Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1102/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1102/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 2326/105/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA nr.1102

Ședința publică din data de 16 aprilie 2013

Președinte - E.-S. L.

Judecători - V.-A. P.

- C.-P. B.

Grefier - G. C.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de contestatorul R. G. prin S. C. Militare disponibilizate în Rezervă și Retragere cu sediul ales la SPA C. G. și R. I. V. în București, ..4 . . sector 3 împotriva sentinței civile nr. 86 din data de 11 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale - Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în București, . sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în București, ..7-9 sector 6.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul art.6 din Legea nr. 192/2006, informează asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii, părțile putând să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:

Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului și împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată aflată la filele 5-16 din dosarul Tribunalului Prahova contestatorul a solicitat în temeiul art. 242 alin.2 Cod pr. civilă judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, contestatorul R. G. prin S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, anularea hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului A. Naționale, anularea deciziei de revizuire a pensiei nr._/7.12.2011, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensiei nr._/7.08.2009, obligarea intimatului la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001, a Legii nr. 179/2004, a Decretului nr. 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform Legii nr. 119/2010, H.G. nr. 735/2010, O.U.G. nr. 1/2011 de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale și obligarea intimatului la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, calculate până la data plății efective a pensiei inițiale, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilit în urma revizuirii ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată Comisiei de contestații din cadrul Serviciului.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că deși s-a adresat în termenul legal prevăzut de art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 1/2011 Comisiei de contestații, aceasta nu a soluționat contestația depusă, în sensul că nu a analizat și nu a răspuns tuturor criticilor formulate în ceea ce privește modalitatea și corectitudinea efectuării revizuirii, mulțumindu-se numai să facă o trecere în revistă a actelor normative incidente în cauză.

A arătat că decizia de recalculare a fost emisă în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 735/21.07.2010 iar în decizia de revizuire pe care o contestă se arată în mod eronat că aceasta ar fi fost emisă numai în temeiul Legii nr. 119/2011, în condițiile în care, chiar decizia de recalculare indică drept temei H.G. nr. 735/2010.

A afirmat că decizia de revizuire este lovită de nulitate absolută din considerentul că ar trebui revizuită o decizie de recalculare emisă în mod legal, decizia de recalculare neavând însă temei legal.

A menționat că, plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., membrii S.C.M.D. beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare a fost dispusă, însă este lipsită de această proprietate.

A precizat că măsura privind revizuirea pensiei stabilită prin legi speciale, aflată în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României.

A arătat că, prin revizuirea pensiei sale se încalcă un principiu al drepturilor câștigate, principiu ce are consacrare jurisdicțională.

Se susține că, în măsura în care din vina exclusivă a statului român, prin intermediul instituțiilor sale, nu se poate reconstitui venitul lunar pe care l-a realizat, este depunctat, utilizându-se cuantumului soldei de grad și al soldei de funcție minime, ceea ce este de forța evidenței că este, pe de-o parte, o încălcare a dreptului de proprietate, pe de altă parte o încălcare a principiului drepturilor câștigate.

În subsidiar, a arătat că înțelege să conteste cuantumul pensiei stabilite prin decizia de revizuire, întrucât decizia de revizuire nu cuprinde primele care i-au fost acordate de-a lungul timpului și al treisprezecelea salariu.

A arătat că, de asemenea, decizia de revizuire nu a luat în calcul grupa de muncă în care a lucrat de-a lungul timpului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 C.p.c. și Legea nr. 263/2010.

În dovedirea cererii, a depus la dosar, în copie, înscrisuri.

La data de 29.05.2012, contestatorul a depus cerere completatoare arătând că i-a fost emisă o nouă decizie de revizuire a pensiei nr._/23.032.2012 prin care i s-a stabilit un nou cuantum al pensiei și a arătat că înțelege să conteste și această decizie de revizuire precum și răspunsul negativ primit din partea Comisiei de Contestații.

Prin întâmpinare, s-a invocat excepția prematurității contestației.

S-a arătat, în susținerea excepției, că acțiunea este prematură, întrucât nu este îndreptată împotriva unei hotărâri emise de Comisia de Contestații Pensii din cadrul M.A.P.N. ci împotriva deciziei de revizuire a pensiei.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

La termenul din 11.03.2013, intimații, prin reprezentant, au arătat că nu mai înțeleg să susțină excepția prematurității contestației.

Prin sentința civilă nr.86 din 11 ianuarie 2013 Tribunalul Prahova a respins contestația precizată și completată formulată de contestatorul R. G. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Contestatorul a avut calitatea de cadru militar, iar potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2011, „pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.”

Prin decizia nr._/7.12.2011 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr. 1/2011, contestatorului i s-a stabilit o pensie în cuantum total brut de 2669 lei.

Prin decizia_/23.02.2012 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr. 1/2011, i-a fost stabilită o pensie în cuantum total brut de 2774 lei.

În cauza A. și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică a abrogat mai multe sisteme speciale de pensie, inclusiv pe cel al militarilor, tocmai pentru a asigura echilibrul bugetar și pentru a corecta inegalitățile dintre diferitele sisteme de pensii. În baza H.G. nr. 735/2010, pensiile foștilor militari trebuiau să fie recalculate și incluse în sistemul de pensii publice în termen de cinci luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

Mai arată instanța de fond că Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil totodată și militarilor. Pensiile acestora din urmă au fost recalculate prin determinarea stagiilor de cotizare și a punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiari și stabilirea cuantumului fiecărei pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu o perioadă de contribuție.

O.U.G. nr. 1/2011 a abrogat H.G. nr. 735/2010, modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor și a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general.

Curtea a statuat în cauza sus-menționată că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; Jankovic c. Croației decizi, nr._/98; Kuna c. Germaniei, decizie, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00; Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).

Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României[2], decizia din 6 decembrie 2011, nr._/11 și_/11).

În speță, menționează tribunalul, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

În această privință, Curtea a constatat că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general prevăzut de Legea nr. 263/2010 și a arătat că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.

De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor (a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr._/11).

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.

În speță, Curtea a reținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

Tribunalul a constatat că raportat la această decizie, situația din prezenta cauză fiind similară, poate reține, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.

În ceea ce privește încălcarea principiului neretroactivității legii, invocată de către contestator, se observă de către instanța de fond că O.U.G. nr. 1/2011 nu dispune pentru trecut, pensiile încasate în temeiul vechii legi nefiind afectate.

Procedura de revizuire privește doar cuantumul pensiei de care va beneficia contestatorul în viitor, neefectuându-se recalcularea drepturilor dobândite anterior, în baza unei alte legi.

Referitor la susținerile contestatorului cu privire la existența unui „drept câștigat”, instanța de fond a constatat că O.U.G. nr. 1/2011 nu suprimă dreptul la pensie al contestatorului, prin acest act normativ dispunându-se recalcularea acesteia.

De asemenea, nu a putut reține lipsa temeiului juridic al emiterii deciziei de revizuire, aceasta fiind emisă în baza O.U.G. nr. 1/2011.

În ceea ce privește verificarea modului de stabilire a drepturilor din pensie, instanța a apreciat că aceasta nu se putea face doar în baza înscrisurilor depuse la dosar, expertiza de specialitate fiind singurul mijloc de probă concludent prin care se putea verifica atât punctajul mediu anual cât și drepturile de pensie stabilite prin deciziile contestate, iar contestatorul nu a solicitat administrarea probei cu expertiză de specialitate, ci doar a probei cu înscrisuri.

Întrucât eventualele erori cu privire la modul de calcul al drepturilor de pensie cuvenite contestatorului nu puteau fi constatate decât în urma administrării acestui mijloc de probă, instanța a respins contestația precizată și completată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței Tribunalului Prahova a declarat recurs contestatorul R. G. prin S. C. Militare disponibilizate în Rezervă și Retragere criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304¹ Cod pr. civilă.

Arată recurentul că prin decizia contestată s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul acesteia în baza Legii nr. 119/2010 (art.1 lit. a), pensia fiind redusă drastic, iar în mod eronat instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că în speță nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și deci, legală.

Se învederează că potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar conform art. 3 din Legea nr.119/2010, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin.2 al art.3, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Se arată că instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității decizie emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională - ce este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului - are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Se învederează că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.

Se conchide că prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.

Curtea Europeană, arată recurentul, a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

Ca atare, constatarea anterioară a constituționalității Legii nr.119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.

Instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea flagrantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.

Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce statuează, la alin.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional

Instanța de fond avea obligația, conform susținerilor recurentului, de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.

Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea se impune și instanțelor interne (în acest sens, se invocă decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale).

Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.

În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul arată că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun, dreptul la pensia de serviciu născându-se în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.

Se învederează că începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții contra Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art.1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.

În plus, Curtea a adăugat că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva contra Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).

Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art.14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții contra Regatului Unit, Andrejeva contra Letonia).

Curtea a observat, arată recurentul, că în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Apostolakis contra G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz contra Austria și Bunchen contra Republica Cehă).

Se concluzionează astfel că și pensia de serviciu stabilită de autoritățile române printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.

Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente, dimpotrivă, CEDO statuând că dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Banfield contra Regatul Unit, Apostolakis contra G.).

Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson contra Islanda, Rasmussen contra Polonia, Wieczorek contra Polonia).

Se învederează că prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit.i din Legea nr.263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului și asta chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.

În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, fiind vorba de o eliminare integrală și ireversibilă a dreptului, iar nu de o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.

Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate, iar chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.

Susține recurentul că acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.

Consideră recurentul că tribunalul ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție: a. legalitatea; b. existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul general; c. proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; d. prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; e. nediscriminarea.

În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler contra Italia, Iatridis contra G., Wieczorek contra Polonia).

Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.

În ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege, respectiv de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.

Întotdeauna principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich contra Franța, Beyeler contra Italia).

În acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield contra Regatul Unit, Rasmussen contra Polonia).

Or, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.

Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).

Se conchide că în mod evident condiția legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne, iar în cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

Referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din OUG nr. 1/2011 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.

Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.

În urma comparării acestor date, arată recurentul, reiese că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat.

De asemenea, se învederează că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect, componența venitului, respectiv cât constituie brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.

Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG nr.1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit să fie mai mic decât cel menționat în Anexa nr. 1 la OUG nr.1/2011.

Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate ști dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă sau include și alte drepturi bănești.

Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.

Se arată că este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, iar CEDO a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva contra Letonia și Bunchen contra Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții contra Germania, Wieczorek contra Polonia).

Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen contra Polonia.

Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință, iar privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.

Principiul „bunei guvernări” impune ca atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler contra Italia, Moskal contra Polonia), iar dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler contra Italia).

Se învederează că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate”, în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.

Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani)”, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.

Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, se arată că pentru a exista un raport de proporționalitate față de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate/prin ingerința asupra dreptului de proprietate să fie tot temporare.

Potrivit deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel.”

Se conchide că statul avea posibilitatea de a diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico-financiare, pensiile speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.

Or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.

Acest scop legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).

Prin urmare, o dată în plus, în speță a fost încălcat art.1 al Primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.

Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, arată recurentul, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.

Așa cum s-a reținut și prin decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.

Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional, iar principiul „echilibrului echitabil” între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler contra Italia).

Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.l (Cauza Beyeler contra Italia).

Membrului de sindicat nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.

De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, partea reclamantă nemaiputând în mod obiectiv realiza stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.

Se concluzionează că membrul de sindicat se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.

Or, în urma supunerii membrului de sindicat la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acestuia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pus intempestiv într-o situație neprevăzută, de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.

Se concluzionează că în mod eronat instanța de fond a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că în speță a operat o ingerință disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei membrului de sindicat, cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.

Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.

Intimații M. A. Naționale și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale deși au fost legal citați cu această mențiune, nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată, contestatorul S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul său R. G., a solicitat, în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale – C. de Pensii și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea Hotărârii comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul M.A.N., anularea deciziilor de revizuire a pensiei, prima indicată în tabelul nr.1 la rubrica, „decizie contestată” nr._/7.12.2011, și a deciziei de revizuire ulterioară nr._ /7.12.2011, menținerea deciziei de stabilirea a cuantumului pensiei, astfel cum este menționată la rubrica „decizie emisă în temeiul Legii nr.164/ 2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977, plătită în luna decembrie 2010”, obligarea intimaților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.164/2001, a Legii nr.179/2004, a Decretului nr.214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform Legii nr.119/2010, H.G. nr.735 /2010 și O.U.G. nr. 1/2001 de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, precum și obligarea intimaților la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale.

Pe fondul cauzei, Curtea reține că membrul de sindicat R. D. G. era beneficiarul unei pensii militare de stat în baza deciziei nr._ din data de 29.10 .2008 în cuantum brut la acea dată de 3116 lei, iar prin decizia nr._/31.12.2010 s-a dispus recalcularea acesteia în baza Legii nr. 119/2010 ajungându-se la o pensie brută în cuantum de 1704 lei. S-a efectuat astfel trecerea la o pensie în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificarea formulei de calcul a drepturilor de pensie, astfel cum aceasta este detaliată în HG nr. 735 /201, respectiv, în esență, prin determinarea stagiilor de cotizare și punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiar .

Ulterior a intrat în vigoare OUG nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, prin care s-a abrogat hotărârea de guvern mai sus-menționată și s-au schimbat din nou regulile de calcul a pensiei, cu rolul declarat de a „ nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere, având în vedere exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat .

În conformitate cu disp.art. 1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art. 1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, urmau a se revizui, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.

La data de 7.12.2011, în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2011 mai sus amintite, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-a emis recurentului –contestator decizia nr._ /7.12.2011 privind revizuirea pensiei prin care i s-a majorat cuantumul pensiei brute anterior recalculate la suma de 2669 lei . Ulterior, la data de 23.02.2012 s-a emis o nouă decizie de recalculare, potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 1/2011, contestată în prezenta cauză, majorându-se cuantumul pensiei la suma de 2774 lei.

În ceea ce privește legalitatea deciziilor de revizuire și recalculare contestate în raport cu normele interne, așa cum a arătat și instanța de fond, aceastea au fost emise în acord cu disp. Legii nr. 119 /2010 și a OUG nr. 1/2011, iar conformitatea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 care a avut scop eliminarea pensiilor de serviciu cu principiile constituționale a fost recunoscută de către Curtea Constituțională prin deciziile nr.871 și 873 din 25.06.2010.

Astfel, prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art.1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale în raport cu dispozițiile constituționale ale art.15 alin.2, neretroactivitatea legii, art. 16-egalitatea în drepturi, art.44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin.1 - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53- restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin.2 lit.f privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Prin decizia în interesul legii nr. 29/2011, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330⁷ Cod pr.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii sau al discriminării, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.

Pe de altă parte, mai arată instanța supremă, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță, în temeiul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au forță constituțională și supralegislativă.

Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul internațional. Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. În acest sens, în jurisprudența constantă a CEDO s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe propria răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale,chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din.9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthel nr. C 106/77)

De altfel, prin decizia nr. 1344 din 9.12.2008 Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este contradictorie cu aceasta”.

Prin prisma reglementărilor internaționale, Curtea reține următoarele:

Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art.1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.

A..2 al acestui articol arată că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziții, pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a acestui articol, atât sub aspectul părții contributive (partea care se achită de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (parte care se suportă de bugetul de stat). În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec s.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004.

Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, cauza Moskol contra Poloniei 2009).

Ingerința statului în dreptul membrului de sindicat – persoană fizică- îi dă posibilitatea și unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuie să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.

În analizarea acestui grad de proporționalitate, având în vedere situația particulară a membrului de sindicat, în raport de cuantumul pensiei medii lunară în trimiestrul I din 2012 (766 lei conform statisticii prezentate de Institutul Național de S.), de pensia socială minimă garantată în cuantum de 350 lei și de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență, Curtea reține că prin reducerea pensie sale la suma de 2774 lei ( fila 45 dosar de fond), nu se poate vorbi de o diminuare de natură să pună partea în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.

Nu în ultimul rând, instanța reține că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11, 4588/11), a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr.19/2010.

Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00 și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09;_/08,_/0,_/08 și_/08 par.55).

Curtea a reamintit, în acest sens, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cel mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr.4423/11 și_/11).

În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

Pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.

În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor, deși substanțială, constituia o modalitate de a interpreta aceste pensii în regimul general al pensiilor prevăzut de Legea nr.19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.

Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.

De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie în sensul art.14 din Convenție în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, iar faptul că anumite categorii se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține de marja de apreciere a statului, diferențele nefiind lipsite de justificare.

În mod similar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și în cauza C. A. și alții contra României, în care s - a avut în vedere chiar situația particulară a pensiilor de serviciu ale cadrelor militare și reforma produsă prin Legea nr. 119 /2010, apreciind încă o dată că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor.

Curtea europeană a considerat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

Instanța de recurs concluzionează, prin urmare, că intimatul -contestator nu a făcut dovada în concret că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.

În ceea ce privește criticile privind calculul pensiei Curtea constată că la dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziilor de revizuire, din care rezultă că s-a stabilit cuantumul pensiei prin determinarea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual în conformitate cu Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în anexa 3 a OUG nr.1/2011.În procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a Ministerului A. Naționale a valorificat documentele doveditoare aflate la dosarul de pensie, în urma identificării tuturor veniturilor realizate lunar pentru perioadele care constituie stagiul de cotizare, iar pensia a fost revizuită începând cu data de 01.01.2011,conform prevederilor legale.

Motivele de nemulțumire ale recurentului –contestator privind modalitatea de calcul al cuantumului pensiei în raport de toate actele care au stat la baza deciziei de revizuire, statele de plată în baza cărora au fost emise adeverințele de venit și toate ordinele de zi și fișele fiscale apar nefondate și pentru aceea că acesta nu a indicat concret în ce constă propriu –zis greșeala de calcul și nu a produs probe în sensul existenței unor eventuale erori de calcul sau de preluare greșită a datelor privind cuantumul soldei lunare, în raport de datele înscrise în buletinul de calcul depus la dosarul de fond.

Pentru aprecierea corectitudinii calculului pensiei revizuite în raport de situația veniturilor realizate lunar stabilite ca baza de calcul pentru pensie era necesară efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, fiind excesiv a se solicita intimatei să depună la dosarul cauzei toate statele de plată în baza cărora au fost emise adeverințele de venit, toate ordinele de zi și fișele fiscale pe baza cărora s-a întocmit situația de venituri.

In plus, se impune, de asemenea, a se preciza, cu privire la adeverințele de venituri eliberate de unitățile în care membrul de sindicat și-a desfășurat activitatea, că orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire a acestor adeverințe sau a datelor înscrise trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea membrul de sindicat, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.

Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul formulat de contestator și să mențină ca legală și întemeiată sentința pronunțată de instanța de fond.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul R. G. prin S. C. Militare disponibilizate în Rezervă și Retragere cu sediul ales la SPA C. G. și R. I. V. în București, ..4 . . sector 3 împotriva sentinței civile nr. 86 din data de 11 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimații M. A. Naționale - Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în București, . sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în București, ..7-9 sector 6.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 16 aprilie 2013.

Președinte Judecători

E.-S. L. V.-A. P. C.-P. B.

Grefier

G. C.

Red.SEL

Tehnored.GC

2 ex./15.05.2013

d.f. Tribunalul Prahova nr._

j.f.R. I. C.

Operator de date cu caracter personal

nr.notificare 3120/2006

← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 153/2013. Curtea...		Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1019/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Asigurări sociale. Decizia nr. 97/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Recalculare pensie. Decizia nr. 2016/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie privind alte drepturi de asigurări sociale. Decizia nr. 239/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 153/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1019/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1482/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Asigurări sociale. Decizia nr. 1044/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Asigurări sociale. Decizia nr. 657/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI