de către reclamant, în baza actului de control efectuat de Curtea de Conturi.
S-a reţinut deci că acest control al Curţii de Conturi s-a materializat în Decizia nr. 2/25.02.2010, ce a fost atacată în instanţă, iar prin sentinţa civilă 606/9.06.2011 a Tribunalului Mehedinţi, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile 672/2012 a Curţii de Apel Craiova, petitul din contestaţie referitor la acordarea acestui spor pentru condiţii deosebit de periculoase, a fost respins ca neîntemeiat.
Astfel, instanţa de contencios administrativ, prin hotărârea mai sus menţionată, a constatat că prin acordarea acestui spor, au fost încălcate dispoziţiile Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 721/2005. Aceste dispoziţii, prin anexa 1 lit. c pct.4, prevăd acordarea doar a unui spor de 7% medicilor din blocul operator şi sala de operaţii unde există risc de contaminare pentru cei care execută intervenţii chirurgicale de urgenţă.
Or, instanţa de contencios administrativ, analizând actele administrative în baza cărora au fost acordate aceste sporuri, respectiv Dispoziţia managerului Spitalului nr. 44/2009, procesului verbal al Comitetului Director 1853/2009 şi Dispoziţiei managerului 149/2009, a constatat că acestea au fost emise fără suport legal, căci potrivit art. 13 alin.3 din OUG nr. 115/2004 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sistemul sanitar, Ministerul Sănătăţii este singurul organ abilitat să emită un ordin prin care să se stabilească condiţiile acordării şi cuantumul acestor sporuri, după consultarea sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară şi după obţinerea avizelor necesare. Cum, nu a fost emis de către Ministerul Sănătăţii un ordin în condiţiile dispoziţiilor legale menţionate, pentru un spor în procent de 50%, aşa cum a fost acesta acordat prin actele administrative ale reclamantului, sunt deci aplicabile dispoziţiile Ordinului 721/2005, care prevăd acordarea acestui spor în procent de 7%.
Prin urmare, faţă de considerentele şi dispozitivul sentinţei civile 606/9.06.2011 a Tribunalului Mehedinţi, instanţa a reţinut că în prezenta cauză operează autoritatea de lucru judecat sub forma prezumţiei lucrului judecat, reglementată prin art. 1200 pct.4 cu referire la art. 1202 alin.2 cod civil, aşa încât decizia Curţii de Conturi constituie temei pentru restituirea sumelor solicitate de reclamant, pentru perioada septembrie-decembrie 2009, iar instanţa nu poate trece peste ceea ce s-a statuat irevocabil prin sentinţa civilă 606/9.06.2011.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum, potrivit art.1200 pct.4, cu referire la art.1202 alin.(2) Cod civil, în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici susţinerea pârâtului, potrivit căreia dispoziţiile reclamantului de acordare a acestor sporuri şi care au făcut obiectul controlului judiciar prin decizia civilă 3961/25.06.2013 a Curţii de Apel Craiova, se bucură în continuare de prezumţia de legalitate.
Astfel, din considerentele deciziei mai sus menţionate rezultă explicit că în cauză nu s-a pus problema verificării legalităţii dispoziţiilor emise de reclamant şi legalităţii acordării sporurilor pentru condiţii deosebite, în raport de condiţiile prevăzute de art. 13 alin.l rit. e şi art. 13 arin. 3 din OUG nr. 115/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin OG 17/2008, aprobată prin Legea 304/2008 şi că, nefiind contestate şi desfiinţate prin căile prevăzute de lege, ele se bucură de prezumţia de legalitate. Or, această prezumţie de legalitate a operat până în momentul în care aceste acte administrative au fost analizate de instanţa de contencios prin sentinţa civilă 606/9.06.2011, chiar prin prisma normelor legale invocate de Curtea de Apel Craiova.
Raportat deci la situaţia juridică concretă a pârâtului, s-a constatat că acesta nu era îndreptăţit la plata sporului pentru condiţii deosebit de periculoase în procent de 50%.
Potrivit art. 256 Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, găsind întemeiată în parte acţiunea reclamantului, instanţa a admis-o. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că suma încasată necuvenit pe perioada septembrie-decembrie 2009, reprezentând diferenţele dintre sporul încasat necuvenit şi cel de 7%, de care trebuia să beneficieze pârâtul, este de 2535 lei şi, în consecinţă instanţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului această sumă, cu titlu de drepturi salariale încasate necuvenit pe perioada 05.09.2009-31.12.2009.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul S.J.U. Drobeta Tumu Severin, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivare, arată, în esenţă, că în mod eronat instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01.01.2009- 4.09.2009, justificând aceasta că „raportat la data înregistrării cererii - 5.09.2012, dreptul la acţiune pentru perioada de până la această dată s-a prescris, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 268 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 211 lit.c din Legea 62/2011”.
S-au neglijat, prin aceasta, prevederile art. 256 şi 268 alin 2 din Codul muncii
Aşa cum a arătat şi cu ocazia judecării fondului cauzei, acordarea, sporului salarial pentru pârât în anul 2009, nu reprezintă o pagubă materială produsă angajatorului de către acesta (în sensul prevederilor art.268 alin 1 lit.c din Codul muncii), ci o sumă încasată fără temei legal de către salariat.
în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.268 alin.l lit.c) din Codul muncii, ci este aplicabilă prevederea art.268 alin.2: „în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin.(l), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului”. în acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data de 05.03.2010 - data comunicării Deciziei Camerei de Conturi Mehedinţi nr. 2/2010 (conform prevederilor art. 268 alin 2 din Codul muncii raportat la art.2528 alin 2 din Noul Cod Civil, respectiv art.8 alin 2 din Decretul nr. 167/1958), iar nu de la data efectuării plăţii.
în concluzie, este neîntemeiată susţinerea cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 01.01.2009- 4.09.2009, întrucât acţiunea a fost introdusă în data de 05.09.201.2, adică în termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului - 05.03.2010, data comunicării Deciziei Camerei de Conturi Mehedinţi nr.2/2010, când reclamantul a cunoscut faptul că a făcut o plată fără temei.
Pentru motivele prezentate mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului materia la acţiune, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată în cererea introductivă, cu precizările ulterioare.
în drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, în cauză, intimatul pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Curtea a respins recursul, ca nefondat, motivând următoarele:
Critica recurentului vizează, în esenţă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cazul plăţii, către salariat, a unor sume necuvenite.
Deşi recurentul invocă un anumit text de lege aplicabil în cauză şi anume art.268 alin. 2 din Codul Muncii, în timp ce instanţa a invocat prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din acelaşi cod, problema de drept este aceeaşi, şi anume momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, care, în ambele situaţii, este acelaşi ,de 3 ani.
Codul Muncii, în forma în vigoare la data efectuări plăţii nedatorate de către angajator, nu prevedea la ce dată începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 268, astfel că acest moment trebuie determinat prin raportare la prevederile art. 7 şi 8 din decretul nr. 167/1958, care constituie dreptul comun în materia prescripţiei.
Astfel, potrivit art. 7 din acest act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Reiese, deci, că, în speţă, fiind vorba despre obligaţii ce nu au stabilit un termen de executare, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, raport ce s-a născut la data efectuării plăţii necuvenite, a încasării fără drept de către salariat a sumelor respective.
Recurentul invocă, în cererea de recurs, ca fiind aplicabile prevederile art. 268 alin. 2 din Codul Muncii.
Potrivit acestora, în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin.(l), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului
Chiar admiţând că ar fi aplicabile, în speţă, aceste prevederi, termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data la care Curtea de Conturi a stabilit că sumele respective au fost necuvenite, aşa cum susţine recurentul.
Această susţinere a recurentului are ca temei art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se apbcă, prin asemănare, şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.
După cum se poate observa, textul prevede două momente de la care se calculează acest termen, şi anume, data de la care cel păgubit a cunoscut atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de aceasta, sau data la care ar fi trebuit să cunoască aceste fapte.
Această împrejurare trebuie stabilită în funcţie de posibilitatea obiectivă pe care cel păgubit o are, de a cunoaşte cele două împrejurări, ce fac să înceapă a curge termenul de prescripţie.
în speţă, plata spomrilor respective, ca şi modalitatea de acordare a acestora, şi care au fost plătite de către recurent, intimatului, erau prevăzute de OUG nr. 115/2004, act normativ cu putere de lege.
în sistemul nostru de drept, legea se presupune a fi cunoscută din momentul intrării sale în vigoare, nefiind admisă invocarea necunoaşterii acesteia, ca şi cauză exoneratoare de răspundere.
Legea fiind presupusă a fi cunoscută şi de către recurent, concluzia logică este aceea că acesta ar fi trebuit să cunoască atât paguba creată prin plata acelor sume, cât şi pe cei vinovaţi de producerea acelei pagube, la momentul efectuării plăţii, legea fiind în vigoare la acea dată, astfel că termenul de prescripţie, fie în varianta prevăzută de art. 268 alin.l lit. c, fie în cea prevăzută de alin. 2 din acelaşi articol, a început să curgă de la data efectuării plăţilor respective, către salariaţi.
Raportat la aceste împrejurări şi data introducerii acţiunii, Curtea constată că soluţia instanţei, sub acest aspect, este una legală şi temeinică.
A accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul că termenul a început să curgă de la data constatării de către Curtea de Conturi, a plăţii nejustificate a drepturilor respective, ar însemna o amânare sine-die a curgerii termenului de prescripţie, cunoscut fiind faptul că această instituţie nu efectuează controale la toţi angajatorii, şi, deci, la aceştia termenul de prescripţie nu ar mai curge, sau, pur şi simplu, nu ar verifica aceste aspecte, astfel că, şi în această situaţie, termenul de prescripţie nu ar începe să curgă, fapt ce ar afecta siguranţa şi stabibtatea sistemului civil.
De altfel, legiuitorul a simţit nevoia să reglementeze expres acest mod al curgerii termenului de prescripţie şi în legislaţia specifică dreptului muncii, stabibnd, prin art. 211 bt. c din legea nr. 62/2011, că restituirea unor sume care au făcut obiectul unor plăţii nedatorate, pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Pentru considerentele expuse, constatând că recursul este nefondat, în baza art. 312 Cod procedură civilă, a fost respins.
(Decizia nr.450/04 martie 2014 Secţia l-a Civilă, rezumat judecător Paula Păun)
| ← Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa... | Răspunderea patrimonială. Răspunderea angajatului vinovat de... → |
|---|
