Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 153/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 153/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 22-01-2013 în dosarul nr. 1591/105/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA nr.153

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2013

Președinte - E.-S. L.

Judecători - V.-A. P.

- I. L.

Grefier - M. I.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, cu sediul în București, ..3, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 4814 din data de 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimatul –contestator Z. G., domiciliat în Ploiești, ., ..

Cerere de recurs scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul art.6 din Legea nr. 192/2006, informează asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii, părțile putând să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,

Se învederează instanței că la dosarul cauzei, prin Serviciul registratură, sub nr.1091 din data de 18 ianuarie 2013, intimatul-contestator a depus note scrise.

Se mai învederează că prin cererea de recurs, intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Față de împrejurarea că recurenta-intimată a solicitat judecarea cauzei în lipsă, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ / 2012, contestatorul Z. G. a chemat în judecată intimații Ministerul Administrației și Internelor – C. Sectorială de P. a Ministerului Administrației și Internelor, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea deciziei nr._/12.12.2011, menținerea în plată a deciziei de pensionare nr._/05.12.2007 emisă în temeiul Legii nr.179/2004 și restituirea sumelor reținute nelegal, anularea deciziei de revizuire și pentru recuperarea dreptului de proprietate asupra gradului militar, precum și suspendarea deciziilor a căror anulare se solicită până la soluționarea prezentei cauze.

În subsidiar, contestatorul a învederat că, în situația respingerii primului capăt de cerere, solicită recalcularea cuantumului pensiei

În motivarea acțiuni, contestatorul a arătat că a fost ofițer în cadrul M.A.I., având o vechime în serviciu de 41 de ani, iar la data de 01.11.2007 a fost pensionat în baza Legii nr.179/2007, beneficiind astfel de o pensie militară de stat.

A mai precizat contestatorul că prin decizia nr._/12.12.2011 s-a dispus, în mod nelegal, revizuirea pensiei de serviciu, conform O.U.G. nr.1/2011, ocazie cu care s-a produs o diminuare a cuantumului acesteia la suma de 719 lei, urmând ca, în aplicarea aceluiași act normativ, să restituie suma de 8.628 lei încasată în plus în perioada 01.01.2011 – 31.01.2011.

Totodată, contestatorul a învederat că decizia contestată este netemeinică și nelegală, ca urmare a discriminării, a încălcării dreptului de proprietate, a principiilor neretroactivității legii și legalității în drepturi, a principiului dreptului câștigat.

În dovedirea acțiunii, contestatorul a depus la dosarul cauzei, în copie, contestația formulată împotriva deciziei de revizuire a pensiei nr._/12.12. 2011 adresată comisiei de contestații pensii din cadrul M.A.I., confirmare de primire, carte de identitate, decizia nr._/05.21.2007 privind pensia de serviciu anticipată, decizia nr._/12.12.2011 privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.1/2011, cupoane de pensie aferente lunilor decembrie 2011 și ianuarie 2012.

În raport de susținerile contestatorului, intimata C. de P. Sectorială a M.A.I. a formulat, în baza dispozițiile art. 115- 118 Cod pr.civilă întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.4814 din data de 03.10.2012 s-a admis în parte contestația completată formulată de contestatorul Z. G. în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administrației și Internelor - C. Sectorială de P. și, în consecință, s-a anulat decizia de revizuire nr._/12.12.2011 emisă de către intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației, și s-a menținut în plată a decizia de pensionare nr._/05.12.2007, stabilită în temeiul Legii nr.179/2004, fiind obligați în solidar intimații la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.179/2004 (pensie inițială) și pensia revizuită potrivit Legii nr.119/2010, H.G. nr.735/2010 și O.U.G. nr.1/2001 de la data emiterii deciziei de revizuire și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, sumă pentru care s-a dispus actualizarea cu indicele de inflație de la data plății efective.

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de revizuire contestată și pentru recuperarea dreptului de proprietate asupra gradului militar ca neîntemeiat, precum și cererea de suspendare a deciziei de revizuire, ca rămasă fără obiect, luându-se act că nu se solicită obligarea la cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că prin decizia nr._/05.12.2007 emisă de M.I.R.A. – C. de P. s-a stabilit, în favoarea contestatorului Z. Gh. G., o pensie de serviciu anticipată în cuantum de 2.683 lei.

Ulterior, la data de 12.12.2011, a fost emisă decizia nr._ privind revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.1/2011 prin care Ministerul Administrației și Internelor – C. de P. Sectorială a revizuit, începând cu data de 01.01.2011, pensia contestatorului, rezultând o pensie brută în cuantum de 2.883 lei, diminuată față de pensia inițială – 3.602 lei, conform cuponului de pensie aferent lunii decembrie 2011.

Astfel, instanța de fond a apreciat că, în speță, contestatorul trebuie să aibă beneficiul și satisfacția plății pensiei cuvenite și datorate, în condițiile în care entitatea juridică, respectiv intimata C. de P. Sectorială, ca emitentă a actului de dispoziție, are prerogative și răspunderi clare, exprese, limitate și exclusive în ceea ce privește competența și obligația justei rețineri și a valorificării tuturor actelor care trebuie să realizeze toate condițiile necesare de conținut și formalism, depuse de partea interesată în dosarul administrativ de pensie aflat în posesiunea acestei entități, sub condiția și obligativitatea interpretării și aplicării corecte și teleologice a normelor de drept în materie, aceasta în folosul evident al justei aplicări a normei de drept material și substanțial.

În opinia primei instanțe, contestatorul trebuie să beneficieze de un regim de securitate socială, cu evitarea diminuării injuste a prestației de bătrânețe, pe toată durata riscului social, dreptul constituțional la plata venitului de înlocuire cu titlu de pensie lunară trebuind a se realiza, cu evitarea, astfel, a abuzului de drept din partea entităților juridice intimate, ca prepuși ai statului.

Pentru soluționarea justă și legală a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, au fost reținute și valorificate inclusiv următoarele argumente de fapt și de drept:

Astfel, s-a reținut faptul că decizia de revizuire contestată prin cererea formulată a fost dată cu încălcarea mai multor dispoziții imperative care atrag sancțiunea nulității absolute.

Contestatorul beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei, iar dacă normele naționale vin în contradicție directă cu prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, trebuie să se aplice, conform art.209 din Constituția României reglementările internaționale, ocazie cu care s-ar fi constatat că a avut loc o privare de proprietate a reclamantului, dar și faptul că O.U.G. nr.1/2011 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru această privare.

În acest context, reducerea pensiei lunare ca urmare a revizuirii și imposibilitatea de recuperare a sumelor de bani aferente, determină ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Revizuirea pensiei aflată în plată în luna decembrie 2011, încalcă atât principiul neretroactivității legii, cât și principiul drepturilor câștigate.

Pensia de serviciu stabilită în favoarea contestatorului a fost revizuită în temeiul O.U.G. nr.1/2011, emițându-se în acest sens decizia criticată prin care i s-a fixat un cuantum lunar diminuat.

Potrivit dispozițiilor art.1 din OUG nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională „pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor pentru care, la determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art.5 alin.4 din această lege, se revizuiesc din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate de beneficiari”.

Conform art.1 lit.a din Legea nr.119/2010, pensiile de serviciu ale personalului militar au devenit pensii în înțelesul Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.

În fapt, prin acest act normativ au fost desființate pensiile de serviciu reglementate de Legea nr.179/2004, fiind dispusă aprecierea ca pensii contributive, conform normelor de drept incidente și aplicabile sistemului public de pensii.

Procedându-se la analizarea deciziei contestate, văzând inclusiv petitul și cererile cu care a fost investită instanța de judecată, prin prisma dispozițiilor legale interne, incidente în cauză, respectiv O.U.G. nr.1/2011, s-a apreciat de instanța de fond că decizia a cărei desființare se solicită, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale interne, prevederile care au stat la baza revizuirii anterioare a pensiei astfel dispusă prin Legea nr.119/2010, fiind declarate constituționale prin deciziile nr. 871 și 873/2010 ale Curții Constituționale.

Pe de altă parte însă, din perspectiva reglementărilor internaționale, trebuie valorificate și reținute următoarele aspecte:

Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art.1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice, în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.

A..2 al acestui articol arată că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor, conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziții, drepturile care decurg din contribuțiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituie drepturi patrimoniale care intră sub protecția art.1 din Protocol.

Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată.

Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, Cauza Moskal contra Poloniei, 2009).

Ori, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată, cu consecința diminuării dreptului pecuniar reprezentând pensie de serviciu, impune persoanelor cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă și disproporționată, fără a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au forță constituțională și supralegislativă.

Potrivit prevederilor art.20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Mai arată instanța de fond că este cunoscut faptul că normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern.

Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, așadar și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

În același sens, în jurisprudența constantă a CEDO și a Curții de Justiție a Uniunii Europene - CJUE- s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal nr.C 106/77).

De altfel, prin Decizia nr.1344/09.12.2008, Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”.

În acest sens, și Comisia Europeană în Cauza „C-310/10 A. și alții", având ca obiect o cerere de pronunțare de către Curtea de Apel Bacău a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, a statuat în sensul că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii.

În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii.

Aceste instanțe sunt, în opinia Comisiei, obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat acesta de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea dispozițiilor legislative naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.

Deși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că interpretarea Convenției și a actelor adiționale trebuie făcută în maniera în care statele să poată respecta obligațiile internaționale și să nu împiedice tendința actuală de extindere și intensificare a cooperării internaționale, tot aceasta a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate nu acordă o protecție echivalentă cu cea asigurată de Convenție, trebuie aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenției în calitate de instrument constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaționale (23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75).

În accepțiunea CEDO, o privare de proprietate nu este posibilă fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar diminuarea substanțială a pensiei, prin efectul legii, aduce atingere esenței dreptului la pensie și constituie o gravă încălcare a art.1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției.

Legat de distincția între partea contributivă și suplimentul din partea statului, ca și componente ale pensiei de serviciu, se impune a se preciza că în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, practică care a evoluat în timp, s-a ajuns la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.l din Protocolul nr.l, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivității sau este stabilită în baza unei legi speciale.

Astfel, în cauza Buchen contra Republicii Cehe din 26 noiembrie 2002 (C._-97), Curtea a reținut că dreptul la pensie stabilit de autoritățile publice sub imperiul unei legi este un „bun” în sensul Convenției.

În cauza K. contra Austria s-a stabilit de către Curte că dreptul la pensie nu este ca atare garantat de convenție, dar, conform jurisprudenței instituțiilor drepturilor omului, dreptul la pensie care derivă din exercitarea unor raporturi de muncă, poate fi asimilat, în anumite circumstanțe, dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens și cauza Apostolakis vs. Greece nr._/07 - 22 octombrie 2009).

În cauza Ștec ș.a. împotriva Regatului Unit din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dacă statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții, acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.l din Protocolul adițional la convenție.

Curtea a abandonat, în acest fel, distincția dintre beneficiile de natură contributivă și cele necontributive sub aspectul incidenței art.l din Protocolul adițional la Convenție.

Având în vedere că, în speță, contestatorul era titularul unui „bun” în sensul art.l din Protocolul 1, urmează a fi analizată măsura în care ingerința autorităților publice, a statului în exercitarea dreptului la respectarea bunului a avut ca efect privarea acesteia de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.l, păstrarea unui just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului.

Se apreciază de prima instanță că intervenția statului de a elimina pensia de serviciu prin recalcularea numai în raport de principiul contributivității, reprezintă în mod incontestabil, o ingerință în exercițiul unui drept legal dobândit, astfel că, acest amestec este permis numai în măsura în care corespunde unui interes de ordin general și este proporțional cu scopul urmărit.

De altfel, prin Decizia nr.29/12.12.2011 pronunțată de Î.C.C.J. se reține că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta, in abstracto, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice, in concreto, efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.

Se mai precizează în considerentele sentinței că nimic nu se opune ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (sens în care poate fi menționată cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, §§ 99 - 104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce s-a procedat astfel, instanțele sunt degrevate a evalua, ele însele, efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului.

Pe de altă parte, mai arată prima instanță, Înalta Curte a reținut că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum, nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiul cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.

În același sens, Înalta Curte are în vedere și considerentele Deciziei nr. 1344/09.12.2008 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că „de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”.

Deși considerentele respective vizează preeminența dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis și în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art.20 alin.2 din Constituție care prevăd aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale, în cazul în care există neconcordanțe între acestea și legile interne.

Așa cum s-a stabilit prin Decizia nr.20/02.02.2000 a Curții Constituționale, aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor care au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere.

Titularii de pensii speciale au devenit, astfel, titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), acest act normativ reprezentând în mod evident o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al contestatorului, în raport cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul a apreciat că trebuie avută în vedere, inclusiv decizia Curții Constituționale nr.120/15. 02.2007 care prevede că, în cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior.

În exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, însă statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea aceste dispoziții.

Atunci când este cazul, ca în speța dedusă judecății, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, a Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art.11, art.20 și art.148 din Constituție, dispoziții potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autoritatea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, a cărei aplicabilitate este prioritară și obligatorie pentru instanțele judecătorești naționale, garantează în art.8 că „orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege”.

Este evident și de netăgăduit, în opinia primei instanțe, dreptul statului de a legifera și de a înlătura eventuale inechități în ceea ce privește condițiile de stabilire și plată a diferitelor prestații de bătrânețe, dar această operațiune se impune a fi efectuată, astfel încât să nu aducă atingere dreptului de proprietate, substanței dreptului acordat și legiferat, iar măsura să fie previzibilă și să nu supună destinatarii acesteia la o sarcină excesivă și disproporționată.Ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.23 și paragraful 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza S. și alții împotriva României, publicată în M.Of. nr.99 din 02 februarie 2006).

Contestatorul, al cărui drept la pensie de serviciu i-a fost stabilit sub imperiul legii anterioare, previzibile, avea dreptul la o continuitate în ceea ce privește evoluția acelei legi în viitor.

Ori, reducerea pensiei s-a produs începând cu luna ianuarie 2011, prin O.U.G. nr.1/2011, în mod total și evident imprevizibil.

Mai mult decât atât, diminuarea pensiei lunare a contestatorului ca urmare a recalculării și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere, au condus, apreciază tribunalul în continuare, la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, supunând contestatorul la o sarcină exorbitantă.

Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ și prin înlăturarea totală și imprevizibilă a dreptului la pensia specială, titularul dreptului material este pus în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată, aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activității sale de cadru militar, nu a avut șansa de a-și suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilități și interdicții totale, în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de șansa suplimentării veniturilor lor, în lipsa oricăror incompatibilități și interdicții.

Cât despre beneficiul societății rezultat din reducerea fostelor pensii de serviciu prin O.U.G. nr.1/2011, acesta este apreciat minim dacă se are în vedere numărul limitat al categoriilor de persoane beneficiare ale acestei pensii.

În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea pensiei lunare aflată în plată, se reține de instanța de fond că, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: 1.Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2.Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Dreptul la pensie a fost asimilat dreptului de proprietate și în cauzele Gaygusuz împotriva Austriei din anul 1996 sau în cauza Stubbings ș.a. împotriva Marii Britanii din 1996.

Tot astfel, încă din anul 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, în situația în care statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții, acea legislație trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenție.

Din cuprinsul tuturor acestor decizii se trage concluzia că dreptul la pensie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la Convenție, iar reducerea pensiei, precum și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani constând în pierderea suferită reprezintă, indiscutabil, o ingerință care a avut ca efect privarea contestatoarei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

De asemenea, procedându-se la recalcularea pensiei și la lipsirea de o parte a dreptului de pensie deja câștigat, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al acesteia, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție.

Referitor la capătul de cerere privind anularea deciziei de revizuire contestată în ceea ce privește recuperarea dreptului de proprietate asupra gradului militar, instanța de fond a reținut că, potrivit art.3 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare „gradul militar este un drept al titularului și reprezintă recunoașterea in plan social a calității de cadru militar. Gradul de ofițer, maistru militar și subofițer nu se poate pierde decât in cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.

Așa fiind, este evident că, în speță, gradul militar reprezintă o recunoaștere a calității sociale de cadru militar, fără caracter patrimonial, iar situațiile în care un cadru militar în activitate, în rezervă sau în retragere poate fi degradat, sunt expres și limitativ prevăzute în art.67 și 69 Cod penal.

Conform art.67 Cod penal „pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și dreptului de a purta uniformă”.

Raportat la textul de lege menționat în precedent, este evident că, în speță, contestatorul Z. Gh. G. nu se regăsește în niciuna dintre situațiile sus arătate, cu precizarea că, în cazul în care, acesta ar fi fost degradat, acest fapt ar fi fost consemnat în livretul militar al acestuia, fapt nedovedit în cauza dedusă judecății, motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins ca fiind neîntemeiat.

Prima instanță a luat act de susținerea contestatorului în sensul că nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând în acest sens disp. art. 304 pct. 9 și art. 304¹ din Cod pr.civilă

Consideră recurenta că soluția instanței de fond este greșită, fiind în neconcordanță cu dispozițiile legale aplicabile în cauza dedusă judecății.

Învederează recurenta că așa cum a arătat instanței de fond, odată cu . Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum și a H.G. nr. 735/2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor (act normativ în vigoare în perioada de referință), C. de P. Sectorială a M.A.I. a procedat la recalcularea pensiei intimatului-contestator, conform reglementărilor din cuprinsul actelor normative incidente.

În aceste condiții, în considerarea dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 735/2010 (act normativ în vigoare în perioada de referință), pensia membrului de sindicat a fost recalculată, sens în care la data de 27.12.2010 au fost emise deciziile de recalculare a pensiilor contestate, prin care au fost stabilite noile cuantumuri al acestora, începând cu data de 01.01.2011.

Datorită faptului că în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi. Guvernul României a adoptat, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

În ceea ce privește motivarea conform căreia recurenta nu a respectat o hotărâre judecătorească deoarece a emis o altă decizie de pensie în loc de a pune în executare sentința civilă pronunțată în dosarul nr._, susține că este vădit neîntemeiată.

Astfel, deși membrul de sindicat a solicitat anularea deciziei de recalculare a pensiei din data de 27.12.20.10, de la momentul promovării acțiunii și până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive în cauză, decizia supusă anulării a fost revocată în mod tacit, prin emiterea unei alte decizii de pensie, în temeiul art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 1/2011, care reglementează în mod expres faptul că: „Pensiile prevăzute la art. 1 lit.a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari”.

Întrucât decizia de recalculare, nu mai producea efecte juridice, la momentul la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă, consideră recurenta că era în mod evident cauza rămasă fără obiect, iar interesul promovării și susținerii acțiunii, era stins.

Pe cale de consecință, recurenta nu a putut pune în aplicare o hotărâre judecătorească pronunțată în considerarea unei situații de fapt care nu mai exista la momentul soluționării procesului, la 12.12.2011, fiind în mod legal emisă decizia de revizuire pensie.

Pe de altă parte, efectul expres la aplicării dispozițiilor art. 1 și art. 6 din O.U.G. nr. 1/2011 constă în menținerea în plată a pensiei intimatului-contestator, în cuantumul avut în luna decembrie 2010, până la emiterea deciziei de revizuire la care face referire art. 1 din actul normativ mai sus menționat.

Cu alte cuvinte s-a consfințit dreptul intimatului-contestator de a primi începând din luna ianuarie 2011 un cuantum al pensiei identic cu cel din luna decembrie 2010, până la data la care se va realiza revizuirea pensiei, conform procedurii instituită de O.U.G. nr. 1/2011.

Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 1/2011 „pentru revizuirea pensiilor prevăzute la art. 1 se utilizează metodologia de calcul prevăzută în Anexa nr. 3”, cercetând metodologia la care se face referire în art. 3 se constată că aceasta reglementează în mod detaliat toate elementele ce trebuie avute în vedere la revizuirea pensiei, și anume: determinarea stagiilor de cotizare, stabilirea punctajului mediu anual, valoarea punctului de pensie, veniturile ce se iau în calcul Ia stabilirea punctajului lunar, proceduri tehnico-administrative privind colectarea informațiilor necesare pentru determinarea pensiei etc.

Conform art. 5 alin. 4 din Legea nr. 119/2010 pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu pot fi dovedite venituri de natură salarială, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.

Așadar, suportul juridic al acestei operațiuni de revizuire la care instituția-recurentă a apelat este chiar legea însăși, astfel că. pornind de la acest considerent consideră că decizia de pensie a fost în mod corect stabilită.

Mai mult decât atât, decizia de recalculare a stabilit dreptul la pensie al intimatului-contestator începând cu data de 01.01.2011, însă ulterior, prin decizia de revizuire, calculul pensiei s-a făcut prin raportare la veniturile efectiv realizate de către acesta în perioada în care a activat ca și cadru militar, fiindu-i recunoscut dreptul în cuantumul revizuit tot începând cu data de 01.01.2011, în baza O.U.G. nr. 1/2011.

În aceste condiții, susținerile intimatului - contestator apar ca neîntemeiate câtă vreme respectarea principiului contributivității se reflectă în cuantumul pensiei stabilite în baza Legii nr. 119/2010 din momentul în care a încetat, în puterea legii, dreptul la încasarea pensiei de serviciu.

De asemenea, arată recurenta în continuare, nu pot fi primite susținerile în sensul producerii unei discriminări, atât timp cât H.G. nr. 735/2010 a fost abrogată, fără a produce efecte asupra dreptului la pensie cuvenit intimatului-contestator, iar prin O.U.G. nr. 1/2011 au fost înlăturate eventualele situații inechitabile în care beneficiarii nu puteau prezenta actele necesare pentru dovedirea veniturilor realizate în termenul stipulat.

Subliniază recurenta că prin acest act normativ, conform art. 2 alin. 2 lit. a, s-a stabilit că drepturile de pensie revizuite se cuvin de la data de 01.01.2011, dacă cererea de revizuire și toate actele doveditoare sunt depuse la casa de pensii sectorială până la data de 01.01.2014.

Prin această prevedere s-a creat cadrul legal corect, echitabil și suficient pentru ca persoanele interesate să procure actele necesare în vederea stabilirii drepturilor lor la pensie pe criteriul contributivității, conform Legii nr. 19/2000.

În cazul intimatului - contestator s-a făcut dovada aplicării acestei dispoziții legale, prin aceea că drepturile revizuite i s-au acordat cu începere din data de 01.01.2011, nepunându-se problema vreunei discriminări.

Totodată, se precizează, revizuirea pensiei recalculate a intimatului-contestator are la bază punctajul calculat în funcție de veniturile realizate de acesta, raportat la care s-au plătit contribuțiile de asigurări sociale pe durata încadrării în muncă.

De asemenea, recalcularea pensiilor speciale a fost justificată de rațiuni de echitate, precum și de politica bugetară, afectând deopotrivă toate categoriile de pensionari care beneficiau de pensii speciale și care, potrivit art. 1 din Legea nr. 119/2010 au devenit pensii în sensul Legii nr. 19/2000.

Față de motivele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulai și, rejudecând cauza, respingerea acțiunea intimatului - contestator ca neîntemeiată.

Intimatul-contestator nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă, pentru termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2013, a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:

Contestatorul Z. G. era beneficiarul unei pensii de serviciu anticipate stabilită în baza deciziei nr._ din data de 5.12.2007 în cuantum de 2683 lei ( la data emiterii), iar prin decizia de revizuire nr._/12.12.2011 s-a stabilit o pensie pentru limită vârstă în cuantum brut de 2883 lei. S-a efectuat anterior trecerea la o pensie în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificarea formulei de calcul a drepturilor de pensie, astfel cum aceasta este detaliată în HG nr. 735 /201, respectiv, în esență, prin determinarea stagiilor de cotizare și punctajelor medii anuale, pe baza veniturilor realizate lunar de către beneficiar .

Ulterior a intrat în vigoare OUG nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, prin care s-a abrogat hotărârea de guvern mai sus-menționată și s-au schimbat din nou regulile de calcul a pensiei, cu rolul declarat de a „ nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere, având în vedere exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat .

În conformitate cu disp.art. 1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art. 1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, urmau a se revizui, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.

În ceea ce privește legalitatea deciziei de revizuire contestate în raport cu normele interne, așa cum a arătat și instanța de fond, aceasta a fost emisă în acord cu disp. Legii nr. 119 /2010 și a OUG nr. 1/2011, iar conformitatea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 care a avut scop eliminarea pensiilor de serviciu cu principiile constituționale a fost recunoscută de către Curtea Constituțională prin deciziile nr.871 și 873 din 25.06.2010.

Astfel, prin Decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art.1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale în raport cu dispozițiile constituționale ale art.15 alin.2, neretroactivitatea legii, art. 16-egalitatea în drepturi, art.44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin.1 - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53- restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin.2 lit.f privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Prin decizia în interesul legii nr. 29/2011, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330⁷ Cod pr.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii sau al discriminării, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.

Pe de altă parte, mai arată instanța supremă, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ce privește compatibilitatea dintre Legea nr. 119/2010 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu exclude posibilitatea instanțelor de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate raportată la situația particulară din fiecare speță, în temeiul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu.

Ca principiu general, dispozițiile Convenției Europene privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au forță constituțională și supralegislativă.

Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul internațional. Obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române, deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. În acest sens, în jurisprudența constantă a CEDO s-a reținut că judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe propria răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale,chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din.9.03.1978 dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthel nr. C 106/77)

De altfel, prin decizia nr. 1344 din 9.12.2008 Curtea Constituțională a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este contradictorie cu aceasta”.

Prin prisma reglementărilor internaționale, instanța de recurs reține următoarele:

Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art.1 consacră respectarea dreptului de proprietate a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice în sensul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.

A..2 al acestui articol arată că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste dispoziții, pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a acestui articol, atât sub aspectul părții contributive (partea care se achită de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (parte care se suportă de bugetul de stat). În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec s.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004.

Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislației sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menținut ori de câte ori prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. Într-o astfel de situație, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil și proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale (cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004, cauza Moskol contra Poloniei 2009).

Ingerința statului în dreptul membrului de sindicat – persoană fizică- îi dă posibilitatea și unei marje de apreciere cu privire la cuantumul valoric ce trebuia diminuat, însă această marjă trebuie să se limiteze la păstrarea echilibrului dintre cele două interese cu privire la care se adoptă măsura.

În analizarea acestui grad de proporționalitate, având în vedere situația particulară a contestatorului, în raport de cuantumul pensiei medii anuale din 2011 (773 lei conform statisticii prezentate de Institutul Național de S.), de pensia socială minimă garantată în cuantum de 350 lei și de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistență, Curtea reține că stabilirea cuantumului pensie sale revizuite la suma de 2833 lei, nu se poate vorbi de o diminuare de natură să pună partea în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.

Nu în ultimul rând, instanța reține că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11, 4588/11), a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr.19/2010.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00 și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09;_/08,_/0,_/08 și_/08 par.55).

Curtea a reamintit, în acest sens, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cel mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr.4423/11 și_/11).

În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.

Pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.

Mai mult, ulterior pronunțării acestei decizii Curtea a reafirmat raționamentul expus prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11), când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în vederea asigurării echilibrului bugetar în perioada de criză economică în decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza C. A. și alții c. României.

Potrivit situației de fapt reținute de Curte în decizia de inadmisibilitate mai sus amintită, dl. C. A. și alte 306 persoane, reclamanți în această cauză, au beneficiat, în calitate de foste cadre militare, de pensii militare de stat, stabilite în temeiul Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat. Pe durata serviciului lor, au plătit la buget aproximativ 5% din soldă, pentru a se bucura de o pensie complementară. Pensia lunară reprezenta aproximativ 60% din ultima soldă și era achitată în întregime de la bugetul de stat.

Curtea a reapreciat că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu, ci numai unei părți din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră mulțumită naturii profesiei lor.

În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă. În speță, Curtea a apreciat că împrejurarea că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.

Măsurile criticate de reclamanți, mai arată instanța de la Strasbourg nu i-au determinat pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

Instanța de recurs reține, în concluzie, că intimatul -contestator nu a făcut dovada în concret că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.

Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 C.pr.civ. coroborat cu disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Curtea urmează să admită recursul formulat de intimata C. de P. Sectorială a Ministerul Administrației și Internelor și să modifice în tot sentința în sensul că va respinge contestația completată ca neîntemeiată.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Admite recursul declarat de intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, cu sediul în București, ..3, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 4814 din data de 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimatul –contestator Z. G., domiciliat în Ploiești, ., ., . și în consecință:

Modifică în tot sentința în sensul că respinge contestația completată ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 22 ianuarie 2013.

Președinte Judecători

E.-S. L. V.-A. P. I. L.

Grefier

M. I.

Red. ESL/Tehnored.MI

2 ex.- 13.02.2013

d.f nr._ Tribunalul Prahova

j.f.A. G. H.

Operator date cu caracter personal,

Nr. notificare 3120/2006

← Contestaţie privind alte drepturi de asigurări sociale....		Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1102/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Asigurări sociale. Hotărâre din 19-03-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI Asigurări sociale. Decizia nr. 97/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Recalculare pensie. Decizia nr. 2016/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie privind alte drepturi de asigurări sociale. Decizia nr. 239/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1102/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1019/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1482/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Asigurări sociale. Decizia nr. 1044/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI