Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 517/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 517/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 1341/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 517
Ședința publică din data de 6 martie 2013
Președinte – P. C.
Judecători - D. V.
- G. M.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de contestatorul I. C. B. prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, cu sediul în București, ., sector 1, și cu domiciliul ales în București, sector 3, .. 4, ., . civile nr. 5435 pronunțată la data de 27 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-C. DE P., cu sediul în București, sector 1, Piața Revoluției, nr. 1 A, și C. S. DE P. A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, sector 4, .. 3.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este motivat, declarat în termen, iar la dosar s-a depus întâmpinare prin care se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, contestatorul I. C. B. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administrației și Internelor – C. de P. și C. S. de P. a Ministerului Administrației și Internelor, anularea hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, anularea deciziei de revizuire a pensiei nr._/12.12.2011, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei nr._/20.02.2009, obligarea intimatului la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Legii nr. 179/2004, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform Legii nr. 119/2010, H.G. nr. 735/2010, O.U.G. nr. 1/2011, de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, precum și obligarea intimatului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculate până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilit în urma revizuirii, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată Comisiei de contestații din cadrul Serviciului.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, deși s-a adresat în termenul legal prevăzut de art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 1/2011, Comisiei de contestații, aceasta nu a soluționat contestația depusă.
A arătat că decizia de recalculare a fost emisă în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 735/21.07.2010, iar în decizia de revizuire pe care o contestă se arată în mod eronat că aceasta ar fi fost emisă numai în temeiul Legii nr. 119/2011, în condițiile în care, în decizia de revizuire pe care o contestă, se arată în mod eronat că aceasta ar fi fost emisă numai în temeiul Legii nr. 119/2011 în condițiile în care chiar decizia de recalculare indică drept temei H.G. nr. 735/2010.
A afirmat că decizia de revizuire este lovită de nulitate absolută din considerentul că ar trebui revizuită o decizie de recalculare emisă în mod legal, decizia de recalculare neavând însă temei legal.
A menționat că, plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., membrii S.C.M.D. beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare a fost dispusă, însă este lipsită de această proprietate.
A precizat că măsura privind revizuirea pensiei stabilită prin legi speciale, aflată în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României.
A arătat că, prin revizuirea pensiei sale, se încalcă un principiu al drepturilor câștigate, principiu ce are consacrare jurisdicțională.
A menționat că, în măsura în care, din vina exclusivă a statului român, prin intermediul instituțiilor sale, nu se poate reconstitui venitul lunar pe care l-a realizat, este depunctat, utilizându-se cuantumul soldei de grad și al soldei de funcție minime, ceea ce este de forța evidenței că, pe de-o parte, a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate, pe de altă parte, o încălcare a principiului drepturilor câștigate.
În subsidiar, a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilite prin decizia de revizuire.
A menționat că decizia de revizuire nu cuprinde primele care i-au fost acordate de-a lungul timpului și al treisprezecelea salariu.
A arătat că, de asemenea, decizia de revizuire nu a luat în calcul grupa de muncă în care a lucrat de-a lungul timpului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 C.p.c. și Legea nr. 263/2010.
În dovedirea cererii, a depus la dosar, în copie, înscrisuri.
La data d 12.04.2012, contestatorul a depus cerere precizatoare, arătând că înțelege să conteste și răspunsul negativ al Comisiei de Contestații.
Prin întâmpinare, s-a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 5435 pronunțată la data de 27 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestația, reținând următoarele:
Contestatorul a avut calitatea de cadru militar.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2011, „pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.”
Prin decizia nr._/12.12.2011 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr. 1/2011, contestatorului i s-a stabilit o pensie în cuantum total brut de 2727 lei.
În cauza A. și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică, a abrogat mai multe sisteme speciale de pensie, inclusiv pe cel al militarilor, tocmai pentru a asigura echilibrul bugetar și pentru a corecta inegalitățile dintre diferitele sisteme de pensii. În baza H.G. nr. 735/2010, pensiile foștilor militari trebuiau să fie recalculate și incluse în sistemul de pensii publice, în termen de cinci luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil totodată și militarilor. Pensiile acestora din urmă au fost recalculate prin determinarea stagiilor de cotizare și a punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiari și stabilirea cuantumului fiecărei pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu o perioadă de contribuție.
O.U.G. nr. 1/2011 a abrogat H.G. nr. 735/2010, modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor și a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general.
Curtea a statuat, în cauza sus-menționată, că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; Jankovic c. Croației decizi, nr._/98; Kuna c. Germaniei, decizie, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00; Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României[2], decizia din 6 decembrie 2011, nr._/11 și_/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010 și, anume, contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privință, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 și a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr._/11).
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor care ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost, în mod nejustificat, discriminați în raport cu alți pensionari.
Raportat la această decizie, situația din prezenta cauză fiind similară, nu se poate reține, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
În ceea ce privește încălcarea principiului neretroactivității legii, invocată de către contestatoare, este de observat că O.U.G. nr. 1/2011 nu dispune pentru trecut, pensiile încasate în temeiul vechii legi nefiind afectate.
Procedura de revizuire privește doar cuantumul pensiei de care va beneficia contestatoarea în viitor, neefectuându-se recalcularea drepturilor dobândite anterior, în baza unei alte legi.
Referitor la susținerile contestatorului cu privire la existența unui „drept câștigat”, instanța constată că O.U.G. nr. 1/2011 nu suprimă dreptul la pensie al contestatorului, prin acest act normativ dispunându-se recalcularea acesteia.
De asemenea, nu se poate reține lipsa temeiului juridic al emiterii deciziei de revizuire, aceasta fiind emisă, astfel cum s-a arătat anterior, în baza O.U.G. nr. 1/2011.
Contestatorul nu a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate, ci doar a probei cu înscrisuri.
În ceea ce privește verificarea modului de stabilire a drepturilor din pensie, s-a observat că aceasta nu se poate face doar în baza înscrisurilor depuse la dosar, expertiza de specialitate fiind singurul mijloc de probă concludent prin care se poate verifica, atât punctajul mediu anual, cât și drepturile de pensie stabilite prin deciziile contestate.
Întrucât eventualele erori cu privire la modul de calcul al drepturilor de pensie cuvenite contestatorului, acestea pot fi constatate doar în urma administrării acestui mijloc de probă, instanța a respins contestația precizată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat recurs contestatorul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.304 1 Cod pr. civilă.
Arată recurentul că, prin decizia contestată, s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul acesteia în baza Legii nr. 119/2010 (art.1 lit. a), pensia fiind redusă drastic, iar în mod eronat, instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că, în speță, nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și, deci, legală.
Se învederează că, potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar conform art. 3 din Legea nr. 119/2010, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit alin.2 al art.3, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Se arată că instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității deciziei emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională - ce este, potrivit disp. art. 1 și 2 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului - are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Se învederează că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României, care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Se conchide că, prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană, arată recurentul, a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Ca atare, constatarea anterioară a constituționalității Legii nr.119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii, în concret, nu produce efecte contrare Convenției.
Instanța de fond a ignorat, la pronunțarea hotărârii, încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce statuează, la alin.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional
Tribunalul avea obligația, conform susținerilor recurentului, de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea se impune și instanțelor interne (în acest sens, se invocă decizia nr. 81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv, de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul arată că nu trebuie să se confunde și nici să se suprapună cu cea de pensie de drept comun, dreptul la pensia de serviciu născându-se în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Se învederează că, începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții contra Regatului Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială), distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind, deopotrivă și fără echivoc, considerate ca situându-se sub protecția art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
În plus, Curtea a adăugat că, atunci când un stat alege să instituie, prin legea internă, o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva contra Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art.14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții contra Regatului Unit, Andrejeva contra Letonia).
Curtea a observat, arată recurentul, că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Apostolakis contra G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz contra Austria și Bunchen contra Republica Cehă).
Se concluzionează, astfel, că și pensia de serviciu stabilită de autoritățile române printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății, în caz de reducere a pensiei, sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente, dimpotrivă, CEDO statuând că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Banfield contra Regatul Unit, Apostolakis contra G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson contra Islanda, Rasmussen contra Polonia, Wieczorek contra Polonia).
Se învederează că prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit.i din Legea nr.263/2010), au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului și, asta, chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, fiind vorba de o eliminare integrală și ireversibilă a dreptului, iar nu de o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, în caz de privare de proprietate, iar dacă compensația nu trebuie să fie integrală, în anumite circumstanțe, totuși, ea trebuie să fie rezonabilă.
Susține recurentul că acordarea, în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun), cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Consideră recurentul că tribunalul ar fi trebuit să procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție: a. legalitatea; b. existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul generale; c. proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; d. prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; e. nediscriminarea.
În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să verifice, cu prioritate, dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler contra Italia, Iatridis contra G., Wieczorek contra Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
În ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege, respectiv, de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna, principiul legalității presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich contra Franța, Beyeler contra Italia).
În acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă, în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cunoaște cu ușurință aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield contra Regatul Unit, Rasmussen contra Polonia).
Or, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării, nu prevede, printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu, dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr. 19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr. 263/2010).
Se conchide că, în mod evident, condiția legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne, iar în cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se, astfel, art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut că, din actele depuse la dosar, nu au reieșit erori de calcul, însă, printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din OUG nr. 1/2011, rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care, în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
În urma comparării acestor date, arată recurentul, reiese că, de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat.
De asemenea, se învederează că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect, componența venitului, respectiv, cât constituie soldă brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG nr.1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit să fie mai mic decât cel menționat în Anexa nr. 1 la OUG nr.1/2011.
Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate ști dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă sau include și alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că, în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și în anul 2009, precum și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Se arată că este necesară, însă, o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, iar CEDO a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, chiar și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz de speță (cauzele Andrejeva contra Letonia și Bunchen contra Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții contra Germania, Wieczorek contra Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen contra Polonia.
Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat, într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință, iar privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale, în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca, atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler contra Italia, Moskal contra Polonia), iar dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler contra Italia).
Se învederează că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii, însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate”, în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 873/2010, se poate observa cu ușurință că, la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani)”, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, se arată că, pentru a exista un raport de proporționalitate față de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate prin ingerința asupra dreptului de proprietate să fie tot temporare.
Potrivit deciziei nr. 46/2002 a Curții Constituționale „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel.”
Se conchide că statul avea posibilitatea de a diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico-financiare, pensiile speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu), nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).
Prin urmare, o dată în plus, în speță, a fost încălcat art.1 al Primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, arată recurentul, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional, iar principiul „echilibrului echitabil” între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler contra Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa, oricând, în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.l (Cauza Beyeler contra Italia).
Membrului de sindicat nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat Legea nr. 411/2004 tardiv, partea reclamantă nemaiputând în mod obiectiv realiza stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Se concluzionează că membrul de sindicat se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Or, în urma supunerii membrului de sindicat la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acestuia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pus intempestiv într-o situație neprevăzută, de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.
Se concluzionează că, în mod eronat, instanța de fond a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că, în speță, a operat o ingerință disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei membrului de sindicat, cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
Se solicită, pentru aceste motive, admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.
Intimatul Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Prin decizia nr. 871/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art. 1-5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp. art. 15 alin. 2- neretroactivitatea legii, art.16-egalitatea în drepturi a cetățenilor, art.44- dreptul de proprietate privată, art.47 alin.1- referitor la nivel de trai și dreptul la pensie, art.53- restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți și art. 135 alin. 2 lit. f din Constituție - privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
De asemenea, Curtea a reținut, prin aceeași decizie, că prevederile art. 1 - 5 și art. 12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă dispozițiile constituționale și internaționale referitoare la dreptul de proprietate, având în vedere art. 44 din Constituție raportat la art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
S-a reținut, conform considerentelor expuse în cuprinsul deciziei mai sus menționate, printre altele, că dispozițiile legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.2 din Constituție.
Totodată, prin decizia nr. 873/25.06.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 433/28.06.2010, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că dispozițiile art.1 lit.a, b, d - i și art.2-12 din Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituționale în raport cu disp. art. 15 alin. 2, art.47 alin.2, art.53 din Constituție și art.20 raportat la art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Instanța nu este îndrituită să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, după cum s-a statuat prin decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, prin care s-au respins recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G., privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege.
Tot în decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că, referitor la discriminare, instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art.16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art.14 coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei respective.
Decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 Cod pr.civilă, adică de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, decizia pronunțată fiind obligatorie, inclusiv în privința considerentelor acesteia.
Referitor la analiza de compatibilitate cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, se reține că, în conformitate cu disp. art. 20 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin.2 al art.20 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există, în mod incontestabil, o diferență fundamentală: în timp ce Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.
Prin urmare, judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și, chiar dacă s-a pronunțat deja Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului național este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale, constatând că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate având în vedere situația particulară din fiecare speță, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, astfel cum s-a reținut tot în cuprinsul deciziei nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.925/27.12.2011, mai sus menționată.
Din perspectiva reglementărilor internaționale, Curtea reține că, potrivit art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar conform alin.2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor, conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așadar, pentru cercetarea nesocotirii prevederilor art. 1 al primului Protocol adițional la Convenție, se impune ca, fiecare cauză concretă dedusă judecății, să fie analizată amănunțit, sub toate aspectele sale particulare de fapt, pentru a se putea determina, în concret: 1. dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; 2. dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; 3. dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general și a unei proporționalități rezonabile între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În cauza de față, membrul de sindicat B. G. era beneficiarul unei pensii de serviciu stabilită în temeiul Legii nr. 164/2001 și al Legii nr. 179/2004, conform deciziei nr._ din 25.01.2010 a Casei de P. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, pensie al cărei cuantum brut era de 3879 lei, respectiv 3286 lei net la nivelul lunii decembrie 2010.
În conformitate cu art.1 lit.a din Legea nr. 119/2010, pensiile militare de stat - membrul de sindicat B. G. fiind beneficiarul unei asemenea pensii - devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art.3 alin.1 din același act normativ, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, potrivit alin.2 al art.3 din Legea nr.119/2010, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr._ din 27.12.2010 a Casei de P. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, s-a procedat la recalcularea pensiei de serviciu a membrului de sindicat B. G., în baza Legii nr.119/2010 și a HG nr.735/2010, fiindu-i stabilită, începând cu 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 1617 lei, decizia respectivă fiind contestată separat, într-o altă cauză. Decizia de recalculare a pensiei a fost emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.119/2010, pe baza metodologiei stabilită prin HG nr.735/2010, dată în aplicarea legii, hotărâre de guvern ce privește recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Trebuie menționat că HG nr.735/2010, ce a stabilit metodologia de calcul a noului cuantum al pensiei cuvenite membrului de sindicat B. G., a fost abrogată prin art.10 din OUG nr. 1/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 31.01.2011.
OUG nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.81/31.01.2011, privește stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, arătându-se, în expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență că, întrucât în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obținute, în funcție de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, fiind imperios necesară instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în ca, intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010, să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.
La adoptarea OUG nr.1/2011, s-au avut în vedere, astfel cum rezultă tot din expunerea de motive, exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale, toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie, într-un mod obiectiv și justificat.
În conformitate cu disp. art. 1 alin. 1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care, la determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, întrucât, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, acestea se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
De asemenea, potrivit art. 6 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau, exclusiv, pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010- situație ce se regăsește în cauză - se mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010, începând cu luna ianuarie 2011 până la data emiterii deciziei de revizuire, iar conform alin.2 al art.6, diferențele aferente lunii ianuarie 2011, se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
Ca atare, prin decizia nr._ din 12.12.2011 emisă de C. de P. S. a MAI, privind revizuirea pensiei în baza OUG nr.1/2011, membrului de sindicat B. G. i-a fost stabilită, începând cu data de 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 3049 lei, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei fiind avută în vedere metodologia de calcul prevăzută în Anexa 3 a OUG nr.1/2011.
Decizia de revizuire sus-indicată și hotărârea Comisiei de Contestații P. din cadrul MAI, nr.2082/12.03.2012, hotărâre prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de B. G. împotriva deciziei de revizuire a pensiei, au fost contestate în pricina de față.
Se impune a se preciza, totodată, că prin decizia nr. 919 din 06.07.2011, publicată în Monitorul Oficial nr.504/15.07.2011, Curtea Constituțională a constatat că sunt neîntemeiate criticile de neconstituționalitate extrinsecă a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională. De asemenea, s-a constatat că sunt inadmisibile criticile de neconstituționalitate intrinsecă a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2011.
OUG nr.1/2011 a fost aprobată prin Legea nr. 165/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.511/19.07.2011.
Pensia membrului de sindicat B. G. reprezintă un „interes patrimonial”, ce intră în sfera de protecție a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în jurisprudența acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în acest sens (cauza Buchen contra Republicii Cehe, cauza Stec și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii). Înainte de aplicarea Legii nr.119/2010 și recalcularea, respectiv revizuirea pensiilor speciale pe care aplicarea acesteia a presupus-o, acesta se putea prevala de garanțiile oferite de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
De asemenea, pensia de serviciu stabilită în temeiul actului normativ special reprezintă un „interes patrimonial” atât sub aspectul părții contributive - achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat, cât și sub aspectul părții necontributive - care se suportă de la bugetul de stat.
Astfel, în jurisprudența acesteia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a abandonat distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele de natură necontributivă sub aspectul incidenței art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
În cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12.04.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu impune nicio restricție asupra libertății statelor contractante în privința deciziei de a instaura sau nu un sistem de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor ce trebuie acordate în baza unui astfel de sistem. În schimb, din momentul în care un stat contractant instituie o legislație prin care se prevede plata automată a unei prestații sociale - fie că acordarea acestei prestații depinde sau nu de plata prealabilă a unor contribuții ‑ această legislație trebuie considerată ca, generând un interes patrimonial în temeiul câmpului de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile din acest articol ( motivare la care s-a făcut trimitere și în hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referitor la ingerință, aceasta este legală, fiind reglementată de Legea nr.119/2010, urmărind un scop legitim, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale. Ingerința nu este arbitrară, a fost motivată și nu se poate reține, în contextul dat, că norma din dreptul intern nu ar fi suficient de accesibilă, precisă ori predictibilă sau că ar avea caracter discreționar.
După cum s-a arătat în cuprinsul deciziei nr.29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ingerința trebuie analizată din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor ( regula generală și, totodată, prima normă din art.1 din Protocolul nr.1), iar nu precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” ( cea de-a doua normă din același text), fiind greșită susținerea din recurs în sensul că în speță ar fi fost vorba de o privare de proprietate.
În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție nu garantează o pensie într-un anumit cuantum.
Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, din 12.10.2004).
Ingerința statului în dreptul membrului de sindicat B. G. îi dă posibilitatea și unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, marjă care, în acest domeniu, este una extensivă, însă această marjă trebuie să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.
În analizarea raportului de proporționalitate, la care însăși instanța supremă face referire în cuprinsul deciziei nr.29/12.12.2011, având în vedere situația particulară a membrului de sindicat B. G., în raport de cuantumul pensiei medii lunare pentru limită de vârstă la nivelul lunii ianuarie 2011 - de 880 lei, conform statisticii prezentate de Ministerul Muncii și Asigurărilor Sociale - și de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență, Curtea reține că, prin reducerea pensiei acestuia de la 3879 lei brut la 3049 lei brut, nu se poate vorbi de o diminuare de natură să-l pună n situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.
Nu în ultimul rând, se reține că, prin decizia de inadmisibilitate, pronunțată la data de 7 februarie 2012, în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr.119/2010.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat, în cuprinsul deciziei respective, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil.
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume, contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, s-a reținut că pensia datorată reclamantelor în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă, fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor din acea cauză, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor prevăzut de Legea nr.19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie în sensul art.14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, iar faptul că anumite categorii se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, ține de marja de apreciere a statului, diferențele nefiind lipsite de justificare.
Prin urmare, membrul de sindicat B. G. nu a făcut dovada, în concret, că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv, că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, neputându-se reține nici faptul că acesta ar fi discriminat în raport cu alte categorii de pensionari.
Referitor la erorile de calcul al pensiei, se constată că, prin motivele de recurs, se invocă aspecte noi, nesusținute nici prin contestația ce a fost adresată de membrul de sindicat B. G. Casei de P. S. a MAI ( filele 17-20 dosar fond) și nici prin contestația adresată primei instanțe, cum ar fi împrejurarea că membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
S-a pretins că, în urma comparării acestor date, ar rezulta că, de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat, fără a se indica, de altfel, în concret, care este perioada în care se pretinde existența unei asemenea situații.
Cu privire la adeverințele de venituri, astfel cum, corect, a reținut și prima instanță, orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire acestor adeverințe sau a datelor înscrise trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea membrul de sindicat, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
La dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de revizuire, din care rezultă că, în procesul de revizuire a pensiei, C. de P. S. a MAI a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, revizuirea pensiei efectuându-se în raport cu stagiul total de cotizare valorificat în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare, astfel cum se prevede la art.3 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011. De asemenea, cuantumul pensiei a fost stabilit prin împărțirea punctajului mediu anual la stagiul complet de cotizare de 20 de ani, conform disp. art. 6 alin. 2 din Anexa 3 la OUG nr. 1/2011.
Având în vedere probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză și considerentele mai sus arătate, în mod justificat a conchis tribunalul că nu pot fi reținute erori în modul de calcul al pensiei revizuite.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, îl va respinge, în cauză nefiind incidente motivele de modificare a sentinței prev. de art. 304pct. 9 și art. 3041 Cod pr. civilă, invocate în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul I. C. B. prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ ȘI ÎN RETRAGERE, cu sediul în București, ., sector 1, și cu domiciliul ales în București, sector 3, .. 4, ., ., împotriva sentinței civile nr. 5435 pronunțată la data de 27 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-C. DE P., cu sediul în București, sector 1, Piața Revoluției, nr. 1 A, și C. S. DE P. A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, sector 4, .. 3.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2013.
Președinte, Judecători,
C. P. V. D. M. G.
Grefier,
C. O.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
red.CP
tehnored.OC
2 ex./22.03.2013
d.f._ Trib.Prahova
j.f. C. R. I.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1649/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Recalculare pensie. Decizia nr. 189/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
