Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 529/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 529/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 1391/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR.529
Ședința publică din data de 6 martie 2013
Președinte – M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de contestatorul O. C. prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, cu domiciliul ales în București, sector 3, .. 4, ., ., împotriva sentinței civile nr. 5436 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. NAȚIONALE – DEPARTAMENUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul contestator O. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere reprezentat de avocat B. A., lipsind intimații pârâți M. A. naționale – Departamentul Financiar contabil și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și este motivat.
Totodată, s-a menționat instanței că intimatul pârât M. A. Naționale a depus la dosar concluzii scris și a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit disp. art. 242 pct.2 Cod pr. civilă.
Avocat B. A., având cuvântul pentru recurentul contestator, arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentului contestator în susținerea recursului.
Avocat B. A., având cuvântul pentru recurentul contestator, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii contestației, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, contestatorul O. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, anularea hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului A. Naționale, anularea deciziei de revizuire a pensiei nr._/7.12.2011, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei nr._/9.08.2005, obligarea intimatului la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Legii nr. 179/2004, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform Legii nr. 119/2010, H.G. nr. 735/2010, O.U.G. nr. 1/2011 de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale și obligarea intimatului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculate până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilit în urma revizuirii ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată Comisiei de contestații din cadrul Serviciului.
În motivarea cererii, contestatorul a susținut că deși s-a adresat în termenul legal prevăzut de art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 1/2011 Comisiei de contestații, aceasta nu a soluționat contestația depusă, în sensul că nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor formulate în ceea ce privește modalitatea și corectitudinea efectuării revizuirii, mulțumindu-se numai să facă o trecere în revistă a actelor normative incidente în cauză.
A învederat că decizia de recalculare a fost emisă în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 735/21.07.2010 iar în decizia de revizuire pe care o contestă se arată în mod eronat că aceasta ar fi fost emisă numai în temeiul Legii nr. 119/2011, în condițiile în care, în decizia de revizuire pe care o contestă se arată în mod eronat că aceasta ar fi fost emisă numai în temeiul Legii nr. 119/2011 în condițiile în care chiar decizia de recalculare indică drept temei H.G. nr. 735/2010.
A afirmat că decizia de revizuire este lovită de nulitate absolută din considerentul că ar trebui revizuită o decizie de recalculare emisă în mod legal, decizia de recalculare neavând însă temei legal.
Totodată, a menționat că, plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., membrii S.C.M.D. beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare a fost dispusă, însă este lipsită de această proprietate.
A precizat că măsura privind revizuirea pensiei stabilită prin legi speciale, aflată în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României.
A arătat că, prin revizuirea pensiei sale se încalcă un principiu al drepturilor câștigate, principiu ce are consacrare jurisdicțională.
A menționat că, în măsura în care din vina exclusivă a statului român, prin intermediul instituțiilor sale, nu se poate reconstitui venitul lunar pe care l-a realizat, este depunctat, utilizându-se cuantumului soldei de grad și al soldei de funcție minime, ceea ce este de forța evidenței că este, pe de-o parte, o încălcare a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte o încălcare a principiului drepturilor câștigate.
În subsidiar, a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilite prin decizia de revizuire, menționând că decizia de revizuire nu cuprinde primele care i-au fost acordate de-a lungul timpului și al treisprezecelea salariu.
A arătat că, de asemenea, decizia de revizuire nu a luat în calcul grupa de muncă în care a lucrat de-a lungul timpului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 C.p.c. și Legea nr. 263/2010, iar în dovedirea cererii, s-au depus la dosar, în copie, înscrisuri.
Pârâții, prin întâmpinarea depusă, au invocat excepția prematurității contestației, arătând, în susținerea acesteia, că acțiunea este prematură, întrucât nu este îndreptată împotriva unei hotărâri emise de Comisia de Contestații Pensii din cadrul M.A.P.N. ci împotriva deciziei de revizuire a pensiei, iar pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 5436 din 27 noiembrie 2012, a respins excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de intimata M.A.P.N. prin întâmpinare și a respins contestația precizată formulată de contestatorul O. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – Departamenul Financiar Contabil și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Prahova a reținut, în ceea ce privește excepția prematurității contestației, se observă că, în cauză, contestatorul s-a adresat Comisiei de Contestații din cadrul Ministerului A. Naționale, solicitând revocarea deciziilor de revizuire a pensiei.
În consecință, instanța a respins excepția invocată prin întâmpinare, reținând că, contestatorul a avut calitatea de cadru militar.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2011, „pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.”
Prin decizia nr._/7.12.2011 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr. 1/2011, contestatorului i s-a stabilit o pensie în cuantum total brut de 2234 lei.
În cauza A. și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică a abrogat mai multe sisteme speciale de pensie, inclusiv pe cel al militarilor, tocmai pentru a asigura echilibrul bugetar și pentru a corecta inegalitățile dintre diferitele sisteme de pensii. În baza H.G. nr. 735/2010, pensiile foștilor militari trebuiau să fie recalculate și incluse în sistemul de pensii publice în termen de cinci luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil totodată și militarilor. Pensiile acestora din urmă au fost recalculate prin determinarea stagiilor de cotizare și a punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiari și stabilirea cuantumului fiecărei pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu o perioadă de contribuție.
O.U.G. nr. 1/2011 a abrogat H.G. nr. 735/2010, modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor și a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general.
Curtea a statuat în cauza sus-menționată că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; Jankovic c. Croației decizi, nr._/98; Kuna c. Germaniei, decizie, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00; Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României[2], decizia din 6 decembrie 2011, nr._/11 și_/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privință, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 și a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr._/11).
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Raportat la această decizie, Tribunalul a apreciat că situația din prezenta cauză fiind similară, nu se poate reține, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
În ceea ce privește încălcarea principiului neretroactivității legii, invocată de către contestatoare, este de observat că O.U.G. nr. 1/2011 nu dispune pentru trecut, pensiile încasate în temeiul vechii legi nefiind afectate.
Procedura de revizuire privește doar cuantumul pensiei de care va beneficia contestatoarea în viitor, neefectuându-se recalcularea drepturilor dobândite anterior, în baza unei alte legi.
Referitor la susținerile contestatorului cu privire la existența unui „drept câștigat”, instanța constată că O.U.G. nr. 1/2011 nu suprimă dreptul la pensie al contestatorului, prin acest act normativ dispunându-se recalcularea acesteia.
De asemenea, nu se poate reține lipsa temeiului juridic al emiterii deciziei de revizuire, aceasta fiind emisă, astfel cum s-a arătat anterior, în baza O.U.G. nr. 1/2011.
Contestatorul nu a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate, ci doar a probei cu înscrisuri.
În ceea ce privește verificarea modului de stabilire a drepturilor din pensie, tribunalul a observat că aceasta nu se poate face doar în baza înscrisurilor depuse la dosar, expertiza de specialitate fiind singurul mijloc de probă concludent prin care se poate verifica, atât punctajul mediu anual, cât și drepturile de pensie stabilite prin deciziile contestate.
Întrucât eventualele erori cu privire la modul de calcul al drepturilor de pensie cuvenite contestatorului pot fi constatate doar în urma administrării acestui mijloc de probă, instanța a respins contestația precizată și completată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul O. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare disponibilizate în Rezervă și în Retragere, criticând-o pentru nelegalitate
Recurentul contestator a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, și că, în speța de față nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și deci legală.
Potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 3 din Legea nr. 119/2010: „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
(2) în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, instanța de fond a fost investită cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. l si 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale. Curtea Constituționala are posibilitatea raportării si la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții si tratatele privitoare ia drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.1 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor si nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea europeană a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
În consecință, constatarea anterioară a constituționalității Legii 119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.
Or, instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea fragrantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenției europeană pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale: „(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Or, instanța de fond avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea situației europene se impune și instanțelor interne (în acest sens, Decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a sa se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun" existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice nu trebuie sa se confunde și nici sa nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Oricum, începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții v. Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială] distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art.1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
Mai mult, Curtea a adăugat, statuând în mod expres, că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva v. Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr. l).
Art. 1 al primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă. însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții v. Regatul Unit, Andrejeva v. Letonia).
Curtea a observat că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art. 1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).
Rezultă așadar, fără putința de tăgadă, că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile rămâne (Serviciului public de pensii) printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un “bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Este inacceptabil argumentul instanței de fond, potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente.
Dimpotrivă, Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Lfnit, Apostolakis v. G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).
În acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit. i din Legea nr.263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului, si asta chiar dacă acest „bun" (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
Având în vedere că pensia de serviciu (“bunul”) a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei. această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate întrucât in speța este cazul unei eliminări integrale și ireversibile a dreptului, iar nu o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială, de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instant de fond, constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate. în caz de privare de proprietate, chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Or, acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
A mai învederat recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție: legalitatea; existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul generale; proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; nediscriminarea.
Or, instanța de fond ar fi trebuit, să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a
satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler v. Italia, latridis v. G., Wieczorek v. Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința; caracteristicile normei legale; aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
Or, în ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege și anume de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se in baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna, principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich v. Franța, Beyeler v. Italia).
În acest sens este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză, atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield v. Regatul Unit, Rasmussen v. Polonia).
Ori, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor in vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit sa observe ca stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Așadar, devine evident că această condiție a legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece acesta implica și o accesibilitate,precizie și predictibilitate a normei legale interne. în cazul de față stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției,
Totodată, instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordante.
Astfel, subsemnatul am avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințe care cuprinde sume identice cu cele din buletinul de calcul.
Așadar, în urma comparării acestor date, reiese ca de fapt cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de subsemnatul.
De asemenea, recurentul a arătat că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect componența venitului, respectiv cât constituie brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG 1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit sa fie mai mic decât cel menționat în anexa nr. 1 la OUG 1/2011.
Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu putem ști dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă, sau include și alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul a menționat că, în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit. Curtea a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unul sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva v. Letonia și Btmchen v. Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții v. Germania, Wieczorek v. Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen v. Polonia.
În primul rând, sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune: motivarea suficientă a mijloacelor utilizate; acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință.
Privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunel guvernări" impune ca atunci, când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler v. Italia, Moskal v. Polonia).
Or, dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler v. Italia).
Obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres șl din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate", în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani),, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, este de reținut că pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate (prin ingerința asupra dreptului de proprietate) să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel".
A arătat recurentul că astfel, statul avea posibilitatea de diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico - financiare a pensiilor speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Ori, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).
A arătat recurentul, odată în plus, că în speță a fost încălcat art.1 al primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru incovenientele majore ce rezultă din rigoarea si riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil", între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. I din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru, necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.1 (Cauza Beyeler v. Italia).
În continuare recurentul contestator a menționat că nu i se poate reproșa conduita sa, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, partea reclamantă nemaiputând în mod obiectiv realiza stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Așa cum s-a demonstrat și instanței de fond, recurentul - contestator se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Ori, în urma supunerii recurentului la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acesteia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pusă intempestiv într-o situație neprevăzută de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.
Rezultă cu claritate faptul că instanța de fond în mod eronat a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că în speță a operat o ingerința disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei recurentului cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
Față de toate aceste aspecte, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței pronunțate de prima instanță în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.
La data de 6 martie 2013, intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Referitor la critica recurentului în sensul că instanța de fond a încălcat art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor incidente, inclusiv prin prisma Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței de la Strasbourg.
Astfel, așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente obiectul cauzei este dat de o contestație împotriva unei decizii de pensionare și la emiterea căreia a fost avut în vedere un act normativ ulterior transformării pensiei de serviciu a recurentului din prezenta fază procesuală în pensie în sistemul public de pensii.
Pe de altă parte, pensiile de serviciu reglementate de legiuitor pentru anumite categorii socioprofesionale au fost compuse dintr-o parte contributivă, identică celei calculate în baza sistemului public de asigurări sociale de drept comun în reglementarea Legii nr. 19/2000 în prezent abrogată și înlocuită cu Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice ce se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat și o parte necontributivă care se achită de la bugetul de stat.
Prin adoptarea Legii nr. 119/2010 și a O.U.G. nr. 59/2011 titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat cu consecința diminuării cuantumului pensiei pana la limita corespunzătoare a beneficiului contributiv ceea ce nu reprezintă o ingerință din perspectiva dreptului de proprietate în raport de prev. art. 1 din Protocolul nr. 1.
Cu privire la drepturile de creanță, prin Hotărârea CEDO în cauza F. și alții contra României s-a statuat că statele părți la Convenție dispun de o marja largă de apreciere pentru reglementarea politicii sale sociale și poate alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului, respectiv stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice.
În aceeași hotărârea s-a statuat că reducerea pensiilor constituie o modalitate de echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensii.
Curtea Europeană confirmând practica interpretărilor date de Curtea Constituțională începând cu decizia nr. 871/2010 și decizia nr. 1237/2010 care au statuat că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public ,iar acordarea suplimentului ca element al pensiei de serviciu constituie o compensație pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special, compensație care ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale.
Cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească ingerința statului pentru a nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, deși recurentul le analizează separat pe fiecare în parte, respectiv existența bunului, ingerința să fie legală, să urmărească un scop legitim, să respecte raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de realizat, Curtea va reține că și condiția legalității ingerinței statului este îndeplinită fiind prevăzută de un act normativ, respectiv O.U.G. nr. 1/2011, O.U.G. nr. 59/2011.
Scopul legitim, așa cum a fost definit de hotărârea CEDO sus-menționată este de a echilibra bugetul de stat și a corecta diferențele existente în sistemele de pensii.
Reducerea pensiei recurentului nu poate fi considerată nerezonabilă sau disproporționată pentru că nu a fost atins acel prag de dificultate pentru a se putea constata o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Raportul de proporționalitate este definit de faptul că reforma sistemului de pensii a fost fundamentată pe motive obiective, respectiv deficiențele economice și corectarea inegalităților între diferite sisteme de pensii.
Așa cum s-a mai arătat, statul are dreptul de a-și stabili politica în domeniul social și de a corecta diferențele între sistemele de pensii, situație în care nu se poate spune că s-a încălcat principiul drepturilor câștigate.
Deși recurentul susține că există erori cu privire la calculul pensiei, iar instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe, Curtea va reține că aceasta este nefondată întrucât, pentru a se constata eventualele erori, trebuia efectuată o expertiză de specialitate care să stabilească eventualele erori de calcul sau neconcordanțe.
Atâta timp cât nu s-a efectuat o lucrare de specialitate în sensul arătat mai sus, nu se poate conchide că există erori la calculul pensiei.
De reamintit este că, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod pr. civilă, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
De asemenea, conform art. 99 lit. ș din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară pentru judecători „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii”.
Așa cum s-a arătat și în Cauza F. și alții contra României, reducerea pensiilor, deși substanțială, a constituit o modalitate de integrare a acestor pensii în sistemul general de pensii, menită să asigure echilibrul bugetar și să corijeze disparitățile existente între diferitele sisteme.
În aceeași decizie s-a menționat că reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv și nu a adus atingere dreptului la prestații sociale, dobândit în virtutea contribuțiilor vărsate în timpul anilor de serviciu.
Trebuie amintit că pensiile de serviciu au fost stabilite inițial pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din două componente: pensia contributivă plătită de bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat și pensia suplimentară suportată din bugetul de stat fără plata vreunei contribuții.
Prin decizia nr. 871/2010 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 119/2010, s-a statuat că prevederile acestui act normativ sunt constituționale, nefiind discriminatorii, aplicându-se tuturor pensiilor speciale.
În raport de aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă coroborat cu art. 3041 Cod pr. civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de contestatorul O. C. prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, cu domiciliul ales în București, sector 3, .. 4, ., ., împotriva sentinței civile nr. 5436 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. NAȚIONALE – DEPARTAMENUL FINANCIAR CONTABIL, cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2013.
Președinte, Judecători,
I. M. G. V. G. A. P.
Grefier,
C. C.
Red.PA
Tehnored.CC
2 ex./14.03.2013
d.fond._ Tribunalul Prahova
j.fond.C. R. I.
Operator date cu caracter personal
Notificare nr. 3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1218/2013.... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 784/2013. Curtea... → |
|---|
