Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 29-01-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 4262/114/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

D EC I Z I A NR.200

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2013

Președinte - G. - S. P.

Judecători - E.-S. L.

- V.-A. P.

Grefier - V. M.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1361 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă G. M., domiciliată în B., . 1, ..

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-reclamantă G. M. reprezentată de avocat P. S. din Baroul de Avocați B. în baza împuternicirii avocațiale . nr.2108/28.12.2012, lipsind recurenta-pârâtă Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA.

Procedura legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul se află la primul termen de judecată, este motivat și că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Avocat P. S. pentru intimata-reclamantă arată că alte cereri nu mai are de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.

Curtea ia act de susținerea apărătorului ales al intimatei - reclamante și față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat P. S. având cuvântul pentru intimata-reclamantă, arată că în mod corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și precizează că e firesc ca premierele să fie asimilate drepturilor salariale și nu unor ajutoare sociale.

Mai mult decât atât, arată în continuare, când au fost acordate aceste premiere au fost afectate de CAS, iar termenul de prescripție este de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, astfel cum prevăd și disp.art.71 alin.1 Codul muncii.

Pe fondul cauzei, arată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate și precizează că, având în vedere dispozițiile Legii nr.130/1996, contractele colective de muncă au prevalență și urmează a fi aplicate.

În opinia sa, recurenta nu poate invoca faptul că nu a realizat profit și de aceea nu a plătit salariul suplimentar, întrucât norma legală dispune cu certitudine și nu lasă la aprecierea societății acordarea sau neacordarea acestor drepturi salariale.

Solicită respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Depune concluzii scrise.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamanta G. M. a chemat în judecată pe pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată, în calitate de angajator, la plata următoarelor drepturi:

1. diferența de salariu pe perioada iulie 2009 și până la 31.12.2010, ce rezultă din faptul că în contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil este prevăzut un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, iar în perioada precizată reclamanta a fost plătită în funcție de următoarele salarii minim brute: iulie 2009 - martie 2010 = 570 lei, aprilie_10=600 lei;

2. sporurile permanente și nepermanente pentru perioada iulie_10, aplicate la diferența de salariu menționată la pct. 1;

3. plata salariului suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent (salariu de bază calculat așa cum rezultă la punctul 1), pentru muncă ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic pe anii 2009 și 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil;

4. plata premierii de Ziua Feroviarului, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anul 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil;

5. plata premierii de P., stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anul 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil;

6.plata premierei de C. stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anii 2009, 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil ;

7. plata premierii de vacanță pe anii 2009 și 2010, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare (diferența rezultată din suma acordată la momentele respective și suma de 1293,6 calculată în funcție de salariul minim aferent clasei 1 de salarizare de 700 lei conform CCM pe grup de unități aplicabil);

8. actualizarea cu indicele de inflație a sumelor de bani menționate mai sus de la data nașterii dreptului, până la data plății efective.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost salariata pârâtei, până în anul 2011, când a fost concediată ca urmare a programului de restructurare și reorganizare, iar de-a lungul timpului a adus la cunoștință atât sindicatului, cât și conducerii subunității în care și-a desfășurat activitatea, faptul că este privată de o parte din drepturile înscrise în CCM aplicabile, însă de fiecare dată i s-a răspuns că sumele aferente acestor drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății, singura soluție de obținere a acestor drepturi fiind instanța de judecată.

A menționat reclamanta că drepturile ce fac obiectul acțiunii, prevăzute în CCM încheiate la nivel superior aplicabile, au un caracter imperativ și minimal pentru pârâtă, aceasta neputând invoca lipsa profitului sau a altor cauze, ca motiv de nerespectare, mai ales că, în virtutea legii, într-o atare situație, avea la dispoziție procedura renegocierii clauzelor care impuneau acordarea acestor drepturi din CCM aplicabile.

Reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art.160, 268 alin.1 lit. c din Codul muncii republicat, art.8, art.30 alin.1 și 2 din Legea nr.130/1996, art. 132, 148 din Legea nr. 62/2011, art. 1270 din Codul civil, art. 3, art. 38 alin. 1 și 2, art. 41 alin.3 lit. a și b, art. 42 alin. 1 lit. g, art. 43 alin. 2 lit. a, art. 113 alin. 3 și 4, art. 114 din contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, art. 30 alin. 1, art. 44 alin. 4, art. 49 alin. 3, art. 71, art. 81, art.127 alin. 2 și 3, art. 128, art. 130 din contractul colectiv de muncă pe grup de unități aplicabil, art. 274 Cod pr.civilă.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a arătat că pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a se află dosarul nr._/3/2008, având ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, dosar în care SNTFM CFR Marfă SA are calitatea de intervenient în interes propriu și, având în vedere că Asociația Patronală la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, al cărei membru fondator este și SNTFM CFR Marfă SA, nu a fost invitată la negocierea contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, negându-i-se exercițiul dreptului, negocierea contractului colectiv de muncă s-a făcut cu nerespectarea limitelor și condițiilor prevăzute de Legea nr. 130/1996 conform art. 8 alin.1, astfel că, în baza art. 24 alin.1 din aceeași lege, acest contract colectiv de muncă este lovit de nulitate.

S-a menționat că SNTFM CFR Marfă SA a solicitat instanței de judecată completarea sentinței civile nr.7311/18.10.2010 a Tribunalului București, dată în dosarul nr._/3/2008, în sensul de a se dispune și cu privire la cererea formulată de SNTFM CFR Marfă SA, ce reprezenta o cerere de intervenție principală, având ca obiect valorificarea unui drept propriu al societății, iar întrucât instanța de fond a respins cererea de completare a sentinței civile nr.7311/18.10.2010, societatea a declarat recurs, ce a fost admis de Curtea de București dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare privind cererea de intervenție în interes propriu formulată de SNTFM CFR Marfă SA.

S-a solicitat, față de acest aspect, suspendarea judecării cererii de chemare în judecată, considerându-se că sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea art. 244 alin. 1 Cod pr.civilă, dezlegarea cererii atârnând în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate, motivat de faptul că dreptul material la acțiune pentru aceste sume este prescris potrivit disp.art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, care prevăd că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la dala nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia și a solicitat să se constate, având în vedere data sesizării instanței, că dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție pentru drepturile solicitate pentru neexecutarea întocmai a contractului colectiv de muncă. S-a susținut că drepturile solicitate de reclamantă nu constituie drept salarial în sensul statuat de art.154 alin.1 din Codul muncii, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art.155 din Codul muncii să fie considerate drepturi salariale, atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV privind salarizarea sau ar fi definit altfel noțiunea de salariu, iar în CCM drepturile respective sunt prevăzute la Capitolul VI, privind protecția salariaților.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a cerut respingerea capătului 1 de cerere cu motivarea că pentru perioada indicată, la nivelul unității au fost încheiate contracte colective de muncă pe anii 2008-2009, 2009-2010, obligatorii pentru părțile contractante, iar față de prevederile art.268 alin.1 lit.d din Codul muncii republicat, solicitarea de anulare a clasei 1 de salarizare prevăzută în anexa 1 la CCM încheiate la nivel de CFR Marfă și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile ale art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi este neîntemeiată.

S-a mai arătat că raportat la disp.art.247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile CCM încheiat la nivel superior incumba doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.

S-a concluzionat că salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 01.12._10, a existat încheiat la nivel de unitate CCM, unde în anexa nr.1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, obligarea pârâtei la înlocuirea acesteia cu valoarea prev.de art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.

A mai arătat pârâta că nivelul clasei 1 de salarizare din CCM încheiate la nivelul CFR Marfă, conform disp.art.247 din Codul muncii, ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut în anexa 1 la CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, întrucât prevederile CCM la nivel de ramură se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități.Potrivit anexei 1 la CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pentru perioada 01.07._10 valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 lei brut, pe când CCM la nivel de unitate conține o clauză mai favorabilă, clasa 1 de salarizare fiind de 600 lei.

Cu privire la capetele de cerere prin care s-a cerut plata primei de Ziua Feroviarului 2010, a ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de P. 2010, C. 2009, 2010, precum și plata premierii de vacanță, s-a învederat că la data de 03.06.2009 a fost încheiat un proces-verbal, în urma discuțiilor purtate în perioada 02-03.06.2009 în vederea încheierii unui nou contract colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA, salariații, angajați ai SNTFM CFR Marfă SA, fiind reprezentați de către Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial - FNFMC, Federația Mecanicilor de Locomotivă din România FMLR și Federația Sindicatelor Ramurii Vagoane.

Pârâta a arătat că discuțiile purtate în perioada 02.-03.06.2009, au condus la încheierea unui nou contract colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA pentru anul 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, iar prin art. 64 alin.1 și 2 din acest contract, s-a stabilit că prevederile referitoare la ajutorul material de P. și de C. și cele privind premierea pentru Ziua Feroviarului se aplică începând cu 01.01.2010, astfel că pentru anul 2009, drepturile respective au fost suspendate.Prin act adițional la CCM la nivel de unitate valabil pentru 2009/2010, prin voința părților, drepturile respective au fost suspendate și pentru anul 2010.

Pe de altă parte, chiar în situația în care contractul ar fi prevăzut plata primelor, s-a învederat că este vorba de un ajutor social (art. 64 din Cap. VI Protecția salariatului), aceasta fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților și că acest sprijin financiar s-a stabilit de către părțile semnatare ale contractelor colective de muncă a fi acordat în anumite condiții.

Pârâta a subliniat că dacă aceste sume s-ar asimila veniturilor salariale, în conformitate cu art. 154 alin.1 din Codul muncii, ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, însă sumele respective nu fac obiectul contractelor individuale de muncă, salariul reprezentând un raport între efortul depus și câștigul obținut ca determinare a utilității muncii.

A conchis pârâta că statutul acestei sume nu poate fi altul decât acela de ajutor financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfă SA, în raport cu angajații săi, având caracter de plată aleatorie în condițiile financiar-economice ale societății, iar în lipsa posibilităților financiare, societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă prin care se stabilesc drepturile și obligațiile ambelor părți, inclusiv drepturile salariale ale angajatului.

Premierea acordată de Ziua Feroviarului este asimilată unui ajutor social, fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților, iar cu privire la acest sprijin financiar, a arătat pârâta, s-a stabilit prin contract a fi acordat în anumite condiții, o primă condiție fiind aceea că se poate acorda numai în momentul existenței unei decizii a Consiliului de Administrație, în urma analizei indicatorilor financiar-economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social.

Din dispozițiile Codului muncii și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv constituie izvor de drept și produce efecte față de angajatorii si salariații la care se referă, pârâta precizând că și contractul colectiv de muncă, la fel ca oricare contract, presupune autonomia de voință a partenerilor sociali și îi este aplicabil principiul libertății contractuale, reprezentând legea părților, iar dacă în cuprinsul unui astfel de act partenerii sociali au înțeles să definească modalitățile de acordare a unor ajutoare financiare în anumite condiții, nu se poate ca instanța să intervină pentru a modifica acest acord.

Totodată, s-a arătat că raportat la clauzele CCM privind acordarea unei premieri de Ziua Feroviarului, părțile au fost de acord cu inserarea acestor clauze, acordarea urmând a se efectua cu condiția supunerii discuțiilor și aprobării atât a acordării premierii, cât și a cuantumului acesteia de către Consiliul de Administrație și cu consultarea delegaților sindicatelor, procedură ce nu a fost demarată, motiv pentru care s-a cerut respingerea cererii privitoare la plata primei de Ziua Feroviarului, P. și C. solicitate.

Referitor la capătul de cerere privind plata salariului suplimentar, pârâta a susținut că raportat la disp.art.30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010, la al căror conținut s-a făcut referire, clauza nu are caracter obligatoriu, părțile fiind de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.

S-a mai arătat că potrivit art.977 Cod civil, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar conform Legii nr.135/1998 privind aprobarea OUG nr.81/1997 pentru reglementarea plății primelor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, acest salariu nu se acordă de către regiile autonome și societățile comerciale care au capital majoritar de stat, care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plăți restante către bugetul de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale.În plus, conform alin.2 al art.1, pentru societățile comerciale cu capital majoritar de stat, băncile nu vor elibera sumele aferente premiului anual sau alte sume de această natură, suportate din fondul de salarii.

A susținut pârâta că întrucât SNTFM CFR Marfă SA este o societate cu capital majoritar de stat, înregistrându-se plăți restante către bugetul de stat, băncile au refuzat să elibereze sumele aferente plății salariului suplimentar, în vederea respectării dispozițiilor legale menționate.

S-a învederat că acordarea salariului suplimentar s-a dispus de părți a se efectua din veniturile societății, dispoziția art.30 alin.3 din CCM la nivel de unitate și art.30 alin.3 din CCM la nivel de grup de unități fiind sub condiție, respectiv acordarea numai în funcție de posibilitățile financiare ale societății, care nu s-au putut realiza.

Cu privire la cererea reclamantei, de reactualizare a sumelor cu rata inflației, s-a solicitat respingerea și a acestui capăt de cerere pentru motivele invocate mai sus.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1361 din 15.10. 2012, Tribunalul B. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

Prin aceeași sentință, a fost admisă acțiunea și obligată pârâta la plata către reclamantă a diferenței dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul de bază minim la nivel de ramură transporturi, de 700 lei lunar, prev. în art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 și de coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți în art. 40 pct. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi adaptați la clasele de salarizare prevăzute în CCM la nivel de unitate și salariul de bază brut încasat de reclamantă în perioada iulie_10.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei diferența dintre cuantumul sporurilor permanente înscrise în carnetele de muncă înscrise în statele de plată la care reclamanta are dreptul, în perioada iulie_10, calculate în funcție de salariul minim de bază de 700 lei prev. în CCM la nivel de ramură transporturi și sporurile permanente încasate de reclamantă pe statele de plată în perioada iulie_10.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, precum și premierea pentru „Ziua Feroviarului” pentru anul 2010, ajutorul material pentru sărbătoarea de P. 2010 și ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009 și 2010, calculate potrivit art. 41 alin.3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi 2008 - 2010.

Pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantei diferența dintre cuantumul premierii de vacanță pentru anii 2009 și 2010 calculată în funcție de salariul minim la nivel de ramură transporturi 2008-2010, de 700 lei și cuantumul premierii de vacanță încasată de aceasta pentru anii 2009 și 2010.

S-a dispus ca pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale de mai sus actualizate cu indicele de inflație la zi, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei și suma de 620 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta este încadrată în unitatea pârâtă S.N.T.F.C „CFR Marfă” SA - Sucursala M., Depozitul de Exploatare B. cu contract de muncă pe durată nedeterminată, exercitând funcția de contabil, cu un salariu de bază începând cu 01.04.2010 de 1315 lei corespunzător clasei de salarizare 27, stabilit prin CCM încheiat la nivel de unitate.

Pronunțându-se cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, prima instanță a respins această excepție cu motivarea că ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și C., premierea pentru Ziua Feroviarului și salariul suplimentar, deși sunt negociate și stabilite în CCM încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități din transportul feroviar, acestea sunt drepturi salariale izvorâte din calitatea de angajat cu contract individual de muncă pentru care dreptul material la acțiune se prescrie în termenul de 3 ani prevăzut în art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii republicat și în art. 171 din Codul muncii republicat, aceasta fiind și practica constantă a Curții de Apel Ploiești .

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că salariul și celelalte drepturi bănești ale reclamantei au fost negociate și prevăzute în următoarele contracte colective de muncă:

a) Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 - 2010, înregistrat la Ministerul Muncii sub nr. 2572 din 4.06.2009, încheiat la nivel de unitate, în anexa nr. 1 la CCM la nivel de unitate prevăzându-se un salariu de bază brut minim, corespunzător clasei 1 de salarizare, de 560 lei.

S-a mai arătat că în art. 30 din CCM la nivel de unitate s-a negociat și stabilit că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, iar în art.64 din CCM la nivel de unitate s-a prevăzut că salariații vor beneficia, cu ocazia sărbătorilor de P. și C., de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare .

A mai reținut prima instanță că în art.64 din CCM la nivel de unitate s-a prevăzut că pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere stabilită de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.

De asemenea, s-a arătat că CCM încheiat la nivel de unitate a fost modificat în anul 2010 prin actul adițional înregistrat la Ministerul Muncii-Agenția pentru Prestații Sociale a municipiului București sub nr. 1713 din 21.04.2010, prin care salariul de bază minim brut corespunzător clasei I de salarizare a fost majorat de la 560 lei la 600 lei, modificându-se și art. 30, în sensul că în anul 2010 nu se acordă salariul suplimentar și art.64, în sensul că în 2010 nu se acordă ajutoarele materiale pentru sărbătorile de P. și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului;

b) Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006- 2008, prelungit prin actul adițional nr. 370 din 20.06.2008 cu 48 de luni, în anexa 1 a acestui contract prevăzându-se că salariul de bază minim este de 570 lei.

De asemenea, în art.30 din CCM la nivel de grup de unități s-a prevăzut acordarea salariului suplimentar, iar în art. 71 acordarea ajutoarelor materiale pentru sărbătorile de P. și C. și a premierei pentru Ziua Feroviarului;

c) Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.

S-a reținut că potrivit art.3 alin.1 din CCM sus-menționat, clauzele acestui contract produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe, indiferent de structura capitalului acestora, iar în alin.3 s-a prevăzut că în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la niveluri inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.

Referitor la salarizare, s-a arătat că în art.41 alin.1 s-au înscris coeficienții minimi de ierarhizare, iar în art.41 alin.3 lit.a s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei și la nivelele inferioare, respectiv la nivelul unității pârâte și al grupului de unități din transportul feroviar, prin contractele colective de muncă s-a stabilit un salariu de bază brut de 570 lei și respectiv, de 600 lei, deci la nivele mai mici decât salariul minim brut stabilit la nivel superior.

A reținut tribunalul că potrivit art.238 alin.1 din Codul muncii în vigoare la data aplicării acestor 3 contracte colective de muncă, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, aceeași interdicție legală fiind prevăzută și în art. 8 alin.2 din Legea nr. 130 privind contractul colectiv de muncă, ce are același conținut.

Sancțiunea nerespectării clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, a arătat instanța de fond, este prevăzută în art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996 în conformitate cu care clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art.8 sunt lovite de nulitate iar alin. 2 al acestui text de lege prevede că nulitatea se constată de către instanța de judecată competentă, la cererea părților.

A apreciat tribunalul ca fiind relevante în soluționarea prezentului litigiu și dispozițiile imperative cuprinse în art.38 din Codul muncii, conform cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților ori limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate.

Coroborând clauzele din contractele colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă cu dispozițiile art.8 și 24 din Legea nr. 130/1996 și cu disp. art.38 și 238 alin.1 din Codul muncii, s-a conchis că în mod nelegal, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte, s-a prevăzut că salariul minim de bază este de 570 și respectiv 600 lei, aceste clauze fiind lovite de nulitate absolută și urmând să fie înlocuite de drept cu clauza prevăzută în art.41 alin. 3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, contract încheiat la nivel superior, clauză potrivit căreia salariul de bază minim brut a fost fixat la 700 lei lunar.

contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, a reținut tribunalul, constituie izvor de drept în ceea ce privește dreptul reclamantei de a i se lua în calcul la stabilirea drepturilor salariale, respectiv a salariului de bază, a sporurilor, adaosurilor și celorlalte stimulente bănești, salariul de bază minim brut de 700 lei și nu salariul de bază minim brut de 570 lei și respectiv, de 600 lei. Având în vedere și disp. art. 38 din Codul muncii, mai sus arătate, tribunalul a admis acțiunea reclamantei pentru capetele de cerere prin care s-a solicitat plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din aplicarea ilegală a salariului de bază minim brut de 570 lei și respectiv 600 lei, în loc de 700 lei.

S-a precizat că potrivit art.283 alin.1 lit.d din Codul muncii ( în vigoare pe durata derulării contractelor colective de muncă), nulitatea absolută poate fi invocată și constatată numai pe durata existenței contractelor colective de muncă și că în prezenta cauză nu s-a solicitat și deci, nu s-a constatat pe cale judecătorească, nulitatea absolută a contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, însă instanța a constatat că numai după adoptarea Legii nr. 62/2011, când aceste contracte nu mai erau în vigoare, s-a reglementat în art.142 procedura de constatare a nulității absolute și de renegociere a clauzelor contractuale nule.

În lipsa unui cadru legislativ privind renegocierea clauzelor nule din contractele colective de muncă, până la adoptarea Legii nr. 62/2011, instanța a apreciat că, raportat și la prevederile at.38 din Codul muncii, aceste clauze nule se înlocuiesc, de drept, cu clauzele mai favorabile salariaților prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi, care au stipulat pentru anii 2008-2010 un salariu de bază minim brut de 700 lei.

Pentru aceste motive, instanța de fond a respins ca neîntemeiate susținerile pârâtei potrivit cărora acțiunea nu poate fi primită datorită faptului că nu s-a constatat în termenul de prevăzut de art.283 lit. d din Codul muncii nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate privitoare la salariul de bază minim de 570 lei și respectiv, de 600 lei, în funcție de care s-au stabilit salariile de bază și celelalte drepturi acordate reclamantei.

Pentru considerentele anterior menționate, tribunalul a admis capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din neluarea în calcul la stabilirea salariului de bază brut a salariului minim brut de 700 lei și anume :salariul de bază încasat pentru perioada iulie_10; sporurile permanente înscrise în carnetele de muncă pentru aceeași perioadă, calculate în funcție de salariul minim de bază de 700 lei; a salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010 ; premierea pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010; a ajutoarelor materiale pentru sărbătoarea de P. 2010 și pentru sărbătoarea de C. pentru anii 2009 și 2010.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei diferența dintre cuantumul premierii de vacanță pentru anii 2009 și 2010 în funcție de salariul minim la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 și cuantumul premierii de vacanță încasată de reclamantă pentru anii 2009 și 2010, precizându-se că aceste diferențe salariale se calculează avându-se în vedere salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei lunar, precum și cele 46 de clase de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate pârâtă și la nivel de grup de unități din transportul feroviar, stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la aceste nivele inferioare.

Instanța a admis cererea reclamantei prin care a solicitat plata diferențelor pentru sporurile permanente și nepermanente pentru perioada indicată, așa cum au fost prevăzute în contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă și evidențiate în statele de plată din această perioadă.

În temeiul art.30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare calculat în funcție de salariul de bază minim de 700 lei lunar.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei premierea pentru Ziua Feroviarului, ajutorul material pentru sărbătoarea de P. pentru anul 2010 și ajutorul material pentru sărbătoarea de C. 2009 - 2010 întrucât acordarea acestor ajutoare materiale a fost negociată și stabilită prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil până la 31.12.2010, în art. 71, care nu a fost modificat pe toată durata de valabilitate a acestui contract.

Tribunalul a apreciat că împrejurarea că prin actul adițional nr. 1713 din 21.04.2010 la CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a stabilit că în anul 2010 nu se acordă salariul suplimentar ( art.32 ) și ajutoarele materiale de P., C. și Ziua Feroviarului, nu constituie un motiv pentru ca reclamanta să nu beneficieze de aceste drepturi deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, contractul colectiv de muncă la nivel de unități este obligatoriu în raport cu CCM la nivel de unitate.

Cererea prin care s-a solicitat obligarea unității pârâte la plata diferențelor salariale pentru premierea de vacanță pentru anii 2008, 2009 și 2010, calculate în funcție de salariul minim brut de 700 lei lunar stabilit prin CCM la nivel de ramură transporturi, a fost apreciată ca întemeiată potrivit argumentelor mai sus arătate.

Tribunalul a dispus ca drepturile bănești pe care unitatea pârâtă a fost obligată să le plătească reclamantei să fie actualizate cu indicele de inflație calculat de la data la care aceste drepturi trebuia acordate și până la data plătii efective.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă.

Susține recurenta că în mod greșit tribunalul a considerat că în cauză sunt incidente disp.art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, aplicându-se termenul de prescripție de trei ani, considerându-se plata unui ajutor bănesc, fără nicio delimitare sau deosebire, ca fiind drepturi de natură salarială.

Arată recurenta că potrivit contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, premierea acordată de Ziua Feroviarului, C., P. este asimilată unui ajutor social (art. 64 din Cap. VI Protecția salariatului), fiind în fapt, o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților, iar acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, a fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.

Acordarea acestui sprijin material, susține recurenta, nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractului individual de muncă, sprijinul putând fi acordat numai în anumite condiții negociate de către părți.

Dacă aceste sume se asimilează veniturilor salariale, în conformitate cu art. 154 alin.1 din Codul muncii, se susține că ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor.Or, acestea nu fac obiectul contractelor individuale de muncă.

Salariul reprezintă un raport între efortul depus și câștigul obținut ca determinare a utilității muncii, iar natura acestor premieri - de Ziua Feroviarului, P., C. - este aceea de ajutor financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfă SA, în raport cu angajații săi, având caracter de plată aleatorie în condițiile financiar-economice stabilite de către Consiliul de Administrație al societății.

Dreptul solicitat nu constituie drept salarial în sensul juridic al termenului de „salariu”, astfel cum este definit de art.154 alin. 1 din Codul muncii, iar art. 236 din Codul muncii, ce reglementează obiectul contractelor colective de muncă, prevede că prin astfel de contracte „se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.”

Subliniază recurenta că legiuitorul face în mod expres diferențierea între conceptul de „salarizare”( ce nu poate fi interpretat altfel decât prin prisma dispozițiilor din Titlul IV al Codului muncii) și „alte drepturi ce decurg din raportul de muncă”, ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu.

Se susține că dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art. 155 din Codul muncii, să facă parte sau să fie considerate „drepturi salariale”, atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV intitulat „salarizarea” sau ar fi definit altfel noțiunea de „salariu” și nu ar fi fost prevăzute, așa după cum ușor se poate reține și în CCM la Capitolul VI- „Protecția salariaților” și nu de Capitolul II - „Salarizare”.

Apreciază recurenta că nici salariul suplimentar nu poate constitui un drept salarial atâta timp cât din cuprinsul art.30 alin.1 din CCM la nivel de unitate, cât și din CCM la nivel de grup de unități transporturi, nu rezultă obligația angajatorului de a plați salariaților un salariu suplimentar la expirarea anului calendaristic, această prevedere creând doar posibilitatea legală a unei astfel de plăți.

Prin urmare, arată recurenta, trebuie făcută o demarcație clară între sumele de bani primite de angajat cu titlu de salariu - drepturi bănești și sumele primite cu orice titlu, în virtutea raporturilor de muncă dintre părți.

Având în vedere data sesizării instanței, potrivit art. 283 alin.1 lit.e din Codul muncii (corespunzător art.268 alin.1 lit.e Codul muncii modificat și republicat), cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, iar cum cererea formulată este o cerere întemeiată pe neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, potrivit art. 283 lit.e din Codul muncii, termenul de prescripție este de 6 luni și curge de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la termenul de 6 luni invocată de societate, interpretând greșit actul dedus judecăți.

Pe fondul cauzei, recurenta arată că este nefondată cererea referitoare la diferența de salariu, solicitându-se respingerea acesteia ca atare, arătându-se că potrivit art.268 alin.1 lit.d din Codul muncii republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori ale unor clauze ale acestuia.

Se învederează că pe perioada pentru care s-a cerut diferența de salariu între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, a existat la CFR Marfă SA contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii_, ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamantei.

Astfel, susține recurenta, contractul colectiv de muncă pe anii 2007/2008, încheiat la nivel CFR Marfă SA și înregistrat la MMSSF- DMPS sub nr. 1632/29.03.2007, s-a aplicat pentru perioada 29.03._08, iar CCM pe anii 2009- 2010, încheiat la nivel CFR Marfă SA și înregistrat la MMSSF- DMPS, s-a aplicat pentru perioada 04.06.2009 până la 31.01.2011.

Contractul colectiv de muncă imediat superior, precizează recurenta, este CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, înregistrat la MMSSF- DMPS sub nr. 2836/28.02.2006, aplicabil pentru anii 2006-2008, cu valabilitatea prelungită prin act adițional nr. 370/20.06.2008, pentru anii 2009-2010, de unde rezultă că pentru perioada în care se solicită dreptul, au existat la societate contracte de muncă unde era prevăzută clasa 1 de salarizare, clauză negociată de părți prin semnarea CCM-urilor la nivel de unitate anterior menționate.

În consecință, arată recurenta, față de prevederile art. 268 alin.1 lit. d din Codul muncii, republicat, rezultă că cererea ar fi fost întemeiată dacă s-ar fi solicitat anularea clasei 1 de salarizare prevăzută de anexa nr.1 la CCM la nivel de unitate CFR Marfă valabil pentru anii 2007/2008 și 2009/2010 și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile ale art.41 alin.3 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.

Se arată că raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumba doar în cazul în care la nivel de angajator nu exista încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul muncii dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.”

Mai mult, arată recurenta că prin aplicarea clasei 1 de salarizare s-a aplicat clauza cea mai favorabilă întrucât, nivelul clasei 1 de salarizare din CCM încheiat la nivelul CFR Marfă 2009/2010 (600 lei) este superior clasei 1 de salarizare din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii indicați ( care a fost de 450 lei brut, iar în urma modificării anexei nr.1 din contract, prin act adițional nr. 370/20.06.2008, începând cu perioada 01.07.2008, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită de părțile contractante la 570 lei).

Astfel, susține recurenta, conform disp.art. 247 din Codul muncii, clasa de salarizare ar putea fi înlocuită, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut de anexa 1 la CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar prelungit prin act adițional și pentru anii 2008-2010, prevederile CCM la nivel de ramură transporturi aplicându-se în cazul în care nu ar fi existat CCM la nivel de grup de unități.

Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2007-2008 și 2009-2010 a existat încheiat la nivel de unitate contract colectiv de muncă, unde în anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, recurenta consideră că obligarea sa la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin.3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.

Referitor la plata primei aferente Zilei Feroviarului pentru anul 2010, a ajutorului pentru sărbătorile de P. și C. 2009-2010, se susține că în mod greșit instanța de fond nu a reținut că procesul-verbal încheiat la data de 03.06.2009 a condus la încheierea unui nou contract colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA, pentru anul 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, iar la această negociere, salariații, angajați ai SNTFM CFR Marfă SA, au fost reprezentați de către Federația Națională Feroviară Mișcare Comercial - FNFMC, Federația Mecanicilor de Locomotivă din România FMLR și Federația Sindicatelor Ramurii Vagoane.

Recurenta arată că potrivit art. 64 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010, drepturile pe care le solicită reclamanta nu se acordă pentru anul 2009, fiind suspendate fără a se renunța la acestea, până în data de 1 ianuarie 2010, ulterior și pentru anul 2010.

Astfel, se învederează că art. 64 din contractul colectiv de muncă pe anul 2009-2010 prevede: „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia din fondurile angajatorului de următoarele:

- cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an.

- pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Aceste prevederi se aplică cu 01 ianuarie 2010. ”

Se conchide că în privința primei pentru Ziua Feroviarului, a ajutorul material pentru sărbătoarea de P. și C. aferentă anilor 2009-2010, prin dispozițiile art.64, introduse în CCM la nivel de unitate CFR Marfă, înregistrat la DMPS a Municipiului București sub nr. 2584/04.06.2009, părțile contractante au convenit ca pentru anul 2009 să nu se acorde aceste drepturi (fiind suspendate), efectuându-se expres completarea conform căreia „aceste prevederi se aplică cu 01 ianuarie 2010. ”

Recurenta consideră nelegală hotărârea instanței de fond privind aplicarea pentru aceste drepturi bănești a prevederilor altei convenții, respectiv CCM la nivel de grup de unități transporturi, valabil pentru anii 2006-2008, prelungit ulterior până în anul 2010, întrucât prin convenția părților, pentru a nu se îngreuna situația financiară a societății într-o perioadă de dificultăți financiare și pentru a se reduce la minim concedierile, sindicatele și angajatorul au decis neacordarea acestor prime, prin suspendarea acestora pe perioada în care sunt aplicate măsuri severe în vederea revenirii situației financiare a societății.

Or, atâta timp cât prin convenția părților s-a stabilit neacordarea acestor ajutoare materiale (prin suspendarea lor), instanța nu poate interveni peste voința părților dând o altă interpretare unor prevederi ale contractului colectiv de muncă, diferită de ceea ce s-a dorit și s-a agreat de partenerii sociali, întrucât s-ar institui în acest fel un drept absolut al salariatului, ce depășește condițiile și limitele prevăzute de lege și de contractele colective de muncă.

Aceleași precizări se solicită a fi reținute și cu privire la acordarea salariului suplimentar, la care se face în mod expres referire în actul adițional la CCM la nivel de unitate valabil pentru anii 2009-2010, art.30 alin.1, conform căruia „salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010.”

Se susține că salariul suplimentar pentru anii 2009-2010 a fost solicitat în temeiul dispozițiilor art.30 alin. 1 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin actul adițional nr.370/2008, în condițiile în care în prevederile CCM la nivel de unitate pentru anii 2009-2010, era stipulat același drept, și anume „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar. ”

Arată recurenta că potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 3 din contractul colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA, cât și ale art.30 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, se prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate.Fiind vorba de o societate cu capital de stat, care beneficiază de alocații bugetare, ținând cont și de interpretarea strict literală, dar și logică, a dispozițiilor art.30 alin. 1 din CCM, se arată că nu poate rezulta decât că în favoarea salariatului se creează doar o vocație, iar nu un drept cert.

În opinia recurentei, instanța de fond nu a reținut prevederile art. 30 din cele două contracte invocate, în sensul că, sumele pentru salariul suplimentar provin din veniturile societății, venituri din care societatea nu a reușit să-și acopere toate cheltuielile, anii respectivi fiind încheiați cu pierderi, și cum ambele contracte de muncă în baza cărora s-a motivat cererea de chemare în judecată prevăd că sumele plății salariului suplimentar provin din veniturile realizate de societate, se solicită a se constata că această bonificație, care se acordă pentru rezultate deosebite în activitatea salariaților, nu se poate acorda.

Precizează recurenta că în cauză, contractul colectiv de muncă încheiat are forța unei legi între părțile contractante și este important că acest act să fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat deoarece aceștia sunt cei care pun în evidență voința reală a părților contractante.Or, instanța de fond nu a ținut cont de voința reală a părților și a dat o interpretare total eronată dispozițiilor art.30 din CCM 2009-2010.

Menționează recurenta că prevederile art. 30 din contractul colectiv de muncă al SNTFM CFR Marfă SA, lege a părților, nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic, un salariu suplimentar, ci părțile sunt de acord cu posibilitatea ca, la expirarea unui an calendaristic, salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar, din veniturile societății.Înțelegerea părților la data semnării contractelor colective de muncă în perioada_, a fost în sensul existenței posibilității și nu a obligativității ca la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv .

Mai mult, arată recurenta, salariul suplimentar nu este un drept absolut al salariatului de a beneficia de executarea CCM de către angajator fără ca acesta să-și respecte obligațiile și fără a se verifica dacă acest lucru este posibil și meritat.

Se învederează că salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, nu este actual, nu este cert, nefiind un drept pe care societatea recurentă nu l-a acordat, ci, așa cum rezultă din dispozițiile CCM - lit .F art. 20, acesta reprezintă o premiere / un ajutor / un stimulent acordat salariaților în funcție de posibilitățile angajatorului: „din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului.”

În plus, se arată că s-a negociat de către părți suspendarea acordării acestui drept, prin voința părților, nefiind justificată opinia instanței de fond doar prin enunțarea articolelor de lege din Codul muncii, arătându-se că o parte din instanțele de judecată s-au pronunțat nu doar în mod tradițional asupra acestor litigii, ci au făcut o analiză amănunțită atât din punctul de vedere al reclamanților, cât și al societății, toate raportate la situația economică cu care se confruntă toate societățile, la riscul aducerii societăților în faliment, având drept consecință desființarea locurilor de muncă.

Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, depunându-se la dosar, în copie, două sentințe judecătorești pronunțate de Tribunalul Cluj și Tribunalul Prahova, invocate ca practică judiciară.

Deși legal citată cu această mențiune, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă, reprezentată fiind în instanță de apărător ales, la termenul din 29.01.2013, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la cheltuieli de judecată, depunând și concluzii scrise în acest sens.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Este neîntemeiată critica prin care se susține că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată la prima instanță de către recurenta-pârâtă.

Astfel, se reține că într-adevăr, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii republicat( fost art.283 alin.1 lit.e), dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, așa cum susține recurenta, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă în ce privește drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale - ca în cauza de față - indiferent de izvorul acestora, astfel că excepția invocată de recurentă nu este întemeiată.

Nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia drepturile solicitate prin acțiune nu ar fi de natură salarială, ținând cont chiar de terminologia utilizată în cuprinsul contractelor colective de muncă pe anii în discuție.

Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.

În ceea ce privește rezolvarea fondului cauzei, instanța reține următoarele:

Art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și recurentei conform anexei nr.5 a contractului, prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.

Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.

Prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, s-a prevăzut că salariul de bază minim brut valabil de la 01.07.2008 pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 este de 570 lei, mai puțin, deci, decât suma de 700 lei, cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

De asemenea, începând cu 01.04.2010, salariul respectiv avut în vedere de societatea recurentă a fost de 600 de lei, tot mai mic decât cel de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:

„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.

Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate, au fost preluate, în substanța lor și în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform cărora:

„ (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.

(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.

(3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.

(4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.”

Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Normele legale mai sus menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1 din Legea dialogului social nr.62/2011.

Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.

Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.

Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speță, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de grup de unități din transportul feroviar și unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Pe de altă parte, susținerile recurentei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu pot avea vreo influență asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Din interpretarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, rezultă că acordarea acestui drept nu este condiționată de veniturile pârâtei sau de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligație stipulată sub condiție suspensivă, ci o obligație pură și simplă, neafectată de modalități.

În consecință, raportat la dispozițiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și recurentei conform anexei nr.5 a contractului, soluția primei instanțe apare ca fiind corectă.

Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia în mod greșit s-a dispus obligarea acesteia la plată în raport de prevederile art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform celor stabilite prin sentința recurată, în condițiile în care obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior ar exista numai în situația în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă, după cum nici susținerea conform căreia prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi s-ar fi putut aplica numai dacă nu ar fi fost încheiat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități nu poate fi primită.

Conform art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituțională a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unități, ci și la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unităților ce aparțin respectivului nivel.

Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.

Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.

Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este superior celui la nivel de grup de unități din transportul feroviar, fiind așadar lipsit de relevanță faptul că în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe perioada în discuție în pricina de față, cuantumul salariului brut la nivelul clasei 1 de salarizare a fost, de asemenea, mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.

Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la greșita obligare a pârâtei la plata către intimata-reclamantă a primei aferente Zilei Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului material pentru sărbătorile de P. și C. și a salariului suplimentar, în sensul celor dispuse prin sentința atacată.

Astfel, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adițional, contract ce este superior față de cel la nivel de unitate, au caracter minimal, iar întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Ca atare, intimata-reclamantă era îndreptățităla plata primei de Ziua Feroviarului aferentă anului 2010 și a ajutorului material de C. 2009 și 2010 și de P. 2010, conform celor solicitate prin acțiune, potrivit disp.art.71 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional ( coroborate cu prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură referitoare la salariul minim brut de 700 lei), contract ce este superior celui încheiat la nivel de unitate și ale cărui clauze trebuie respectate pentru aceleași considerente de principiu arătate pe larg mai sus, ce nu se impun, în consecință, a fi reluate, din care rezultă caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior și faptul că în situația existenței unor clauze în contractele colective de muncă la nivel de unitate ce înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior, acestea nu pot produce efecte juridice.

Prin urmare, procesul-verbal încheiat în 03.06.2009, respectiv clauzele noului CCM la nivel de unitate pe anul 2009-2010, înregistrat sub nr.2584/04.06.2009 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București și ale actului adițional la acest contract, invocate de recurenta-pârâtă, nu pot justifica respingerea cererii reclamantei privitoare la ajutoarele de P. și C. și a premierii de Ziua Feroviarului, în sensul celor sus-arătate.

Inexistența unei hotărâri a Consiliului de administrație pentru stabilirea primei și a cuantumului acesteia nu poate fi invocată de recurenta-pârâtă, aceasta neputându-se prevala de propria culpă ca argument pentru respingerea cererii reclamanților.

Faptul că pârâta are dificultăți financiare, înregistrând pierderi, nu poate constitui un argument pentru respingerea cererii reclamantei de acordare a primei de Ziua Feroviarului 2010 și a ajutorului material de C. 2009 și 2010 și de P. 2010.

Referitor la salariul suplimentar, soluția pronunțată se fundamentează în mod corect pe prevederile obligatorii ale contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adițional și valabil și pe anul 2010, ce statuează, la art.30 alin.1, că pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Interpretarea literală a textului art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, ce folosește în mod expres sintagma „vor primi” conduce în mod logic la concluzia că este vorba de un drept al salariaților, acțiunea neputând fi respinsă pe considerentul că ar fi vorba de o disponibilitate a angajatorului și nu de o obligație.

În plus, raportat la motivele invocate în apărare de către recurentă, se reține că textul art.30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar este clar și nu lasă loc la interpretări, stipulându-se expres la art.30 alin.3 că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 % din fondul de salarii realizat lunar, fiind vorba așadar de o obligație.

Prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006-2008, prelungit prin adițional, contract ce este superior față de cel la nivel de unitate, au, astfel cum s-a arătat mai sus, caracter minimal, iar întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități, s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, respectiv la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Se impune, de asemenea, a se preciza că OUG nr.81/1997 invocată de recurentă a avut o aplicabilitate limitată în timp, această ordonanță fiind aprobată, cu modificări, prin Legea nr.135/1998, titlul ordonanței fiind modificat, în sensul că privește reglementarea plății premiilor anuale pe anul 1997 și a altor sume suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului.

Dificultățile financiare ale recurentei nu pot constitui un argument pentru admiterea recursului, câtă vreme, potrivit art.236 alin.4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar conform art.243 alin.1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.

Practica judiciară invocată de recurentă, constând în două sentințe judecătorești pronunțate în primă instanță de Tribunalul Cluj și Tribunalul Prahova, în spețe similare, nu poate justifica, în raport de considerentele mai sus arătate, admiterea recursului în sensul celor solicitate de recurentă, sentințele respective fiind supuse controlului judiciar, pe calea recursului, ce poate fi exercitat de partea care a pierdut procesul, neprobându-se că este vorba de sentințe irevocabile, iar, pe de altă parte, practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurentă în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.

În temeiul disp.art.274 Cod pr.civilă, recurenta-pârâtă va fi obligată la 500 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu avocat suportat în recurs, potrivit chitanțelor doveditoare nr.468/23.11.2012 și nr.135/29.01.2013 depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA, cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1361 din data de 15 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă G. M., domiciliată în B., . 1, ., județul B..

Obligă recurenta la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata G. M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 29 ianuarie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

G. - S. P. E.-S. L. V.-A. P.

GREFIER

V. M.

Red. VAP

Tehnored. VM

2 ex./15.02.2013

d.f.nr._ Tribunalul B.

j.f. G. V.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....  Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 4131/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 29-01-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI