Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1218/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1218/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 2057/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1218
Ședința publică din data de 23 aprilie 2013
Președinte – C. P. B.
Judecători – E. S. L.
- V. A. P.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de contestatorul G. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCPA G. C. cu sediul în București, sect.3, ..4, ., ., împotriva sentinței civile nr.5685/17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în București, Drumul Taberei, nr. 7-9, sector 6.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit contestatorul G. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, precum și intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și că prin contestație s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă.
Totodată, se mai învederează că prin încheierea din 18 aprilie 2013 s-a respins cererea de abținere formulată de unul dintre membrii completului de judecată.
Curtea, constatând că, prin contestație, fila 16 din dosarul nr._ al Tribunalului Prahova, contestatorul a solicitat judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 242 alin. 2 Cod proc. civilă, apreciază cauza în stare de judecată și deliberând a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15.03.2012, sub nr._, reclamantul G. C., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD), în contradictoriu cu M. A. Naționale, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de revizuire e a pensiei contestate nr._/05.12.2011, emisă de pârât, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei nr._/06.02.2009, obligarea pârâtei la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia recalculată conform Legii nr. 119/2010 și HG nr. 735/2010, de la data de 01.01.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale sau până la emiterea unei noi decizii de recalculare, cu obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculată până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, a contestat cuantumul pensiei stabilit în urma recalculării ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată comisiei de contestații din cadrul Ministerului. Astfel, a susținut că pensiile aflate în plată constituie drepturi câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care, prin efectele ei, ar constitui o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pentru viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia.
În motivarea acesteia, a invocat excepția nulității absolute a deciziei de recalculare, ca fiind emisă de o persoană necompetentă, în speță de M. A. Naționale, deși competența aparținea Casei Sectoriale de Pensii.
De asemenea, a susținut că, deși s-a adresat în termen legal, în baza art. 149 alin.1 din Legea nr. 263/2010 Comisiei de contestații din cadrul MAPN criticând nelegalitatea deciziei de recalculare prin care i-a fost modificată pensia de care beneficia, organul abilitat să răspundă sesizării sale nu a formulat niciun răspuns.
A susținut că, lipsa unui răspuns echivalează cu respingerea contestației, astfel că, după expirarea termenului în care Comisia ar fi trebuit să emită o hotărâre, este îndreptățit să se adreseze instanței.
A menționat că a respectat procedura prealabilă prevăzută de legea nr. 236/2010 privind sistemul unitar de pensii, respectiv art. 149 alin.1, în sensul că a contestat în termen de 30 de zile de la comunicare la comisia de contestații care funcționează în cadrul MAPN, decizia de recalculare a pensiei.
Pe fondul contestației,reclamantul a învederat instanței faptul că, prin recalcularea pensiilor, i-a fost încălcat un principiu al drepturilor câștigate, care are o construcție jurisprudențială. A susținut că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ, supunându-se tuturor rigorilor specifice vieții militare, cu promisiunea certă din partea statului că va beneficia de un cuantum al pensiei care să compenseze restricțiile pe care le-a suferit ca militar activ.
În drept, reclamantul a invocat disp.art. 112 C.p.c. și ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Reclamantul a formulat ulterior, la data de 11.04.2012, o cerere completatoare la cererea de chemare în judecată prin care a înțeles să conteste și decizia de revizuire a pensiei nr._/26.01.2012, iar la data de 30.10.2012 a depus cerere precizatoare în sensul indicării faptului că înțelege ca soluționarea prezentei contestații să se facă în contradictoriu cu M. A. Naționale – Departamentul financiar-contabil și C. S. de Pensii a MAPN.
Prin Serviciul Registratură, la data de 11.06.2012, pârâtul M.A.N. a formulat întâmpinare, invocând excepția de prematuritate a formulării acțiunii,, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În motivare, excepției prematurității formulării acțiunii, pârâtul a susținut că acțiunea contestatorului este prematură deoarece nu este îndreptată împotriva unei decizii sau hotărâri emise de Comisia de contestații pensii din cadrul MAPN, ci împotriva deciziei de revizuire a pensiei emisă de C. S. de pensii MAPN.
În conformitate cu dispozițiile art.22 din Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în Anexa nr.3 la OUG nr.1/2011.
Arată în continuare, pârâtul, în sprijinul excepției prematurității, arată că potrivit art.149 alin.2 din Legea 263/2010, în vigoare la data formulării acțiunii, „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional, iar art.151 alin.2 din același act normativ, prevede că hotărârile emise de Comisia de contestații pensii care funcționează în cadrul MAPN pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În concluzie, pârâtul solicită admiterea excepției invocate și respingerea contestației ca prematur introdusă.
Pe fond, cu privire la anularea hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor, procedura prealabilă nu era obligatorie, având în vedere prevederile art. 7 din Legea nr. 119/2010, coroborate cu prevederile Legii nr. 19/2000.
În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 109 alin.2, art. 115-118, art. 242 alin.2, art. 274 C.p.c., art. 87, 88 din Legea nr. 19/200, art. 1 alin.1, art. 6 alin.1 și 2 din OUG nr. 1/2011, Legea nr. 119/2010 și celelalte dispoziții legale invocate.
La dosar au fost depuse înscrisuri de către ambele părți.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 5685 din 17 decembrie 2012, a respins excepția prematurității invocată de intimată, precum și în totalitate contestația precizată de contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și Retragere, în numele și pentru membrul său G. C., în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale - Departamentul Financiar contabil și C. Sectoriala de Pensii a Ministerului A. Naționale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța soluția de mai sus, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția de prematuritate invocată de către pârât, s-au constatat următoarele:
Decizia nr._ de recalculare a pensiei reclamantului a fost emisă în baza Legii nr. 119/2010, la data de 05.12.2011.
Potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr. 119/2010, „procedura de stabilire, plată, suspendare, recalculare, încetare și contestare a pensiilor recalculate potrivit prevederilor prezentei legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.
Conform art. 87 din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei de recalculare e pensiei reclamantului, în prezent contestată, „decizia emisă în condițiile art. 86 alin.1 poate fi contestată la instanța judecătorească competentă în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în termen de 45 de zile de la comunicare”.
Iar art. 88 prevede că „decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termen, este definitivă”.
De asemenea, tribunalul a reținut față de precizarea reclamantei, în sensul contestării, prin prezenta cerere și a răspunsului negativ din partea Comisiei de contestații, respectiv a deciziei Comisiei de contestații, respectiv a deciziei nr._/05.12.2011, și față de prevederile art. 7 din Legea nr. 119/2010, coroborate cu prevederile Legii nr. 19/2000, că procedura prealabilă urmată de pârâtă nu era obligatorie.
Din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că reclamantul nu a formulat prematur acțiunea și întrucât prezenta acțiune a fost formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15.03.2012, instanța a respins excepția prematurității formulării contestației, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, potrivit art. 2 din Legea nr. 263/2010, sistemul public de pensii funcționează ca având principii de bază: principiul unicității, al obligativității, al contributivității, etc. Principiul contributivității reprezintă principiul conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Tribunalul a reținut că revenirea la sistemul de calcul prevăzut de Legea nr. 164/2001, nu este posibilă, întrucât aceasta a fost abrogată la data de 01.01.2011, prin art. 196 din Legea nr. 263/2010.
Astfel, începând cu data de 01.01.2011, dreptul contestatorului de a primi pensia în cuantumul stabilit prin vechea decizie de pensie, emisă în baza legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern. De altfel, art. 6 din OUG nr. 1/2011 arată că pensiile se mențin în plată în cuantumul avut anterior recalculării numai până la data emiterii deciziilor de revizuire.
Tribunalul a mai reținut faptul că, având de analizat constituționalitatea legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (legea nr. 119/2010), prin deciziile nr. 871/2010 și 873/2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legii civile, principiului drepturilor câștigate, dreptului de proprietate și nici tratatelor internaționale la care România este parte, deciziile fiind definitive și general obligatorii.
Legea nr.119/2010 a făcut obiectul unui control a priori de constituționalitate, criticate fiind aceleași aspecte ca cele învederate în cauza de față. Astfel, prin Decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea, respingând obiecția de neconstituționalitate care viza viitoarea Lege nr.119/2010, a statuat că "pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii. Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se vedea, spre exemplu, art.85 alin.(1) din Legea nr.303/2004 sau art.1801 din Legea nr.19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei speciale se plătește de la bugetul de stat (a se vedea Legea nr.164/2001). De altfel, Decizia Curții Constituționale nr.20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu constituie «o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt, acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea compensație parțială menționată de Curte, pentru că diferențierea existentă între o pensie specială și una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o face acel supliment.
Acordarea acestui supliment, așa cum se poate desprinde și din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special, compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut special. Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.
În acest sens, s-a observat că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cel la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare».
Conformându-se dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.
Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, Curtea consideră că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, Tribunalul urmează a observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
De asemenea, tribunalul a reținut că art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele: o primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; o a doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”; cea de a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general: dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
În privința domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1, noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern. În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Andrejeva contra Letoniei; Cauza Muller contra Austriei; Cauza Gaygusuz contra Austriei; Cauza Buchen contra Cehiei).
Reclamantul a fost titular al dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”.
În litigiul de față nu se poate califica „bunul” reclamantului ca fiind dreptul de a primi un anumit cuantum al pensiei, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pe perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, începând cu data de 01.01.2011 dreptul reclamantului de a primi o pensie în cuantumul anterior revizuirii nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern.
În acest sens, Curtea Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele: „totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației. Totuși, din momentul în care o dispoziție legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii și condițiile legale sunt îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata acestora, atâta timp cât acele dispoziții legale sunt încă în vigoare.
Statul garantează dreptul la asigurare socială, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție.
„Teoria drepturilor câștigate” nu-și găsește aplicarea în cauza de față și nu poate constitui un argument justificativ pentru a califica că „bunul” a cărui protecție o solicită reclamantul în cauza de față este dreptul de a primi și după data de 01.01.2011 același cuantum al pensiei.
A accepta și da efecte unei „teorii a drepturilor câștigate”, deși aceasta nu este consacrată ca atare nici în Constituție, nici în vreun alt act normativ, nu este stabilit, explicat și însușit în mod unitar sensul acesteia, în prezent, în doctrina juridică sau în jurisprudență, nu poate reprezenta altceva decât o depășire a limitelor puterii judecătorești, stabilite prin art. 124 și art. 126 din Constituția României.
Mai mult, o astfel de teorie, înțeleasă în sensul celor invocate de reclamantă (ca imposibilitate a statului de a adopta măsuri prin care se diminuează cuantumul pensiei) ar depăși cu mult protecția oferită chiar de către art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, organele de aplicare ale Convenției reținând în mod constant dreptul puterii legiuitoare de a adopta măsuri ce au ca efect diminuarea cuantumului prestațiilor sociale aflate în plată, singura cenzură permisă instanței naționale sau Curții Europene fiind aceea de a verifica respectarea anumitor cerințe: diminuarea să fie prevăzută de lege, să nu afecteze substanța dreptului, să se înscrie în marja de apreciere de care beneficiază statul în privința scopului urmărit și a mijloacelor folosite.
Așadar, niciodată Curtea Europeană nu a reținut că statele nu ar putea diminua cuantumul pensiilor, chiar și cu o sumă infimă (de exemplu, 1 leu) . Dacă s-ar îmbrățișa „teoria drepturilor câștigate” atunci diminuarea cuantumului pensiei nu s-ar putea face niciodată, nici cu cea mai infimă sumă (de exemplu, 1 ban).
De asemenea, trebuie avută în vedere și decizia nr. 29/12.12.2011 a ICCJ, dată în soluționarea recursului în interesul legii formulat cu privire la aplicarea unitară a Legii nr. 119/2010, potrivit căreia „deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu CEDO și jurisprudența Curții de la Strasbourg. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstractor, aceasta neîmpiedicând instanțele de drept comun să evalueze în concret, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența CEDO”.
Tribunalul a apreciat că, în prezenta cauză, nu este vorba despre o aplicare retroactivă a legii, de vreme ce aceasta produce efecte începând cu data de 01.01.2011.
Totodată, diminuarea cuantumului pensiei contestatorului nu este o măsură excesivă, exorbitantă, care să exceadă marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială și care să ducă la compromiterea raportului de proporționalitate.
Mai mult decât atât, prin diminuarea cuantumului pensiei contestatorului, acesta nu a fost lipsit total de respectivul beneficiu sociale, nefiindu-i suprimate integral mijloacele de subzistență.
Practic, după emiterea deciziilor de revizuire, reclamanții beneficiază de la data de 01.01.2011 de drepturile de pensie calculate conform principiului contributivității, prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii utilizând algoritmul prevăzut de Legea nr. 263/2010.
De altfel, CEDO a respins, ca inadmisibile, plângerile referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, coroborat pe art. 14 din Convenție, în cauza F. și alții c. României. Prin decizia respectivă, Curtea de la Strasbourg a arătat că reformarea sistemului de pensii, prin transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul public în temeiul Legii nr. 119/2010, este compatibilă cu art. 1 din primul Protocol adițional al Convenție.
Întrucât Tribunalul a considerat că decizia de revizuire a pensiei contestată îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute de lege, a respins în totalitate contestația formulată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul G. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs contestatorul a arătat că, prin decizia contestată, emisă de intimata, s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul ei în baza Legii nr. 119/2010 - art.1 lit. a, pensia fiind redusă drastic.
A mai precizat recurentul că, în mod eronat instanța de fond a apreciat ca recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind ca in speța nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar ca ingerința statului in dreptul de pensie este justificata si deci legala.
Potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.
Conform art. 3 din Legea nr. 119/2010„Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. 1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, instanța de fond a fost investita cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
A învederat recurentul că potrivit dispozițiilor art. 1 si 2 din Legea nr.47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a Regulamentelor Parlamentului și a Ordonanțelor Guvernului.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale Curtea Constituționala are posibilitatea raportării si la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.1 1 ahn.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor si nici pe cele ale art. 3l din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea europeană a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
In consecință, constatarea anterioară a constituționalității Legii 119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției
Ori, instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art.1 al Primului Protocol adițional ale Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Astfel, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale potrivit cărora „(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
A arătat recurentul că instanța de fond avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție. Această jurisprudența are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiari tații, interpretarea situației europene se impune și instanțelor interne - în acest sens. Decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale.
Așadar, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura in care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie in situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun" existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității; a existenței unui scop legitim sau de utilitate publică în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței - mijloacelor utilizate - cu scopul legitim urmărit; a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății;
a nediscriminării.
In ceea ce privește pensia de serviciu - specială, din punctul de vedere al naturii juridice nu trebuie sa se confunde și nici sa nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Oricum, începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții v. Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială distincția dintre beneficiile contributive și necontributive, plătite din resurse bugetare, ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art. l al primului Protocol adiționai la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
Mai mult, Curtea a adăugat, statuând în mod expres, că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă - un regim - de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva v. Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1)
Art. 1 al primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială - indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții - această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții v. Regatul Unit, Andrejeva v. Letonia).
Curtea a observat că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept - de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de leg pentru îndeplinirea serviciului public, care constituie un „bun" în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).
Rezulta așadar fără putința de tăgada că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile române - serviciul public de pensii și printr-o decizie administrativă de pensionare în baza legii, reprezintă un „bun", partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară, a pensiilor, după data pensionării.
A mai precizat recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond, potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente.
Dimpotrivă, Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă - prin lege sau ca măsură disciplinară, este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Unit, Apostolakis v. G.).
Așa cum s-a reținut si in alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).
In acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010, menținute și prin art. 196 lit. i din Legea nr.263/2010 au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului, si asta chiar dacă acest „bun" - pensia de serviciu a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
Având în vedere că pensia de serviciu (..bunul") a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate întrucât in speța este cazul unei eliminări integrale «și ireversibile a dreptului, iar nu o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instant de fond, constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate, chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Ori, acordarea în locul vechiului bun pensia de serviciul, a unui alt bun - pensia de drept comun cu o valoare substanțial și vădit diminuata, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Instanța de fond ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție.
Astfel, instanța de fond ar fi trebuit, sa verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler v. Italia, latridis v. G.,Wieczorek v. Polonia). Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
Ori, in ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege și anume de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna, principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich v. Franța, Beyeler v. Italia).
In acest sens este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză, atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield v. Regatul Unit, Rasmussen v. Polonia).
Ori, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor in vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit sa observe ca stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Așadar devine evident că această condiție a legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece acesta implica și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne.
În cazul de față stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
A mai învederat recurentul că instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, insă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordante.
Astfel, recurentul a avut mai multe grade militare, pentru care in Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este in cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimata in buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprinde sume identice cu cele din buletinul de calcul.
Așadar, în urma comparării acestor date, reiese ca de fapt cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de subsemnatul.
De asemenea, adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal si corect, componenta venitului, respectiv cat constituie brută, cât este solda minimă, cat din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat in adeverința de venituri sa fie mai mare decât solda minima menționata in anexa la OUG 1/2011, dar acel venit sa fie compus din prime, sporuri si alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit sa fie mai mic decât cel menționat in anexa nr. 1 la OUG 1/2011.
Astfel chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate ști dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă sau include și alte drepturi bănești.
Recurentul a mai învederat că, în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință - mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit.
Curtea a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva v. Letonia și Bunchen v. Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții v. Germania, Wieczorek v. Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen v. Polonia. în primul rând, sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune: motivarea suficientă a mijloacelor utilizate; acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință.
Privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit,
Principiul „bunei guvernări" impune ca atunci, când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare șl cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler v. Italia, Moskal v. Polonia).
Or, dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler v. Italia).
Mai arată recurentul că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate", în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Insă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională in cuprinsul Deciziei nr.873/2010 se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani), nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, este de reținut că pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar si excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate - prin ingerința asupra dreptului de proprietatea să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel"
Așadar, în opinia recurentului-contestor statul avea posibilitatea de diminua temporar, pe perioada existentei dificultăților economico - financiare a pensiilor speciale cu posibilitatea reluării imediate in plata a acestora in momentul in care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Ori, mijlocul folosit - al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu - nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim ,al apărării față de criza economică, justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept - cum ar fi cel la pensie de serviciu.
Se observă o dată in plus ca în speța a fost încălcat art.1 al primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru incovenientele majore ce rezultă din rigoarea si riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex - atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante, deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Ori, principiul „echilibrului echitabil", între cerințele interesului general ai societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru, necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății - de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu, atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.1 (Cauza Beyeler v. Italia).
Contestatorului nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, partea reclamantă nemaiputând în mod obiectiv realiza stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Așa cum s-a demonstrat si instanței de fond, contestatorul se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Ori, în urma supunerii la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea contestatorului fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pusă intempestiv într-o situație neprevăzută de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit. Rezulta cu claritate faptul ca instanța de fond in mod eronat a respins contestația formulata, ignorând probatoriul administrat in cauza, practica europeana in materie, omițând sa constate ca in speța a operat o ingerința disproporționata din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale si revizuirea pensiei contestatorului cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
F. de toate aceste s-a solicitat admiterea recursului formulat, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea in tot a sentinței pronunțate de prima instanța in sensul admiterii contestației si anulării deciziei de revizuire.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea reține că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată și precizată, contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul său G. C., a solicitat, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – C. de Pensii și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea Hotărârii comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul M.A.N., anularea deciziilor de revizuire a pensiei, prima indicată în tabelul nr.1 la rubrica, „decizie contestată” nr._/5.12.2011, și a deciziei de revizuire ulterioară nr._ /26.01.2012, menținerea deciziei de stabilirea a cuantumului pensiei, astfel cum este menționată la rubrica „decizie emisă în temeiul Legii nr.164/ 2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977, plătită în luna decembrie 2010”, obligarea intimaților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.164/2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform Legii nr.119/2010, H.G. nr.735 /2010 și O.U.G. nr. 1/2001 de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, precum și obligarea intimaților la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că membrul de sindicat G. C. era beneficiarul unei pensii militare de stat în baza deciziei nr._/6.02.2009 în cuantum brut la acea dată de 4505 lei, iar prin decizia nr._/31.12.2010 s-a dispus recalcularea acesteia în baza Legii nr. 119/2010 ajungându-se la o pensie brută în cuantum de 2034 lei. S-a efectuat astfel trecerea la o pensie în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificarea formulei de calcul a drepturilor de pensie, astfel cum aceasta este detaliată în HG nr. 735 /201, respectiv, în esență, prin determinarea stagiilor de cotizare și punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiar .
Ulterior a intrat în vigoare OUG nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, prin care s-a abrogat hotărârea de guvern mai sus-menționată și s-au schimbat din nou regulile de calcul a pensiei, cu rolul declarat de a „ nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere, având în vedere exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat .
În conformitate cu disp.art. 1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art. 1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, urmau a se revizui, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
La data de 12.12.2011, în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2011 mai sus amintite, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-a emis, recurentului –contestator decizia nr._ /5.12.2011 privind revizuirea pensiei prin care i s-a majorat cuantumul pensiei brute anterior recalculate la suma de 4294 lei . Ulterior, la data de 26.01.2012 s-a emis o nouă decizie de revizuire potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 1/2011 majorându-se cuantumul pensiei la suma de 4295 lei.
În ceea ce privește legalitatea deciziilor de revizuire contestate în raport cu normele interne, așa cum a arătat și instanța de fond, aceastea au fost emise în acord cu disp. Legii nr. 119 /2010 și a OUG nr. 1/2011, iar conformitatea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 care a avut scop eliminarea pensiilor de serviciu cu principiile constituționale a fost recunoscută de către Curtea Constituțională prin deciziile nr.871 și 873 din 25.06.2010.
Astfel, prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art.1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale în raport cu dispozițiile constituționale ale art.15 alin.2, neretroactivitatea legii, art. 16-egalitatea în drepturi, art.44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin.1 - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53- restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin.2 lit.f privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
Prin decizia în interesul legii nr. 29/2011, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 3307 Cod pr.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii sau al discriminării, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.
Pe de altă parte, mai arată instanța supremă, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță, în temeiul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.
Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au forță constituțională și supralegislativă.
Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul internațional. Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. În acest sens, în jurisprudența constantă a CEDO s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe propria răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale,chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din.9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthel nr. C 106/77)
De altfel, prin decizia nr. 1344 din 9.12.2008 Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este contradictorie cu aceasta”.
Prin prisma reglementărilor internaționale, Curtea reține următoarele:
Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art.1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.
A..2 al acestui articol arată că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
Din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziții, pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a acestui articol, atât sub aspectul părții contributive (partea care se achită de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (parte care se suportă de bugetul de stat). În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec s.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004.
Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, cauza Moskol contra Poloniei 2009).
Ingerința statului în dreptul membrului de sindicat – persoană fizică- îi dă posibilitatea și unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuie să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.
În analizarea acestui grad de proporționalitate, având în vedere situația particulară a membrului de sindicat, în raport de cuantumul pensiei medii lunară în trimiestrul I din 2012 (766 lei conform statisticii prezentate de Institutul Național de S.), de pensia socială minimă garantată în cuantum de 350 lei și de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență, Curtea reține că prin reducerea pensie sale la suma de 4295 lei ( fila 42 dosar de fond), nu se poate vorbi de o diminuare de natură să pună partea în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.
Nu în ultimul rând, instanța reține că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11, 4588/11), a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr.19/2010.
Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00 și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09;_/08,_/0,_/08 și_/08 par.55).
Curtea a reamintit, în acest sens, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cel mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr.4423/11 și_/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
Pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor, deși substanțială, constituia o modalitate de a interpreta aceste pensii în regimul general al pensiilor prevăzut de Legea nr.19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie în sensul art.14 din Convenție în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, iar faptul că anumite categorii se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține de marja de apreciere a statului, diferențele nefiind lipsite de justificare.
În mod similar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și în cauza C. A. și alții contra României, în care s - a avut în vedere chiar situația particulară a pensiilor de serviciu ale cadrelor militare și reforma produsă prin Legea nr. 119 /2010, apreciind încă o dată că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor.
Curtea europeană a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Instanța de recurs concluzionează, prin urmare, că intimatul -contestator nu a făcut dovada în concret că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
În ceea ce privește criticile privind calculul pensiei Curtea constată că la dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziilor de revizuire, din care rezultă că s-a stabilit cuantumul pensiei prin determinarea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual în conformitate cu Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în anexa 3 a OUG nr.1/2011.În procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a Ministerului A. Naționale a valorificat documentele doveditoare aflate la dosarul de pensie, în urma identificării tuturor veniturilor realizate lunar pentru perioadele care constituie stagiul de cotizare, iar pensia a fost revizuită începând cu data de 01.01.2011,conform prevederilor legale.
Motivele de nemulțumire ale recurentului –contestator privind modalitatea de calcul al cuantumului pensiei în raport de toate actele care au stat la baza deciziei de revizuire, statele de plată în baza cărora au fost emise adeverințele de venit și toate ordinele de zi și fișele fiscale apar nefondate și pentru aceea că acesta nu a indicat concret în ce constă propriu –zis greșeala de calcul și nu a produs probe în sensul existenței unor eventuale erori de calcul sau de preluare greșită a datelor privind cuantumul soldei lunare, în raport de datele înscrise în buletinul de calcul depus la dosarul de fond.
Pentru aprecierea corectitudinii calculului pensiei revizuite în raport de situația veniturilor realizate lunar stabilite ca baza de calcul pentru pensie era necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, fiind excesiv a se solicita intimatei să depună la dosarul cauzei toate statele de plată în baza cărora au fost emise adeverințele de venit, toate ordinele de zi și fișele fiscale pe baza cărora s-a întocmit situația de venituri.
In plus, se impune, de asemenea, a se preciza, cu privire la adeverințele de venituri eliberate de unitățile în care membrul de sindicat și-a desfășurat activitatea, că orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire a acestor adeverințe sau a datelor înscrise trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea membrul de sindicat, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de contestator și să mențină ca legală și întemeiată sentința pronunțată de instanța de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de contestatorul G. C. prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCPA G. C. cu sediul în București, sect.3, ..4, ., ., împotriva sentinței civile nr.5685/17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale cu sediul în București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în București, Drumul Taberei, nr. 7-9, sector 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
C. P. B. E. S. L. V. A. P.
Grefier,
N. M.
Red.SEL/Tehnored.
2ex./17.05.2013
d.f._ Tribunalul Prahova
j.f. C. I.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 219/2013. Curtea... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 529/2013. Curtea... → |
|---|
