Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1709/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1709/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 8157/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1709
Ședința publică din data de 11 iunie 2013
Președinte - V.-A. P.
Judecători - C.- P. B.
- E.-S. L.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA, cu sediul în București .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 232/18.02.2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul V. N., domiciliat în municipiul B., ., județul B..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-reclamant V. N., reprezentat de avocat P. S. din cadrul Baroului B., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/14.05.2013, lipsind recurenta-pârâtă . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul art.6 din Legea nr. 192/2006, informează asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii, părțile putând să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și că prin cererea de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art.242 alin.2 Cod pr. civilă.
Avocat P. S., pentru intimatul-reclamant, arată că nu mai are cereri de formulat și solicită cuvântul în fond.
Curtea ia act de declarația părții, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Avocat P. S., având cuvântul pentru intimatul-reclamant, solicită respingerea recursului ca nefondat, criticile formulate de recurentă nefiind întemeiate. Raportat la obiectul cauzei este aplicabil art. 268 lit. c Codul muncii, text de lege aplicabil și premierilor, ajutoarelor materiale, care sunt subsumate drepturilor salariale și nu lit. e a aceluiași articol, astfel cum susține recurenta. Hotărârea instanței de fond este amplu și temeinic motivată, astfel că și sub acest aspect recursul este nefondat.
Solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii instanței de fond, care este temeinică și legală și acordarea de cheltuieli de judecată, conform chitanței depusă la dosar reprezentând onorariu avocat. Depune concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul V. N. a chemat în judecată pe pârâta . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată, în calitate de angajator, la plata următoarelor drepturi:
1. diferența de salariu pe perioada decembrie 2009 și până la 31.12.2010, ce rezultă din faptul că în contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil este prevăzut un salariu de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, iar în perioada precizată reclamantul a fost plătit în funcție de următoarele salarii minim brute: mai 2009 - iulie 2010 = 570 lei, iulie_10= 600 lei;
2. sporurile permanente pentru perioada decmbrie 2009 și până la 31.12.2010, aplicate la diferența de salariu menționată la pct. 1;
3. salariul suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă (salariu de bază calculat așa cum rezultă la punctul 1), pentru muncă ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic pe anii 2009 și 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil;
4. premierea de vacanță pe anul 2010, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare (diferența rezultată din suma acordată la momentul respectiv și suma de 1293,6 lei calculată în funcție de salariul minim aferent clasei 1 de salarizare de 700 lei) conform CCM pe grup de unități aplicabil;
5.premierea de Ziua Feroviarului, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei) pe anii 2010 și 2011, conform CCM pe grup de unități aplicabil;
6. premierea de P. pe anii 2010 și 201, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), conform CCM pe grup de unități aplicabil;
7.premierea de C. pe anii 2009 și 2010, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare (700 lei), conform CCM pe grup de unități aplicabil;
8. actualizarea cu indicele de inflație a sumelor de bani menționate mai sus de la momentul la care trebuia plătite până la data plății efective;
S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost salariat al CFR IRLU SA, iar de-a lungul timpului a reclamat atât liderilor de sindicat, cât și conducerii subunității în care și-a desfășurat activitatea, faptul că este privat de o parte din drepturile înscrise în CCM aplicabile, însă de fiecare dată i s-a răspuns că sumele aferente acestor drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății, singura soluție de obținere a acestor drepturi fiind instanța de judecată.
A menționat reclamantul că drepturile ce fac obiectul acțiunii, prevăzute în CCM aplicabile, au un caracter imperativ și minimal pentru pârâtă, aceasta neputând invoca lipsa profitului sau a altor cauze, ca motiv de nerespectare, mai ales că, în virtutea legii, într-o atare situație, avea la dispoziție procedura renegocierii.
Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 38, 160, 268 alin.1 lit. c din Codul muncii, art. 132, 148 din Legea nr. 62/2011, art. 1270 din Codul Civil, art. 3, art. 38 alin. 1 și 2, art. 41 alin.3 lit. a și b, art. 42 alin. 1 lit. g, art. 43 alin. 2 lit. a, art.52, art. 113 alin. 3 și 4, art. 114 din contractul colectiv de muncă pe ramură transporturi aplicabil, art. 30 alin. 1, art. 44 alin. 4, art. 49 alin. 3, art. 71, art. 81, art.127 alin. 2 și 3, art. 128, art. 130 din contractul colectiv de muncă pe grup de unități aplicabil, art. 274 Cod pr.civilă.
Pârâta . Locomotive și Utilaje CFR IRLU SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune, în raport de disp.art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii, susținând că în speță nu este vorba de drepturi de natură salarială, astfel cum statuează disp.art.159 alin.1 din Codul muncii, ci de drepturi acordate potrivit contractului colectiv de muncă, astfel că termenul de prescripție aplicabil este cel de 6 luni, reglementat de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii, fiind vorba în cauză de o acțiune izvorâtă din neexecutarea unei obligații asumate prin contractul colectiv de muncă.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
S-a arătat că la nivelul unității, pe perioada indicată, a existat contract colectiv de muncă în vigoare, respectiv CCM pe anii 2009/2010 și 2011/2012 fiind, în consecință, aplicabil, susținându-se că CCM la nivel de ramură și CCM la nivel de grup de unități invocate de reclamant puteau fi aplicate numai dacă nu exista contract colectiv de muncă la nivelul unității.
A susținut pârâta că CCM la nivel de societate 2007-2008 și-a produs efectele numai până la 30.07.2008, iar de la 30.07.2008 până la 24.03.2009 . mai apare înregistrată cu un contract colectiv de muncă, astfel că s-a cerut a se constata inaplicabilitatea clauzei referitoare la salariul suplimentar pe anul 2009.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a prevederilor CCM la nivel de grup de unități feroviare, pentru acordarea diferenței de salariu, a salariului suplimentar, a premierei de Ziua Feroviarului, a primei de P. și de C., pârâta a precizat că acestea nu îi sunt opozabile, întrucât societatea nu este membră a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract, ci aplicabil era CCM la nivelul unității.Chiar și în situația în care s-ar aprecia ca fiind aplicabile prevederile CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, s-a arătat că acesta și-a încetat valabilitatea la 31.01.2011, fiind lipsite de temei legal solicitările reclamantului având ca obiect plata drepturilor bănești pe anul 2011, arătându-se totodată că în CCM la nivel de unitate 2011/2012 nu s-a prevăzut plata salariului suplimentar, a primei de Ziua Feroviarului, a primei de vacanță, a ajutorului material de P. și C..
De asemenea, s-a arătat că deși prin CCM la nivel de unitate 2009-2010 s-a prevăzut acordarea ajutorului material pentru C., părțile au convenit ca aceste prevederi să se aplice începând cu 01.01.2010, iar ulterior, prin actul adițional nr.1804/29.04.2010, s-au adus modificări ale art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate 2009-2010, în sensul că în anul 2010 nu se acordă ajutoarele de P., de C. și nici premierea de Ziua Feroviarului.
Totodată, din conținutul clauzei înscrisă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, rezultă că estimarea cuantumului primei de Ziua Feroviarului se face de consiliul de administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, iar acordarea se află într-o strânsă corelație cu posibilitățile financiare ale societății la acel moment.
Acordarea primei de Ziua Feroviarului nu se circumscrie sferei obligațiilor imperative stipulate în sarcina societății.
În privința clauzei referitoare la acordarea salariului suplimentar, s-a învederat că art.62 din CCM nu stipulează un drept pur și simplu, ci un drept afectat de condiția existenței unei situații financiare pozitive în momentul acordării dreptului, nefiind vorba de o clauză contractuală imperativă, ci de o facultate a angajatorului.
Pârâta a mai susținut că nici CCM la nivel de ramură nu îi este aplicabil, deoarece societatea nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001. Împrejurarea că societatea este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica CCM la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, respectiv ale disp.art.11 alin.1 lit.c și art.8 alin.1 din lege, iar extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de aceeași lege și prin urmare, nu poate constitui „legea părților”.
S-a susținut că reclamantul, în mod indirect și injust, aduce în discuție valabilitatea clauzelor inserate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Însă, a învederat pârâta, legalitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu poate fi pusă în discuție, întrucât în momentul negocierii s-a preluat „pragul minim” al salariului minim brut indicat prin actul normativ în vigoare în acea perioadă, respectându-se întocmai disp. art. 159 alin. 3 și art. 160 din Codul muncii, conform cărora „ salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului” și „angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară.”
Pârâta a invocat și disp.art. 1270 Cod civil, potrivit cărora „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” și de aceea, a considerat că în această materie, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate reprezintă un izvor de drept, iar dispozițiile sale produc efecte directe în planul drepturilor și obligațiilor părților contractului individual de muncă.
Or, în prezenta cauză, a susținut pârâta, salariul brut negociat al petenților începând cu data de 01.09.2009 depășea cu mult salariul minim brut pe țară, așa cum relevă contractul individual de muncă încheiat cu societatea, apreciindu-se, în acest context, că pretențiile reclamantului sunt lipsite de obiect și neîntemeiate.
S-a mai învederat că CCM la nivel de ramură și CCM la nivel de grup de unități și-au produs efectele numai până la finele anului 2010.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 232/18.02.2013, Tribunalul B. a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare de către pârâtă și a admis acțiunea obligând pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate, pentru perioada decembrie_10.
Prin aceeași sentință pârâta a fost obligată să plătească reclamantului: diferența dintre cuantumul sporurilor permanente calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și cuantumul acestor sporuri efectiv încasate prin statele de plată a salariilor, pentru perioada decembrie_10;salariul suplimentar pe anii 2009, 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare al salariatului în luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată, prevăzut de 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale.
De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferența dintre premierea de vacanță încasată de acesta în anul 2010 și premierea de vacanță la care avea dreptul, calculată în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei prevăzut în art.41 alin.3 lit. a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 alin. 1,2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010 și clasele de salarizare negociate prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte.
Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului ajutorul material de C., pentru anii 2009, 2010, ajutorul material de P. pentru anul 2010 și premierea Ziua Feroviarului pentru anul 2010, echivalente cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, calculat în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, drepturi prevăzute de art.71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale.
Prin aceeași sentință, s-a dispus ca toate sumele de bani datorate de pârâtă reclamantului să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, fiind respinse cererile privind plata sumelor reprezentând ajutorul material de P. 2011 și premierea Ziua Feroviarului 2011, iar pârâta a fost obligată la 490 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță, analizând cu prioritate, conform art.137 Cod proc. civilă, excepția prescripției invocată prin întâmpinare de către pârâtă, a respins-o pe motiv că în privința drepturilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, începând cu luna decembrie 2009, nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. e Codul muncii, cu privire la termenul de 6 luni, ci prevederile alin. 2 al aceluiași articol, care se referă la termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului, în alte situații decât cele prevăzute la al.1.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul a fost salariatul pârâtei până la data de 28.07.2011, când prin decizia nr. A/359/29.06.2011 i-a încetat contractul individual de muncă în baza art.65 Codul muncii.
S-a arătat că drepturile solicitate de reclamant prin acțiune, din perioada în care a fost salariatul pârâtei, erau prevăzute de contractele colective de muncă încheiate la nivelul societății, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
A reținut tribunalul că art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar în alin.3 lit.a se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
De asemenea, s-a arătat că se prevede expres la lit.b a aceluiași articol că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Potrivit întâmpinării depuse la dosar, s-a constatat că pârâta a recunoscut că în perioada ca face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate considerând că prevederile acestor contracte sunt aplicabile.
Din actul adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, s-a reținut că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 570 lei și nu de 700 lei, cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, același salariu de bază brut, corespunzător clasei 1 de ierarhizare, de 570 lei,fiind prevăzut și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Apărarea pârâtei nu a fost reținută de tribunal având în vedere disp. art. 236 alin.4 Codul muncii și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cărora contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
A mai reținut instanța că în conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
S-a mai arătat că disp.art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
A subliniat tribunalul că în același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
De asemenea, a mai arătat tribunalul, conform art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.”
S-a concluzionat de către instanța de fond că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.”
Astfel, s-a arătat că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Contractele colective de muncă, a reținut tribunalul, se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și, având caracter obligatoriu, s-a conchis că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Instanța de fond a menționat că și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior, arătându-se că prin deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii, s-a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Câtă vreme prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, s-a arătat că aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâta avea obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei, să stabilească salariile, sporurile și alte drepturi (salariul suplimentar, premierea pentru Ziua Feroviarului, pentru vacanță, ajutoarele acordate pentru sărbătorile de P. și C.) prin raportare la salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 -2010, de 700 lei, iar nu de 570 lei, respectiv 600 lei, stabilit prin contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivel de unitate.
Susținerea pârâtei, ce a justificat neacordarea drepturilor de posibilitățile financiare, nu a fost primită de tribunal pe motiv că nu s-a făcut dovada modificării clauzelor contractelor conform prevederilor art.244 Codul muncii.
Respectarea prevederilor menționate, a reținut prima instanță, este obligatorie pentru pârâtă, raportat la disp. art. 236 alin..4 Codul muncii, în forma în vigoare la momentul ce face obiectul cauzei și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, normă în vigoare până la 13.05.2011, când a fost abrogată prin art. 224 lit. d din Legea dialogului social nr. 62/2011, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante, astfel că nu a fost reținută apărarea pârâtei.
Aceste norme, a arătat tribunalul, se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
S-a arătat în continuare că reclamantul a solicitat prin capetele cinci și șase de cerere, premieri de Ziua Feroviarului și P. și pentru anul 2011, în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, deși acesta și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010.
Astfel, au fost admise aceste capete doar pentru anul 2010 și au fost respinse pentru anul 2011.
Referitor la ajutorul material cu ocazia sărbătorii de P., C. și premierea pentru Ziua Feroviarilor, s-a arătat că pârâta a invocat în apărare dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate modificate, potrivit cărora în anii 2009 și 2010 nu se acordă.
Însă, a reținut tribunalul, art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pentru anii 2006-2008, înregistrat la Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 2836/28.12.2006, prelungit prin actul adițional înregistrat sub nr. 376/20.06.2008, prevedea acordarea acestor ajutoare materiale, respectiv primă, iar raportat la considerentele de mai sus, privind caracter obligatoriu al contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, prima instanță nu a primit apărarea pârâtei.
În consecință, față de aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate, pentru perioada decembrie_10; diferența dintre cuantumul sporurilor permanente calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, și cuantumul acestor sporuri efectiv încasate prin statele de plată a salariilor, pentru perioada decembrie_10; salariul suplimentar pe anii 2009, 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare al salariatului în luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de perioada efectiv lucrată, prevăzut de 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale; diferența dintre premierea de vacanță încasată de acesta în anul 2010 și premierea de vacanță la care avea dreptul, calculată în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei prevăzut în art.41 alin.3 lit. a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 alin. 1,2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi 2008-2010 și clasele de salarizare negociate prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte; ajutorul material de C., pentru anii 2009, 2010, ajutorul material de P. pentru anul 2010 și premierea Ziua Feroviarului pentru anul 2010, echivalente cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, calculat în funcție de în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, drepturi prevăzute de art.71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale.
A mai reținut tribunalul că pentru acoperirea în integralitate a prejudiciului produs reclamantului, toate sumele de bani datorate de pârâtă acestuia trebuie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În temeiul art.275 din Codul muncii, cu referire la art.274 Cod pr.civilă, pârâta a fost obligată la 490 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu apărător.
Împotriva sentinței primei instanțe pârâta a declarat recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 1 Cod pr.civilă.
Susține recurenta că soluția instanței de fond se caracterizează prin superficiala tratare a caracterului și naturii demersului, precum și a înscrisurilor probatorii depuse la dosar.
Se învederează că în mod greșit prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pretențiile intimatului-reclamant derivă din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective de muncă, astfel încât sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii, conform cărora acțiunea este tardiv formulată și nicidecum nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 lit.c din Codul muncii, așa cum în mod eronat a reținut prima instanță pentru a-și justifica soluția de respingere a excepției invocate.
Mai arată recurenta că pe parcursul derulării prezentei cauze a susținut și argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusă la tribunal, care relevă că întinderea efectelor juridice ale contractului colectiv de munca 2007-2008 încheiat la nivel de unitate s-a produs până la data de 30.07.2008, actul emis de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale atestând faptul că după 30.07. 2008 și până în momentul emiterii actului, IRLU SA nu mai apare înregistrată cu un contract colectiv de muncă.
Însă, chiar dacă societatea recurentă a susținut, în esență, că prevederile CCM 2007-2008 sunt inaplicabile și că nu pot reprezenta un izvor normativ pentru plata salariului suplimentar pe anul 2009, pentru plata primei de C. și că inopozabilitatea sa este evidentă întrucât . nu este membră a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract, instanța de fond a conchis, printr-o greșită interpretare a textelor de lege incidente, aplicabilitatea acestui contract, ceea ce o îndreptățește, menționează recurenta, la o altă critică adusă pe această cale hotărârii atacate.
Așa fiind, susține recurenta, instanța de fond și-a fundamentat considerentele pentru a-și justifica soluția în baza prevederilor CCM încheiat la nivel de grup de unități.
În esență, se arată că CCM încheiat la nivel de grup de unități pe care-l invocă prima instanță ca fiind izvor de drepturi, poate fi avut în vedere în acele situații în care nu există un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității, însă în cazul său, arată recurenta, nu poate funcționa această regulă întrucât nu este membră a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatară acestui contract.
Mai susține recurenta că prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății, s-a raportat doar la prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități transpunând, de altfel în mod identic prin considerente, susținerile intimatului-reclamant.
Așa fiind, instanța de fond și-a fundamentat considerentele pentru a-și justifica soluția în baza prevederilor CCM încheiat la nivel de grup de unități și a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Însă, așa cum recunoaște și prima instanță, semnatara acestor contracte este SNTFM CFR Marfă SA și nicidecum recurenta, iar invocarea calității de filială a acestei societăți de către prima instanță pentru a-și motiva soluția injustă aduce atingeri identității sale ca persoană juridică și contravine principiilor care guvernează organizarea și funcționarea societăților comerciale.
De altfel, se arată că prima instanță ar fi putut ignora prevederile contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă, acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
Recurenta critică modul de interpretare a clauzei înscrisă la art.30 (1) din CCM 2007-2008 și CCM 2009-2010, care stipulează în mod clar că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar art.31 alin.1 paragraf 1 statornicește criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar. Prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, recurenta susține că a arătat că această clauză este susceptibilă de următoarea interpretare: acordarea acestui salariu suplimentar nu reprezintă o obligație contractuală imperativă, ci, din contră, constituie o facultate a angajatorului.
Potrivit art.1270 Cod civil, convențiile legal făcute au putere de lege, astfel că instanța este obligată să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de părțile contractante și să le asigure îndeplinirea exactă a îndatoririlor asumate de părțile contractante.
Ignorându-se toate aceste argumente de interpretare teleologică și in corpus a disp. art. 30 și art. 31 din CCM, prima instanța a concluzionat într-o manieră lapidară doar că fostul salariat este îndreptățit la plata salariului suplimentar pe anul 2010.
Însă, susține recurenta, această apreciere este evident una greșită întrucât instanța a eliminat în mod vădit și nejustificat argumentul contextual și respectiv teleologic, ignorând conținutul clauzelor înscrise la art.30 și art.31, ceea ce produce efecte nedorite și contrare voinței părților semnatare CCM, care au stabilit prin sintagma „poate beneficia” doar posibilitatea acordării unui astfel de drept, ceea ce nu echivalează cu o obligație.
Se conchide că soluția primei instanțe este total eronată întrucât dezbaterile contradictorii au avut ca obiect facultatea de acordare a dreptului solicitat, iar numai după stabilirea unei obligații imperative instanța ar fi putut decide existența unui drept corelativ născut în patrimonoiul fiecărui salariat, doar în condițiile îndeplinirii criteriilor prev.la art.31 alin.1 și enumerate în anexa 6 a CCM, astfel că instanța avea menirea de a dezlega această problemă de drept, respectiv dacă există o obligație imperativă asumată de angajator prin CCM, care stipula acordarea salariului suplimentar.
Mai mult, dacă s-ar face abstracție de consensul părților și s-ar analiza art.30 (1) din CCM potrivit regulilor comune de interpretare prevăzute de art. 1269 din Codul civil (Legea nr.287/2009), interpretarea se face în favoarea celui care se obligă, în speță angajatorul.
De asemenea, consideră recurenta greșită justificarea primei instanței de a-și fundamenta soluția acceptării cererilor intimatului referitoare la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților cu ocazia Zilei Feroviarului și de P. pe anul 2010 doar pe dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe 2009/2010, ignorând modificările aduse acestui contract prin actul adițional. Astfel, chiar dacă a fost înregistrat în data de 29.04.2010, actul adițional modificator reflectă voința partenerilor sociali de a nu acorda salariaților societății aceste drepturi bănești aferente Zilei Feroviarului și sărbătorilor de P. pe anul 2010.
O altă critică vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrisă la art.62 (2) din CCM 2009-2010, care stipulează în mod clar că pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
Din analiza textului înscris la art.62 din CCM 2009-2010, se susține că determinarea cuantumului primei se stabilește de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, însă instanța de fond, prin soluția pronunțată, a ales să se substituie Consiliului de Administrație fără a administra un probatoriu vast care să releve valoarea drepturilor bănești, fără a estima cuantumul primei și fără a lămuri dacă aceste sume acordate sunt brute sau nete.
În acest mod, conținutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei și nicidecum nu constituie un drept în favoarea salariaților.
Ca atare, susține recurenta, întrucât acest drept nu poate fi stabilit în mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societății, în speță Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, în urma unei analize temeinice a situației economico-financiare cu care se confruntă societatea, în momentul sărbătoririi evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie în sfera obligațiilor imperative stipulate în sarcina societății prin contractul colectiv de muncă.
Altfel spus, numai dacă prin voința părților semnatare ale CCM s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligație prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, s-ar fi consacrat în acest fel un drept câștigat necondiționat de existența unei decizii a organului administrativ.
Se conchide că prin modul în care este redactată clauza există o normă de trimitere și nu o normă care să conțină un drept al salariatului.
De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretențiile intimatului, se arată că art.62 nu stipulează un drept pur si simplu, ci un drept afectat de condiția existenței unei situații financiare pozitive în momentul acordării dreptului. Or, în cauza de față nu s-a făcut dovada existenței unei consultări a administrației cu delegații sindicatului, așa cum s-a întâmplat în 2007, aceștia nedovedind pe parcursul derulării cauzei ca au uzat de acest drept, de a iniția consultări cu partenerul social pentru a da eficiență conținutului clauzei.
În plus, se relevă incapacitatea instanței de fond de a disjunge capetele de cerere în momentul argumentării acordării drepturilor bănești aferente primei de C. pe anul 2009, observându-se, conform susținerilor recurentei, din lecturarea considerentelor, că justificarea soluției este identică cu cea referitoare la drepturile bănești aferente primei cu ocazia sărbătorilor de P. pe anul 2010 și a Zilei Feroviarului pe anul 2010, în condițiile în care părțile semnatare au convenit încă din momentul încheierii CCM 2009/2010 inaplicabilitatea clauzei prevăzută la art.62 referitoare la acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. din 2009, precizându-se în mod expres că aceste prevederi se vor aplica începând cu 1 ianuarie 2010.
Mai susține recurenta că intimatul-reclamant și-a motivat cererea invocând clauze inserate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, în condițiile în care în acea perioadă, la nivelul . erau în vigoare și prin urmare, aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității 2009/2010.
Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza, susține recurenta, prin analiza textelor legale care relevă ca având aplicabilitate - mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare, ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Se arată în continuare că potrivit art. 247 din Codul muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care-l invocă intimatul ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere, conform susținerilor recurentei, în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
Se mai învederează că în mod incontestabil, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declară că recurenta se afla în culpă și nu poate invoca în favoarea sa contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Or, arată recurenta, CCM la nivel de unitate nu reprezintă un act unilateral, așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci, dimpotrivă, este expresia voinței comune a partenerilor sociali, respectiv recurenta, pe de o parte, și sindicatele reprezentative, pe de altă parte. Acești ultimi parteneri sunt reprezentanții salariaților care negociază și semnează contractul colectiv de muncă în numele salariaților. Apreciază recurenta că dacă instanța de fond, analizând atitudinea recurentei, a concluzionat că aceasta nu poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică, ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor, care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor reclamantului, tribunalul ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva normelor legale în vigoare, noțiunea de aplicabilitate a CCM încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de către reclamant în sprijinul pretențiilor acestuia.
Susține recurenta că nu este aplicabil raporturilor dintre părți contractul sus-menționat întrucât . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul său astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001, iar împrejurarea că societatea recurentă este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica CCM la nivel de ramură este irelevantă atâta timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, respectiv ale disp.art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Or, câtă vreme recurenta nu are în obiectul de activitate activități de transport, se conchide că aceasta nu se poate încadra în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract nefiindu-i aplicabil, chiar dacă societatea este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitate căreia i s-ar aplica.
Se arată că împrejurarea că recurenta asigură întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o asemenea activitate neputând fi asimilată celei de transport.
De asemenea, se susține că nu produce nicio consecință juridică prevederea de la art.3 alin.1 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport întrucât o asemenea prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art.11 alin.1 lit.c și la art.8 alin.1 din Legea nr.130/1996.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, arată recurenta, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr.130/1996, astfel că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute.
Conchide recurenta că prima instanța a rezolvat destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Deși legal citat cu această mențiune, intimatul-reclamant V. N. nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentat fiind în instanță, la termenul din 11.06.2013, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din recurs, depunând și concluzii scrise în acest sens.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiată critica prin care se susține că în mod greșit a fost respinsă de către prima instanță excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Astfel, se reține că într-adevăr, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii republicat( fost art.283 alin.1 lit.e), dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, așa cum susține recurenta, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă în ce privește drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale - ca în cauza de față - indiferent de izvorul acestora, astfel că în mod corect a fost respinsă excepția invocată de recurenta-pârâtă.
Nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia drepturile solicitate prin acțiune nu ar fi de natură salarială, ținând cont chiar de terminologia utilizată în cuprinsul contractelor colective de muncă pe anii în discuție.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.
În ceea ce privește rezolvarea fondului cauzei, instanța reține următoarele:
Art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010- contract aplicabil și recurentei conform anexei 5, poziția nr.13 - prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pe perioada dedusă judecății, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut valabil pentru un program de lucru complet corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 mai mic decât suma de 700 lei, cum se prevedea în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate, au fost preluate, în substanța lor și în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform cărora:
„ (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.
(3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
(4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.”
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Normele legale mai sus menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1 din Legea dialogului social nr.62/2011.
Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speță, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia în mod greșit s-a dispus obligarea acesteia la plată în raport de prevederile art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform celor stabilite prin sentința recurată, în condițiile în care obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior ar exista numai în situația în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă.
Conform art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituțională a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unități, ci și la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unităților ce aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.
Prin urmare, împrejurarea că la nivel de unitate a fost semnat contract colectiv de muncă prin acordul ambilor parteneri sociali, inclusiv, deci, prin acordul sindicatelor reprezentative, nu putea constitui un argument pentru respingerea acțiunii în sensul celor solicitate de recurentă.
Este neîntemeiată apărarea recurentei-pârâte conform căreia nu îi sunt aplicabile prevederile CCM la nivel de ramură transporturi întrucât nu are în obiectul de activitate activități de transport.
Astfel, potrivit art. 123 din contractul colectiv la nivel de ramură transporturi 2008-2010, acest contract produce efecte în toate unitățile nominalizate în anexa 5, iar societatea recurentă figurează la poziția nr.13 din anexa 5 la CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Pe de altă parte, contractul sus-menționat a fost încheiat la data de 19.12.2007 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, rezultând din cuprinsul contractului, astfel cum se stipulează în mod expres în preambulul acestuia, că părțile contractante au fost:reprezentanții patronatelor din activitățile de transport și conexe - constituiți conform prevederilor Legii nr.356/2001, a patronatelor- și reprezentanții salariaților din activitățile de transport și conexe - constituiți conform prevederilor Legii nr.54/2003, cu modificările ulterioare, a sindicatelor.
De asemenea, potrivit art.3 alin.1 din același contract, clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
Cum niciuna din clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, mai sus arătate, nu a fost anulată, apare ca neîntemeiată susținerea recurentei conform căreia nu i-ar fi aplicabile prevederile acestui contract pe motiv că nu desfășoară activitate propriu-zisă de transport, ci doar asigură întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport.
În consecință, raportat la dispozițiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și recurentei, soluția primei instanțe apare ca fiind corectă.
Neîntemeiate sunt și criticile privitoare la greșita obligare a recurentei la plata ajutoarelor materiale de C. și de P. și a premierii de Ziua Feroviarului în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinței, câtă vreme intimatul-reclamant era îndreptățit la plata acestora potrivit disp.art.71 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional ( coroborate cu prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură referitoare la salariul minim brut de 700 lei, a căror corectă aplicare s-a făcut), contract ce este superior celui încheiat la nivel de unitate și ale cărui clauze trebuie respectate pentru aceleași considerente de principiu ca cele mai sus arătate, ce nu se impun a fi reluate, din care rezultă caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior și faptul că în situația existenței unor clauze în contractele colective de muncă la nivel de unitate ce înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior, acestea nu pot produce efecte juridice.
În raport de considerentele mai sus arătate, n
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 186/2013.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Hotărâre din 29-01-2013,... → |
|---|
