Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 102/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 102/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 08-10-2013 în dosarul nr. 2570/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA Nr. 102
Ședința publică din data 8 octombrie 2013
Președinte - C. Ș.
Judecător - E. M.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., cu sediul în G., ., jud.G., împotriva sentinței civile nr.710 din 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul N. G., cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat A. N. A., cu sediul în B., . nr. 32, județul B. și pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București cu sediul în ..38, sector 1.
Apel scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că, prin motivele de apel s-a solicitat și judecarea în lipsă.
Curtea, constatând că prin motivele de apel s-a solicitat judecata în lipsă, dând curs dispozițiilor art. 411 alin.1 pct.2 teza II-a NCPC, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
C u r t e a,
Asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul N. G. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA București și Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA București - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G., solicitând obligarea acestora la stabilirea, actualizată cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective, a drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, valabile pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite de către el în perioada aprilie 2010– 31 decembrie 2010 și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este salariat al pârâtei Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA București - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G..
Pentru anii 2009, 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între C. C. SA și sindicatele reprezentative ale salariaților.
Astfel, prin art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pentru 2008-2010 s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați din ramura transporturi.
La alin.3 lit. a este prevăzut salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri, sporuri ori indemnizații incluse.
La lit. b al aceluiași alineat, părțile stabilesc următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile, valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.40, pct.3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar pentru stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minim de ierarhizare stabiliți la art.40 pct. 1 din prezentul contract de muncă, așa cum au înscriși la lit. b al aceluiași alineat.”
Astfel, potrivit dispozițiilor contractuale, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil de la 01.01.2008 este de 700 lei, la care se adaugă sporurile.
Cu toate că dispozițiile contractului sunt imperative, iar contractele colective la nivel de societate nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit în contractele colective încheiate la nivel superior, contractul colectiv de muncă la nivelul C. Marfă SA conține dispoziții inferioare celui la nivel de ramură transporturi.
Potrivit art.229-230 din Codul muncii, Legii nr.62/2011, angajatorii sau organizația patronală și salariații, reprezentați de sindicate, încheie anual contracte colective de muncă, iar contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Conform art.148 alin.1 din Legea nr.62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinire lui atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Potrivit art.132 din Legea nr.62/2011, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Fiind drepturi salariale neplătite, conform art.166 alin.4 Codul muncii, se impune actualizarea cu indicele de inflație la data plății sumelor cuvenite, în vederea acoperirii prejudiciului cauzat prin devalorizarea generată de creșterea inflației.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii, Contractele colective de muncă, Legea nr.62/2011, iar în dovedirea susținerilor a depus, în copii, înscrisuri.
Pârâta Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA București - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A susținut pârâta că nu i se aplică prevederile Contractului colectiv de muncă le nivel de ramură transporturi, nefiind operator de transport feroviar, așa cum prevede H.G. nr.581/1998. Nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi și contractul nu-i este aplicabil, indiferent de faptul că este menționată ca semnatara acestui contract.
Referitor la diferența de salariu de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, pârâta a arătat că, la nivelul unității, în perioada ce face obiectul cauzei, a existat contract, valabil încheiat ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, iar părțile, de comun acord, au înțeles ca pe anii 2009 și 2010 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății și alți coeficienți de ierarhizare decât cei prevăzuți în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al salariaților se încadrează atât în prevederile CCM la nivel de unitate, cât și în prevederile CCM la nivel de grup de unități feroviare. În cele trei contracte sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici și clase 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM la nivel de ramură transporturi, cererea reclamanților neavând temei legal.
Reclamantul avea posibilitatea să solicite instanței competente constatarea nulității clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele la nivel superior, pe durata existenței contractului colectiv de muncă, potrivit art.268 alin.1 pct. d Codul muncii.
Reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Pe baza probelor administrate, Tribunalul B. a pronunțat sentința civilă nr. 710/10.06.2013 prin care a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtele să-i plătească acestuia drepturile salariale, reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate, pentru perioada aprilie 2010-31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
Prin aceeași sentință s-a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut de instanța fondului că, reclamantul N. Gheoghe este salariatul pârâtei Compania Națională de Căi Ferate „C.” SA București - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Căi Ferate G., iar în perioada aprilie 2010-31 decembrie 2010, potrivit copiei carnetului de muncă, și-a desfășurat activitatea în cadrul Secției L2 C. B..
Art.41 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, în alin.3 lit.a prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, iar la lit.b se prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
A constatat instanța de fond că, potrivit întâmpinării, pârâta a recunoscut că în perioada ce face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi și consideră că prevederile acestor contracte sunt aplicabile și nu cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Apărarea pârâtei nu a putut fi reținută, față de disp. art. 236 al.4 Codul muncii și art.7 al.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior; (2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă; (3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în disp. art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
S-a statuat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Raportat la aceste considerente instanța a constatat că pârâtele aveau obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei, să stabilească salariul reclamantului în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, de 700 lei.
Referitor la cealaltă apărare, în sensul neaplicabilității, în cazul său, a CCM la nivel de ramură transporturi, de asemenea nu a putut fi reținută, rezultând din Anexa nr.5 la contract că pârâta este nominalizată printre unitățile cărora li se aplică contractul colectiv, la poziția nr.3.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtele să plătească reclamantului, drepturile salariale, reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate, pentru perioada aprilie 2010– 31 decembrie 2012, actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
Având în vedere că la dosar nu s-au depus înscrisuri cu care să se facă dovada cheltuielilor de judecată, acest capăt de cerere a fost respins.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Se susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art.1270 alin.1 Cod civil, în conformitate cu care contractul valabil încheiat este legea părților contractante.
Arată apelanta că în perioada iunie 2009 - decembrie 2010 în care reclamantul solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din CCM la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., a existat la Compania Națională de Căi Ferate C. S.A. contract colectiv de muncă valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010 ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord că pentru anii 2009 și 2010, să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății precum și alți coeficienții de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de R. Transporturi si, prin urmare instanța de judecata este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publica.
Mai mult, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Pentru anii 2009-2010, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 la CCM la nivel de G. de Unități Feroviare 2008-2010 s-au stabilit salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07.2008, iar prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010 a fost prelungită valabilitatea acestuia până la data de 31.01.2010.
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și CCM la nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM pe R. Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare cererea reclamantului de plata a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe R. Transporturi este ilogica și nu are temei legal.
Într-o altă critică se referă la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art.II alin.1 lit.c din legea nr.130/1996, art.8 alin.1 din legea nr.130/1996, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998.
Instanța de fond în mod greșit a reținut că societății i se aplica prevederile CCM la nivel de R. Transporturi, fără să observe faptul că, societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuam și nici nu putem efectua activități de transport feroviar, așa cum de altfel prevăd cu claritate dispozițiile art.8 din H.G. nr.581/1998.
Instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art.II alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996 conform cărora, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din R. de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În acest context, și în condițiile în care, apelanta nu poate avea că obiect de activitate operațiuni de transport, reiese fără putința de tăgada că, nu poate fi încadrată în rândul unităților din R. transporturi și ca atare CCM la nivel de R. Transporturi nu poate să ne fie aplicabil, indiferent de faptul ca, societatea este menționată de semnatarii acestui contract că fiind unitate la nivelul căreia contractul colectiv se aplică.
De asemenea, o astfel de interpretare ar conduce la concluzia că în R. transporturi intră și unitățile care construiesc căi ferate sau drumuri ori asigură reparația acestora, ceea ce este de asemenea, absurd, căci unitatea care construiește drumuri sau căi ferate, face parte în mod evident, din R. construcții.
Prin urmare, nu produce nicio consecință juridică prevederea art.3 alin.1 din C.C.M. la nivel de R. Transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport - cum este societatea, atât timp cât o astfel de prevedere excede în mod clar limitelor libertății contractuale stabilite de art.II alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996 și de art.8 alin.1 din aceiași lege, conform căruia clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Mai mult, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților or, în situația de față, s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, acest contract colectiv de muncă la nivel de R. transporturi nu poate constitui legea părților, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridica adecvata din partea statului.
Totodată, se mai susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin.1, 2, 3 și 4 raportat la art.8 alin.2 și 3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, insa nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea pârtii interesate.
În plus, se susține că instanța de fond nu a reținut că în conformitate cu alin.2 al aceluiași art.24 din Legea nr.130/1996 constatarea nulității clauzelor se face de către instanța judecătoreasca competenta și numai, la cererea părții interesate.
Ca atare, în perioada de valabilitate a CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și CCM la nivel de G. de Unități Feroviare reclamantul singur sau, prin intermediul organizațiilor sindicale avea posibilitatea legala să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau ca, clauzele prevăzute în art.7 și anexa 1 din CCM, la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. conțin drepturi la nivel inferior față de drepturile prevăzute în CCM la nivel de R. Transporturi.
Or, instanța de judecata nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A si, chiar dacă instanța ar califica cererea reclamantului că fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1 pct.d Codul muncii.
Printr-o altă critică se susține că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței contractului colectiv de muncă, așa cum prevede art.268 alin.1 pct.d Codul muncii (fost art.283 alin.1 lit.d).
Însă, reclamantul solicită diferența de drepturi salariale, diferență rezultată dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A..
Or, se poate observa cu ușurință faptul că, reclamantul solicită practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existență s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Dar, conform prevederilor legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Prin urmare, se arată că instanța de fond în mod nelegal a procedat la înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la nivel de G. de Unități Feroviare cu clauze ale CCM la nivel de R. Transporturi, având în vedere că aceste contracte colective de muncă își încheiaseră valabilitate la sfârșitul anului 2010Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond respingerea acțiunii.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
În speță, Tribunalul B. – Secția I Civilă a fost investit cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G. la stabilirea, actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi, valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite de către reclamant în perioada iunie 2009 – decembrie 2010, iar prin sentința pronunțată instanța de fond a admis acțiunea.
La fundamentarea acestei soluții au stat argumentațiile instanței în sensul că raportului juridic litigios îi sunt aplicabile clauzele CCM la nivel de ramură transporturi, astfel încât salariu de bază minim brut la care erau îndrituiți reclamanții era în cuantum de 700 lei.
Pe de altă parte, din înscrisurile cauzei, situație reținută în mod corect de către instanța de fond atât în CCM de la nivelul unității pârâte, cât și în cel de la nivel de grup de unității cuantumul aceluiași salariu era de 570 lei.
Numai că, potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă în discuție, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Totodată Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Cu alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, constatând că drepturile ce fac obiectul litigiului dintre părți au fost stabilite la un nivel inferior celui din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, în mod legal tribunalul a aplicat direct clauzele mai favorabile ale acestuia.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile apelantei subsumate primului motiv de apel în sensul că tribunalul a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1270 al. 1 cod civil în conformitate cu care contractul este legea părților contractante.
Așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente în materia contractelor colective de muncă există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.
Pe de altă parte, întrucât drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
Față de cele pe larg învederate, Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 a fost stabilit un anumit salariu minim sau că acesta a fost în concordanță cu cel stabilit la nivel de grup de unități.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din chiar hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac, tribunalul, raportându-se la clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi a obligat la plata de diferențe prin raportare la salariu de bază minim brut la nivel de ramură, iar nu la clase de salarizare.
Pentru motivele învederate Curtea constată că sunt nefondate criticile apelantei subsumate primului motiv de recurs.
Nefondate sunt și criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de apel potrivit cărora prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederilor art.11 alin. l lit. c din Legea nr.130/1996, art.8 alin. 1 din Legea nr.130/1996, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998, de vreme ce recurenta nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu putea efectua activității de transport feroviar, nefiindu-i deci aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În realitate, potrivit chiar unuia din temeiurile juridice invocate de către recurentă și anume art. 11 al. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În speța pendinte, așa cum recunoaște chiar apelanta, aceasta face parte din destinatarii contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, convenția fiind încheiată și pentru salariații acesteia.
Așa fiind acesta poate constitui temei pentru pretențiile reclamantului, intimat în prezenta fază procesuală.
De altfel, din chiar cuprinsul anexei 5 la CCM în discuție se observă că acesta nu se aplică exclusiv transportatorilor pe calea ferată, așa cum în mod eronat susține recurenta.
Curtea apreciază ca nefondate și criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin. l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin. l și alin.3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele CCM încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile apelantei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 al. 1 pct. d din Codul Muncii.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civilă urmează să respingă apelul ca nefondat și să păstreze ca legală sentința atacată.
.//.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., cu sediul în G., ., jud.G., împotriva sentinței civile nr.710 din 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul N. G., cu domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat A. N. A., cu sediul în B., . nr. 32, județul B. și pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București cu sediul în ..38, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2013.
Președinte, Judecător,
C. Ș. E. M.
Grefier,
V. M.
red. C.Ș./tehnored.V.M.
5 ex./22.10.2013
d.f._ Tribunalul B.
j.f. A.-M. D.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Acţiune în constatare. Hotărâre din 04-06-2013, Curtea de... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
