Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2465/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2465/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 2349/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2465
Ședința publică din data de 26 septembrie 2013
Președinte – V. D.
Judecători - M. G.
- C. P.
Grefier - A. M. B.
Pe rol fiind judecarea recursul declarat de contestatoarea E. V. M.- prin Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat C. G. din municipiul București, Bulevardul C. C. nr.4, ., etaj 3, ., împotriva sentinței civile nr. 1208 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații în contestație M. A. Naționale- Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în municipiul București, .. 7-9, sector 6.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura îndeplinită.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul se află la primul termen de judecată, este motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea, față de actele și lucrările de la dosar, și față de împrejurarea că prin motivele de recurs se solicită și judecarea în lipsă de către recurenta-contestatoare, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la data de 23.03.2012 precizata, contestatorul E. E.M. V.-M. prin mandatar Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate in Rezerva și Retragere, în contradictoriu cu M. A. Nationale-Departamentul Financiar contabil și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună, în principal anularea Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiile din cadrul Ministerului A. Naționale nr._/27.03.2013, anularea Deciziei de revizuire a pensiei nr._ din 31.12.2011, menținerea deciziei de stabilire a cuantumului pensie nr._ din 02.12.2009, obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform legii 164/2001, a legii 179/2004, a decretului 214/1977, plătită în luna decembrie 2010 și pensia revizuită conform legii 119/2010, HG 735/2010, OUG 1/2011, de la data plății și până la repunerea în plată a pensiei inițiale, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și a indicelui de inflație aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, contestatorul a contestat cuantumul sume stabilite în urma revizuirii, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, conform precizărilor din contestația adresată Comisiei de contestații din cadrul M..
In motivarea cererii, contestatorul a arătat că a formulat, în termen legal, contestație împotriva deciziei de recalculare, însă organul competent nu a formulat nici un răspuns, ceea ce echivalează cu respingerea contestației.
Un prim motiv al contestației formulate a constat, în esență, în faptul că deciziile emise sunt lipsite de temei juridic. Decizia de recalculare (ce a fost anulată în instanța), cât și cea de revizuire s-au emis în baza HG 735/2010, act normativ ce era suspendat la data emiterii acestora, în baza Sentințelor civile nr.338/28.09.2010 și nr.443/23.11.2010 pronunțate de Curtea de Apel Cluj.
Un al doilea motiv al contestației a vizat încălcarea dreptului de proprietate al contestatorului, prin reducerea pensiei, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. De asemenea, contestatorul a susținut că revizuirea pensiei s-a realizat cu încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție.
Un alt principiu al cărei încălcare a fost susținută de contestatorul este cel al drepturilor câștigate. Acest principiu nu are o consacrare legală, dar are o construcție jurisprudențială, inclusiv în cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Contestatorul a mai arătat că potrivit art. 1 alin.4 din OUG nr. 1/2011, ,,În cazul pensiilor prevăzute la alin.(1) pentru care, până cel mai târziu la data de 31 octombrie 2011, nu pot fi identificate veniturile realizate lunar pentru anumite perioade, la stabilirea punctajului mediu anual se utilizează cuantumul soldei de grad și al soldei de funcție minime corespunzătoare gradului militar deținut, conform anexei 1, dar nu mai puțin de salariul mediu brut/net pe economie, iar pentru perioada anterioară anului 1952 se utilizează salariul mediu brut pe economie”.
Cu privire la capătul subsidiar de cerere, contestatorul a susținut că decizia nu a luat în calcul grupa de muncă în care și-a desfășurat activitatea, primele ce i-au fost acordate și al treisprezecelea salariu.
La data de 22.06.2012, intimata M. A. Naționale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1208 din 23 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins în totalitate contestația precizată formulată de contestator, reținând că prin Decizia nr._ din 02.12.2009, intimata a stabilit în favoarea contestatorului pensie militară de stat în cuantum brut de 2035 lei.
Ulterior, prin Decizia de revizuire a pensiei nr._ 31.12.2011, s-a dispus revizuirea pensiei inițiale, stabilindu-se favoarea contestatorului o pensie brută de 1536 lei, începând aceeași dată de 01.01.201, această nouă decizie înlocuind efecte pe cea de recalculare a pensiei.
Deciziile de revizuire, ce fac obiectul prezentei contestații, fost emise în baza dispozițiilor OUG nr. 1 /2011 privind stabilirea ui măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, menționată în cuprinsul său, dar și în temeiul Legii 119/2010.
Potrivit art. 1 alin. 1 din acest act normativ, „Pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) si b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art.5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari."
Stabilirea cuantumului pensiilor se face în conformitate cu metodologia de calcul prevăzută în anexa la ordonanță, pe baza „documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mari decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile rezultate în urma recalculării până la data emiterii deciziei de revizuire" (art. 3 și 5).
Conform art. 4, „Pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile lunare individuale realizate pentru întreaga perioadă care constituie stagiu de cotizare rămân în plată în cuantumurile rezultate în urma recalculării".
Potrivit scopului declarat în preambulul actului normativ necesitatea revizuirii pensiilor este dată de disfuncționalitățile constatate în procesul de recalculare a pensiilor conform metodologiei adoptate prin HG 735/2010.
Atât Legea 119/2010, cât și OUG 1/2011 au făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010, respectiv nr. 919 din 06.07.2011, prin care a constatat conformitatea prevederilor acestor acte normative cu cele ale Constituției.
Prin contestația formulată, contestatorul a criticat decizia de revizuire emisă, nu atât sub aspectul neconformității ei cu actele normative interne, respectiv Legea 119/2010 și OUG 1/2011, ci, mai ales, sub aspectul neconformității acesteia cu prevederile constituționale și cu cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ce privește constituționalitatea actului administrativ contestat, tribunalul a avut în vedere că, în realitate, criticile au în vedere înseși prevederile celor două acte normative menționate, apreciate ca fiind constituționale de către instanța de control constituțional, inclusiv sub aspectul retroactivității acestora și al încălcării principiului nediscriminării, învederate de contestatoare. Tribunalul a avut în vedere că aceasta este obligatorie în cauză, iar instanța sesizată cu aplicarea celor două acte normative nu are competența de a proceda la un nou control de constituționalitate a acestor dispoziții legale.
Prin contestația formulată a fost criticat actul contestat și sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul 1 CEDO combinat cu art.14 CEDO.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 prin raportare la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO și art. 14 CEDO, precum și la deciziile 871 și 873 din 25 iu 1010 ale Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție complet special constituit pentru soluționarea unor recursuri interesul legii, prin Decizia nr. 29 din 12.12.2011, a apreciat instanțele naționale competente să soluționeze acest tip de cauze, analizând in concreto de compatibilitate a diminuării pensiei stabilite prin decizia contestată cu art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, căci controlul in abstracto efectuat de Curtea Constituțională nu îl exclude pe cel al instanțelor de judecată.
Referitor însă la compatibilitatea actelor normative prevederile art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul adițional la aceasta, instanța supremă a apreciat, prin aceea decizie, că instanțele judecătorești nu au competența de a face reevaluări după ce Curtea Constituțională a stal constituționalitatea lor sub aspectul discriminării, neputându-se reține că standardul constituțional ar fi inferior standardului european.
Așadar, tribunalul a analizat decizia contestată din punct de vedere a compatibilității sale prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
În acest sens, instanța a apreciat că pensia stabilită favoarea contestatorul prin Decizia nr._ din 02.12.2009 reprezintă un „interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, atât sub aspectul părții contributive, cât și sub aspectul părții necontributive, ce se suportă de la bugetul de stat.
Prin Legea 119/2010, sistemul de pensii a fost reformat, ceea ce a avut ca efect modificarea cuantumului pensiilor aflate în plată titlul de pensii de serviciu, până la limita corespunzătoare părții contributive.
Ținând seama de temeiul legal al acestei decizii, act normative menționate, ingerința este legală. De asemenea, instanța a apreciat că această ingerință este justificată de un scop legitim, utilitate publică, respectiv de necesitatea eliminării inechităților din sistem, echilibrarea lui și de situația economică și financiară cu care se confruntă statul.
Pentru conformitatea ingerinței cu exigențele art. 1 mai este necesară; respectarea unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Tribunalul a avut în vedere că în cauză contestatorul a suferit o reducere a venitului net lunar de aproximativ 10 %, ceea ce nu poate fi considerată ca o sarcină excesivă suportată de acesta.
În acest sens a fost și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv deciziile de inadmisibilitate pronunțate la data de 07.02.2012 în cauzele conexate A.-M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, respectiv în cauza C. A. și alții contra României. În prima cauză, reclamanții au suferit reduceri ale veniturilor permanente cu mai mult de 50 % și, ca și în această cauză, reducerea privea doar partea necontributivă.
Î cea de-a doua cauză, ce privea chiar compatibilitatea unor decizii de pensionare date în baza actelor normative aplicabile în speță, Curtea a apreciat că reducerile suferite de beneficiarii pensiilor de serviciu nu pot fi considerate nerezonabile sau disproporționate, iar reforma sistemului de pensii nu a avut caracter retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, ci numai asupra unei părți din pensie, suportată integral de la bugetul de stat, care reprezenta un avantaj de care reclamanții au beneficiat mulțumită profesiei lor.
În prezenta cauză, situația de fapt nu prezintă elemente deosebite față de cele două cauze aflate pe rolul instanței europene, în condițiile în care reducerea pensiei este mult inferioară celei din Cauza F. și alții, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în prezenta cauză, respectiv că aplicarea dreptului intern prin decizia contestată ar fi dus la încălcarea acestuia articol al Convenției.
În ce privește criticile aduse modului de calcul, tribunalul a constatat că la dosar a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei, din care a rezultat că modul de calcul se întemeiază pe adeverințele de salarizare depuse de angajatorii contestatorului. Contestatorul nu a solicitat o expertiză de specialitate, care să verifice modul efectiv de calcul, nu a precizat ce cuantum al pensiei îl apreciază ca fiind cel corect. De asemenea, susținerile acestuia în sensul că nu s-ar fi avut în vedere unele drepturi salariale sunt lipsite de orice suport probator. În aceste condiții, tribunalul nu a putut reține erori în modul de calcul al pensiei.
Totodată, tribunalul nu a constatat încălcări ale actelor normative interne în baza cărora a fost emisă decizia atacată.
Față de aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată, în totalitate, contestația formulată.
Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat recurs contestatoarea E. V. M.- prin Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.
Arată recurenta că, prin decizia contestată, emisă de intimată, s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul ei în baza Legii nr. 119/2010 (art.l lit. a), pensia fiind redusă drastic.
Astfel, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că, în speță, nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind, suplimentar, că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și, deci, legală.
Mai arată recurenta că, potrivit art. l alin. 1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 3 din Legea nr. 119/2010 „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. (2) în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.
Așadar, instanța de fond a fost investită cu analizarea legalității deciziei emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea, cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât, deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
In consecință, constatarea anterioară a constituționalității Legii 119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii, în concret, nu produce efecte contrare Convenției.
Or, instanța de fond a ignorat, la pronunțarea hotărârii, încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art. 1 al primului Protocol adițional al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și Libertăților fundamentale, în sensul că :„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Or, instanța de fond avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea situației europene se impune și instanțelor interne (în acest sens, Decizia nr. 81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentei, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a contestatorului se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general, a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit, a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății, a nediscriminării.
In ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurenta consideră că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Oricum, începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții v. Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art. l al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
Mai mult, Curtea a adăugat, statuând în mod expres, că, atunci când un stat alege să instituie, prin legea internă, o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva v. Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional, nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții v. Regatul Unit, Andrejeva v. Letonia).
Curtea a observat că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art. l al Protocolului nr. l (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art. l al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).
Rezultă, așadar, fără putință de tăgadă, că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile române (serviciul public de pensii) printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurenta că este inacceptabil argumentul instanței de fond, potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei, sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente.
Dimpotrivă, Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Unit, Apostolakis v. G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia, reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).
In acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit. i din Legea nr. 263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului, iar aceasta este chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun - dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentei, având în vedere că pensia de serviciu („bunul”) a fost total suprimată, fiind abrogată, însăși această instituție juridică, în integralitatea ei, poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, întrucât, în speță, este cazul unei eliminări integrale și ireversibile a dreptului, iar nu o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate al ingerinței invocate de către instanța de fond, constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate, chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Or, acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun), cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Consideră recurenta că instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție:
a. legalitatea;
b. existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul general;
c. proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;
d. prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății;
e. nediscriminarea.
Or, în opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit, să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler v. Italia, latridis v. G., Wieczorek v. Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
Or, în ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege și, anume, de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Or, întotdeauna, principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich v. Franța, Beyeler v. Italia).
In acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă, în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul trebuie să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield v. Regatul Unit, Rasmussen v. Polonia).
Or, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării, nu prevede, printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu, dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Așadar, devine evident că această condiție a legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne. În cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă, rezonabil sperată, a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art. l din Protocolul nr. l al Convenției.
Sub aspectul referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut că, din actele depuse la dosar, nu au reieșit erori de calcul, însă, printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1, rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care, în Anexa 1 la OUG nr. 1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
Așadar, în urma comparării acestor date, reiese că, de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat.
De asemenea, arată că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect componenta venitului, respectiv, cât constituie suma brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG 1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit să fie mai mic decât cel menționat în anexa nr. 1 la OUG 1/2011.
Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate aprecia dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă, sau include și alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurenta arată că, în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și în anul 2009, precum și extinderea acesteia în anul 2010, ceea ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Este necesară, însă, o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit. Curtea a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, chiar și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între scopul legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva v. Letonia și Bunchen v. Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții v. Germania, Wieczorek v. Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen v. Polonia.
În primul rând, sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință.
Privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale, în mod rezonabil, cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca, atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler v. Italia, Moskal v. Polonia).
Or, dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler v. Italia).
Obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010), rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii, însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate”, în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Insă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 873/2010, se poate, cu ușurință, observa că, la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat”, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani), nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, este de reținut că, pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate/prin ingerința asupra dreptului de proprietate, să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr. 46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda, temporar, aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel”.
Așadar, statul avea posibilitatea de a diminua, temporar, pe perioada existentei dificultăților economico-financiare, a pensiilor speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora, în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu), nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim (al apărării față de criza economică), justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).
Odată în plus, în speță, a fost încălcat art. l al Primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fiind fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil” între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, iar stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa, oricând, în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.l al Protocolului nr.l (Cauza Beyeler v. Italia).
Membrului de sindicat nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat, tardiv, Legea nr. 411/2004, partea reclamantă nemaiputând, în mod obiectiv, realiza stagiul cerut de această lege, înainte de data pensionării.
Membrul de sindicat se află într-o situație de vulnerabilitate financiară, socială, sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Or, în urma supunerii membrului de sindicat la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acesteia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pusă, intempestiv, într-o situație neprevăzută de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.
Rezultă cu claritate faptul că instanța de fond, în mod eronat, a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că, în speță, a operat o ingerință disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei membrului de sindicat, cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
Pentru considerentele expuse, recurenta-contestatoare solicită admiterea recursului și, reținând cauza spre rejudecare, modificarea în tot a sentinței pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.
Examinând sentința atacată, sub aspectul criticilor aduse, încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod pr. civilă, dar și din perspectiva art. 3041 Cod pr. civilă, ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, Curtea apreciază ca nefondat recursul formulat, pentru considerentele ce se vor înfățișa, în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Motivele de recurs nu subzistă în cauză, soluția Tribunalului Prahova bazându-se pe o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care au relevanță și incidență în speța dedusă judecății, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 263/2010, a OUG nr. 1/2011 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Ca prim aspect, Curtea reamintește că pensiile de serviciu au fost stabilite pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din două componente – pensia contributivă, plătită din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilită prin raportate la contribuția efectivă plătită de salariat) și pensia suplimentară, suportată din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.
În cauză, Curtea urmează să înlăture susținerile recurentei referitoare la existența unei încălcări a principiilor retroactivității și discriminării, reamintind că aceste probleme de drept au fost soluționate prin decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura recursului în interesul legii.
Astfel, Curtea notează că prin decizia menționată s-a statuat că „instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii […] în mod similar, nici referitor la discriminare”.
Curtea reamintește că, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod pr. civilă, în procedura recursului în interesul legii, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
De asemenea, conform art. 99 lit. ș din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară pentru judecători „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul Legii”.
Pe de altă parte, la acest moment nu se mai poate discuta nici despre încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, astfel cum a pretins recurentul, dat fiind faptul că în Cauza F. și alții contra României s-a statuat că „reducerea pensiilor […] deși substanțială, a constituit o modalitate de integrare a acestor pensii în sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, menită să asigure echilibrul bugetar și să corijeze disparitățile existente între diferitele sisteme”.
Totodată, în considerentele deciziei menționată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că „reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv și nu a adus atingere dreptului la prestații sociale, dobândit în virtutea contribuțiilor vărsate în timpul anilor de serviciu”.
În privința diferenței de tratament, în raport de alte categorii de pensionari instanța europeană a stabilit că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, ori împrejurarea că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod favorabil al pensiilor lor, s-a apreciat că nu constituie o discriminare, deoarece acest lucru ține de marja de aprecieri a statului.
Se impune a se observa în acest sens, că și în jurisprudența anterioară hotărârii pronunțată în Cauza F. și alții contra României, respectiv în Cauzele Munon Diaz contra Spaniei și Maggio și alții împotriva Italiei, Curtea Europeană a statuat că drepturile ce decurg din sistemul de asigurări sociale, deși, protejate de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu implică o pensie într-un anumit cuantum, iar „scăderea cuantumului cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, reclamanta fiind obligată să suporte o scădere rezonabilă și proporțională”.
Elocventă, în acest sens, este și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în Cauza C. Abaluță și alții contra României, în care s-a stabilit că reducerile suferite de beneficiarii pensiilor de serviciu nu pot fi considerate nerezonabile sau disproporționate, iar reforma sistemului de pensii nu a avut caracter retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetele asigurărilor sociale, ci numai asupra unei părți din pensie, suportată integral de la bugetul de stat, care reprezintă un avantaj de care petenții au beneficiat, datorită profesiei lor.
Sub aspectul raportului de proporționalitate, Curtea reține că pensia brută acordată recurentei se situează peste nivelul pensiei medii la nivel național.
Curtea va avea în vedere, sub acest aspect, că potrivit considerentelor deciziilor nr. 872 și nr. 874 pronunțate la data de 25 iunie 2010 de către Curtea Constituțională, ajustarea dictată pe principiul contributivității, nu doar elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați, dar realizează și o integrare a cvasimajorității acestora, într-un sistem unic de pensii publice, dreptul la pensie nefiind afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta speță.
Nefondată este și critica formulată de recurentă sub aspectul pretinsei ignorări, de către instanța de fond, a apărărilor sale formulate în cauză în privința cuantumului pensiei, în considerentele sentinței fiind menționată analiza realizată sub acest aspect de prima instanță. Curtea reține, totodată, că actele aflate în dosarul de fond validează concluzia exprimată de judecătorul fondului, în sensul că documentația înaintată de pârât nu este de natură să confirme susținerile recurentei, în sensul existenței unor pretinse erori în determinarea cuantumului pensiei.
În considerarea acestor argumente, constatând că în cauză nu există motive de reformare a sentinței, Curtea va proceda, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea E. V. M.- prin Sindicatul Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat C. G. din municipiul București, Bulevardul C. C. nr.4, ., etaj 3, ., împotriva sentinței civile nr. 1208 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații în contestație M. A. Naționale- Departamentul Financiar Contabil, cu sediul în municipiul București, ., sector 5 și C. S. de Pensii a Ministerului A. Naționale, cu sediul în municipiul București, .. 7-9, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
V. D. M. G. C. P.
Grefier,
A. M. B.
Red. VD
Tehnored.BA
2 ex./10.10.2013
dosar fond nr._ Tribunalul Prahova
jud.fond B. M.
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120/2006
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2644/2013.... | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 1696/2013.... → |
|---|
