Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 1863/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1863/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 474/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1863
Ședința publică din data de 20 iunie 2013
Președinte - D. V.
Judecători - G. M.
- P. C.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., cu sediul în Municipiul G., ., județul G.,împotriva sentinței civile nr. 413 pronunțată la data de 25 martie 2013 de Tribunalul B., în contzradictoriu cu intimații-reclamanți P. L., B. B., Ș. A. C., T. V. A., BABAU V., S. I. C., S. D., S. V., R. C., P. N. G., cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat G. A., cu sediul în Municipiul G., ., .. 92, . intimata-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A. cu sediul în Municipiul București, .. 38, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile .
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este motivat și declarat în termen, iar recurenta solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamanții P. L., B. B., Ș. A. C., T. V. A., B. V., S. I. C., S. D., S. V., R. C., P. N. G. au chemat în judecată pe pârâtele C. Națională de Căi Ferate „C.” S.A. București și C. Națională de Căi Ferate „C.” SA. Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G., solicitând obligarea acestora la plata ajutorului material de C., pentru anul 2010, ajutorul material de P., pentru anul 2010, și premierea Ziua Feroviarului pentru anul 2010, drepturi prevăzute de art.71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale, salariul suplimentar pe anul 2010, echivalent cu un salariu de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată, prevăzut de 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței acestora și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt salariați ai pârâtei C. Națională de Căi Ferate „C.” SA. Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G..
În anul 2009, Contractul colectiv de muncă la nivelul unității și-a încetat valabilitatea, fiind aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale.
Prin art.71 din acest contract s-a prevăzut: cu ocazia sărbătorilor de Paști, de C. și de Ziua Feroviarilor se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Deși această prevedere a fost negociată și acceptată de părți, din culpa pârâtei, în anul 2010, drepturile nu au fost acordate.
Totodată, se prevedea în art.30 că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Deși au îndeplinit condițiile de acordare a acestuia, nu le-a fost plătit salariul suplimentar.
Conform art.243 Codul muncii, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractele colective atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Art.283 alin.1 Codul muncii prevede. Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii și Contractele colective de muncă.
La dosar, reclamanții au depus:acte de identitate, carnete de muncă, extrase contracte colective de muncă.
Pârâta C. Națională de Căi Ferate „C.” S.A.- Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., prin concluziile scrise, a invocat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la excepția prescripției, a arătat că, din interpretarea clauzelor contractuale, reiese că drepturile bănești solicitate ca ajutoare materiale pentru Ziua Feroviarului, P. și C. nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum este definit de art.155 Codul muncii, nu constituie salariul de bază, indemnizație, spor sau adaos.
Conform art.154 alin.1 Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația depusă de salariat în baza contractului individual de muncă.
Dispozițiile Codului muncii prevede acordarea de către angajator și a altor drepturi, fie bănești, fie de altă natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând natura juridică de „drepturi salariale”.
Prin urmare, drepturile stipulate cu alt titlu decât acela de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, nu fac parte din categoria „drepturilor salariale”.
Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât salariul, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea”, ci în titlul referitor la „Sănătatea și securitatea în muncă”
Rezultă că orice altă sumă de bani, stipulată în contractele colective de muncă, care nu se încadrează în rândul elementelor salariului trebuie cerut în cadrul termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.283 alin.1 lit. e Codul muncii.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi, până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, plata făcându-se cu ocazia Zilei Feroviarului la 23 aprilie 2009, 23 aprilie 2010, cu ocazia sărbătorilor de Paști la data de 15 aprilie 2009, 15.04.2010, iar cu ocazia Crăciunului la 25.12.2009, respectiv 25.12.2010, a intervenit prescripția.
Pe fond, a solicitat respingerea capătului de cerere privind salariul suplimentar ca neîntemeiat.
A arătat că societatea este una comercială pe acțiuni, cu capital integral vărsat de Statul Român - în calitate de unic acționar, și care își exercită drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.
Potrivit art.22 alin.1 din H.G. nr.581/1998, societatea stabilește bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului de Finanțe, alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli.
Învederează că, bugetele de venituri și cheltuieli ale societății aprobate conform prevederilor de mai sus pentru anii 2008-2010 nu au permis constituirea fondurilor necesare pentru acordarea salariilor suplimentare.
În conformitate cu prevederile art. 32 din CCM, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de 10% din fondul de salarii realizat lunar. Din interpretarea alin.3 al art. 32 se subînțelege că, de constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar, ce depinde de veniturile realizate, este condiționată acordarea acestui drept.
A arătat că, pentru anii 2009, 2010, obligația C. „C.” SA de a plăti ajutoarele materiale pentru Ziua Feroviarilor, P. și C. nu există, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 65 ultimul aliniat din CCM al C. „C.” SA pe anul 2009-2010 și Actul adițional nr.1718/2010, în anul 2009 și în anul 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și de Ziua Feroviarilor.
Prin sentința civilă nr. 413 pronunțată la data de 25 martie 2013, Tribunalul B. a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare de către pârâta C. Națională de Căi Ferate „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G..
A admis acțiunea formulată de reclamanții P. L., B. B., Ș. A. C., T. V. A., B. V., S. I. C., S. D., S. V., R. C., P. N. G., toți cu domiciliul procesual ales la CABINET INDIVIDUAL DE AVOCATURĂ „G. A.”, cu sediul în G., ., ., ., în contradictoriu cu pârâtele C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.” SA, cu sediul în București, ..38, sector 1 și C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.” SA-SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., cu sediul în G., ., județul G..
A obligat pârâtele să plătească reclamanților ajutorului material de C., pentru anul 2010, ajutorul material de P., pentru anul 2010, și premierea Ziua Feroviarului pentru anul 2010, drepturi prevăzute de art.71 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale, salariul suplimentar pe anul 2010, echivalent cu un salariu de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată, prevăzut de 30 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței acestora și până la data plății efective.
A obligat pârâtele la 150 lei cheltuieli de judecată către fiecare reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, examinând excepția invocată de pârâtă, în conformitate cu prevederile art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art.268 al.1 lit. e Codul muncii, referitoare la termenul pentru formularea cererii, ci prevederile al. 2 al aceluiași articol, care se referă la termenul de 3 ani de la dat nașterii dreptului, în alte situații decât cele prevăzute la al.1.
Cum, în cauză drepturile solicitate sunt aferente anului 2010, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 21.01.2013, instanța reține că a fost formulată în termenul de prescripție, aplicabil, de 3 ani, de la data nașterii dreptului.
În consecință, a fost respinsă, ca nefondată, excepția prescripției, invocată de către pârâtă.
Cu privire la fondul cauzei, analizând probatoriul administrat, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 30 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pentru anii 2006-2008, înregistrat la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 2836/28.12.2006, prelungit pentru încă 48 de luni prin actul adițional înregistrat sub nr. 376/20.06.2008, s-a prevăzut că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Prin art.71 din același contract s-a prevăzut: cu ocazia sărbătorilor de Paști, de C. și de Ziua Feroviarilor se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Referitor la apărarea pârâtei în sensul că în anul 2010 nu se acordă ajutoarele materiale și prima, potrivit Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și Actului adițional nr.1718/2010, aceasta nu va fi reținută având în vedere dispozițiile art.71 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, care prevedea acordarea acestora.
Ori, în conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de grup de unități.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
S-a statuat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
A mai justificat pârâta neacordarea acestor drepturi, inclusiv salariul suplimentar, de posibilitățile financiare, însă apărarea nu este întemeiată în condițiile în care nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractelor conform prevederilor art.244 Codul muncii.
Respectarea prevederilor menționate este obligatorie pentru pârâtă, raportat la dispozițiile art. 236 al.4 Codul muncii, în forma în vigoare la momentul ce face obiectul și art.7 al.2 din Legea nr.130/1996, normă în vigoare până la 13.05.2011, când a fost abrogată prin art. 224 lit. d) din Legea dialogului social nr. 62/2011, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante, astfel că nu va fi reținută apărarea pârâtei.
Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
De asemenea, prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar sunt aplicabile pârâtei care este menționată în Anexa nr.4 a contractului colectiv de muncă, poz.1, ca unitate la care se aplică prevederile acestuia.
Ca urmare, față de aceste considerente, instanța a reținut ca fiind întemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. Națională Căi Ferate C. SA Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G., fiind întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041 Cod pr.civilă.
Critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art.283 alin.l lit.e din Codul muncii, atunci când a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Învederează că, reclamanta solicită plata unor drepturi bănești prevăzute de art.65 din contractul colectiv de muncă, conform căruia: „salariații... vor beneficia de P., C. și de Ziua Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare"", iar conform art.32 de salariul suplimentar.
Arătă că, din interpretarea clauzei contractuale de mai sus, reiese că, reclamanții solicită drepturi bănești care, nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.155 din Codul muncii, respectiv nu constituie salariul de bază, indemnizație, spor sau adaos, și ca atare nu sunt drepturi salariale.
Astfel, așa cum rezultă din art.154 alin.1 din codul, muncii, salariul este contraprestația muncii depusa de salariat in baza contractului individual de munca iar, din art.155 din codul muncii, reiese ca, elementele salariului sunt: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Prin urmare, din textele de lege de mai sus rezultă că, sintagma „drepturi salariale" se referă la acele sume de bani ce au natura juridică de salariu de bază, indemnizație, spor sau adaos, prevăzute in art.155 din codul muncii și situate de către legiuitor în Titlul IV al codului muncii denumit „ Salarizarea „.
Este adevărat că, codul muncii prevede acordarea către salariat și a altor drepturi, fie bănești, fie de altă natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de drepturi salariale, ele fiind de altfel reglementate în Titlul V al codului muncii intitulat „Sănătatea și Securitatea în muncă".
De altfel, și art. 236 din codul muncii când reglementează obiectul contractelor colective de muncă, prevede că, prin astfel de contracte se pot stabili și clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Ca atare, reiese fără putință de tăgadă că, legiuitorul face în mod expres diferențierea între conceptul de salarizare și/sau salariu și alte drepturi ce decurg din raportul de muncă, ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu.
In aceste condiții, împrejurarea că acest ajutor material are fixat un cuantum egal cu salariul de bază nu determină schimbarea naturii juridice a acestuia, referirea la salariu fiind făcută de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.
Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu atât mat mult cu cât, ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea", ci in titlul referitor la Sănătatea și securitatea în muncă" .
Prin urmare, stabilind că drepturile revendicate de câte reclamanți nu sunt drepturi de natură salarială și cum aceste drepturi sunt prevăzute într-un contract colectiv de muncă, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este termenul de 6 luni prevăzut în art.283 alin.l lit. e din codul muncii.
Această situație, rezultă fără putință de tăgadă că, din faptul că, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.283 alin.l lit.e din codul muncii se aplică ori de câte ori se revendică drepturi stipulate prin contractele colective de muncă, cu excepția acelor drepturi de natură salarială, respectiv: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri pentru drepturile salariale fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 alin.l lit.c.
Or, având în vedere că, reclamanții solicită obligarea la plata drepturilor salariale constând în acordarea ajutorului material de Paști pentru anii 2009 și 2010, acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2010, acordarea primei pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 și acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare pentru anul 2009, reiese cu certitudine faptul că, dreptul material la acțiune prin care se solicită aceste drepturi este prescris.
Mai arată că, instanța de fond a interpretat si aplicat greșit prevederile art.969-970 vechiul cod civil în vigoare la data valabilității contractului colectiv de muncă.
Astfel, urmează a se reține că, pentru anii 2009 și 2010 obligația societății noastre de a plăți ajutorul material aferent Zilei Feroviarilor, ajutorul material aferent sărbătorilor de P. și ajutorului material aferent sărbătorilor de C., precum și a salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, nu există, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile art.65 ultimul aliniat din C.C.M. pentru anul 2009 -2010 precum și cu actul adițional înregistrat la DMPS București sub nr.1718/28.04.2010 la C.C.M. pentru anii 2009-2010, în anul 2009 și anul 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarilor.
Învederează că, pentru anii 2009 și 2010 obligația societății
de a plăti ajutorul material aferent Zilei Feroviarilor, ajutorul material
aferent sărbătorilor de P. și ajutorul material aferent sărbătorilor de C.,
salariul suplimentar, nu există, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile art.65 ultimul aliniat din C.C.M. pentru anul 2009 -2010 precum și cu actul adițional înregistrat la DMPS București sub nr.1718/28.04.2010 la C.C.M. pentru anii 2009-2010, în anul 2009 și anul 2010 nu se acord ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarilor.
Mai arată că, în conformitate cu art. 65 din Contractul Colectiv
de Muncă 2009-2010, salariații aveau dreptul la un ajutor material acordat de
C., P. și Ziua Feroviarului în cuantum de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare condiționat însă, de următoarele cerințe să nu fi absentat la serviciu mai mult de o zi, să nu fi fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului să fi fost în concedii fără plată pentru o perioadă de un an de zile.
Susține că, instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 1156 aliniat ultim din vechiul cod civil.
Arată că, datorită unor împrejurări și evenimente atât de fapt cât și legale, societatea noastră independent de voința sa s-a aflat in imposibilitatea de a-și respecta obligația asumată prin Contractul Colectiv de Muncă.
Prin urmare, urmează a se reține că, nivelul de salarizare în cadrul societății s-a stabilit împreuna cu sindicatele reprezentative prin raportare la posibilitățile financiare ale societății și la prevederile legale.
Existența negocierilor la nivel de țară cu Fondul Monetar Internațional, pentru obținerea unor împrumuturi, a schimbat în totalitate împrejurările în care s-a semnat Contractul Colectiv de Muncă, întrucât a impus stabilirea pentru societățile unde statul este unic acționar sau deține majoritatea acțiunilor, cum este și în cazul societății, monitorizarea creșterilor salariale și eventual stoparea acestora pentru evitarea derapajelor în politica salarială a acestor societăți.
In acest context, statul Român a fost obligat să emită acte normative prin care să controleze pe cât posibil nivelul de salarizare în aceste societăți, motiv pentru care, prin O.U.G. nr.79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin Legea nr.59/2002, cu completările ulterioare, s-au stabilit măsuri pentru nerespectarea obiectivelor stabilite agenților economici monitorizați, privind fondul de salarii si numărul mediu de personal.
Prevederile actelor normative mai sus invocate s-au aplicat și societății și înainte de anul 2006 dar și în perioada anilor 2006-2008, fiind vorba despre o societate la care statul este unicul acționar, și mai mult, prin H.G. nr. 142/2005 și ulterior prin H.G. nr.50/2006 s-au prevăzut pentru agenții economici monitorizați, fondul de salarii i numărul mediu de personal, precum și reducerile efective de personal, defalcate pe trimestre, la nivelul fiecărui minister și autoritate publică centrală.
In același sens, s-a prevăzut și prin art. 6 al OU.G. nr.79/2008 care a abrogat O.U.G. nr.79/2001 faptul că „ Ministerele, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, organele administrației publice centrale sau ale administrației publice locale, după caz, prezintă spre consultare sindicatelor de ramură bugetele de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, iar conform art.7 alin.l se prevede că „ fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz."
Urmează a se reține că, datorită împrejurărilor legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la data semnării Contractului Colectiv de Muncă, obligația de plata a ajutorului material aferent sărbătorilor de C., sărbătorilor de P. și Ziua Feroviarului asumată prin art.65 nu mai este susceptibilă de executare, deoarece împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată la data semnării contractului.
Ca atare, această obligație apare ca o obligație imposibil de executat, și prin raportare la dispozițiile art. 1156 aliniat ultim cod civil sunt în situația în care această obligație s-a stins datorita împrejurărilor legale și economico-financiare arătate anterior, care nu pot fi imputate societății și care au făcut și fac imposibilă îndeplinirea acestei obligații.
De asemenea, urmează a se avea în vedere și faptul că, așa cum s-a menționat anterior, societatea a avut un fond de salarii limitat prin actele normative precizate mai sus, și ca atare obligația de plata ajutorului material de Ziua Feroviarilor era condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat.
Or, apreciază că trebuie avut în vedere și faptul că, în cadru legal impus de către statul roman prin actele normative arătate și, care trebuia respectat de către societate, nu se putea deroga de la legile care interesează ordinea publică ți bunele moravuri prin convenții, așa cum prevede de altfel art.5 cod civil, chiar dacă este vorba despre un contract colectiv de muncă.
De asemenea în conformitate cu prevederile art.32 alin 5 din CCM pentru anii 2009-2010 completat prin actul adițional mai sus invocat nu se acorda salariul suplimentar in anul 2010.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord că pentru anul 2010 acest drept să nu se acorde, și prin urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.
Mai mult, urmează a se reține că, societatea este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral vărsat de Statul Român, în calitate de unic acționar și care își exercita drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.
Astfel, potrivit art.22 alin.l din H.G. nr.581/1998, societatea își stabilește
bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului
Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, și al Ministerului
Finanțelor.
Totodată, în conformitate cu art.29 alin.3 si alin. 4, art. 47 alin. 3 art. 48 alin.2 lit.b din legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată. Fondul salariilor de bază se aprobă distinct, prin anexa la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor aprobate în bugete se aprobă de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite, după caz.
Învederează instanței că, bugetele de venituri și cheltuieli ale societății aprobat conform prevederilor de mai sus pentru anul 2010 nu a permis constituirea fondurilor necesare pentru acordarea, salariilor suplimentare.
Urmează a se reține că, din art.32 din C.C.M. reiese că, din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de 10% din fondul de salarii realizat lunar.
In același timp, trebuie avut în vedere și faptul că, societatea are obligația utilizării veniturilor realizate conform prevederilor legale și a clasificației bugetare deci, nu numai pentru plata drepturilor salariale.
Mai mult, prin O.G. nr.81/1997 pentru reglementarea plații premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de aceasta natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi său plăti restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, etc, nu au dreptul de a plăti, la finele anului premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de aceasta natura suportate din fondul de salarii.
Mai arată că, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.24 alin.l, alin.2, alin.3 și alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate – art.24 alin. 1, 2, 3 și 4 raportat la art. 8 alin.2 și 3 din legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009-2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.
Pentru anii 2009-2010, la nivelul societății noastre a existat Contract Colectiv de Muncă care și-a produs efectele juridice în ce privește drepturile și obligațiile părților.
In aceste condiții, invocarea de către una dintre părți a aplicării unor clauze din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel superior, și anume, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin actul adițional nr.2629/30.06.2008 până la data de 31.12.2010 este neîntemeiată.
Urmează a se reține că, în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamanții singuri sau, prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau că, clauzele din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. prin care nu se acordau ajutoarele materiale și salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 contravin prevederilor contractului încheiat la nivel superior în speță Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Numai în acest context și în condițiile în care instanța de judecată astfel sesizată, constată nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Susține că, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.268 alin.l codul muncii.
Cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toata durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin.l pct.d Codul muncii.
Învederează că, atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, si-au încheiat valabilitatea la data de 31.12.2010.
Insă, așa cum s-a arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiate și a cererilor privind obligarea la plata ajutorului material aferent Zilei Feroviarului pentru anul 2010, ajutorului material pentru sărbătoarea de P. aferent anului 2010, ajutorului material pentru sărbătoarea de C. aferent anii 2009 și 2010 și salariului suplimentar pentru anul 2010, sume actualizate cu rata inflației.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041 Cod pr.civilă.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată ca motiv de recurs de recurenta-pârâtă, se reține de instanța de recurs că, într-adevăr, potrivit art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă referitor la drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale, indiferent de izvorul acestora.
Raportat la obiectul acțiunii, în cauză nu sunt aplicabile așadar dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, ci cele ale art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, potrivit cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă, printre altele, în plata unor drepturi salariale și drepturi salariale suplimentare neacordate, ca în pricina de față.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.
Prin urmare, în mod corect prima instanță a apreciat că dreptul material la acțiune în prezenta cauză se prescrie în termenul general de 3 ani, astfel că se impune respingerea ca nefondat a acestui motiv de recurs.
Pe fondul cauzei curtea va constata că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.
Conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit prin art.32 alin.1 că, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, persoana poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În același contract s-a stipulat faptul că, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia, cu ocazia sărbătorilor de P. și C. de un ajutor material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare (de acest ajutor nebeneficiind salariații care în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutorului de Paști și C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an), iar de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, menționându-se că aceste prevederi se aplică cu 1.01.2010.
Prin actul adițional încheiat la contractul mai sus menționat s-a stipulat că salariul suplimentar, ajutorul de Paști și C. și Ziua Feroviarului nu se vor acorda pe anul 2010.
Cert este că la momentul respectiv era în vigoare Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, a cărui valabilitate fusese prelungită prin actul adițional nr.370/20.06.2008 încă 24 de luni de la data înregistrării.
În cuprinsul acestui contract, în art.71 se stipula că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de paște și de C. se afla în concediu fără plată cu o durată de un an). Pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;
Sub aspectul salariului suplimentar se menționează că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În condițiile în care în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar plata salariului suplimentar era prevăzută ca o obligație pentru angajator și nu doar o posibilitate, ajutorul material de Paști și C. 2009-2010 erau de asemenea reglementate (fără să se fi dispus suspendarea plății acestora) Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata lor, iar criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.
Aceste prevederi ale CCM-ului la nivel de grup de unități din transportul feroviar se aplică pârâtei prin prisma prevederilor art.241 alin.1 lit.b din codul muncii și art.11 alin.1 lit.b din Legea nr.130/1996, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Chiar dacă prin CCM-ul la nivel de unitate s-a prevăzut că ajutorul material de P. și C. nu se acordă pe anul 2010 și pentru Crăciunul din 2009 o atare împrejurare nu are relevanță în cauză, în condițiile în care potrivit art.238 alin.1 din Codul Muncii „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt înlăturate.
Așadar, contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful căruia se află, în prezent, contractul colectiv la nivelul sectoarelor de activitate, iar la baza lui, contractele de la nivelul angajatorilor.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În atare împrejurări, în condițiile în care aceste drepturi erau prevăzute în contractul colectiv la nivel de grup de unitate din transportul feroviar, în mod corect s-a dispus de către instanță obligarea pârâtei la plata lor.
Având în vedere caracterul comutativ, oneros și sinalagmatic al contractului colectiv de muncă rezultă că prevederile sale stabilesc un drept determinat, a cărui existență și întindere nu poate depinde de existența unui element aleatoriu, astfel încât acesta trebuia acordat.
Pe de altă parte, susținerile pârâtei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
În raport de considerentele expuse în precedent, Curtea apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 Cod pr. civilă invocate de recurentă în susținerea căii de atac, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., cu sediul în Municipiul G., ., județul G.,împotriva sentinței civile nr. 413 pronunțată la data de 25 martie 2013 de Tribunalul B., în contzradictoriu cu intimații-reclamanți P. L., B. B., Ș. A. C., T. V. A., BABAU V., S. I. C., S. D., S. V., R. C., P. N. G., cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat G. A., cu sediul în Municipiul G., ., .. 92, . intimata-pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A. cu sediul în Municipiul București, .. 38, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 iunie 2013.
Președinte, Judecători,
V. D. M. G. C. P.
fiind în concediu de odihnă
semnează președintele instanței
Grefier,
C. O.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
2 ex./02.07.2013
Red.VD
Tehnored.CO
d.f._ Trib. B.
j.f. A. M. D.
| ← Completare carnet de muncă. Decizia nr. 1756/2013. Curtea de... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 623/2013. Curtea... → |
|---|
