Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1659/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1659/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 06-06-2013 în dosarul nr. 456/120/2013
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1659
Ședința publică din data de 6 iunie 2013
Președinte - G. M.
Judecători - P. C.
- D. V.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâții M. Justiției, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, st. Emile Zola, nr. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 485 pronunțată la data de 21 februarie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți: V. M., A. A. – M., A. M., B. M., B. M., B. S., C. T., C. L., C. M., C. S., C. O., D. O. M., D. E., D. D., D. A., Suțescu R. M., G. M., G. xerasela, G. G., G. L., K. L., M. M., Cărpiniș V., N. M., Ș. A. E., S. A., V. I., V. V., V. C., W. I., D. A., C. S., D. L., D. O., V. N., S. I. C., V. R., T. C., V. D., M. V. M., P. L., I. M., B. C., toți cu domiciliul procedural ales la sediul Judecătoriei Târgoviște din municipiul Târgoviște, .-34, etaj 3, județul Dâmbovița și reprezentați prin D. Ogelia M. și intimatul –pârât Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursurile scutite de plata taxei de timbru.
C., în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursurile sunt motivate și declarate în termen, iar recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
C., consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /15.01.2013, reclamanții: V. M., A. A. – M., A. M., B. M., B. M., B. S., C. T., C. L., C. M., C. S., C. O., D. O. M., D. E., D. D., D. A., Suțescu R. M., G. M., G. xerasela, G. G., G. L., K. L., M. M., Cărpiniș V., N. M., Ș. A. E., S. A., V. I., V. V., V. C., W. I., D. A., C. S., D. L., D. O., V. N., S. I. C., V. R., T. C., V. D., M. V. M., P. L., I. M., B. C., reprezentați prin D. O. M., au chemat în judecată M. Justiției, C. de A. Ploiești, Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la asigurarea Ministerului Justiției a sumelor necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea în fapt a cererii reclamanții au arătat că au înaintat conducerii Curții de A. Ploiești în calitate de ordonator de credite o plângere prealabilă prin care solicitau acordarea premiului anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010. Acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
Acordarea dreptului a fost prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, dispoziție ulterior abrogată prin art. 35, lit.w din Legea nr. 284/2010 publicată la 01.01.2011.
Prin art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.
Reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr. 285/2010 în măsura în care încalcă dreptul de proprietate astfel cum este definit de art. 44 din Constituție.
În drept, art. 25 din Legea nr. 330/2009, art.1 Cod Civil, art.15, alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituție, art.1 din Primul protocol adițional la CEDO, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE, Legea nr. 47/1992.
Pârâtul M. Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii arătând în esență, că potrivit art. 25, alin.1, 4 din Legea nr. 330/2009 plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Dispozițiile legale au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010. Prin art. 39, lit.w au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009 inclusiv cele referitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.
Legiuitorul a stabilit expres că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întregul personal bugetar.
În ceea ce privește neretroactivitatea art. 8 din Legea nr. 285/2010 prevederile legale criticate au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare.
Pârâta AFP Dâmbovița a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a MFP care este un simplu terț care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților neavând raporturi de muncă cu aceștia.
În susținerea acestor afirmații, pârâtul a invocat art. 34, 48, 55 din Legea nr. 500/2002 ce arată că Guvernul este răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Prin sentința civilă nr. 485 pronunțată la data de 21 februarie 2013, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respinge acțiunea față de acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții: V. M., A. A. – M., A. M., B. M., B. M., B. S., C. T., C. L., C. M., C. S., C. O., D. O. M., D. E., D. D., D. A., Suțescu R. M., G. M., G. xerasela, G. G., G. L., K. L., M. M., Cărpiniș V., N. M., Ș. A. E., S. A., V. I., V. V., V. C., W. I., D. A., C. S., D. L., D. O., V. N., S. I. C., V. R., T. C.,V. D., M. V. M., P. L., I. M., B. C., toți reprezentați prin D. Ogelia M., în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Finanțelor Publice, M. Justiției și C. de A. Ploiești.
A obligat pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești către reclamanți la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „ al – 13-lea salariu”, actualizat cu indicele de inflație de la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de DGFP prin întâmpinare tribunalul constată că aceasta este întemeiată având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice urmează a fi admisă.
Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către reclamanți, că din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, rezultă că admisibilitatea unei astfel de cereri este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- existența unui interes procesual sau substanțial, cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată are legătură cu soluționarea cauzei;
- activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță, ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.
În cauză, sunt întrunite toate cele trei condiții menționate anterior, excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010 fiind un incident procedural ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată având legătură cu soluționarea cauzei și, în plus, excepția privind o dispoziție dintr-o lege în vigoare.
În ceea ce privește opinia instanței asupra excepției invocate, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, dispoziția legală criticată necontravenind prevederilor constituționale, în condițiile în care norma legală criticată produce efecte juridice doar pentru viitor, fără a se aplica asupra unor drepturi deja câștigate, respectiv asupra unor sume recunoscute de Legea nr. 330/2009 până la momentul abrogării acesteia.
Prin urmare, pentru considerentele expuse în precedent, în temeiul disp. art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 republicată, tribunalul a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantă și va sesiza C. Constituțională, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art.1 din primul protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art.1 din primul protocol la CEDO.
Astfel, conform art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Tribunalul a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat în mod constant că, dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi, Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A mai constatat tribunalul că disp. art.1 din Primul Protocol la CEDO sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. C. a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). C. a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalul, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta C. de A. Ploiești să acorde reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. de A. Ploiești de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, tribunalul l-a respins ca fiind neîntemeiat, având în vedere că Decretul nr. 92/1976 care reglementa această posibilitate a fost abrogat la data de 01.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești.
M. JUSTIȚIEI a criticat sentința pentru motivele ce se vor arăta în continuare, invocând motivele de recurs prev. de art 304 pct. 4 și 9 din Codul de procedură civilă.
I. Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătoresti.
În acest sens, solicită să se constate că soluția dată în cauză de către prima instanță, prin care s-a acordat reclamanților drepturi salariale neprevăzute de lege, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acorde.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că art.8 din Legea nr.285/2011, prevede expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata premiului anual aferent anului 2010 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătoresti, întrucât, începând cu data de 1 ianuarie 2011 a Intrat în vigoare Legea -cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, drepturile salariale ale acestor categorii de personal fiind strict cele prevăzute de acest act normativ.
Astfel, prin decizia nr. 838/27 mai 2009 C. Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție ,a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
II. Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.În dezvoltarea motivului de recurs se arată că pentru a acorda plata premiului anual, Tribunalul a reținut în considerente că art. 8 din Legea nr.285/2010, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Precizează că a arătat și în apărările formulate, că potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, „Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea,"
La alin. 4 al textului de lege se prevede că „Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."însă, începând cu data de 01 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - Cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, „Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului".
A.. 2 al acestui text stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt șl rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea -cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.
De asemenea, art. 46 din lege a stabilit ca dată a intrării în vigoare a legii data de 1 ianuarie 2011, cu excepția art. 34 și 35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al legii.
Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile dispozițiile actului normativ menționat mai sus.
Potrivit art. 7 alin.(l) din Legea nr. 284/2010, „ Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare."
Pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, art.8 din Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede că „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual.
Din dispozițiile textului menționat mai sus, rezultă că pentru anul 2011 au fost prevăzute creșteri salariale pentru personalul din sectorul bugetar, iar la stabilirea cuantumului acestora a fost avute în vedere și premiul anual aferent anului 2010.
De asemenea, referitor la art. 8 din Legea nr. 285/2010, se menționează că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ a fost declarată constituțională prin Decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 51/20.01.2011.
În acest sens, prin decizia menționată, C. Constituțională a reținut că prin deciziile nr. 872 si 874 din 25 iunie 2010... C. a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea că după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010."
De asemenea, C. Constituțională a constatat că „ ... se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale, în acest sens, C. având în vedere expunerea de motive la legea criticată..." care prevede, printre altele, că în contextul crizei economice efectele măsurilor stabilite prin Legea nr. 118/2010 privind stabilirea unor măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu au fost absorbite la nivelul preconizat, necesitând pentru anul 2011 aplicarea unor măsuri de corecție.
Nu în ultimul rând, C. Constituțională a reținut Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, în care s-a arătat în mod expres că „în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în condiții excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești", în continuare, în opinia invocată, se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, C. constată că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică care afectează statul - qui potest plus, potest minus".
În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". însă, alin.2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".
În acest sens se invocă speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
- Pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre).
- Pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
Se menționează hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art.1 din protocolul 1...." .C. trebuie de asemenea "....să aprecieze daca a existat .... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun" (paragrafele 37 si 38 din hotărâre)
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că "....instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art.1 din protocolul 1", curtea reținând ca drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho Eskeiinen sl alții versus Finlanda statuează că ".... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. In cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n,n.), dreptul la un spor salarial încetase."Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "....este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot in mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".
Mai arătă că la 6 decembrie 2011 C. Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza F. Mihăies si A. G. Sentes împotriva României.
Astfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mthăieș împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11), C. Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Din studiul considerentelor hotărârii, prin coroborare cu jurisprudența anterioară a curții precum și în acord cu doctrina în materie, cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată".
Prin urmare, în cazul de față, art.8 din Legea nr.285/2011 prevede că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010.
De asemenea, apreciază că nu sunt incidente în cauză Directivele Consiliului Europei nr. 2000/43/CE din 19.07.2000 referitoare la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE din 27.11.2000 pentru crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal pentru ocuparea forței de muncă și condiții de muncă, deoarece aceste directive ale Consiliului Europei se referă la crearea unor situații discriminatorii pe criterii de origine rasială sau etnie ori pe criterii de handicap. Însă, în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, acestea au în vedere neacordarea premiului anual aferent anului 2010 pentru întreg personalul din sectorul bugetar, fără a se crea o situație discriminatorie între diversele categorii soclo-profesionale.
Cât privește principiul neretroactivității legii invocat de către reclamanți în susținerea pretențiilor formulate și reținut de prima instanță, face următoarele precizări:
Potrivit art. 1 din Codul civil, „ Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă".
În timp legile au o viață a lor delimitată între momentul intrării lor în vigoare și momentul ieșirii lor din vigoare, iar situațiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii și data stingerii lor.
Așadar, legea are vocația de a-și păstra forța obligatorie. Cu toate acestea, o lege posterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare. Principiul este că între 2 voințe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă.
Din punct de vedere al aplicării în timp, legea nouă poate produce efecte imediate (operând ca atare în prezent), efecte retroactive (aplicându-se și asupra trecutului) și efecte ultraactive (aplicându-se și asupra viitorului, unor fapte sau situații juridice ivite după abrogarea legii).
În materia aplicării legii în timp, în literatura de specialitate s-au consacrat două principii: al neretroactivității legii și al aplicării imediate a legii noi.
În aplicarea principiului neretroactivității legii civile se consideră, în mod firesc, că o lege nu se poate aplica asupra faptelor prin care se constituie sau se sting situații juridice, nici asupra efectelor acestor situații, care s-au consumat înaintea intrării în vigoare a legii noi.
Tot în aplicarea principiului neretroactivității legii civile se admite că toate efectele situațiilor juridice care s-au produs ori s-au epuizat înainte de . legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt supuse legii noi.
Per a contrarie, dacă efectele situațiilor juridice se produc abia după . legii noi, această din urmă lege este aplicabilă.
Față de cele menționate mai sus, efectele produse de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 referitor la acordarea premiului anual aferent anului 2010 s-au epuizat abia începând cu luna Ianuarie 2011, respectiv la data când a fost prevăzută prin lege plata acestui drept salarial.
Ori, întrucât la data epuizării efectelor nu mai era în vigoare actul normativ care reglementa acest drept, fiind abrogat prin legea nouă, apreciază că nu există temei legal pentru ca reclamanții să beneficieze de acordarea premiului anual aferent anului 2010, iar principiul neretroactivității legii nu are incidență în cauză.
Cel de-al doilea principiu este acela al aplicării imediate a legii noi.
Potrivit acestui principiu, dacă nașterea unei situații juridice presupune reunirea unor condiții sau elemente ce se realizează succesiv în timp, atunci actul care dă naștere situației juridice respective va putea fi considerat valabil numai în condițiile legii în vigoare în ultimul moment al formării sale succesive.
De asemenea, o aplicare imediată a legii noi avem și atunci când această lege dispune stingerea pe viitor a unei situații juridice preexistente.
Așadar, întrucât Legea nr. 284/2010 și respectiv Legea nr. 285/2010 au abrogat în mod expres dreptul la acordarea premiului anual prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, apreciază că acest drept s-a stins pentru viitor prin . legilor noi .În acest sens s-a pronunțat C. Constituțională prin Decizia nr. 257/20.03.2012 prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate cu privire la retroactivitatea dispozițiilor art, 8 din Legea nr. 285/2010.
De asemenea prin Decizia Curții Constituționale nr. 115/2012, prin care s-a reținut; „prin Legea nr. 285/2010, în vigoare tot de la 1 ianuarie 2011, s-a prevăzut în mod expres, la art. 8, că premiul anual corespunzător anului 2010 nu se mai acordă începând cu luna Ianuarie 2011. Art, 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii. Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, C. a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție".
Prin aceeași decizie, C. a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
Așadar, C. reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.4, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recurenta C. DE A. PLOIEȘTI a criticat sentința pentru următoarele motive:
Într-un prim motiv de recurs se arată că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, iar actele normative care au abrogat posibilitatea acordării acestui drept au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
De asemenea, potrivit disp.art.25 din Legea 330/2009, plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi,începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Se menționează că dispozițiile Legii nr._ au fost analizate și de C. Constituțională care prin decizia civilă nr.1655/2010 a reținut, referitor la măsurile prevăzute de acest act normativ că s-a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare.
Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor sociale ce se vor acorda în respectivul an.
Astfel, în lipsa unor prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu există surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
În cauză nu s-au formulat întâmpinări, dar s-au depus concluzii scrise de către intimații reclamanți.
C., examinând decizia recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale incidente, reține următoarele :
Cu privire la recursul formulat de M. JUSTIȚIEI, C. reține că este nefondat pentru următoarele argumente:
Critica că instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești este nefondată, întrucât potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 ,se prevede că: ,,sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare în anul 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
În cauza pendinte, reclamanții solicită plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit pentru munca desfășurată în anul 2010, drept ce a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010.
C. apreciază că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior, și nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului, pentru că, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.
Instanța de judecată nu a făcut altceva decât să dispună acordarea unor drepturi recunoscute de Legea nr.330/2009 în corelație cu dreptul comunitar .
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ,ci la aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Motivul de recurs ce vizează încălcarea art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal,este nefondat deoarece chiar C. Constituțională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „ de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
Conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010 C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
În cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. C. a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept ). C. a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010,are o fundamentare în legislația internă, art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui “bun”în sensul Convenției constând în premiul anual.
De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.
Deși, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 alin.3 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesionalã, vechimea în muncã, vechimea în funcție sau, dupã caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii pânã la 31 decembrie 2010”, criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
În timp ce premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, creșterea salarială s-a acordat de la 1.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Respingerea acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
În cauza de față nu este vorba de o reducere a salariului, ci de neacordarea unui drept câștigat cf.art. 25 din Legea nr.330/2009.
Deși recurenta invocă alin.2 din art.1,Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului ,art.25 din Legea nr. 330/2009 prevede acest drept ce nu poate fi suprimat ,având în vedere art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
În ceea ce privește principiul referitor la neretroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertãțile cetãțenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacã există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementãrile internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Referitor la recursul declarat de C. DE A., C. reține următoarele:
Este nefondată critica ce vizează faptul că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, întrucât dreptul la acordarea premiului anual a fost stabilit prin art. 25 din Legea nr.330/2009, drept dobândit zi de zi pe parcursul anului 2010 ,reprezentând un bun în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO .
Susținerea că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar,este nefondată potrivit considerentelor arătate în precedent.
Deși recurenta susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor salariale ce se vor acorda în respectivul an, trebuie arătat că în art.8 din Legea nr.285/2010 nu se prevede nici o compensare,așa cum s-a mai arătat în precedent.
Se va respinge ca nefondată critica că instanța de fond a admis capătul de cerere privind reactualizarea sumelor, fără a avea în considerare faptul că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2003, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, dacă nu există baza legală pentru acea cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anual aprobate, întrucât aceasta este o problemă de executare, cf.art.3712 alin.2 Cod proc.civilă.
Față de toate aceste considerente, C., în baza art.312 alin.1 Cod proc. civilă, va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, st. Emile Zola, nr. 4, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 485 pronunțată la data de 21 februarie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți: V. M., A. A. – M., A. M., B. M., B. M., B. S., C. T., C. L., C. M., C. S., C. O., D. O. M., D. E., D. D., D. A., Suțescu R. M., G. M., G. xerasela, G. G., G. L., K. L., M. M., Cărpiniș V., N. M., Ș. A. E., S. A., V. I., V. V., V. C., W. I., D. A., C. S., D. L., D. O., V. N., S. I. C., V. R., T. C., V. D., M. V. M., P. L., I. M., B. C., toți cu domiciliul procedural ales la sediul Judecătoriei Târgoviște din municipiul Târgoviște, .-34, etaj 3, județul Dâmbovița și reprezentați prin D. Ogelia M. și intimatul –pârât Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, ., sector 5.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 iunie 2013.
Președinte, Judecători,
M. G. C. P. V. D.
Grefier,
C. O.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
Red.CP
Tehnored.CO
2 ex./07.06.2013
d.f._ Trib.Dâmvovița
j.f. G. C.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1675/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
